Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar, cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare, care pătrunde şi în comunităţile monahale.

Taina cununiei creează o legătură aparte între familia care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire, nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei.

În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie, nu în mânăstire.

Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid (Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi, cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine într-o biserică parohială.

Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir), nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de către călugări.

Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se, iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul ei).

Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile, politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie, precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei.

Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării „Isaie, dănţuieşte …”, nici la ospăţul sau petrecerea care urmează după nuntă.

Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava 135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr, nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia lui”.

Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral, anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie, fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii. Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului, dar nu pot deveni o practică obişnuită.

Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia, trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar, iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor monahi din mânăstiri.

sursa: basilica.ro

În perioada 16 – 21 aprilie 2010, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, va efectua o vizită pastorală în Spania.

Preafericitul Daniel va sosi în Spania vineri, 16 aprilie 2010 şi va fi întâmpinat de credincioşii ortodocşi la biserica Preasfânta Fecioară Maria din Madrid, urmând ca, în cursul aceleiaşi zile, să se întâlnească cu Cardinalul Antonio María Rouco Varela, Arhiepiscopul Madridului şi Preşedintele Conferinţei Episcopale Spaniole.

Sâmbătă, 17 aprilie 2010, Preafericitul Părinte Daniel va vizita, începând cu ora 11.00, Catedrala Ortodoxă Greacă din Madrid, unde se va întâlni cu Înaltpreasfinţitul Policarp, Mitropolitul Ortodox Grec, al Spaniei şi Portugaliei. Programul continuă, apoi, cu vizitarea a trei parohii ortodoxe româneşti: Parohia Sfântul Mucenic Gheorghe din Alcalá de Henares, Parohia Sfântul Ierarh Nectarie din Coslada şi Parohia Sfântul Apostol Andrei din Arganda del Rey.

Duminică, 18 aprilie 2010, la ora 9.30 Preafericitul Părinte Patriarh va prezida slujba Sfintei Liturghii şi punerea pietrei de temelie pentru viitoarea Catedrală Episcopală din Madrid. Tot duminică, 18 aprilie 2010, Preafericitul Daniel se va întâlni cu ministrul justiţiei al Guvernului Spaniei, domnul Francisco Caamaño Domínguez, apoi cu preşedintele Comunităţii de Madrid, urmând ca la ora 19.30 să fie invitat la o recepţie, oferită de Doamna Maria LIGOR, Ambasadorul României la Madrid, la reşedinţa domniei sale, la care vor fi invitaţi: Nunţiul Apostolic şi ambasadorii statelor cu populaţie majoritar ortodoxă acreditaţi la Madrid.

Marţi, 20 aprilie 2010, începând cu ora 11.00, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române va fi primit de către Don Braulio Rodríguez Plaza, Arhiepiscop de Toledo şi Primat al Spaniei, în Catedrala Arhiepiscopală din Toledo, iar la ora 15.00 va efectua o vizită pastorală la Parohia ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului din Toledo.

Miercuri, 21 aprilie 2010, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îşi va încheia vizita pastorală în Spania şi se va întoarce în România.

sursa: mitropolia.eu

Cotidianul EVZ ne informeaza cu netarmurita incredere in conducerea noastra de partid si de stat ca: “Autoritatile lucreaza la legiferarea programelor de educare a parintilor.” Sub titlul “Romanii invata meseria de parinte”, aflam ca Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului (ANPDC) impreuna cu guvernul Boc lucreaza la o lege care prevede infiintarea a “zeci de centre cu sute de educatori parentali” care ii vor invata pe romani cum sa isi creasca si educe copiii.

