Caz şocant în Italia. Un copil de sex masculin a trăit două zile după ce a fost avortat. În momentul avortului, femeia era însărcinată în 22 de săptămâni. Medicii au hotărât să întrerupă sarcina, după ce au observat că bebeluşul urma să se nască cu dizabilităţi, informează publicaţia Telegraph.

La 20 de ore de la avort, tatăl copilului a descoperit că acesta era încă în viaţă. Corpul copilului, al cărui cordon ombilical nu fusese înlăturat, respira şi se mişca, povesteşte Antonio Martello.

În urma intervenţiei chirurgicale, copilul a supravieţuit două zile. Acesta 

fost internat la secţia de terapie intensivă a spitalului din localitatea italiană Rossano, unde a fost lăsat să moară.

Autorităţile italiene au iniţiat o anchetă în acest caz. Potrivit legii din Peninsulă, doctorii au obligaţia de a ţine în viaţă un copil care supravieţuieşte unui avort.

Eugenia Roccella, reprezentantă a Ministerului Sănătăţii din Italia, a declarat că medicii de la spitalul din Rossano vor fi anchetaţi. “Vrem să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat la acest spital şi dacă legea 194, care interzice avortul în cazul în care fătul este suficient de dezvoltat încât să trăiască separat de mamă, a fost respectată”.

“De asemenea, vom stabili dacă avortul era necesar în acest caz şi dacă viaţa mamei era în pericol în situaţia în care sarcina era lăsată să avanseze. (…) Trebuie să ne amintim că, odată născut, copilul este un cetăţean cu drepturi egale cu ale celorlalţi italieni”, a adăugat Roccella.

Un caz similar a avut loc în 2005, în Marea Britanie. Un copil din Manchester a supravieţuit, după trei tentative de a fi avortat. Acum, băieţelul are cinci ani, se duce la grădiniţă şi este sănătos.

sursa: antena3.ro

Binecuvântarea ce iese din inimă este binecuvântare dumnezeaiască!

Să vă dau și eu acum un „blestem”!

Dumnezeu să vă umple inima de bunătate, și de multa Sa dragoste până ce o să ,,înebuniți”, astfel ca să vă plece mintea de pe pământ și să vă aflați de pe acum lângă El, în cer.

Să înnebuniți cu nebunia cea dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu!

Să vă aprindă Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa!

Să nu mă mai siliți altă dată să vă mai dau și un al doilea, pentru că ,,blestemul” meu (cel bun) prinde, fiindcă iese din inima mea. Și atunci când eram în Sanatoriu mi-a fost milă de voi. Unele așteptau de opt ani, spunând: ,,Vom face mânăstire”, dar mănăstire nu s-a făcut. Proiectul se veștejea. Atunci am spus:,,Cum voi ieși din spital, mănăstirea va răsări ca o ciupercă. Într-un an veți fi în mănstire!” Și într-adevăr, într-un an s-a făcut mănstirea. Am spus aceasta cu toată inima mea. Ați avut dispoziție bună, de aceea nu v-a lăsat Dumnezeu. Altfel nu se explică.

Când te doare de un om care are smerenie și cu toată inima sa îți cere să te rogi, de pildă, pentru o patimă ce îl chinuie și-i spui: ,,Nu te teme, te vei face mai bun”, îi dai o astfel de binecuvântare, care este o binecuvântare dumnezeiască. Ea are multă dragoste și durere, de aceea prinde. Este plăcut lucrul acesta lui Dumnezeu și Dumnezeu împlinește binecuvântarea. Adică și numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvântare.

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

sursa: Cristian Stavriu

Astăzi au venit vreo două-trei studente și mi-au spus: ,,Părinte, faceți rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus:,,Mă voi ruga să treceți la examenele curăției”. „Ăsta este lucrul de bază. Toate celelalte se rânduiesc după aceea”.

Nu le-am spus bine? Da, astăzi e mare lucru să vezi pe fețele tinerilor modestia, curăția! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere, sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorânduială cu diferiți tineri și nu înțeleg că scopul acelora nu e curat și se consumă: ,,Ce să fac, Părinte?” – mă întreabă.,,Cârciumarul e prieten cu bețivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”.

,,Să rupeți legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor prețui asta. Dacă vă uită, înseamnă că nu vă iubesc cu adevărat, iar voi veți răscumpăra vremea.”

Vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra răzmerița trupească, și încearcă să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă, există o mare lipsă de experiență, iar depuneri duhovnicești deloc.

De aceea tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mari, la această  vârstă critică, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnișului lumesc, care după aceea va umple sufletul de neliniște și-l depărtează veșnic de Dumnezeu.

Înțeleg că pentru un copil normal nu este ușor să se afle încă din tânăra vărstă într-o astfel de stare duhovnicească încât să nu facă distincția: ,,NU MAI ESTE PARTE BĂRBĂTEASCĂ ȘI FEMEIASCĂ” (Gal.3, 28). De aceea Părinții duhovnicești recomandă să nu petreacă băieții cu fetele, oricât de duhovnicești ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută și diavolul explotează tinerețea. De aceea mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar și prost de fete (sau fata de băieți) pentru înțelepciunea și curăția lui duhovnicească, și pentru a putea duce această cruce grea. Așadar în această cruce se ascunde toată  puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu și atunci tânărul va fi mai puternic decât Samson (Împ.3, 9-12).

Este adevărat că lumea, din păcate s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferența că Dumnezeu nu va cere același lucruri ce le-a cerut în vremea veche de la un creștin ce voia să se păstreze curat. E nevoie de sânge rece și tânărul să facă tot ce poate: să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului  și Hristos va ajuta de acum înainte. Dragostea dumnezeiască, dacă se va sălășui în sufletul lui, este atât de fierbinte încât are putere să ardă orice dorință și imagine necurată.

Un tânăr mi-a spus că a mers la Patmos să se închine și diavolul i-a întins o cursă. Cum mergea el o turistă s-a repezit la el și l-a îmbrățișat. Acela a îmbrâncit-o și a spus: ,,Hristoase al meu, eu am venit să mă închin; n-am venit să fac dragoste!” – și a fugit. Seara, la hotel, în vremea rugăciunii sale, L-a văzut pe Hristos în lumină. Ați văzut de ce s-a învrednicit pentru o îmbrâncitură?

Altul se nevoiește ani întregi și face nevoință, și dacă se învrednicește de așa ceva.

Și acesta a văzut pe Hristos, numai pentru că s-a împotrivit ispitei. Firește, lucrul acesta l-a întărit foarte mult duhovnicește. După aceea a văzut pe Sfânta Marcela, pe Sfântul Rafail, pe Sfântul Gheorghe de două-trei ori.

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

sursa: Cristian Stavriu

Dan Puric

Dan Puric 2

Dan Puric 3

Ankara, 27 apr/Agerpres/ – Un grup de cercetători, format din experţi turci şi chinezi, susţine că a localizat Arca lui Noe pe Muntele Ararat, informează marţi presa turcă, citată de Efe.
Unul dintre cercetători, documentaristul chinez Yang Ving Cing, a dat asigurări că a fost găsită o structură din lemn antic la o altitudine de 4.000 de metri pe Ararat, situat în estul Turciei, lângă frontiera cu Iranul. Exploratorul, membru al unei organizaţii internaţionale dedicată căutării miticei ambarcaţiuni în care Noe şi familia sa au scăpat de Marele Potop, susţine că resturile găsite au o vechime de 4.800 de ani.

‘Nu este sută la sută sigur că este Arca lui Noe, însă credem că poate fi în procent de 99,9 la sută’, a indicat Ving în declaraţiile date agenţiei turce Anadolu. ‘Structura bărcii are multe compartimente, iar acest lucru înseamnă ca ar putea fi vorba de spaţiile în care au fost introduse animalele’, a precizat el.
De asemenea, cercetătorul chinez a explicat că a contactat deja guvernul turc pentru a solicita protejarea zonei, dar şi acordul de începere a excavărilor. Totodată, el a declarat că va solicita UNESCO să includă această regiune pe lista patrimoniului mondial al umanităţii.
Nu este pentru prima dată când grupuri de căutători ai Arcei susţin că au localizat ambarcaţiunea pe Ararat, cel mai înalt munte din
Turcia, unde Biblia povesteşte că a ajuns Noe când s-au retras apele după Potop.

sursa: Rafael Udrişte

La avva Lucius a venit un frate care i-a spus gandurile sale si dorintele pe care le avea in inima. La un moment dat, tanarul i-a spus parintelui ca vrea sa se faca pelerin. Pentru ca a cerut sfat, avva Lucius i-a spus:

- Da, dar dupa ce ai invatat sa pui paza limbii !

