Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?

Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu de¬săvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înar-mat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pă¬mântului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelsugare ii hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează si îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi si „le-a dat putere asupra duhrilor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputinţă „(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă si să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare si de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fară nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie si după ce i-a în¬credinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile si durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă si perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi si care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şiEu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.

Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Insuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc si înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său ? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii ? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri ?

Si poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Insuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii si a toate neamurile laolaltă şi în fata Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă !” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este si credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10,? 9).

Inseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup si suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa noastră decât înşişi tatăl si mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă ? Mâncarea sau răsuflarea ? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de seamă: haina sau inima ? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi ? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm ?

Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părin¬ţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Insuşi ne-a poruncit această dragoste! El Insuşi Si-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.

Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă ! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte ! Ce-o să ne facem noi atunci ? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrânete”.

Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urma. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” In astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părintii?

Hristos sau copiii ?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Si n-o poţi lua acum pe un drum, si maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi si pe ai tăi si te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i pierzi şi ei si pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, il va tăgădui si pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru ca ea nu izbutise să intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşarta ca visul; ridică-ti aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, si anume pe cea cerească. Aşadar, dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate sa-ţi vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţa apostolilor că este grea clipa hotărârii. Si a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevarat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrănii şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte si îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tata. „La voi însă”, şi la ai voştri, „si perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsa-ţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Insă „tată si mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Il cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre, lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos ? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iu¬beşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea si nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Incă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi du-le ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Si tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curătarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu intru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Impăratul unei Impărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate si Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă ? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-si vândă averile, să le dea la săraci, si să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea si voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O sa stea si el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Il va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţio¬nând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.

Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.

Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doispre¬zece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apos¬toli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate timpurile: „Şi oricine a lăsat frati sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnica”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume insutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos ? Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii ? Si, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află si în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele si ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor aposto¬lice— au primit, cu toţii, mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

In înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi si surori, tată, mamă si soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate zestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Si, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu si lui Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele intre stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape si de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea si cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii si de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori si învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătesc care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se si pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află întrînsii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum fi¬rea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri si în crăpăturile pământului „(Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută si nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecu¬vântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dum¬nezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au în-armat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se salăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Insusi seamana intrinsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Si trimite slujitorii la paşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă si Se slăveşte întrînsii! |

„Si mulţi dintai vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a implinit şi se împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigoniţi ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pămant. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Infricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc si sunt socotiţi si de lume a fi ultimii, se vor inălţa si vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are si un înţeles lăuntric.

In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade si este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie si ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun si evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. Si aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, si sa nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine si prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi si neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate si putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ti întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf Nicolae Velimirovici

Au mers câţiva fraţi la avva Felix, având şi mireni împreună cu ei, şi l-au rugat să le spună cuvânt. Bătrânul însă tăcea. Fiindcă l-au tot rugat, le-a zis:

– Cuvânt vreţi să auziţi?

– De acum nu mai este cuvânt. Când îi întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi călăuzea ce să spună. Acum însă, fiindcă întreabă, dar nu fac ce aud, a luat Dumnezeu harul cuvântului de la bătrâni, de nu mai găsesc ce să spună, fiindcă nu mai e cine să înfăptuiască.

Când au auzit fraţii acestea, i-au zis suspinând:

– Roagă-te pentru noi, avvo!

Cea mai probabila data a nasterii Sfantului Ioan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru ca, la razboaiele care au inceput la 1711 si s-au terminat in 1718, a fost soldat in Armata Tarista a lui Petru cel Mare al Rusiei.

Oastea otomana neinvinsa, trecand din victorie in victorie, raspandise frica in toate neamurile. Sf. Ioan Rusul, alaptat cu izvorul Ortodoxiei de catre parintii sai crestini, lupta acum sa-si apere tara – Rusia, fiind profund zguduit de oroarea razboiului – miile de tineri, femei, copii, batrani, care raman morti acolo pe unde trece vijelia, nebunia vrajmasilor iubitori de razboi.

PRIZONIER DE RAZBOI

In luptele pentru dezrobirea Azofului este facut prizonier impreuna cu mii de alti compatrioti si dus la Constantinopol, iar de aici in tinutul Procopie, aproape de Cezareea Palestinei, in Asia Mica, si este dat in stapanirea unui Aga (ofiter superior) turc, care conducea o tabara militara de ieniceri.

ESTE SILIT A SE LEPADA DE HRISTOS

Osandit sufleteste la dispret, pentru ura turcilor, el nu este decat un “ghiaur”, un “necredincios” vrednic de aspre chinuri: il bat cu bete groase de lemn, il lovesc cu picioarele, il scuipa, ii ard parul si pielea capului, il arunca in gunoiul grajdului si il obliga sa traiasca cu animalele.

Suporta toate chinurile cu o staruinta si o barbatie vrednica de mirare. Straluceste astfel pretiosul sau caracter crestin, lumineaza asemenea soarelui frumusetea cea dinlauntru a celui ce din copilarie s-a predat lui Hristos. La loviturile cu bete, la ocarile si la loviturile cu picioarele ale turcilor, raspunde cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Cine poate sa ma desparta de dragostea Hristosului meu? Tristetea sau stramtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credinta si dragoste catre Domnul meu Iisus Hristos, unul nascut Fiu al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparti de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, in treburile slugarniciei” – spune Sfantul ofiterului care il silea sa se lepede de Hristos. “Insa in credinta mea in Mantuitorul Hristos, nu-mi esti stapan”.