Vizati sunt atat cei “care au antecedente in abuzul copiilor” cat si “cei care vor sa fie parinti mai buni”. “Pentru parintii predispusi la abuzuri asupra copiilor, cursurile de educatie parentala vor fi obligatorii”, ne asigura oficialii ANPDC. Parintii vor putea fi scoliti atat la domiciliu cat si in “cabinetul educatorului parental” si vor primi teme pentru acasa. Pedagogia care sta la baza acestor cursuri, ne explica unul din “specialisti”, e bazata pe un “model american”: “Acolo, astfel de cursuri au o traditie de 30 de ani. Ii invatam pe parinti sa nu construiasca educatia copilului pe interdictii, pentru ca cercetarile arata ca creierul uman, cel putin al copilului, nu reactioneaza la negatie.”

[...]

Acum cativa ani, cand am scris despre declinul familiei romanesti, despre faptul ca se sinucid copiii de dorul mamelor plecate la munci de mizerie in Europa de Vest, un smurf neoliberal mi-a raspuns ca asta e “darul libertatii”. Smurful neoliberal cu pricina e in colegiul Institutului de Studii Populare, think-tankul de “centru-dreapta” al PDL, partidul responsabil pentru aceste proiecte legislative care impovareaza bugetul, contribuie la proliferarea birocratiei statului-terapeutic insarcinat cu reeducarea cetatenilor, distruge legaturile dintre parinti, bunici si copii si nationalizeaza distopic educatia copiilor. Nu am auzit de vreun protest al ISP referitor la acest proiect de lege, ceea ce ma face sa cred ca neoliberalii PDL, care nu cred in interventia statului in economie, cred in interventia statului in familia romaneasca. Cu alte cuvinte, statul roman e prea incompetent si corupt ca sa decida care e “binele comun” in materie economica, dar e perfect dotat ca sa faca inginerii sociale.

Neoliberalii PDL sunt foarte vocali aparatori ai globalizarii, ai marilor corporatii si ai “pietei libere”, si inexistenti aparatori ai familiei, ai normalitatii si ai recentrarii economiei si politicii romanesti in jurul intereselor nationale. Problemele familiei romanesti nu pot fi rezolvate prin interventia vicleana, ideologizata si punitiva a statului in viata familiei romanesti. Problemele familiei romanesti pot fi rezolvate dandu-le romanilor sansa sa traiasca si sa munceasca cinstit in propria lor tara. Problemele familiei romanesti pot fi rezolvate doar incurajand o economie a micilor proprietari, un “capitalism popular” (Reagan), o economie la scara umana si un stat reprezentativ.  Atat timp cat parintii vor fi siliti sa emigreze, sa fure sau sa moara slugarind la corporatii, copiii vor ramane de izbeliste. Cand corporatiile pun stapanire pe parinti, statul pune stapanire pe copii. Dupa ce am privatizat statul, nationalizam copiii. Va trebui asadar sa re-nationalizam statul ca sa ne putem recapata familiile.

Mircea Platon

Articolul integral poate fi citit pe ziuaveche.ro

În duminica Tomei, 11 aprilie a.c., după Sfânta Liturghie, a avut loc ceremonia de încheiere a unui an de studiu în cadrul şcolii parohiale „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din cadrul parohiei noastre.

În urma evaluărilor efectuate, bursa de studiu, în valoare de 500 de euro a fost oferită tânărului MADALIN-SORIN CARTAS, pentru participare permanentă la slujbele şi activităţile parohiei, pentru aleasă conduită creştinească şi pentru stăruinţă în însuşirea noţiunilor elementare de catehism creştin-ortodox, de limba română, de istoria şi geografia României.

Următorilor patru clasaţi, parohia le va înlesni participarea într-o tabără, în perioada vacanţei de vară.

De buna desfăşurare a cursurilor s-a ocupat doamna preoteasă, prof. Gina Cimpoca, ziua săptămânală de curs fiind sâmbăta, la orele 17.30.

Din data de 24 aprilie a.c. se deschid cursurile pentru următorul an, 2010-2011.

Mulţumim copiilor, dar şi părinţilor, pentru efortul depus şi avem siguranţa şi mulţumirea că nu a fost în zadar.

“Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazul, ai crezul.