Apoi, fratele cel tanar i-a spus:

- Vreau sa postesc.

- Bine faci, i-a raspuns avva Lucius, dar sa incepi cu abtinerea de la orice gand rau.

Fratele continua sa-i spuna:

- Vreau sa fug de oameni.

Batranul i-a raspuns:

- Da, dar dupa ce ai dovedit ca esti capabil sa traiesti cu toata dragostea in mijlocul lor.

Vă prezentăm în cele ce urmează o convorbire cu un nou dreptslăvitor creştin din Londra, ce a luat numele de Daniil. Daniil nu a fost un musulman de rând. Deşi, inevitabil, vestea acestei convertiri va ajunge la musulmanii din Londra, am ales ca pentru moment să nu dăm foarte multe amănunte, deoarece adesea au loc violenţe şi ameninţări, ajungându-se uneori şi la uciderea foştilor musulmani de către fanatici. Interlocutorul lui Daniil este părintele Nikolai Savcenko, paroh interimar al Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Londra (Biserica Ortodoxă Rusă din afara Graniţelor – Patriarhia Rusă).

- Daniil, te rog să-mi spui câteva lucruri despre tine.

- Am fost mulţi ani un musulman devotat, împreună cu soţia şi copiii mei. M-am născut în Regatul Unit, dar am călătorit mult în viaţă prin ţările islamice. Cunosc atât cultura britanică, cât şi cea musulmană. Am locuit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia (islamică) şi am făcut misionarism musulman printre lucrătorii străini. Am petrecut o vreme şi în Afghanistanul taliban, în Pakistan şi în Kaşmirul pakistanez. Am stat în Bosnia. În anii din urmă, m-am stabilit cu familia în Londra, unde, de ceva timp, am ajuns reprezentant al islamului în cadrul unei binecunoscute organizaţii religioase închinată păcii. În ultimii doi ani am fost şi consilier pe problemele islamului pentru Arhiepiscopul de Canterbury[1]. Acum două zile l-am sunat şi i-am spus că am primit Ortodoxia în sânul Bisericii Ruse.

- Care a fost poziţia sa?

- Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte bucuros. Mi-a spus mai demult că, de curând, doi angajaţi din cadrul personalului administrativ al Bisericii Anglicane au fost primiţi în Biserica Ortodoxă; el le respectă alegerea şi nu-i va da afară de la locul de muncă din administraţia Bisericii Anglicane.

- Ce te-a purtat către Hristos?

- Mai întâi de toate, dorinţa de a cerceta în amănunt Noul Testament – aceasta se întâmpla pe când mă aflam înaintea Kaabei[2], la Mecca. Trăiam pe atunci în Mecca. În Arabia Saudită, scrierile creştine sunt interzise cu străşnicie (multe pagini de internet sunt chiar blocate!), dar, dată fiind răspândirea telecomunicaţiilor moderne, Cuvântul lui Dumnezeu nu este cu neputinţă de găsit pentru cine îl caută. După o vreme, am încercat să determin un american ce lucra în capitala saudită să treacă la islam. În discuţia purtată, el mi-a răspuns cu mare curaj şi convingere. Am rămas uimit de curajul său, căci în Arabia Saudită cei ce propovăduiesc creştinismul pot fi ucişi cu uşurinţă. Convorbirile cu creştinii din Arabia Saudită au fost, pentru mine, foarte importante. Având legături cu misionarismul islamic din Arabia, am întâlnit mulţi străini. Am băgat de seamă că, în mare parte din cazuri, oamenii nu se convertesc la islam de bună voie, ci pentru a putea lucra pe mai departe în Arabia Saudită şi pentru a fi scutiţi de taxa impusă nemusulmanilor. E o realitate că veniturile nemusulmanilor sunt mai scăzute decât cele ale musulmanilor, fiindcă cei dintâi au obligaţia de plăti un impozit aparte, rânduit de Mahomed. Salariile creştinilor filipinezi din Arabia Saudită sunt foarte mici, aşa că unii trec la islam ca să câştige mai mulţi bani. Însă mulţimea covârşitoare a filipinezilor convertiţi, după ce se întorc acasă, renunţă de îndată la islam. Am început să explorez tot mai mult creştinismul şi, treptat, i-am simţit superioritatea faţă de islamism. Cu Ortodoxia am făcut cunoştinţă întâia dată la Saraievo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Saraievo nu vorbeau englezeşte, aşa că nu prea am putut afla multe. Am aşteptat un grup de imami să iasă din biserică, apoi am intrat în acea biserică sârbească şi, sub privirea uimită a preotului sârb, mi-am făcut semnul crucii şi o închinăciune până la pământ. Am ştiut atunci că, dintre toate denominaţiile creştine, Ortodoxia îmi era cea mai apropiată. Am continuat să studiez tot mai profund creştinismul şi ortodoxia, am citit cărţi şi am urmărit filme. Mi-a plăcut foarte mult filmul „Ostrovul”. După un timp, m-am hotărît să mă botez în Biserica Ortodoxă Rusă.

- Auzim în ultima vreme tot mai multe relatări despre intensificarea misiunilor creştine în ţările musulmane. Este o creştere semnificativă?

- Sunt de acord că în Arabia Saudită există mulţi creştini în taină. Eu însumi am întâlnit de mai multe ori persoane care erau, probabil, în ascuns creştini. Trebuie să înţelegeţi că în Arabia şi în alte ţări marea parte a musulmanilor se duc la moschee nu din pricina unui imbold al credinţei, ci fiindcă sunt siliţi de legi şi tradiţii. Vizitele la moschee au ajuns o povară. Musulmanii de astăzi sunt mult mai puţin credincioşi decât se crede în lumea creştină. Ţările musulmane numără multe moschei, unde se ţin rugăciuni de cinci ori în zi, dar nimeni nu intră în ele, mai puţin vinerea. În afara zilei de vineri, nu vei găsi în nici o moschee mai mult de cinci oameni care să se roage, deşi în jur se găsesc o sumedenie de case locuite de musulmani. Majoritatea musulmanilor nu se duc la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să meargă de Ramadan, dar după acest post dispar până anul viitor. În luna Ramadanului, în cursul săptămânii vin la moschee sute de oameni, uneori chiar şi mii, dar după sfârşitul Ramadanului tot cinci rămân. Sunt mulţi care caută Adevărul şi în ţările musulmane, de aceea misiunile creştine vor spori. Mulţi propovăduiesc creştinismul în rândul prietenilor, şi de curând există posturi de televiziune şi multe pagini de internet închinate misiunii în rândul musulmanilor. În general, mulţi sunt musulmanii care se îndepărtează de islam, şi lucrul acesta se vede îndeosebi în ţările apusene. În Marea Britanie, mulţi musulmani au trecut la creştinism. Se estimează că numărul musulmanilor care au adoptat creştinismul în sânul Bisericii Anglicane este de 1000 de oameni. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Aceştia au propriile lor biserici şi sunt siliţi să se ascundă de teama represaliilor din partea musulmanilor. Există şi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism. Cel mai adesea, ei se convertesc datorită căsătoriilor mixte.

- Au apărut recent multe articole despre răspândirea islamului în ţările apusene; s-a pretins chiar că numărul credincioşilor musulmani îl va depăşi în scurtă vreme pe cel al enoriaşilor din bisericile creştine. E ciudat că presa dă o cifră a musulmanilor ce merg la moschee cu mult mai mare decât capacitatea moscheilor existente. Însă despre asta nu se zice nimic. Care-i adevărul?

- Prezenţa la moschee în Regatul Unit este foarte scăzută. Mulţi musulmani nu merg niciodată la moschee. Tinerii, de fapt, au părăsit islamul, chiar dacă îşi spun musulmani. În moschei, le este greu să se înţeleagă cu imamii din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii abia vorbesc urdu sau bengaleza, ştiu bine doar engleza; multora le este ruşine de islam din pricina terorismului. Consiliul nostru inter-religios a investigat prezenţa la moschee, aşa că am o imagine reală, care este foarte îngrijorătoare pentru islam; pentru unii este însă profitabil să prezinte islamul ca o mare putere. Dacă luăm, de pildă, lista moscheilor dată de publicaţiile musulmane, vom vedea că există 20 de moschei, cu multe locuri libere înăuntru – deşi numărul persoanelor de obârşie musulmană din Londra este mult mai mare, necesitând mai multe moschei. Într-o moschee mare din Londra, la rugăciunile de vineri vin vreo 300 de oameni. Într-o moschee mai mică, vreo 30. Multe moschei sunt de fapt nişte săliţe, frecventate doar vinerea. Îndeobşte, credincioşii unei moschei sunt foarte puţini, iar în marea lor parte e vorba de copii aduşi de părinţii lor. După ce cresc, ei dispar. Creştinismul dă putinţa libertăţii de alegere; de aceasta, creştinismul se adaptează mult mai bine vieţii într-un climat de îngăduinţă – islamul nu face faţă la această încercare.