“Imi amintesc coroana de spini, scuiparile, loviturile, palmuirile si moartea pe cruce si sunt bucuros sa primesc si eu cele mai mari si cumplite chinuri; de al meu Iisus Hristos insa nu ma lepad.”

Astfel, Sf. Ioan primeste asprele conditii ale vietii martirice, torturile, sederea impreuna cu animalele in staulul care ii amintea de staulul Betleemului, nevointele, posturile, privegherile, rugaciunile fara de numar, incat a imblanzit salbaticia turcilor care, uimiti, il numesc “Sfant”.

Prin ingerul Domnului a trimis mancare intr-o farfurie de arama din Procopie, din Asia Mica, la stapanul taberei, Aga, care in acea vreme se afla la Mecca, in Arabia, iar acesta a mancat-o acolo calda. Intorcandu-se dupa 3 luni, acesta a aratat celorlalti ofiteri farfuria cu insemnele taberei pe ea.

Aceasta minune facuta de sfantul cu ingaduinta Domnului a oprit ura si neinduplecata manie a chinuitorilor sai. Stralucirea Sa sufleteasca si morala a potolit in cele din urma cruzimea turcilor.

SFARSITUL

Un reazim avea sfantul la toate luptele si o mangaiere in aspra viata a torturilor. Se retragea la rugaciuni, inghenuncheri, privegheri si se impartasea pe ascuns, fata de turci, cu Preacuratele Taine ale Domnului. Sfanta impartasanie din fiecare sambata era marea lui odihna. Stiind ca i s-a apropiat sfarsitul acestei vieti trecatoare, la 27 mai 1730 l-a instiintat pe preotul care avea grija de el, iar acesta i-a adus Sfanta Impartasanie inlauntrul unui mar pe care il scobise. S-a impartasit acolo in grajd pentru ultima data. Robia lui trecatoare si cumplita patimire au luat sfarsit. Sfantul Ioan a trecut catre vesnica bucurie si fericire de indata ce a primit Preacuratele Taine.

INMORMANTAREA

Preotii si crestinii mai de vaza din Procopie au luat trupul sfantului cu invoirea turcilor. Cu emotie si cu lacrimi de adanca cucernicie si evlavie, cel pana mai ieri rob si sclav este ingropat de crestini, turci, armeni asemeni unui stapan. Au ridicat pe umeri acel mult trudit trup si cu lumanari si tamaieri, cu atentie si evlavie l-au dus in cimitirul crestin, la mormantul pregatit, intorcand astfel trupul pamantului mama.

VEDENIA DUMNEZEIASCA

Batranul preot care in fiecare sambata ii asculta suferinta si torturile si care il impartasea cu Sfintele Taine, a vazut in vis pe Sfantul Ioan in noiembrie 1733. Acesta i-a spus ca trupul sau a ramas, cu harul lui Dumnezeu, intact, intreg, neputrezit asa precum il ingropasera; sa-l scoata si sa il aiba ca binecuvantare vesnica a lui Dumnezeu. Dupa sovaielile preotului, din ingaduinta lui Dumnezeu, o lumina cereasca a stralucit deasupra mormantului, asemeni unui stalp de foc. Crestinii au deschis mormantul si o, minune! Trupul sfantului se gasea intact, neputrezit, inmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe care continua sa-l aiba pana astazi. Cu mare bucurie sufleteasca si evlavie l-au ridicat, au luat in bratele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaste si l-au dus in biserica unde obisnuia sa privegheze sfantul.

OSAMA PASA ARDE SFINTELE MOASTE

Intr-o infruntare dintre Sultan si Ibrahim al Egiptului, Osama Pasa, trecand prin Procopie – ca trimis al sultanului, arde sfintele moaste, vrand a se razbuna pe crestini. Vazand insa Sfantul trup miscandu-se in mijlocul focului, turcii s-au ingrozit si au fugit, parasind acest lucru nelegiuit pe care il faceau. Dupa plecarea turcilor, in cealalta zi, crestinii au imprastiat carbunii si cenusa si au gasit trupul sfant intreg. Nu patise nimic, era tot mladios si inmiresmat ca si mai inainte. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala care o pastreaza pana astazi.

sursa: Manastirea Saraca

Acatistul şi paraclisul Sfântului Ioan Rusul (text).

In copilarie, imi erau prieteni toti copiii. Plecam de acasa cu o jucarie si ma intorceam cu alta. Nu tineam seama ca cea pe care am daruit-o era mai scumpa sau mai noua. Si nu-mi era data pentru o anumita perioada de timp. Dimpotriva, in urmatoarea zi o puteam darui altuia fara rezerve. Eram incantat sa vad ca ni se alatura si alti copii jocului. Nu eram deranjat de un al treilea sau al patrulea copil. E adevarat, conditia ca noul-venit sa ne devina prieten, era sa se joace.

Pe masura ce inaintam in varsta, observam ca nu orice persoana pe care o intalneam imi devenea prieten. Dar constatam ca indiferent de varsta si de loc, puteam sa intalnesc persoane care sa-mi devina pentru totdeauna prieteni. Spun “totdeauna”, pentru ca iti faci prieteni cu gandul ca niciodata nu te vei desparti de ei.

Iar din momentul in care ai legat prietenii, incepi sa-i porti cu tine si ei sa te poarte cu ei. Tainic, prietenii mei cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei, cu cei din sufletul meu. Foarte graitor spunea cineva ca daca se intampla ca din trei prieteni (A,B,C), A ar muri, B l-ar pierde nu numai pe A, ci si “partea A din C”, iar C il pierde nu doar pe A, ci si “partea A din B”.