Fericiti cei ce n-au vazul si au crezut!” Ioan 20, 29

Cand arhiereul si carturarii, pasind prin fata Rastignitului de pe Golgota, isi clatinau capetele si spuneau: Pe altii a mantuit, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca, Hristos, imparatul lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce ca sa vedem si sa credem in El, ei desigur savarseau blasfemie. Dar mai faceau si o eroare de ordin lingvistic, intreaga scena sumar infatisata in Evanghelia de la Luca (23, 25) si pe larg de cele ale lui Matei (27, 31 si urm.) si Marcu (15, 29 si urm.) transmite cititorului un fior profund realist si autentic. Toate amanuntele vadesc referatul intocmit pe date culese la fata locului si par intru totul verosimile. Huu! (ori he!) striga batranii si fruntasii lui Israel si s-ar zice ca si comenteaza compatimitor si ironic: pe altii a stiut sa-i ajute, pe Sine iata ca nu poate. Fiul lui Dumnezeu. Un amagitor, un naiv, singur si-a facut-o.

Si apoi se justifica, isi dau lorusi certificat de buna, rationala si logica purtare: A, daca s-ar tine de cuvant, daca ne-ar da o dovada de cosecventa (si care alta ar fi mai peremptorie decat coborarea de pe aceasta cruce?), atunci, da, noi, ca oameni drepti si cu judecata ce ne aflam de indata L-am recunoaste ca imparat. Dar asa, pe ce anume sa ne intemeiem credinta? Lasau sa se intrevada si nitica nedreapta mila pentru nenorocitul acela destul de tanar, insa nu se puteau lepada si de un ton de biruinta, nu puteau renunta la minunatul prilej de a-L batjocori (in sfarsit, oficial si legitim) si dascali (profesoral si nepartinitor) pe Acel care le pricinuise atatea suparari, temeri, iritatii si griji: si erau grabiti, mai ales grabiti, considerent pentru care si scurtasera din placerea contemplarii mersului sub arsita amiezii a osanditului cu unealta de tortura in spate si facusera apel la Simon din Cirene. Aici insa, isi acordau ragaz, se destindeau, isi savurau triumful si-l explicau: sa Se mantuie, coborandu-Se de pe cruce! Daca vom vedea, vom si crede! Si asteptau plini de bunavointa si intelepciune.

Eroare lingvistica, de buna seama. Caci nu numai ca nu banuiau pe Cine spanzurasera pe lemn dar nu stiau nici ce inseamna “a crede” si foloseau cuvantul fara a-l intelege defel. Daca, urmator injonctiunii arhieresti, Domnul ar fi coborat de pe crucea pe care, graieste atat de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele ci dragostea il tinea tintuit, cuvantul “credinta” ar fi fost desfiintat pentru totdeauna si navalnic s-ar fi inscaunat imparatia lui Dumnezeu. Faptul coborarii nu putea fi crezut, ci numai constatat, inregistrat, luat la cunostinta in plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb “crede” A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, cu sintagma “a crede pentru ca”.

A crede inlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazuta din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata in fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai ingadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari. Coborarea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasare colorata, dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati in perimetrul acela nu le mai ramanea altceva de facut decat sa se supuna evidentei, sa ingenuncheze, sa cante osana.

Nu asa insa lucreaza dumnezeirea, nu asa a inteles Domnul verbul a crede ori de cate ori l-a rostit si mai ales cand S-a adresat lui Toma la opt zile dupa inviere. Textele pauliene toate arata ca acest cuvant de baza al crestinismului credinta – se prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, inscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau nu mai avea nici o noima sa creada, nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce “vedeau cu ochii” ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli.