- Mass-media vorbeşte despre adoptarea islamului de către mulţi britanici. Uneori, musulmanii zugrăvesc imaginea unui marş aproape triumfător al islamului prin Apus. Însă numărul actual al musulmanilor britanici este foarte mic, de vreo 1200 persoane. Ce părere aveţi de această contradicţie?

­- Nu e o întrebare uşoară. Am fost implicat în misionarismul islamic în rândul britanicilor şi pot spune că foarte puţini s-au convertit la islam. La rugăciunile de vineri, în moscheea centrală din Londra, musulmanii britanici de rasă albă sunt aproximativ 1%. În afara Londrei, nu există nici unul. Toţi musulmanii ştiu numărul real al convertiţilor la islamism. Unii primesc islamul datorită căsătoriei cu musulmani. Aceşti britanici însă nu merg la moschee, primirea de către ei a islamului a fost una formală. Adesea, ei rămân în practică creştini. Marea parte a convertiţilor la islam prin căsătorie sunt femei. În plus, mulţi descendenţi ai imigranţilor musulmani îşi spun britanici, deşi sunt copii de imigranţi pakistanezi. Nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin „britanici musulmani”. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de soţii lor musulmani şi pot spune din experienţă că, în Londra, doar 25 de britanice au rămas musulmane după ce s-au despărţit de soţul musulman. Însă, de regulă, căsătoriile mixte duc la o depărtare de islam. Misionarismul islamic în Apus nu dă roade. Există în Londra o organizaţie misionară închinată propovăduirii islamului, alcătuită îndeobşte din tineri. Însă aceştia se duc printre imigranţii musulmani, deoarece este o activitate mult mai eficientă, nu în rândul britanicilor, care nu primesc islamul.

Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai rapidă creştere din lume, imamii din Londra replică zicând că această creştere este una datorată exclusiv creşterii demografice, iar nu misiunii. Nu mă îndoiesc că creştinismul este mult mai puternic în misionarismul său.

- Sunt mulţi musulmani care trec la creştinism în Marea Britanie?

- Pe de o parte, sunt destul de mulţi. Lucrurile acestea se petrec fără publicitate. E adevărat că, potrivit majorităţii şcolilor de gândire ale islamului, un apostat de la islamism trebuie ucis – deşi imamii moscheii centrale din Londra spun că lepădarea de islam nu determină execuţia nimănui.

Totuşi, pe de altă parte, sunt destul de puţini, deoarece mult mai mulţi musulmani se îndepărtează de credinţa lor doar ca să devină necredincioşi. Necredinţa este o boală comună. Unii musulmani încearcă să înfăţişeze ateismul şi necredinţa ca pe un dat al civilizaţiei creştine, dar musulmanii înşişi (într-o măsură mult mai mare decât creştinii) îşi pierd credinţa în lumea apuseană. Rămâne însă exemplul foarte bun al Rusiei şi al celorlalte ţări ortodoxe, în care Biserica creşte, în ciuda libertăţii de alegere. Nădăjduiesc să vizitez odată Rusia, dar, pentru acum, trebuie să mă apuc să-mi reclădesc viaţa ca şi creştin ortodox.

Traducere: Radu Hagiu

[1] Arhiepiscopul de Canterbury este conducătorul Bisericii Anglicane (în prezent, Rowan Williams) (n.tr.)

[2] Kaaba este cel mai sfânt loc al islamului, un sanctuar de formă cubică, în interiorul căreia se găseşte Piatra Neagră, o relicvă despre care se spune că datează de la Facerea lumii; musulmanii au obligaţia de a face cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj acolo (n.tr.).

sursa: Familia Ortodoxa

Apel la unitatea şi demnitatea Bisericii Ortodoxe

(scrisoarea celor 28 de semnatari)

   “Noi, cei ce provenim din emigranţi ai sec. XX sau avem origine occidentală, am primit cu toţii de la părinţii noştri Ortodoxia ca “Biserică a lui Hristos pe pământ”, realitate care primează faţă de orice lte rădăcini sociale, culturale, naţionale. Peste tot, Biserica Ortodoxă este chemată să se integreze în culturile locale, ca fiind “viaţa nouă în Hristos”; ea este universală. Dar această universalitate nu este una abstractă: ea este concretă în fiecare loc, în fiecare comunitate euharistică, care se află într-o unitate în diversitate a credincioşilor care mărturisesc aceeaşi credinţă ortodoxă primită de la Apostoli şi transmisă de către Părinţi.
 

   În Europa Occidentală, ne aflăm de patru generaţii între ortodocşi de diferite origini, şi am înţeles că e de datoria noastră să mărturisim împreună Ortodoxia, în dialog frăţesc cu celelalte confesiuni creştine, într-o lume care flămânzeşte după Dumnezeu. De cincizeci de ani, Frăţia Ortodoxă, printre altele, încearcă să lucreze pentru a-I strânge pe toţi ortodocşii într-o unitate euharistică şi o structură canonică, care sunt în concordanţă cu ecleziologia noastră. Este o ecleziologie teritorială în care nu încape nicio formă de “naţionalism” şi concurenţă între eparhii, şi care nu neagă culturile, limba sau naţiunea. În acest sens, fondată în 1997, Adunarea Episcopilor Ortodocşi din Franţa a făcut un progres semnificativ.

   Astfel, am aflat cu mare tristeţe Mesajul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 02.11.2010, intitulat “Apel pentru unitatea şi demnitatea românească”. În acest mesaj – lipsit de orice referire la Dumnezeu, la Hristos şi Duhul Sfânt – Sfântul Sinod al Bisericii Române, pretinzând că imită modelele ruseşti şi sârbeşti, i-a chemat pe toţi clericii şi credincioşii ortodocşi români din străinătate, care se află “fără binecuvântare” din alte biserici ortodoxe surori, să îşi restabilească “comuniunea directă” cu Patriarhia Română. Înţelegem preocuparea părintească a Patriarhiei din Bucureşti, privitor la situaţia credincioşilor români izolaţi în străinătate. Cu toate acestea, nu este oare şocant să fie prezentată această problemă ca o prerogativă obligatorie pentru credincioşii de naţionalitate română, indiferent de locul lor de reşedinţă, contrar principiului eclesiologic ortodox? În acest sens, trimiterea la Sinodul de la Niceea nu este admisibilă, deoarece Părinţii Sinodului au respins ideea de eparhii definite pe principii etnice, rămânând, ca şi apostolii, doar la criteriul teritorial.
 

   Din moment ce, în cadrul proceselor presinodale, toate bisericile ortodoxe sunt angajate într-o reflecţie privind viitorul promiţător al comunităţilor numite “din diaspora” (un concept în mare parte depăşit), suntem uimiţi de acest apel, care lasă să se înţeleagă că toţi românii ortodocşi de peste hotare trebuie să aleagă în mod firesc comuniunea “directă” cu Biserica Ortodoxă Română. Dar, nu există decât o Biserică, aceea a lui Hristos, şi ne împărtăşim toţi, direct cu trupul şi sângele Său. Bisericile surori ale Bisericii din România, de care unii credincioşi români din Occident ar putea fi legaţi prin diferite circumstanţe din viaţa lor şi prin capriciile relaţiilor dintre biserici, nu împărtăşesc aceeaşi plinătate a credinţei ortodoxe? Acestea nu sunt ele exact aceeaşi biserică a lui Hristos? După ce criteriu ar trebui să despărţim în Occident comunităţile ortodoxe, care sunt de facto multi-etnice, pentru ca fiecare străin să se întoarcă în biserica sa de origine? Astfel de iniţiative ar destabiliza comunităţile noastre care trebuie să mărturisească Învierea lui Hristos într-o lume divizată şi indiferentă; ele sunt surse de suferinţe, tensiuni şi propagandă naţională în rândul credincioşilor.
 

   Ne temem că o astfel de practică nu numai că încalcă demnitatea Bisericilor care se angajează în ea, ci şi unitatea şi catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii, fiind conştienţi de ceea ce au spus în mod profetic Părinţii Sinodului din Constantinopol, în 1872:
   “Noi respingem, blamăm şi condamnăm ca fiind contrar învăţăturii Evangheliei şi Sfintelor Canoane ale Părinţilor noştri, etnofiletismul, adică discriminarea pe criterii etnice, şi certurile şi disensiunile cu caracter naţional în cadrul Bisericii lui Hristos”.
 