Exista o vorba potrivit careia fratii ne sunt dati de Dumnezeu, pe cand prietenii ii alegem singuri. Eu sunt de parere ca prietenia este si un dar de la Dumnezeu. Prietenia se naste in momentul in care gasesti persoane care au ceva in comun cu tine. Domnul Costion Nicolescu spune ca “Nu poti fi prieten cu oricine, prietenia nu este un concurs pe baza de grila, pe care daca ai completat-o corect, treci examenul si ai intrat.” Dar poti deveni prietenul cuiva fara sa stii sau sa te intereseze daca persoana respectiva este casatorita, care este statutul ei social, profesia, etc. Important este sa existe o cautare sau o viziune comuna.

Atunci cand un cerc de prieteni ajunge sa-i desconsidere, sa-i ironizeze, sa-i umileasca si sa le faca rau celor care sunt straini de interesele lor, consider ca nu mai putem vorbi de prietenie, ci de cardasie. Nu impartasesc ideea ca pe oamenii buni, prietenia ii face mai buni, iar pe cei rai mai rai, pentru ca in ochii mei prietenia nu poate fi decat intru bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca prietenia este ceva din realitatea raiului: “daca vrei sa stii in ce relatii sunt locuitorii cerului, in ce relatii sunt cei care sunt in rai, ma gandesc ca sunt in relatii de prietenie”.

In Epistola catre Filimon, Sfantul Apostol Pavel il intalneste in inchisoare pe Onisim, un sclav care plecase si furase pe ascuns din casa lui Filimon. Il converteste si il trimite catre acesta cu o scrisoare. Printre cele scrise, Sfantul Apostol Pavel ii spune: “Ti-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine.” La aceasta stare trebuie sa ajungem prin prietenie: inima altora.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Odata, un tanar a venit la Fericitul Ieronim si l-a intrebat, zicand:

- Ce sa fac spre a rezista ispitelor ?

Fericitul Ieronim i-a raspuns astfel:

- Nu fii trandav. Pasarea nu poate fi prinsa sau lovita de sageata cand zboara, ci numai cand sta pe loc.

Grava alienare a picturii bisericesti

Inaintea oricarui alt cusur, ceea ce lipseste in prezent picturii noastre bisericesti este viziunea. Zidurile bisericilor actuale par atinse de niste suflete birocrate, a caror stradanie artistica si-a propus, pe de o parte, sa stocheze si sa contabilizeze pe mortarul absidelor intregul repertoriu hagiografic al Ortodoxiei, bineinteles fara sa-i scape vreun sfant sau vreun eveniment scripturistic, iar pe de alta parte, sa ilustreze (potrivit pretioaselor indicatii parohiale sau eparhiale), in culori cat mai optimiste si cat mai vioaie (de preferinta: verniluri, ciclamuri, azuriuri s.a.m.d.), petrecerea in aceasta lume a Fiului lui Dumnezeu.

Platitudinea redactarii iconografice, explicitul fad al celor mai dezolante solutii compozitionale, folosirea inculta a herminiilor si afisarea plina de emfaza a unei conformitati dogmatice beton! – iata, din pacate, caracteristicile care definesc aspectul ingalat al majoritatii bisericilor pictate in ziua de azi.

Cum ar putea sa nu cada pe ganduri orice pelerin atunci cand are ocazia sa contemple la Manastirea Neamt, juxtapuse in aceeasi incinta, celebra pictura a ctitoriei lui Stefan cel Mare si pictura recenta a micutului paraclis situat perpendicular pe turla intrarii?

Ce nesimtire artistica a putut paraliza intr-atat perceptia pictorului paraclisului, incat l-a facut incapabil sa ia aminte la calitatea faimoaselor fresce, a caror splendoare, oricum, n-a avut cum sa nu o zareasca prin usa tot timpul deschisa a bisericii voievodale, atunci cand luni de zile a traversat incinta Sfintei Manastiri?

Cat de incult teologic a putut fi staretul asezamantului atunci cand a incuviintat si binecuvantat mizerabila prestatie a pictorului tocmit? Daca intr-o incinta manastireasca, atat de prestigioasa si de vizitata, pot coexista, netulburate de vreo contestare, slava de odinioara si aberatia prezentului, atunci, fara pic de exagerare, putem socoti ca suntem confruntati cu o grava alienare a limbajului artei liturgice.

Spre deosebire de marile izbanzi ale picturii romanesti medievale, frescele “maestrilor” din ultimile 7-8 decenii (daca nu cumva si mai de demult) imbraca zidurile bisericilor ca niste vesminte greoaie si tarcate, care descurajeaza elanul oricarui urcus duhovnicesc; ele reprezinta mai curand un strai pacatos, un lest care impiedica decolarea credintei drept-maritoare.

Accentele critice ale textului meu nu intentioneaza sa manie pe nimeni, nici sa semene resemnarea sau vrajba, ci sa traga un semnal de alarma sau, cel putin, sa invite la reflectie.

Cateva precizari asupra ascultarii, saraciei si castitatii

Pentru destula lume, zugravul (pictorul) de biserici este fie un ins ales, a carui lucrare se ridica la inaltimi spirituale care depasesc cu mult chiar si faptele artistice mai putin obisnuite, fie, dimpotriva, un simplu meserias al carui mestesug, oricat de bine stapanit, nu are nici o sansa si nici macar nu aspira (din smerenie) sa fie cuprins in perimetrul artei.