A crede inseamna a nu vedea. Sfantul Apostol Pavel e cat se poate de limpede: “Dar nadejdea care se vede nu mai e nadejde. Cum ar nadajdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 24). Sau: “Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute.” (Evr. 11,1) Sau inca: “Neprivind la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad.” (2 Cor. 4, 18) intreg capitolul 11 al Epistolei catre Evrei, versete ca cele de la Rom. 4, 13 si urm. ori Efes. 3, 17 si urm. arata si ele deslusit ca entitatea principala in relatia dintre om si Dumnezeu nu are nimic de-a face cu “negrul pe alb”, revolverul fumegand (smoking gun) al englezilor, flagranta certitudine, indubitabilul. Si totusi ea e conditia si esenta: “Dreptul din credinta va fi viu” (Rom. 1, 17; Evr. 10, 38). Textul de la 1 Cor. 2, 4-5 completeaza perfect cele de mai sus: “Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte si induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii. Pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.” Frumos au onorat reformatii francezi memoria amiralului de Coligny inscriind pe statuia sa din Rue Saint-Honore la Paris cuvintele de la Evr. 11, 27: “A ramas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevazut.”

A crede e cu totul altceva decat aparent asemanatorul “a crede pentru ca” si nu are nici o legatura cu simtul vazului indeobste socotit cel mai ferm si mai neinselator. Tocmai pe acesta – atat de sigur de sine – il contrazice uneori si-l indeparteaza. A crede este a crede pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci in istorie cand chezasuirea aceasta s-a platit cu viata) asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii. Credinta in textele pauliene e mai ales apropiata de alte trei elemente: libertatea (opusa robiei), duhul (opus literei) si bucuria (opusa intristarii). Catusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.

Credinta se identifica asadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard si existentialistii aveau sa numeasca risc, pariu, aventura; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, poezie pura. Un act nemotivat intelegi, exclama Gide dintr-o data cuprins de entuziasm, intelegi, un act neintemeiat, cu totul fara cauza, explicatie, ratiune, plauzibilitate, inchis in el insusi! Doar ca pentru a exemplifica Gide (in Beciurile Vaticanului) alege o crima lipsita de interese materiale si coerenta, un asasinat sine ira et studio. Daca insa e data la o parte pilda (si ea, in buna parte, ironica), calificantii lui Gide se aplica intocmai credintei si o descriu fara gres.

Nu cred pentru ca dispun de cutare dovezi. Dovezile stiintifice, istorice, geografice, arheologice, literare, scripturistice, logice etc. etc. pot, eventual, intari credinta (cu toate ca si acest mod de exprimare e gresit: o credinta adevarata nu poate fi marita din afara, nu poate depinde ca intensitate de aportul unor consideratii relative si supuse intepretarilor); ii pot da, in fata oamenilor, o justificare rationala; ceea ce nu-i neaparat de dispretuit, dar si deloc decisiv. Nici dovezile cele mai induiosatoare si mai stiintific controlate nu constituie o exceptie (cum ar fi giulgiul de la Torino).

Coborarea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrangere, de siluire a vointei si libertatii, de inlocuire a credintei prin evidenta. Cercetarea atenta a textelor evanghelice si meditarea lor ne indeamna sa ajugem la concluzia ca nu acesta a fost “stilul de lucru” al Domnului. Nu cu evidente, cu dovezi, ci parca dimpotriva, in mod tainic si dubitativ I-a placut sa procedeze, lasand totdeauna posibilitatea sesizarii unei doze de incertitudine si a conceperii validitatii unei indoieli.

Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrele ale Sale nu exista decat cel intiparit pe marama Veronicai si cel destinat regelui Agvar – amandoua pierdute; de confirmari independente – cum le place englezilor a grai – nu dispunem; referatele evanghelice pot oricand si de catre oricine a fi contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu “obiective”; ba si ca tardive si prelucrate post factum; pana si putinul material aflat la Tacit, Pliniu cel Tanar ori Iosefus Flavius a fost invinuit de interpolari; iar argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relativa filosofic S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut in randul personajelor istorice. Pentru ca sa nu scada nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea. Dovezi certe in sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pana la plinirea vremii si la a doua venire, cand, fireste, va disparea si credinta, precum si Sf. Pavel constata la I Cor. 13.

Domnul, ce anume cere de la noi? Sa credem, act “absurd”, ilogic, acauzal si de netalmacit in limbaj concret, sminteala si nebunie in ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun simt de pe intinsul lumii vechi. Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta: nu ni se impune nimic, nu ne constrang evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos; ceea ce ei – cu atat de perfida ingenuitate -voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta isi pierdea sensul.