   Biserica lui Hristos nu poate fi manipulată pentru a servi unităţii şi demnităţii unei naţiuni. Deschizând calea către Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica fiind corabia mântuirii, nu aparţine niciunei naţiuni. Ne străduim, în ciuda nevredniciei noastre, să demonstrăm realitatea mântuirii, facem apel la unitatea tuturor creştinilor ortodocşi din Occident, şi de pretutindeni, în apărarea demnităţii Bisericii Ortodoxe care începe cu respectul pentru eclesiologia apostolică: după Pogorârea Duhului Sfânt, “nu este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos, totul în toţi” (cf. Coloseni 3, 11).
Hristos a înviat!

   Paris, Duminica Tomii, 11/04/2010″

Semnează:

Nicolas Behr, pensionat, membru al Biroului Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest, Paris,
P. Boris Bobrinskoi, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie, Paris,
P. Hildo Bos, preot paroh Saint-Nicolas-de-Myre, Amsterdam,
P. Jean Breck, profesor la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie – Paris,
Denis Clement, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest, Franţa,
Sophie Clement Stavrou, lector la Institutul de Teologie Ortodoxă “Sf. Serge”, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest,
P. Christophe D’Aloisio, paroh al Bisericii Sfintei Treimi şi a sfinţilor Cosma şi Damian, Bruxelles, preşedinte al Syndesmos – Organizaţia Mondială a Tineretului Ortodox,
P. Michel Evdokimov, profesor emerit al Universităţii Poitiers, paroh al Bisericii Sfinţilor Petru şi Pavel, Châtenay-Malabry, Franţa,
P. Fostiropoulos Alexandru, paroh al Bisericii Sfinţilor Petru şi Pavel, Clapham, Londra,
P. Jean Gueit, protopop pentru parohiile din sud-estul Franţei (Arhiepiscopia Bisericilor Ruseşti din Europa de Vest), capelan al Frăţiei Ortodoxe din Europa Occidentală,
Jean-Marie Gourvil, profesor, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Occident, Franţa,
P. Claude Hiffler, rector al parohiei Sfinţilor Cosma şi Damian Avignon, Franţa,
Jean-Jacques Laham, co-organizator al Festivalului Tineretului Ortodox la Paris,
Daniel Lossky, profesor, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Europa De Vest, Belgia
P. Nicolas Lossky, profesor la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie, paroh al bisericii Maicii Domnului din Paris şi Sainte Genevieve
Ana Palanciuc, profesor la Universitatea Paris VII,
P. Ignatie Peckstadt, paroh al Parohiei Sf. Andrei, Gent, Belgia,
Jean-Claude Polet, profesor la Universitatea din Louvain-la-Neuve, Belgia,
Noel Ruffieux, responsabil de curs la Universitatea din Fribourg, Elveţia,
Chiril Sologub, profesor la Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii, Paris, preşedintele Acţiunii Creştine a Studenţilor Ruşi,
Matei Sologub, profesor la Universitatea Paris VI, Membru al Consiliului Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest,
Michel Stavrou, profesor la Institutul Teologic Universitar din Saint Serge Paris,
P. Alexis Struve, paroh Sfânta Treime, Paris,
Daniel Struve, lector la Universitatea Paris VII-Diderot,
Anca Vasiliu, director de cercetare la CNRS (Centre Léon Robin, Paris-Sorbonne),
P. Dominique Verbecke, preot paroh al Sfântului Andrei, Gand, Inspector de Învăţământ Ortodox în Belgia,
Bertrand Vergely, lector la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie,
P. Vladimir Zelinsky, paroh al Notre-Dame-Joies des Affliges, Brescia, Italia.

 sursa: ortodoxie.com

Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta. Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. De aceea, prietenul sau l-a intrebat:

- Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar l-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-l foamea, ar fi drept ?

- Bineinteles ca nu, a raspuns bogatasul.

- Dar daca l-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi ?

- Ar fi, desigur, o nedreptate.

- Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi in felul acesta ?

- Cum ? – se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva ?

- Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-l cu totul pe celalalt.

Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati ? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt. Ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort.

sursa: crestinortodox.ro

Nu marile raspantii incurca si deruteaza cel mai mult. Nu la ele se produc marile rataciri de drumuri. Nu. Micile bifurcatii, cele in care doua drumuri nu numai ca se aseamana foarte mult, dar par sa duca, pe cai nu mai putin di­ferite, in aceeasi directie, la aceeasi tinta. Acolo iti adoarme vigilenta si iti spui: “In fond, ce conteaza, tot acolo ajung.” Odata pornit, chiar daca la un moment dat incepi sa te indo­iesti de corectitudinea directiei alese, iti vine greu sa te intorci si sa reiei drumul cel bun din punctul in care l-ai aban­donat. Pe de alta parte, incercand sa corijezi traseul “din mers”, risti sa-l incurci tot mai mult. Ca sa nu te intorci, in­cerci sa gasesti scurtaturi, te sfasii in hatisuri, te ranesti prin rape, te innamolesti prin smarcuri. Si poate pana la urma reusesti sa regasesti drumul, dar cu cat efort, cu cata pierdere de timp, cu cata spaima in inima! Asta, atunci cand esti cat de cat atent si nu mergi in ratacire fara grija, trezindu-te in cu totul alt loc decat cel spre care plecasesi. “Ei, si?!”, s-ar putea spune.

Biserica a dus intotdeauna o imensa lupta pentru nuante. Unul dintre marile merite ale Parintilor consta in aceea de a fi detectat abaterile de la primele lor manifestari, de cand erau simple nuante, aparent fara mare importanta doctrinara. Ei s-au batut pentru ceea ce unora n-ar putea sa li se para decat nuante “nevinovate” , dar care, evoluand in timp, s-au dove­dit a fi mari rataciri (conducand aiurea), indepartand de Dumnezeu.

Ar trebui sa ne intrebam daca, in fond, drumul umanitatii nu este o continua abatere de la calea adevarului prin cedarea, la un moment dat, “nevinovata” in alegerea de nuante, confundandu-le, nedeosebindu-le, nedandu-le importanta cu­venita, importanta pe care totusi minti luminate i-o sesizase­ra. Ar trebui sa vedem daca drumul lumii crestine nu a condus, din relativizare in relativizare, spre o tot mai mare inde­partare de Hristos, chiar daca, uneori sub impresia falsa a unei apropieri, creata de minti diabolice, ca o perdea de fum in fata oamenilor poate de buna credinta, dar cu prea scurta respiratie duhovniceasca.

“In fond ce ne luati pe noi cu omoousios (de o fiinta) si cu omoiousius (asemanator dupa fiinta), ce atata discutie pentru o litera?” Trei sute optsprezece Parinti s-au disputat aprig la Sinodul Ecumenic din Niceea, in anul 325, pentru “o litera”.

“Ce conteaza daca spui Nascatoare de Dumnezeu sau Nas­catoare de Hristos, tot Maica Domnului este?!” La Sinodul Ecumenic din Efes, in anul 431, o suta nouazeci si opt de episcopi adunati in Sinod Ecumenic s-au sarguit pentru acest lucru.

Cine se mai intreaba, cine se mai sinchiseste astazi de cate firi are Mantuitorul si de felul in care sunt ele unite, doar sunt “cestiuni mai arzatoare”, mic-dejunuri ecumenice, cu cafelute si cantecele? Si totusi la Sinodul din Calcedon, in anul 451, vreo sase sute treizeci si unu de Parinti s-au straduit sa lumineze ras­punsul la aceasta intrebare, pentru ca sa nu se cada in erezie.

Ce conteaza atat de mult cate vointe sau cate energii erau in Hristos, doar tot de Hristos vorbim? In 680-681, timp de aproape un an, la Constantinopol, intruniti in al VI-lea Sinod Ecumenic, o suta saizeci si patru de episcopi si-au batut capul pentru a lamuri corect acest “amanunt” teologic.