Este limpede ca ambele opinii percep iconarul ca o postura excentrica tipologiei artistice: prima opinie, hipnotizata de miza sublima a demersului, il idolatrizeaza, iar cea de a doua, atintita mai ales asupra derogarii pe care o reprezinta fata de trasaturile firii artistice (originalitate, indrazneala, demiurgism s.a.m.d.), il subestimeaza.

In realitate, iconarul reprezinta in randul artistilor monahismul artei. Faptul ca nici o prevedere canonica nu-i impune sa paraseasca statutul mirean, sa iasa din lume si sa se alature cinului calugaresc, nu inseamna ca artei sale nu i s-ar cere sa fie expresia liber-consimtita si nemijlocita a voturilor monahale: ascultarea, saracia si castitatea.

Vocatia monahala si cea artistica fiind prin natura lor intranzitive, cele trei voturi, pomenite mai sus, nu pot fi traduse si preluate literal; ele trebuie integrate (interpretate) la nivelul profund al limbajului si al structurilor specifice artistice.

Ascultarea

Ascultarea, de exemplu, este exprimata de artistul liturgic prin obedienta neconditionata fata de canonul bisericesc, concretizata de “taierea voii”, de refuzul de-ai incalca sau foita sistemul coercitiv. Spre deosebire de continutul herminiilor – acele indreptare specializate, destinate exclusiv pictorilor bisericesti -, sarpanta teologica asfintelor canoane trebuie cunoscuta in amanuntime, iar forma acesteia trebuie interiorizata, pana la a deveni o a doua natura sau, mai exact, o revenire in fire a sufletului artistic.

Pentru iconarul de vocatie, canonul este darul cel mai natural cu putinta, iar geniul sau, oricat ar parea de paradoxal, consta tocmai in modul in care reuseste sa faca din constrangere conditia esentiala a afirmarii libertatii depline.

Saracia de buna voie

Votul saraciei se concretizeaza, la pictorul bisericesc, nu atat prin exhibarea procedeelor umile sau prin flatarea materialelor precare – ca in “arta saraca” (povera) -, cat prin programul de austeritate pe care si-l asuma estetica sa. Scopul unei asemenea asceze plastice este de a inlocui luxul prolix si voluptatea vizuala pe care o inspira diversitatea temelor, materialelor si a efectelor plastice prin bogatia simpla si economica a expresiei canonice.

Castitatea

In fine, arta liturgica voteaza pentru castitate atunci cand disponibilitatea sa tematica devine continenta, cand formele pe care le intrupeaza refuza sa se mai “impreuneze” cu continuturi indiferente sau straine de Hristos, cand “se rezuma” numai la El, la acest unic subiect pe care-l recunoaste ca ireductibil, inepuizabil si incoruptibil. Aceasta optiune decisiva reprezinta temeiul fecioriei sale – o arta genuina, neintinata si lipsita de orice accent concupiscent.

O lucrare iconica laminata de exigentele acestor voturi poate oricand re-face (si explica) inefabila conlucrare dintre risipa si parcimonie, din care s-a intrupat inegalabila somptuozitate a iconomiei picturii bizantine. Asa a fost altadata si asa s-ar fi cuvenit sa fie si in prezent.

O necrutatoare trecere in revista a tagmei pictorilor de biserici

Asa stand lucrurile in teorie, este firesc sa ne intrebam: cine formeaza in prezent tagma (fiindca de o breasla in nici un caz nu mai poate fi vorba) pictorilor de biserici? Dincolo de foarte rarele exceptii, care, ca de obicei, nu fac altceva decat sa confirme regula (in realitate, in Romania nu exista in prezent un pictor de biserici in adevaratul inteles al cuvantului), majoritatea este alcatuita dintr-o specie de pseudo-artisti cu studii si inzestrari mai mult decat indoielnice.

Aceasta specie se imparte in doua categorii distincte: una formata din insi semi-autodidacti, care au semi-ucenicit un an sau doi (uneori doar cateva luni) pe santierul unui semi-maestru si care au reusit, in cele din urma, sa-si procure atestate mai mult decat dubioase, eliberate si ele de semi-comisii. Din tainele artei liturgice acesti indivizi nu au dobandit decat iscusinta de a se catara si zburda pe schele.

Impostorii cu pricina, care nu depasesc calificarea unei biete calfe, isi justifica adesea putinatatea profesionala, chipurile, prin lucrarea compensatoare a harului, batjocorind astfel binecunoscutul adagiu paulin: “Iar daca este prin har, nu mai este prin fapte; altfel harul nu mai este har. Iar daca este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este fapta” (Romani 11, 6).

Cealalta categorie, a absolventilor Academiei de Arte Frumoase, prelungeste nenorocita “traditie” a pictorilor de biserici ai caror ochi alearga bezmetic de colo-colo, cand la faina, cand la slanina, in speranta de a aggiorna nitelus fresca bizantina prin “damfuri” cubiste, cezanniste, pointilliste etc.

Aceasta categorie de artisti refulati isi alina in racoarea absidelor amaraciunea insucceselor incasate pe simezele artei laice. Sinele acestei categorii schizoide tanjeste in inaltul cupolelor dupa mondenitatea si rumoarea bienalelor internationale si a galeriilor occidentale prestigioase. Este o postura absurda, schizoida, cu nimic diferita de postura unui monah privatizat, care ar sihastri prin coclauri cu gandul la boutique-ul de acadele turco-americane pe care l-ar administra la Targu-Neamt!