“Credinta mea”, declara Joris Karl Huysmans, flamandul scriitor de limba franceza, aprigul convertit, “credinta mea nu se sprijina nici pe ratiunea mea nici pe mai mult ori mai putin certele perceptii ale simturilor mele; ea tine de un simtamant launtric, de o siguranta dobandita prin dovezi launtrice.”

Desigur ca verbul a crede, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai o vocabula atat de greu de inteles, definit si precizat sa constituie miezul crestnismului? Nu ar fi putut Dumnezeu si Apostolii Sai gasi o alta mai putin misterioasa, mai accesibila intelegerii multimii oamenilor si la urma urmei – de ce nu? – mai putin scandaloasa si derutanta pentru oamenii de stiinta rationalisti si logicieni care nu sunt toti si negresit de cealalta parte a baricadei ori zavorati in prejudecati?

Dar daca ne adresam stiintei, aflam ca si acolo substantivul de baza folosit pentru a lamuri alcatuirea si mentinerea universului e tot unul prea putin logic, prea putin unul inteligibil; vag, confuz, plurivalent; un termen si el aferent domeniului afectiunii si sentimentelor, un termen si el piatra de poticnire pentru acea matematica si material de rigoare presupusa stiintei si in special astrofizicii, astronomiei si mecanicii. Cuvantul cheie al organizarii cosmice se numeste atractie universala. Atractie! Caci legea gravitatiei aceasta nimic altceva este, in cuvintele insasi ale formulatorului ei. Si ce altceva poate fi mai duios, mai gingas, mai nedefinit, mai putin solemn si rece!

Iata pentru care pricina si verbul a crede si substantivul credinta trebuie sa iste mai potolita uimire intr-un domeniu ca al religiei; atractia si credinta sunt – in fizica universului ori in inimile oamenilor – deopotriva de neconcordante cifrelor, severitatii, sistematicii, deopotriva de “ne-stiintifice” in sensul pedant al calificativului.

Dintr-o intelegere mai atenta a verbului a crede imi pare ca rezulta numeroase consecinte. Trei se arata vrednice a fi mentionate aici pe scurt:

1. De vreme ce esenta o constituie credinta, se poate afirma ca actele de asceza se bucura numai de o valoare si o insemnatate individuala si educativa. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajuta sa pricepem o enuntare la prima vedere indrazneata. Se intreaba Apostolul neamurilor de ce oamenii care cred in Hristos rabda porunci ca: nu lua, nu gusta, nu te atinge! Apoi numindu-le lucruri menite sa piara prin intrebuintare potrivit unor randuieli si invataminte omenesti, conchide: “unele ca acestea au oarecare infatisare de intelepciune in paruta lor cucernicie, in smerenie si necrutarea trupului dar n-au nici un pret si sunt numai pentru satiul trupului.” Ascezele, asadar, nu sunt osandite (sa nu fie!) ori minimalizate, insa li se delimiteaza campul gravitational, magnetic si valoric: sunt bune ca acte de infrangere si smerenie, ca “exercitii spirituale”, ca disciplina, dar nu atrag prin ele insele ceea ce numai harul, credinta si faptele bune, laolalta, ne pot face sa dobandim.

2. Se cade sa nu ne lasam ispititi de vraja (ori obsesia) cautarii si aflarii dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care stiu ca “Hristos n-a vrut sa-Si intemeieze imparatia Sa spirituala pe nisipul iluziilor (stiintifice, istorice s.a.m.d.), ci pe stanca de granit a credintei.”

Toate argumentele filosofice, istorice ori stiintifice sunt supuse relativitatii acestor discipline mereu schimbatoare. Ptolemeu l-a inlocuit pe Aristarh din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. In asteptarea zilei cand, probabil, tahioni ori alt fenomen inca neobservat ori alte calcule vor pune in discutie teoria relativitatii.