“Sa mori pentru icoane? Ce exagerare! Oare nu se poate foarte bine si fara ele, cum se vede pe la altii?” Ei bine, au fost si din acestia care au plecat la Domnul marturisind cu viata lor icoanele si, pana la urma, istoria le-a dat dreptate, daca citim cum se cuvine Hotararea dogmatica a Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787, semnata de peste de trei sute cinzeci de episcopi. Asta dupa ce mai inain­te, la Hieria, in anul 754, se afirmase intr-un sinod ce ar fi trebuit sa fie el cel de-al VII-lea ecumenic, in unanimitate, exact contrarul. Dar unii nu au avut liniste, nu s-au impacat cu erezia, in ciuda chiar a unui sinod ce parea ecumenic si au impus reluarea discutiilor, ajutati si de sangele martirilor pentru icoane, varsat din belsug. Dar astazi… Astazi oare cine ar mai muri pentru a marturisi ortodoxia icoanelor? Vorbim doar despre ele, le “admiram”, le pastram in muzee, iar marii pictori nici nu se gandesc macar sa le mai picteze.

Sau: “Ce mai conteaza o mica particula, un “que” adaugat lui “Filio”? Oare chiar merita sa ne “certam” pentru atata lucru, oare nu avem in continuare tot Sfanta Treime?” Cum spunea o prietena de-a noastra: “Bine ca purcede!”

Si inca: “Ce conteaza daca vom considera harul lui Dum­nezeu creat supranatural sau necreat, nu sunt astea oare nu­mai discutii otioase, de teologi care trebuie sa faca si ei ceva, acolo, ca sa nu para ca nu fac nimic?”

“Biserica? Ce importanta are daca este intemeiata pe cre­dinta dreapta si ferma in “piatra din capul unghiului”, Hris­tos, sau pe “piatra” Petru (si pe “vicarul” lui Hristos – Papa) sau, in general, pe un om oarecare, intemeietor de confesiune (Luther, Calvin etc.)?”

Si apoi: “Slujbele astea sunt atat de lungi, de ce sa nu le scurtam? Noi traim alte vremuri, nu mai avem timp, sunt doar atatea alte lucruri pe care le avem de facut, atatea spectacole, atatea canale de televiziune cu atatea emisiuni, care cer timp, nu gluma. De Dumnezeu om avea noi timp pe lu­mea cealalta.”

Dar: “Ce inseamna posturile acestea, ce suntem nebuni? Ele erau pentru cei de altadata. Timpurile de azi sunt mai complicate, mai grele. Totu-i sa te impartasesti, asceza poa­te sa fie si numai una interioara, si pe aceea cine o vede, frati­lor? Oare de unde stii tu ce e in sufletul meu, cand nici eu nu stiu prea bine?”

“Duhovnici? Doar n-o sa-i spun eu toate ale mele unui po­pa incult sau pacatos si el! Eu comunic direct cu Dumnezeu, n-am nevoie de intermediari.”

“Anticlericalism? Un lucru nobil. Nu l-au practicat ei si occidentalii? Si uite ce societate prospera au construit!”

“Bascalia fata de cele sfinte? Bine, draga, dar noi ne folo­sim de ea numai ca sa atacam puterea, stii, scopul e nobil, scopul scuza mijloacele.”

“Sfintii Parinti? Oamenii aceia, marginiti in teologia lor, sunt desueti astazi, redundanti, nu stiu altceva decat de virtuti si de pacate, de urcus duhovnicesc, nu citeaza decat o singura carte, Biblia, sau se citeaza intre ei. Citeste mai bine ce spune Steiner, si Guenon (Lazarev – n.n.), si Glucksman, si Cioran, si… e mult mai interesant, mult mai actual.”

“Canoanele? Pai ele, domnilor, sunt in mare parte cazute in desuetudine. Sunt niste mofturi bune pentru calugari. Lu­mea de astazi nu mai este cea de alta data, e mai dificila. Noi avem atatea alte probleme de rezolvat.”

Cam asa si in multe alte feluri asemanatoare ni se vorbeste astazi de catre cei pentru care Biserica este doar un decor is­toric sau etnic, dar adesea si de catre oameni din interiorul Bisericii, care o reprezinta.

Cei ce lucreaza in domeniul stiintei stiu ce inseamna intr-o lunga demonstratie sau intr-un calcul un singur semn gresit, la ce rezultate gresite, uneori catastrofale, poate conduce o “scapare” ca aceasta. Un muzician stie ce inseamna o nota sau un acord gresit in ansamblul unei compozitii sau al unei executii. Pictorul stie cum o tusa nelalocul ei sau o linie sca­pata de sub control pot compromite intreg tabloul. Atletii, inca, stiu si ei ce inseamna adesea o diferenta de un centime­tru sau de o secunda, cum lipsa de concentrare intr-un mo­ment decisiv pot face sa esueze munca indelungata cu sacrifi­ciile aferente. Si probabil ca acelasi lucru se petrece in diferi­te alte domenii de activitate. Tonul unei spuse, de pilda, poa­te produce dezastre. Toti acestia stiu sa deosebeasca si sa pretuiasca “nuantele”. Si totusi, cei mai multi dintre ei, atunci cand e vorba de credinta, nu le mai sesizeaza, ba mai mult chiar, nu observa, adesea, nici abaterile grosiere.

Ortodoxia, urmand Bisericii adevarate dintotdeauna, tine la dreapta deosebire a tuturor nuantelor si, cu atat mai mult, la combaterea marilor deosebiri producatoare de rataciri. Fiecare nuanta gresita a condus la noi si noi despartiri, fiecare amestec nefericit de nuante, in loc sa repare, da loc la noi devi­eri mutante. Nu avem de-a face in aceste cazuri cu “unitate in diversitate”, ci cu disipare si “fuga spre rosu”. In viata de toate zilele, aceasta se traduce prin secularizare si ideologizare.

Yannaras ne spune ca diferenta dintre diferitele religii sau confesiuni este, la o analiza mai profunda, o diferenta de “mod de existenta”, de “realitate de viata”, care, in final, da un alt fel de cultura. Mod de existenta inseamna mod de a fi cu Dumnezeu, o relatie personala cu El ca Treime de Persoa­ne. Realitatea de viata propusa de Biserica este cea revelata in chip personal de Dumnezeu prin Hristos. Cat despre cultu­ra crestina, in sensul deplin al termenului, ea inseamna a lu­cra cu Dumnezeu, a veghea la rodirea semintelor aruncate de El prin Duhul Sfant, a le “cultiva”.

Nu este vorba aici de niciun orgoliu, de arogarea unei su­perioritati prin merit, ci de atentia cu care trebuie privita creatia si de sesizarea nuantata a tot ceea ce Dumnezeu ne graieste in istorie, dar si in fiecare moment, atat comunitar, cat si personal, prin intermediul energiilor necreate.

Costion Nicolescu

*

Ceea ce numim astazi dogma apare numai atunci cand tra­irea adevarului Bisericii este amenintata de erezie. Cuvantul erezie inseamna alegerea, selectarea si preferinta doar a unei parti a adevarului, in dauna adevarului intreg, a adevarului plenar. Erezia este opusul plenarului, al integritatii. Ereticii absolutizeaza un aspect anume al certitudinii traite de Biserica, si in felul acesta relativizeaza inevitabil toate celelalte as­pecte.

Procesul acesta al absolutizarii este intotdeauna cere­bral – o preferinta teoretica anume, care, de obicei, simplifica si schematizeaza intelegerea adevarului eclesial. Exemple clasice, in istorie, sunt nestorianismul si monofizitismul. Pri­mul absolutizeaza omenitatea lui Hristos, cel de-al doilea dumnezeirea Lui. In amandoua cazurile se relativizeaza si, in cele din urma, se respinge, se neaga adevarul unic, complet, al intruparii lui Dumnezeu, al divino-umanitatii lui Hristos.

Nestorianismul invata un model moral de om perfect, iar monofizitismul o idee abstracta despre un Dumnezeu neintrupat. Biserica reactioneaza fata de erezii, semnaland hotarele adevarului sau, delimitand adica experienta sa de viata. Este caracteristic faptul ca prima denumire care s-a dat la ceea ce astazi numim dogme a fost “horos”, adica “limita”, hotar al adevarului (lat. terminus). Dogmele de astazi sunt “hor oi” Sinoadelor Ecumenice – adica acele hotarari teoretice care for­muleaza adevarul Bisericii, punand un hotar intre acest adevar si deformarea lui de catre erezie.