In mare, ambele categorii, dincolo de demagogia duhovniceasca conjuncturala, nu ascund faptul ca practica pictura bisericeasca exclusiv pentru bani. De altfel, ultima dintre ele, cea descrisa mai sus, isi finanteaza anual creatia laica din castigul dobandit in urma zugravirii vreunei biserici comunale.

Cateva solutii incomode de a iesi din impas

Solutiile spulberarii acestui impas deosebit de grav, cu consecinte incalculabile pentru calitatea credintei unui neam crestinesc, tin, in primul rand, de imbunatatirea sistemului formativ, respectiv de imbunatatirea invatamantului teologic si artistic.

Putina lume stie ca la institutele teologice din Romania cursurile de iconografie, dearhitectura bisericeasca, de pictura, sculptura sau de ornamentatie bizantina sunt extrem de anemice si, in cele mai multe cazuri, aproape inexistente.

Prin urmare, oricine se poate intreba in ce fel mai pot fi in stare pastorii comunitatilor parohiale sa chiverniseasca cum se cuvine truditul banut al vaduvei? Legitimarea acestor discipline de catre programa institutelor teologice este absolut urgenta si nu sufera amanare. Nestiutori si, implicit, lipsiti de gust in materie de arta liturgica, slujitorii Bisericii noastre risca sa fie permanent la cheremul tuturor nepriceputilor, al devizelor trucate de tot felul de potlogari care se pregatesc sa le manjeasca cu aracet sfintele lacasuri!

In ceea ce priveste invatamantul artistic, acesta trebuie sa renunte neintarziat la stereotipul occidental, mostenit de la venerabilii sai ctitori. Academia de Arte Frumoase ar trebui si ea sa-si lepede grabnic liderii provizorii si sa opteze pentru un sistem de referinta estetic compatibil cu traditia spirituala a Rasaritului crestin.

Stabilitatea unui adevarat reper nu poate fi asigurata decat de divino-umanitatea imaginii mondiale – Icoana. Structura ei teandrica, garantata de “parteneriatul” cu Prototipul, ar putea deveni modelul estetic al civilizatiei noastre. Abia intr-o asemenea ambianta formativa pot germina si iesi treptat la iveala talentele care marturisesc o inclinatie artistica pronuntat monahala.

Aceste talente si nu altele vor fi singurele in stare sa resuscite miracolul in arta bisericeasca. Semnele acestei invieri nu vor intarzia sa se arate: sfintele canoane vor inceta sa mai fie considerate drept botnite aplicate libertatii de expresie, frescele si icoanele vor intampina nesulemenite vederea credincioasa, iar icoana va intoarce definitiv spatele “progresului”, urmandu-si neabatuta calea spre eshaton.

Oricat ar parea de putin probabil, acest miracol este oricand posibil, nu numaidecat prin interventia Proniei, ci prin simpla actiune conjugata a Sfantului Sinod si a Ministerului Invatamantului. Sunt necesare doar cateva masuri administrative agere, sustinute de fermitatea si energia opiniei intaistatatorilor nostri duhovnicesti.

In rest, asa cum de obicei se intampla in Romania, problema e cine se incumeta primul sa…

Sorin Dumitrescu

sursa: crestinortodox.ro

De cele mai multe ori incercam, intr-un mod scolastic, sa clasificam si patimile noastre omenesti, gandindu-ne ca unele sunt mai mai mari sau mai grave decat altele, uitand de concluzia Sfantului Vasile cel Mare „ca nu exista pacate mari sau mici ci numai pacate!…” Si chiar ne resemnam si ne consolam cu gandul ca nu avem pacate chiar atat de mari ori atat de multe, nadajduind cu totii in marea bunatate, dragoste si milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea pacatelor noastre, uitand faptul ca El este atotbun si atotmilostiv dar si atotstiutor si, mai cu seama, atotdrept!…

In dezbaterea si evaluarea noastra valorica si axiologica, ce este de cele mai multe ori pur subiectiva si, mai mult decat atat, rasturnata, ignoram adevarul si realitatea ca unul din pacatele si patimile cele mai mari pe care-l savarsim cu toata indrasneala, justificarea, aroganta si ignoranta este pacatul si patima ipocriziei, a sau a vicleniei, conform caruia: una gandim, alta zicem si cu totul alta facem ori savarsim!…

Suntem foarte puternic afectati, inselati sau amagiti de aceasta cursa si capcana a duplicitatii, a dedublarii care, din pacate, mai devreme sau mai tarziu ne va duce la o amarnica dezamagire, la necazuri si suferinte atat pentru noi insine cat si pentru ceilalti frati ai nostri!… Constatam faptul ca acest pacat a cuprins pe foarte multa lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual si ca se bazeaza pe fundamentul machiavelian care sustine ca „scopul scuza mijloacele!…” Uitam de indemnurile Mantuitorului dar mai ales de aversiunea Sa fata de acest pacat, admonestat cu greul apelativ „Vai voua!…” sau de indemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune in epistola sa ca la noi crestinii „ce este da trebuie sa fie da, iar ce este nu sa fie nu, iar ce este mai mult decat aceasta, de la diavolul este!…”

Cu foarte multa „abilitate” gasim argumentari si justificari cum ca asa este diplomatic sau aceasta este politica, uitand de faptul ca este bine sa avem permanent tarie de caracter si coloana vertebrala dreapta, si la propriu si la figurat!… Iar consecintele acestor cauze amagitoare si inselatoare vedem cu totii care sunt, si anume: multe dezamagiri, multa tulburare si sminteala atotcuprinzatoare!… Suntem, foarte multi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem putin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!…