3. Daca prin credinta ne apropiem in modul cel mai desavarsit de Hristos, daca ea este calea cea buna spre mantuire, nu e mai putin adevarat ca fara fapte credinta e moarta (Iacov 2, 17). Mai mult decat atat: aici pe pamant “cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10, 10). Credinta, s-ar putea spune interpretand cuvintele apostolicesti, e suficienta in relatia de tip eu-tu dintre credincios si Mantuitorul sau. Dar in relatia mai complicata om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mantuirea implica si marturisirea credintei, curajul de a o proclama public, in fata celorlalti, de a nu te lepada ori rusina de Hristos si de credinta ta. Verbul a crede ajungand astfel in dublu chip fundament al nadejdii, mantuirii. Dupa cum spre a ne dovedi sinceritatea si seriozitatea credintei ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea si nerusinarea in fata semenilor trebuie sa o mai si marturisim “cu gura”, catre exterior. Pentru ca nu credem in Hristos numai in calitatea noastra de fiinta individuala, de suflet incomparabil, ci si de om-in-lume, de om-printre-oameni.

Cred, Doamne, si marturisesc. Copula este capitala si de neevitat: amandoua verbele ne conditioneaza, ne caracterizeaza, ne fac intru adevarat fii ai Tatalui ceresc. Astfel incat concluzia nu poate fi alta decat: nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”, ci “a marturisi”. Si daca-i vorba asa, oare nu faptele bune si marturisirea nereticenta a credintei sunt cele mai bune dovezi ale credintei? Credinta nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are insa nevoie sa fie dovedita.

Faptele bune si marturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede intr-o putere si-i dau incarcatura energetica si duhovniceasca necesara trecerii lui din randul vorbelor in al cuvintelor, din al ideilor in al acelor “idei-forta” despre care a scris Alfred Fouillee.

Parintele Nicolae Steinhardt

sursa: crestinortodox.ro

În jur de 6.000 de persoane au participat în noaptea de 3 spre 4 aprilie la slujba Învierii Domnului în Coslada. Au fost prezenţi, alături de români, primarul Cosladei, domnul Ángel Viveros Gutiérrez, doamna Rosario Arroyo Lázaro, consilier pe probleme de egalitate, tineret, copii si imigraţie din cadrul Primăriei, şi domnul  Agustín González Plasencia, directorul de imigraţie.

După încheierea primei părţi a slujbei, primarul a adresat un cald salut şi cuvinte de încurajare românilor prezenţi, şi a primit, ca şi ceilalţi doi invitaţi, din partea părintelui paroh din Coslada, Pr. George Cimpoca,  Diploma de onoare, „în semn de recunoştinţă şi apreciere a eforturilor pe care Primăria şi instituţia primarului le-au făcut în susţinerea comunităţii de creştini ortodocşi români din Coslada, pentru interesul constant arătat în a răspunde cu multă generozitate şi solicitudine tuturor problemelor ei, precum şi pentru prietenia caldă şi plină de afecţiune arătată poporului român.”

Aducem un cuvânt de preţuire şi de mulţumire doamnei preotese, Gina Cimpoca, precum şi tuturor credincioşilor parohiei care au contribuit la buna pregătire şi rânduială a slujbelor din Săptămâna Patimilor şi în noaptea de Înviere, precum şi celor care au împodobit cu rugăciunea, cu postul şi cu viaţa personală toate aceste zile binecuvântate!

Hristos a înviat!

Fotografii din Săptămâna Patimilor şi de la Înviere au fost publicate pe albumul online al parohiei.

Părintele Teofil Părăian

Darul cel mai deosebit, darul care izvorăşte din Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este iertarea păcatelor. Fără iertarea păcatelor, nu pot fi trăite celelalte daruri ale Învierii. Sfântul Evanghelist Ioan, istoriseşte că Domnul Hristos, în cea dintâi zi a Învierii Sale, a suflat peste ucenicii Săi şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, deci iertarea păcatelor este în legătură cu Învierea. Ştiţi că Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul de la Paşti zice: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertarea din mormânt a răsărit”, şi asta pentru totdeauna, pentru toată viaţa pământească, pentru cât va fi omul pe pământ, până la sfârşitul lumii, pentru că până la sfârşitul lumii este şi putinţa de a păcătui, este şi darul de a ierta.