Christos Yannaras

*
Am luat cunostinta de o conversatie intre Sfantul Siluan Athonitul si un arhimandrit care isi desfasura activitatea misionara printre non-ortodocsi. Acest arhimandrit il stima mult pe staret si a venit in diverse randuri sa vorbeasca cu el cu ocazia sederilor sale la Sfantul Munte. Staretul l-a intrebat cum anume predi­ca. Arhimandritul, care era inca tanar si lipsit de experienta, a strigat gesticuland si miscandu-se din tot trupul:

“Le spun: Credinta voastra e desfranare. Totul este deformat si fals la voi si nu va veti mantui daca nu va veti cai.”
Staretul a ascultat, si l-a intrebat:
“Si, spuneti-mi, parinte arhimandrit, cred ei in Iisus Hristos, cred ei ca este adevaratul Dumnezeu?”
“Da, cred.”
“Si o cinstesc pe Maica Domnului?”
“Da, o cinstesc, dar invatatura lor despre ea e gresita.”
“Ii cinstesc pe sfinti?”
“Da, ii cinstesc, dar ce sfinti mai pot fi la ei de cand s-au despartit de Biserica?”
“Au slujbe in bisericile lor, citesc ei cuvantul lui Dumnezeu?”
“Da, au slujbe si biserici, dar daca ati putea vedea ce sunt slujbele lor fata de ale noastre, ce raceala, ce lipsa de viata!”

“Ei bine! Parinte arhimandrit, sufletul lor stie ca fac bine crezand in Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu si pe sfinti, chemandu-i in rugaciunile lor; daca le spuneti ca aceasta credinta a lor este desfranare, nu va vor asculta. Spuneti oamenilor ca fac bine crezand in Dumnezeu, ca fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu si pe sfinti; ca fac bine mergand la biserica pentru slujbe, rugandu-se acasa, citind cuvantul lui Dumnezeu, si celelalte; dar ca in cutare sau cu­tare punct sunt in greseala, ca trebuie sa-si indrepte aceasta greseala si ca atunci totul va fi bine.

Domnul se va bucura in ei si asa cu totii ne vom mantui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu e iubire; de aceea orice predica trebuie sa purceada si ea din iubire, si atunci va fi mantuitoare atat pentru cel ce predica, cat si pentru cel ce o asculta. Dar daca ii veti osandi, sufletul poporului nu va va asculta si nici un bine nu va iesi de aici.”

Arhimandritul Sofronie Saharov

*
Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile sale; inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul ca sa se intample ceea ce crede el a fi binele. Ravna lui e ca focul ce distruge si nimiceste. Prapadul merge inaintea lui, iar pustiirea ii vine pe urma. Se roaga la Dumnezeu sa arunce foc din cer, ca sa-i inghita pe toti cei ce nu-i impartasesc principiile si convingerile.

Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, ii uraste pe toti ce au alta religie sau alta credinta, nutrind fata de ei pizma si manie nestinsa. Se impotriveste patimas la duhul adevarat al legii dumnezeiesti, staruie fara judecata sa-si apere propriile-i pareri si credinte, se lasa purtat de zelul orbesc de a birui in toate, de ambitie, de dorinta de a invinge cu orice pret, de vrajba si de placerea de a aduce pretutindeni si oricand tulburare. In sfarsit, este un om aducator de pieire.

Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina

*
In categoria tipului patologic intra, fara indoiala, si fanati­cul. Caracteristica esentiala a acestuia este excesul de zel ira­tional. Acesta nu stie decat un singur drum: drumul lui. Nu admite decat o singura metoda: metoda lui. Nu vede decat o singura fata a lucrurilor si orice invitatie la dreapta socoteala, la echilibru, la intelegere o socoteste compromis si o condamna fara drept de apel. Pentru dansul omul nu e o realitate psihofizica, nu e angajat alaturi de semeni in lumea aceasta si pentru cea de dincolo. El are o idee, o singura idee si in numele ei, cu ochii inchisi, se poate arunca si in prapastie.

El cere atasament total la ideea lui, pe care n-o justifica, pentru ca o crede justificata de ajuns prin credinta lui intr-insa. Pentru orice lucru cheama martor pe Dumnezeu, si Maica Domnului si pe sfinti, chiar acolo unde si mintea noastra ar putea intelege si explica ceva si unde, si prin puterea si prin vointa noastra, am putea indrepta ceva. E in stare sa moara de foame asteptand sa-l hraneasca ingerii. Nu admite nici o dis­cutie pe tema fanatismului sau, nu suporta nici un sfat, nici o interventie din partea nimanui, isi e siesi suficient. Daca stie un singur lucru si merge inainte cu dansul, al doilea ar putea fi frana si il refuza: i-ar pierde mantuirea.

Aici e punctul lui slab, aici trebuie surprins. El crede ca mantuirea nu se castiga decat in felul lui. Altfel intra in panica. Fenomenul e patologic: panica aceasta e altceva decat fri­ca de Dumnezeu.

Fanaticul poate cumula si alte caracteristici decat simplul exces de zel irational. El poate fi fanatizat de vedenii, ale lui sau ale altora, pe care le crede, de spaima de moarte si de iad. In orice caz, la originea fanatismului trebuie sa fie neaparat o slabiciune, fie si numai o sensibilitate bolnavicioasa care declanseaza o hotarare repede transformata in idee fixa, in agent patologic, pentru el ca om si pentru altii.

Fanatismul e contagios. Mai ales pentru spiritele simple, fara pregatire teologica si fara un minimum de orientare pozi­tiva, stiintifica, fara sa mai vorbim de sensibilitatile deose­bite, asemanatoare cu ale lui, care ii cad usor prada.

Fanaticul are sansele cele mai mari de reusita, de recrutare a celor mai multe adeziuni intr-o intreprindere de masa. El vine cu o autoritate, in fata careia cei mai multi se inclina si pe care i-o admira: autoritatea faptei personale.

El e daruit cauzei lui pe viata si pe moarte. Nu stie ce-i re­nuntarea. Nu-l sperie nici o amenintare. Infrunta fara teama. Merge inainte chiar cand toata lumea se abtine sa-l opreasca, in afara de aceasta, e un practicant religios, care impinge as­cetismul pana la temeritate. Nu oboseste niciodata, sau macar nu-si recunoaste oboseala. Prin tot ce face apare drept un erou al credintei si al faptei.

Dar incrancenarea aceasta e departe de seninatatea sfinte­niei a carei tensiune interioara se consuma in tacere, in sme­renie, in dragoste de oameni. Fanaticul e demoniac. Din culi­se il manevreaza fortele intunericului, care il antreneaza la excese, ca sa aiba mai apoi ce darama. De obicei, fiecarui ex­ces ii urmeaza un exces contrar. De aceea trebuie franate cu grija toate excesele si aduse la dreapta socoteala a sfintilor.

Au trecut si unii dintre sfinti prin faza exceselor, dar si-au dat seama la vreme ca drumul mantuirii e drumul sanatos al caii de mijloc, al atentiei, al intrebarii si al solidaritatii cu Biserica. Autoritatea faptei personale e o realitate autentica si valabila numai atunci cand e in consens cu doctrina, cu Traditia si cu viata Bisericii. Oare n-au fost in istoria Bisericii mari eretici care au murit cu curaj si indrazneala in erezia lor? Dar numai pentru aceasta Biserica nu i-a validat printre martiri si sfinti, ci tot ereziarhi au ramas, departe de Biserica mantuitoare.

Acestia erau plini de ura si neintelegere fata de Biserica ade­varata, manati de egoisme si mandrie in actele lor si in credinta lor. Acestora li se potrivea cuvantul Sfantului Pavel, revelator in aceasta privinta: “Chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, dar n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic” (I Corinteni 13, 3).

Dar nu trebuie sa se confunde fanatismul cu taria in cre­dinta, acea tarie care naste martirii adevarati, care nu admite compromisul si care raspunde unei chemari deosebite. Cel ta­re in credinta se deosebeste usor de fanaticul intunecat, limi­tat si exclusivist si unde nu trebuie. Cel tare in credinta iubes­te, compatimeste, e stapan pe facultatile lui.

Fizionomia spirituala a fanaticului degaja intuneric si teama.
Eroul credintei are cu totul alta fizionomie. E stralucitor in seninatate, nu agresiv si infatuat.

Fanaticul e inainte de toate un posedat al orgoliului. Al unui orgoliu nemasurat. Se plaseaza pe sine in centrul lumii. Se des­copera mantuitor. El singur. El dintre toti. Isi aroga responsabi­litati mesianice. Numai ca intotdeauna logica lui scartaie, inima lui e plina de ura si de neintelegere, in loc sa arda de dragoste si intelegere, sa fie aproape de oameni si de nevoile lor. El are un singur mare ideal: sa iasa el in evidenta. Drept argument al au­tenticitatii, isi etaleaza indrazneala de a infrunta orice si a suferi orice. Dar si orgoliul genereaza astfel de eroisme si fanaticul se, inscrie aici.

Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala

“Pe cei rataciti ii intoarce si uneste cu sfanta Ta soborniceasca si apostoleasca Biserica.
Fa sa inceteze, Doamne, dezbinarea Bisericilor; potoleste intaratarile paganilor;
razvratirile eresurilor strica-le degrab, cu puterea Sfantului Tau Duh.”