Tendintele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastra interioara, la relativizare spirituala si duhovniceasca, sunt foarte nocive si mult daunatoare!… De ce? Fiindca lipseste tot mai mult increderea si sinceritatea, onestitatea si consecventa fata de semenii nostri, lucruri, fapte si virtuti care abunda si predomina in vietile Sfintilor si Preacuviosilor Parinti ai Bisericii, de-a lungul timpului!…

In aceste conditii, pentru ca ne este sau ar trebui sa ne fie teama de avertismentul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit caruia „Vai de cel prin care vine sminteala!…”, trebuie sa constientizam faptul ca suntem, de foarte multe ori, exemple pur si simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt intr-o acuta criza axiologica, lipsa de modele si exemple demne de urmat, la aceasta dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, intr-o mai mare sau mai mica masura, aducand prin aceste atitudini suficienta intristare, necazuri si suferinte!…

Prin urmare, viata noastra cotidiana se desfasoara intr-un registru spiritual foarte larg: – din adancurile pacatului si din „ceata patimilor” sau confuzia fatarniciei spre culmile virtutii si lumina dumnezeiasca. In functie de eforturile noastre ascetice este si starea noastra pe treptele ei atat de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirma – in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres in aceste alternante. Bucuriile, pentru rabdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum ar zice Sfantul Ioan Scararul, prin siguranta bucuriilor ce vor veni la rand. Deci, fie oricat de shimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii”. Osciland intre aceste doua limite, viata trece inevitabil prin proba incercarilor duhovnicesti, in vederea inaintarii ei pe o treapta superioara de desavarsire. De aceea, necazurile (fie ele si pricinuite de altii, datorita ipocriziei si nesinceritatii lor), daca nu sunt acceptate si asumate, ele ne dubleaza greutatea suferintei, cele abordate si intelese din punct de vedere duhovnicesc insa, ne injumatatesc necazul si urmarile acestuia, in virtutea pedagogiei divine atotstiuoare si intelepte. Daca vrem ca viata noastra sa fie o inaintare din treapta in treapta spre piscul sfinteniei crestine, proba patimirilor fara de voie trebuie trecuta cu rabdare, nadejde, pocainta si smerenie, toate acestea in rugaciune curata catre Tatal nostru Cel ceresc, de la care ne vine noua tot ajutorul.

Acesta este drumul vietuirii duhovnicesti crestine: – impreuna patimire cu Hristos – Care si El a suferit atat de mult din cauza fatarniciei carturarilor si a fariseilor (fara a avea aici pretentia vreunei comparatii intre personae si situatii) – cu nadejdea invierii si a rasplatei, pe masura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au strabatut-o toti cei iubitori de frumusete spirituala, dar care au suferit si ei cat se poate de mult, urmand pilda Mantuitorului, adica: – Sfintii apostoli, mucenicii, marturisitorii, cuviosii, monahii si nu in ultimul rand crestinii obisnuiti. La aceasta ne indeamna Hristos, cerandu-ne sa purtam jugul sau crucea desavarsirii, a incercarilor si necazurilor din aceasta viata si lume trecatoare, atat de inselata si de inselatoare, asigurandu-ne totodata ca biruinta Lui este si biruinta noastra.

Viata este, asadar, o alternanta intre bucurii si necazuri, intre succese si esecuri, intre impliniri si infrangeri. Nu exista muritor care sa fi avut parte, in aceasta viata, numai de bucurii, dupa cum nu exista om care sa fi cunoscut numai infrangerea. Bucuriile nu pot fi perfect detasate de necazuri, nici acceptate doar de ele, in defavoarea incercarilor, a necazurilor si a smintelilor de tot felul, important fiind modul in care stim si reusim sa le depasim!…

Cel ce nu si-a zidit viata pe temelia credintei si a sinceritatii autentice, ar putea inclina sa creada ca aceasta lume este, mai degraba, o „vale a plangerii”, odata ce venim aici plangand si plecam din ea suspinand, fie dupa ea, fie de durere. Povestea vietii fiecaruia dintre noi, privita dintr-o perspectiva pur fireasca, naturala, are aspectul unei drame cu un sfarsit tragic sau un fiasco. Privita insa, din punctul de vedere al credintei, ea este o victorie asupra suferintei si a lumii, o biruinta si o depasire a lor, in Hristos, indiferent de activitatile si actiunile pervertite si pervertitoare ale unora dintre semenii nostri!…

Asa stand lucrurile, trebuie sa realizam faptul ca ispitele si necazurile noastre pot face rugaciunea noastra tot mai curata si mai simtita, spaland-o cu lacrimi. Iar atunci cand ne rugam cu staruinta, nu se poate ca Hristos sa ne lase uitati si intristati, sa ne priveze de mangaierea si usurarea Sa cea blanda. El „Cel ce sterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce sterge suferintele lumii, nu va intarzia la infinit sa ne caute. S-ar putea sa intarzie, pentru ca are de sters lacrimile de pe fetele triste ale multora, pentru ca vrea sa raspunda rugaciunilor celor ce l-au invocat cu credinta si staruinta. Nu-si va opri la infinit izvorul revarsarii darurilor Sale fata de noi, iar atunci cand vom fi vizitati de El, de Insusi Mantuitorul sufletelor noastre, vom simti o fericire si o pace mai presus de durere si de suferinta, de lacrima si nevointa, ori de vreo sminteala oarecare. Vom conchide, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu – Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi, cu toti. Amin.”