Cel dintâi lucru care l-a spus Domnul Hristos după Înviere este cuvântul: „Bucuraţi-vă!”. Un îndemn la bucurie şi un salut, în acelaşi timp. Noi ştim că grecii din vremea aceea (poate şi cei de acum) se salutau cu cuvântul „bucură-te!”. Aşa încât unii au şi tradus cuvântul acesta ca un cuvânt de salut, dar poate fi şi un cuvânt de îndemn la bucurie. Când Domnul Hristos S-a întâlnit cu femeile mironosiţe care se întorceau de la Mormântul gol le-a spus: „Bucuraţi-vă!”. Şi după aceea îndată: „Nu vă temeţi!”. Pentru că ele au intrat într-un fel de temere, le-a cuprins frica şi atunci Domnul Hristos le-a zis: „Nu vă temeţi!”. Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi.

Sunt cuvinte spuse femeilor mironosiţe după Înviere, cuvinte din care înţelegem că Domnul Hristos vrea să ne bucurăm şi că din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului izvorăsc bucuria şi curajul, netemerea. Curajul este o virtute creştină, o virtute morală pe care cu toţii voim s-o avem, pentru că numai aşa ne putem manifesta credinţa noastră în Mântuitorul, Care a zis: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Nu din puterea noastră ne bucurăm şi nu numai din puterea noastră ne liniştim, ajungem la netemere, ci cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales pentru credinţa noastră, câtă o avem, în Mântuitorul care ne ajută. „Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte” scria Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Filipi.

Apoi mai avem încă două daruri ale Învierii. Domnul Hristos, după Învierea Sa din morţi, de fiecare data când S-a întâlnit cu ucenicii Săi, le-a zis: „Pace vouă!”. Cuvântul acesta, pace vouă, e un cuvânt de salut al evreilor; evreii se salutau cu shalom – pace. Deci, Domnul Hristos nu numai că i-a salutat pe ucenici cu cuvintele „pace vouă”, ci le-a şi dat pacea. Domnul Hristos spune şi despre bucurie şi despre pace că sunt lucruri pe care El le dă. Înainte de Sfintele Patimi, în cuvântarea de despărţire pe care a reţinut-o în Evanghelia sa Sfântul Evanghelist Ioan, e scris că Domnul Hristos a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”. Nu daruri cum dă lumea vă dau Eu, ci o să vă dau pace, care-i mai presus de orice, dar prin care şi celelalte lucruri primesc valoare.

Despre bucurie, Domnul Hristos a zis: „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea, şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi”. S-au bucurat ucenicii că L-au văzut pe Domnul după Înviere, au primit pacea Mântuitorului după Înviere şi astfel s-au împlinit cuvintele Mântuitorului dinainte de Pătimire.

Avem patru daruri ale Învierii: iertarea păcatelor, bucuria, netemerea şi pacea. Şi încă unul, al cincilea – binecuvântarea. Domnul Hristos, după ce şi-a împlinit aici, pe pământ, cele pentru care a venit El, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălţat la ceruri binecuvântându-I pe ucenici.

Binecuvântarea este mare lucru; binecuvântarea arată întotdeauna bunăvoinţă, binecuvântarea arată întotdeauna lărgime de suflet. Pentru a primi binecuvântarea trebuie să ducem o viaţă pe care Domnul Hristos s-o poată binecuvânta, o viaţă asemănătoare cu cea a ucenicilor, o viaţă asemănătoare cu cea a Maicii Domnului, pentru că în Tradiţia Bisericii se precizează că şi Maica Domnului a fost la Înălţarea Mântuitorului, aşa cum a fost şi atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli.