Rugaciune din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare

sursa: crestinortodox.ro

Care este semnul ca am reusit sa biruim si sa scoatem din noi patima mandriei si a iubirii de sine?

- Cred ca niciodata nu va putea fi “un semn”, ca definitiv, ca mandria este scoasa. Omul smerit nu se vede niciodata ca-i smerit. Lupta aceasta de o viata intreaga, simtita, rupta, dreapta si cinstita o stie si o va incununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mandriei, plin de o nesuferita duhoare, nu-i va fi deloc usor ca atata si se arunca singur in foc cu un suflet care doreste si stie sigur ca nu va putea vedea si imparati cu Hristos fara de o smerita smerenie.

Spune Sfantul Ioan Scararul ca diavolul trufiei alunga pe toti ceilalti diavoli si el tine locul la toti. Toata Scriptura si toata marea sfatuire a Sfintilor incercati in lupta cu acest diavol cotropitor al mandriei ne spun ca fara harul de sus nu se va putea birui aceasta patima. Bunul Dumnezeu a spus cu tarie ca acest mare har nu-l va da decat celor smeriti, cum spune in Sfanta Evanghelie ca: celor smeriti le da har!

Masura de curatire a inimii este masura de izbucnire a simtirii catre Dumnezeu. Cat de scumpe sunt indemnurile oamenilor incercati si cat rau poate pricinui o randuiala dupa cum il taie capul pe fiecare! Pentru putina noastra osteneala si smerenie cu ce alese daruri suntem invredniciti! Nu va mai fi iubire de sine, adica mandrie, cand uimirea va va cuprinde si veti vedea cat de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi pacatosii. Oricarui ostenitor in Hristos ii putem spune: Smereste-te, ca ai pentru ce!

Blandetea si ravna pentru toate cele bune, nemanierea si urmarirea pacii, nu a dreptatii, sunt semne de nemandrie. Indreptatirea de sine nu poate fi laolalta cu smerenia si Dumnezeu se arata, nu atat celor ce se ostenesc, cat celor simpli si smeriti.

sursa: crestinortodox.ro

„La Școala «Varlaam Mitropolitul» copiii vor găsi valori așezate“

În aceste zile, Școala „Varlaam Mitropolitul“ desfășoară evenimentele de prezentare, „Zilele Deschise“. Echipa care a alcătuit proiectul Școlii „Varlaam Mitropolitul“ s-a întâlnit în urmă cu două zile, 19 aprilie, pentru prima dată cu părinții care vor să-și înscrie copiii la școala patronată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei (MMB). Manifestarea, moderată de expert management și resurse umane Cristina Gheorghe, a avut loc chiar în una din sălile în care viitorii școlari își vor desfășura activitatea. În deschiderea întâlnirii, protos. Hrisostom Rădășanu, consilier al Sectorului Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Iași lor, a mărturisit faptul că pentru punerea în practică a proiectului Școlii „Varlaam Mitropolitul“ a fost nevoie de ajutorul mai multor persoane. „Am primit această «poruncă» să ne a pucăm de o școală. Știam de aceas ă clădire în care vor învăța copiii de la 15 septembrie 2010. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să pun mâna pe telefon și să încep să întreb ce înseamnă o școală. A fost un lucru greu, dar și foarte frumos. Când am înce put să dau telefoane, am apelat la oameni care mă puteau ajuta. O parte dintre ei, aflați aici, au venit la Iași să facă o școală. Îmi doresc ca toți copiii de la Școala «Varlaam Mitropolitul» să fie puși în valoare la adevărata lor dimensiune“, a spus protos. Hrisostom Rădășanu.

În continuarea prezentării, expert management și resurse umane Cristina Gheorghe a mărturisit că „a acceptat acest proiect minunat pentru că a fost gândit temeinic“. „Este minunat faptul că Mitro polia Moldovei și Bucovinei s-a gândit să facă acest pro­iect într-un mod profesionist, cu manager de proiect, asistent de manager, cu competențe din mai multe arii în așa fel încât să putem să venim cu o propunere care să fie pe inima noastră. Am adus în sală oameni care se pricep la ceea ce fac de foarte mulți ani“, a explicat Cristina Gheorghe. Ionuț Bursuc, asistent proiect manager al Școlii „Varlaam Mitropolitul“, a povestit despre cum a primit vestea unui proiect de școală patronată de Biserică: „un proiect despre care afli introducerea și pentru care nu mai aștepți și cuprinsul, pentru că spui «da». Îmi cântăresc foarte bine proiectele în care mă implic pentru că sunt conștient că fiecare dintre ele îți cer multă energie și multă implicare. Acest proiect este deosebit pentru că el vine să propună un model de educație pentru copii în care se pune accent pe un parteneriat între Școală, Familie și Biserică. Totul va fi centrat pe copiii pe care îi vom întâmpina la jumătatea lunii septembrie“.

Despre problemele care apar mereu în învățământul de stat, dar și despre metodele pe care le va adopta Școala „Varlaam Mitropolitul“ a vorbit prof. de Religie Niculina Filat. „În acest proiect m-am regăsit ca mamă și ca profesor, confruntându-mă cu un sistem într-o continuă schimbare. Am văzut pe chipurile copiilor dezorientarea, iar pe chipurile părinților disperarea căutând meditații la toate disciplinele. Îm preună cu soțul meu am înființat prima grădiniță creștină din București. E în al patrulea an de funcționare, tot din dorința de a da copiilor altceva decât avem într-un sistem în care vă înțeleg multe din temerile pe care le a veți acum. M-am ocupat de tot ceea ce înseamnă strategie, metodă. Am încercat să văd copilul altfel decât ca pe un hard pe care stochezi informație și el ți-o reproduce, îi dai o notă și s-a terminat, ci să-l privesc ca un întreg. Copilul respectiv nu are nevoie doar decunoștințe, ci de a învăța să se lupte cu problemele vieții, să știe ce atitudine corectă să aibă împotriva acestora și cum să le privească, să ajungă să se cunoască pe sine. Am încercat să facem ceea ce este mai bun pentru copil, astfel încât să crească frumos și să ajungă în final să fie un om, o minte luminată și un suflet curat“, a declarat prof. Niculina Filat.

La „Zilele Deschise“ a fost prezent și prof. univ. dr. Constantin Cucoș, prodecanul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași, care a reamintit părinților faptul că Școala „Varlaam Mitropolitul“ va fi integrată în sistemul național al instituțiilor de învățământ: „La Școala «Varlaam Mitropolitul» copiii vor găsi valori așezate. A da copilului în că din primele faze valorile curate este cel mai bun lucru. Această școală va fi una integrată în sistemul național, nu va fi o școală paralelă, ruptă de sistem. Plusul adus de școală se va reliefa mai ales prin activitățile opționale, extracurriculare“. Directorul Radioului „Itsy Bitsy“, Nadia Tătaru, le-a vorbit în continuare părinților despre școala ideală care va funcționa la Iași: „Ca mamă mi-aș dori o școală la care copilul meu să vină cu bucurie, să-și facă temele cu bucurie. Când am fost întrebată cum aș vrea să fie această școală, m-am pus în locul părinților care urmează să-și înscrie copilul în clasa I. Școa la ideală pentru pretențiile mele, pentru timpul meu puțin, pentru că lucrez mult la serviciu, ar trebui să fie așa: să fie de dimineață până seara, să aibă copilul o masă caldă la prânz, să aibă toate opționalele la școală ca să nu mai alerg eu la toate cluburile ca să-i descopăr aptitudinile, iar atunci când copilul vine acasă să aibă temele făcute“. În încheiere, maica Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de formare și consiliere „Sf. Arhangheli“ din Iași, a explicat cum vor învăța copiii meșteșugul bucuriei. „La noi la școală copilul va învăța că are și bune și rele și că misiunea lui este să transforme porția lui de răutate în bunătate cu ajutorul lui Dumnezeu. Faptul că Școala «Varlaam Mitropolitul» este patronată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei nu înseamnă că vor recita rugăciuni și acatiste, decât dacă vor avea o pasiune pentru acest lucru. Copiii vor merge la biserică, se vor închina, vor fi spovediți și împărtășiți. Noi vom izbuti, pentru că avem metoda Sfântului Duh, care va fi îmbinată cu înțelepciunea omenească, care vine tot de la Dumnezeu. Îmbinând aceste două metode, vom vedea cum se poate învăța în bucurie“, a conchis maica Siluana Vlad.