Asadar, constatam si de aici faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si in fondul ei intqarinsec) extrem de rafinata, de nobila, de autentica si de neipocrita, pe care putini o mai stim astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre cele fariseice si acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Stelian Gombos

sursa: crestinortodox.ro

Iisus Insusi, in ajunul mortii Sale, in ceasul solemn cand a stat alaturi de ucenicii Sai la ultima lor Cina, a amintit despre nasterea de prunci: “Femeia, cand e sa nasca, se intristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut copilul, nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut om in lume” (Ioan 16, 21). Si toti parintii stiu ca “angoasa”, care este pe deplin uitata atunci cand vine copi lul, nu este reprezentata doar de durerea fizica a mamei, ci de toate anxietatile umane, grijile financiare, resimtite ade sea de toti barbatii si femeile inainte de a avea copii. Toate acestea dispar odata cu noua creatura, lipsita de ajutor si intru totul “a ta”, care apare in familie si care are o nevoie disperata de iubire si de grija.

Apoi, mai este si atitudinea lui Iisus in privinta copiilor: “chemand la Sine un prunc, l-a pus in mijlocul lor, si a zis: Adevarat zic voua: de nu va veti intoarce si nu veti fi pre cum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor.” (Matei 18, 2). Va intelege oare o persoana care se fereste in mod deli berat sa aiba copii, sensul deplin al acestui avertisment al Domnului – poate una dintre cele mai importante descope riri din intreaga Evanghelie?

De fapt, nasterea de prunci si cresterea copiilor sunt, intr-adevar, o mare bucurie si binecuvantare de la Dumnezeu. Nu poate exista vreo casatorie crestina fara o dorinta ime diata si nerabdatoare a ambilor parinti de a primi si de a avea aceasta bucurie comuna. O casnicie in care copiii sunt nedoriti se bazeaza pe o forma viciata/egoista si trupeasca a iubirii. Dand viata altora, omul imita actul creator al lui Dumnezeu si, daca refuza sa faca aceasta, nu numai ca-si respinge Ziditorul, dar isi distorsioneaza propria umanitate; caci nu exista umanitate in absenta “chipului si asemanarii lui Dumnezeu”, adica, fara o dorinta constienta, sau incon stienta, de a fi un imitator al Parintelui de viata-facator al tuturor.

Totusi, ca una dintre dife rentele esentiale intre conceptia iudaica vetero-testamentara cu privire la casatorie si conceptia crestina era aceea ca, pen tru vechii iudei, casatoria reprezenta doar un mijloc de pro-creatie, pe cand, pentru crestini, casatoria este un scop in sine – o unire a doua persoane, in iubire, reflectand unirea dintre Hristos si Biserica. Si, intr-adevar, nici in Evanghelii si nici la Sfantul Pavel nu este intalnita ideea ca nasterea de prunci este o “justificare” pentru casatorie. Aceasta idee nu este in talnita nici in literatura patristica. In magnifica sa Omilie XX la Epistola catre Efeseni, Sfantul Ioan Gura de Aur defineste ca satoria ca “unire” si “taina”, si doar ocazional mentioneaza nasterea de prunci.

Gandirea crestina apuseana moderna si practica sunt cu totul confuze in privinta acestui aspect; iar mass-media, co mentand si adesea distorsionand si interpretand gresit en ciclicele papale care interzic romano-catolicilor folosirea de mijloace contraceptive artificiale, contribuie foarte putin la o posibila clarificare.

Problema este ca, pana de curand, gandirea apuseana in privinta sexului si a casatoriei a fost in totalitate si exclusiv dominata de invatatura Fericitului Augustin (t 430). Particularitatea opiniei Fericitului Augustin consta in faptul ca el considera sexul si instinctul sexual ca fiind calea prin care a fost transmisa urmasilor lui Adam vina pentru “pacatul stramosesc”. Prin urmare, casatoria era pacatoasa in masu ra in care presupunea existenta relatiilor sexuale, si putea fi justificata doar “prin nasterea de prunci”.

Biserica Ortodoxa – la fel ca si cea Romano-Catolica – re cunoaste sfintenia Fericitului Augustin, insa autoritatea sa dogmatica in Ortodoxie este departe de a fi la fel de absoluta cum era odinioara in Apus. Chiar daca, in literatura crestina rasariteana monastica, sexul este uneori identificat cu paca tul, Traditia obsteasca a Bisericii sustine foarte ferm hotara rile Sinodului de la Gangra, care respinge radical opiniile care condamna casatoria. Iar daca instinctul sexual – in forma sa pervertita si “decazuta” – sta adesea in legatura cu pacatul, cu siguranta acesta nu este singura cale prin care pacatosenia se raspandeste de la o generatie la alta. Casatoria insasi este o Taina, adica, in relatiile barbat-femeie, este rascumparata prin Crucea lui Hristos, este transfigurata prin harul Sfantului Duh si este transformata prin iubire, intr-o legatura vesnica.