Toate aceste ştiindu-le, e bine să ne cercetăm pe noi înşine nu numai dacă facem lucruri care nu se potrivesc cu o viaţă sfântă, ci să ne gândim şi la darurile Învierii: în ce măsură suntem oameni cu bucurie, cu netemere, cu pace, în ce măsură suntem oameni care suntem sub binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos. Să ne cercetăm dacă suntem oameni care primim iertarea păcatelor, care se dă la Sfânta Spovedanie, împărtăşindu-ne cu dumnezeieştile Taine care şi ele se dau spre iertarea păcatelor, luând parte la slujba Sfântului Maslu, care este tot spre iertarea păcatelor.

Să ştim că, dacă vedem că nu avem bucurie, ceva nu e în regulă; să ştim că, dacă nu avem pace a sufletului, ceva nu e cum vrea Dumnezeu, ceva nu-i în rânduială. Să ştim că, dacă n-avem curaj, dacă suntem cuprinşi de teamă, ceva e rău în existenţa noastră, pentru că nu suntem în legătură cu Mântuitorul care ne susţine; dacă vedem că lucrurile nu merg aşa cum le doreşte Domnul Hristos, trebuie să schimbăm felul de a gândi, de a lucra, de a acţiona în lumea aceasta.

În această zi de bucurie, care se continuă tot cu zile de bucurie, în această zi de pace, care se continuă cu alte zile care sunt dătătoare de pace, în această zi în care stăm cu sărbătorire în faţa Mântuitorului Înviat, să ne gândim la Domnul Hristos Cel Înălţat şi să ne gândim la Duhul Sfânt, Care şi El este Duhul Sfânt care dă bucurie. Cu viaţa noastră, cu cele agonisite de sufletul nostru, să căutăm să fim oameni care pot da încredere celorlalţi oameni.

A fi cu Domnul Hristos înseamnă a fi sub binecuvântare, a fi sub iertarea păcatelor, a fi în marginile păcii, în marginile bucuriei şi ale netemerii. Dumnezeu să ne ajute!

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; cu Învierea Lui El i-a condamnat la nemurire. Pentru lovirea pe care a primit-o, Dumnezeu S-a întors îmbrăţişând; pentru insulte, binecuvântând; pentru moarte, cu nemurire. Niciodată oamenii nu a arătat atâta ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu nu a arătat dragostea lui faţă de oameni ca atunci când a înviat. Omenirea a vrut să-L omoare pe Dumnezeu, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a adus pe oameni la viaţă, Dumnezeul cel răstignit şi înviat în prima zi dintr-o moarte groaznică! Nu mai este moarte. Nemurirea îl înconjoară pe om şi întreaga lui lume.

Cu Învierea Dumnezeu-Omului, natura umană este condusă ireversibil spre drumul nemuririi (…). Dacă omul trăieşte în credinţa Învierii Domnului, el trăieşte în afara morţii, nu este atins de ea; moartea este la piciorul omului. „Unde este moarte boldul tău? Unde este biruinţa ta, iadule?”. Iar când un om care crede în Hristos moare, el părăseşte trupul său ca pe nişte haine în care va fi din nou îmbrăcat în Ziua Judecăţii din urmă.

Înaintea Învierii Dumnezeu-Omului moartea era a doua natură a omului; viaţa era prima şi moartea a doua. Omul s-a obişnuit cu moartea ca fiind ceva natural. Dar după Învierea Sa, Domnul a schimbat totul: şi dacă era natural până la Învierea lui Hristos ca omul să moară, după Învierea lui Hristos este natural ca omul să nu moară.

Prin păcat omul devine muritor şi vremelnic; cu Învierea Dumnezeu-Omului el devine nemuritor şi veşnic. În aceasta este forţa, în aceasta este puterea, în aceasta este tăria Învierii lui Hristos. Fără Înviere nu există creştinism. Printre minuni aceasta este cea mai mare; celelalte minuni încep şi se termină cu ea. De la ea a răsărit credinţa şi dragostea şi nădejdea şi rugăciunea şi iubirea pentru Dumnezeu.

Sfântul Iustin Popovici