Părinții care au asistat la prezentarea ofertei și a metodelor de predare și educare în Școala „Varlaam Mitropolitul“ au adresat întrebări și au vizitat spațiile în care își vor desfășura copiii activitatea didactică și extrașcolară. „Pentru mine a fost o întâmplare că am aflat de școală. Am căutat o școală de acest gen pentru fetiță și nu am găsit. Am citit apoi un material despre școala aceasta pe internet. Ce am văzut aici nu numai că mi-a împlinit așteptările, ci a fost peste ce speram eu că găsesc“, a afirmat Simona Pescaru, programator de soft. „Un proiect de acest gen era de mult așteptat. Nouă ni s-a adus la cunoștință acum un an de zile despre el. La un moment dat nu se mai auzise nimic și chiar intrasem în panică. M-am tot interesat în dreapta și-n stânga. Momentul mult așteptat se întâmplă acum. Am considerat de la început proiectul o idee genială. Ne bucurăm. Ca părinți, ne dorim de mult așa ceva“, a precizat un alt părinte.
Pe 15 septembrie, Școala „Varlaam Mitropolitul“ își va deschide porțile pentru cei 20 de copii din clasa I.

Mai multe amănunte se pot găsi la adresa www.scoalavarlaam.ro

sursa: doxologie.ro

Sute de credincioşi l-au întâmpinat pe Preafericitul Părinte Patriarh în biserica parohială „Sfântul Ierarh Nectarie” din municipiul Coslada.

Din delegaţia P.F. Patriarh au făcut parte ÎPS Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale, ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Preasfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei, Preasfinţitul Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei, Preasfinţitul Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.

Au fost prezenţi, de asemenea, domnul Adrian Lemeni, secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor, şi domnul Eugen Tomac,  secretar de stat pentru relaţiile cu românii de pretutindeni.

La eveniment au participat, din partea oficialităţilor locale, domnul primar, Ángel Viveros Gutiérrez, doamna Rosario Arroyo Lázaro, consilier pe probleme de egalitate, tineret, copii si imigraţie din cadrul Primăriei, şi domnul  Agustín González Plasencia, directorul departamentului de imigraţie din cadrul primăriei Coslada.

În prima parte a vizitei, după o scurtă prezentare a parohiei, făcută de către chiriarhul locului, Preasfinţitul Timotei, Preafericitul Părinte Patriarh a rostit un cuvânt de învăţătură credincioşilor prezenţi, accentuând rolul bisericii parohiale pentru comunităţile de români din diaspora şi binecuvântând lucrarea misionară în această parohie.

Din partea Primăriei, domnul primar, Ángel Viveros Gutiérrez, a rostit un cuvânt de bun venit: „În primul rând, doresc, ca Primar al Cosladei, să vă urez: “Bine aţi venit în oraşul nostru!”, un municipiu deschis şi solidar, care se simte mândru de numărul important de cetăţeni români care locuiesc în el şi care ne-au ajutat să îl transformăm într-un exemplu de integrare a persoanelor venite din diferite ţări, un exemplu la nivelul provinciei Madrid, dar şi al ţării întregi.

Sanctitatea Voastră, prin munca compatrioţilor Dvs., cetăţeni de-acum ai Cosladei, împreună cu toţi cei care locuim aici, cu Primăria, ca instituţie publică, reuşim să facem oraşul Coslada să crească; iar, în viitor, în ciuda crizei economice globale, sunt sigur că, prin muncă şi efort, şi cunoscând simţul întreprinzător al românilor, vom reuşi cu toţii să trecem peste criză şi să continuăm să construim zi de zi o Coslada, o Europă deschisă, prosperă şi solidară.

Ca Primar, mă simt mândru de toţi locuitorii oraşului, indiferent de locul unde s-au născut, şi doresc să profit de vizita Dvs. amabilă în municipiul nostru, ca maxim reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, ca să vă mulţumesc cu fervoare pentru munca şi activitatea zilnică pe care le desfăşoară comunitatea ortodoxă din Coslada, în fruntea căreia se află prietenul meu, Părintele George-Ovidiu Cimpoca, şi familia sa, exemplu de constanţă, demnitate şi dragoste de aproapele. Coslada se simte privilegiată pentru prezenţa aici a Sanctităţii Voastre. Din toată inima: Mulţumesc!”

Totodată, domnia sa a oferit Preafericirii Sale o distincţie de onoare, care se acordă marilor personalităţi care viziteaza municipiul:

„SANCTITĂŢII SALE,

PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL,

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

ÎN SEMN DE MARE APRECIERE FAŢĂ DE BISERICA AL CĂREI ÎNDRUMĂTOR ESTE, PENTRU VITALITATEA ŞI CALITATEA EI DE PARTENER DE BAZĂ AL POPORULUI ROMÂN, PROFUND ANGAJATĂ ÎN ABORDAREA REALITĂŢILOR LUMII ÎN CARE TRĂIESC OAMENII ÎN PREZENT.”

Preafericirea sa a oferit în dar parohiei şi părintelui paroh, George Cimpoca, o frumoasă cruce de binecuvântare, o icoană a Sfântului Dionisie Exigul, o medalie cu chipul Sfântului Nicolae şi cărţi. Daruri au primit şi reprezentanţii oficialităţilor locale.

Părintele paroh a mulţumit, spunând: „  Este o binecuvântată şansă de a fi şi noi, preotul şi credincioşii parohiei „Sfântul Ierarh Nectarie” din Coslada, părtaşi ai acestei sărbători, ai acestei binecuvântate şi binecuvântătoare prezenţe, prin rugăciuni personale şi comunitare, şi cuviincioase urări de sănătate şi slujire sfinţitoare în continuare.

Nu ne aflăm aici neapărat la o sărbătoare festivă, ci într-o familie, o familie care îşi doreşte să ţină aprinsă şi vie lumina spiritualităţii, culturii, istoriei şi tradiţiei noastre ortodoxe şi româneşti, prin eforturi mari, unele încununate de succes, altele care ne smeresc; câteodată este necesar şi acest lucru. Consider că cea mai potrivită modalitate de a mă exprima în acest sens este de a arăta că toţi am făcut şi facem atât cât putem să facem, dar că Dumnezeu este singurul Care ştie, judecă şi apreciază dacă lucrarea noastră este sau nu o lucrare temeinică şi ziditoare. Facem ceea ce putem pentru poporul nostru, iar el judecă mai bine ceea ce facem noi pentru el. Mai potrivit ar fi, cred, un cuvânt pe care l-am auzit din gura părintelui Cleopa: taci tu, să vorbească faptele tale!

Personal, am motivaţii cu totul speciale de a-mi îndrepta primul gând către Preafericirea Voastră, pentru că prin mâinile Preafericirii Voastre am primit sfântul har al preoţiei, după opt ani de diaconie, în binecuvântata zi de 24 iulie 2005, în cetatea Sfântului Apostol Andrei, în minunata catedrală a municipiului Galaţi. Ne sunt mereu în memorie prezenţa, sfatul şi cuvântul duhovnicesc cu care m-aţi onorat în acele momente şi aţi inspirat permanent misiunea mea ca slujitor al Sfântului Altar.

Noi, contemporanii acestui act sfânt din viaţa parohiei noastre, avem încredinţarea tăriei credinţei, binefacerii speranţei şi balsamului iubirii dumnezeieşti revărsate de slujirea Preafericirii Voastre şi a tuturor membrilor Sfântului Sinod. Traversarea dificultăţilor mari şi grele, cu întreaga Biserică, în stare de smerenie, de continuă speranţă şi de fermitate pastorală şi misionară, în duhul Sfinţilor Părinţi şi în continuitatea înaintaşilor, a impus în timpul patriarhatului Preafericirii Voastre Ortodoxia românească nu numai în societatea noastră, ci, mai ales pe plan panortodox şi pancreştin.

Pentru toate aceste daruri, înmulţite ca şi talanţii, în folosul tuturor, Vă rămânem recunoscători şi Vă rugăm să primiţi ofranda dragostei şi a rugăciunilor noastre, pentru îndelungă înzilire şi pentru tot mai rodnică arhipăstorire în fruntea Sfintei noastre Biserici.

Întru mulţi ani, Preafericite Părinte Patriarh!

La final, Preafericitul Părinte Patriarh a binecuvântat copiii şcolii parohiale „Sfinţii Martiri Brâncoveni” şi pe îndrumătorul lor, d-na preoteasă Gina Cimpoca, împărţind tuturor iconiţe şi binecuvântări.

Foto: Vasile Valeriu Ceausescu

Mai multe fotografii de la eveniment se pot viziona aici.