Daca se pune semnul egalitatii intre sex si pacat, si daca doar nasterea de prunci poate indeparta vinovatia, atunci atat casatoria cat si nasterea de prunci nu sunt altceva decat sarmane substitute pentru singurul adevarat ideal crestin – celibatul. Daca se adopta opinia augustiniana cu privire la sex si casatorie, contactul sexual marital in care se evita nasterea de prunci este categoric un act pacatos. Chiar daca recenta enciclica papala Humanae vitae, care interzice utili zarea metodelor artificiale contraceptive, nu se bazeaza pe invatatura augustiniana, ci subliniaza, mai degraba, o preo cupare pozitiva pentru viata umana, ramane totusi adevarat faptul ca idei despre pacatosenia sexului au dominat cato licismul roman in trecut si, indirect, ii impiedica pe carmu-itorii actuali sa-si schimbe atitudinea fata de contraceptie. Si cum ar putea nega faptul ca aceasta a fost invatatura sa oficiala atat de mult timp?

Biserica Ortodoxa, la randul sau, niciodata nu s-a expri mat formal si oficial asupra acestui aspect, ceea ce nu in seamna ca problemele legate de contraceptie si planificarea familiala sunt tratate cu indiferenta de catre crestinii orto docsi si ca angajarea lor crestina nu ar avea implicatii prac tice cu privire la acest aspect. Asa cum am vazut mai sus, aceasta angajarea crestina implica existenta credintei ca:

- nasterea de prunci este un element firesc, sfant si ne cesar pentru casniciile crestine,

- iar a da viata este pentru om un privilegiu prin care se aseamana lui Dumnezeu, pe care nu are niciun drept sa-l refuze daca vrea sa-si pastreze “chipul si asemana rea lui Dumnezeu” date lui atunci cand a fost creat. Enciclica papala Humanae vitae include afirmatii remar cabile cu privire la ambele aspecte si, prin urmare, nu trebu ie data la o parte doar fiindca este o enciclica papala.

Totusi, chestiunea planificarii familiale cuprinde si alte aspecte, care sunt in mare parte recunoscute si discutate as tazi. Spre exemplu, faptul ca “viata” data de parinti copii lor trebuie sa fie o viata umana deplina, nu se refera doar la existenta fizica, ci parintii trebuie sa le ofere si grija lor, educatie si o viata decenta. Atunci cand dau nastere unui copil, parintii trebuie sa fie pregatiti pentru toate aceste res ponsabilitati. Evident, exista situatii economice, sociale sau psihologice in cazul carora nu poate fi garantata indeplini rea acestor responsabilitati. Si, uneori, este aproape cert ca nou-nascutul va trai in infometare si mizerie psihologica.

In acele situatii, diferite forme de planificare familiala, la fel de vechi precum omenirea, au fost dintotdeauna cunos cute barbatilor si femeilor. Abstinenta totala este o metoda radicala de contraceptie. Insa este aceasta compatibila cu adevarata viata de cuplu casatorit? Si nu este abstinenta in sasi o forma de limitare a capacitatii de a da viata si de a per petua viata, daruite oamenilor de catre Dumnezeu?

Totusi, atat Noul Testament cat si traditia Bisericii considera absti nenta ca o forma acceptabila de planificare familiala. invatatura romano-catolica recenta recomanda, de asemenea, ab stinenta periodica, dar interzice mijloacele “artificiale”, cum ar fi “pilula”. Insa exista oare o diferenta reala intre mijloa cele numite “artificiale” si cele considerate “naturale”? Este abstinenta cil adevarat “naturala”? Nu este oare “artificiala” orice modalitatea medicala de control a functiilor umane? Prin urmare, nu trebuie oare considerata ca fiind pacatoasa? Si, in sfarsit, o intrebare teologica serioasa: oare tot ce este “natural” este si “bun”? Caci si Sfantul Pavel a remarcat ca abstinenta poate duce la “ardere”. Oare nu este stiinta capa bila sa faca nasterea de prunci mai umana, controland-o, asa cum controleaza alimentatia, locuinta si sanatatea?

Condamnarea directa a controlului conceptiei nu reuseste sa ofere raspunsuri satisfacatoare tuturor acestor intrebari. Este un subiect care nu a fost niciodata lamurit in intregime de catre Biserica Ortodoxa, chiar daca autoritatile locale ale Bisericii au emis uneori afirmatii identice cu cele ale papei in privinta acestui aspect. In orice caz, niciodata in practica Bisericii nu s-a obisnuit sa se ofere indrumare morala prin emiterea de formule standardizate cu pretentia de validitate universala in probleme care, de fapt, necesita un act al con stiintei personale. Exista forme de control al sarcinilor care vor fi acceptabile si chiar inevitabile, pentru anumite cupluri, pe cand alte cupluri vor prefera sa le evite. Aceasta ar putea fi adevarat si in ceea ce priveste “pilula” in particular.

Chestiunea controlului conceptiei si formele acceptabi le ale acestuia pot fi solutionate doar individual, de catre fiecare cuplu crestin. Acestia pot lua decizia corecta doar daca accepta angajarea lor crestina cu o deosebita seriozi tate, daca ei cred in providenta lui Dumnezeu, daca evita sa fie preocupati prea mult de siguranta materiala (“Nu va adunati comori pe pamant” – Matei 6, 19), daca realizeaza ca pruncii sunt o mare bucurie si un dar de la Dumnezeu, daca dragostea lor nu este una egoista si egocentrica, daca isi aduc aminte ca dragostea redusa la placere sexuala nu este dragoste adevarata. Spre exemplu, in societatea ameri cana bogata, nu exista practic niciun motiv suficient pentru a evita nasterea de prunci in primii ani de casatorie. In orice caz, sfatul unui bun parinte duhovnicesc poate ajuta mult in facerea “primului pas” corect in viata conjugala.

John Meyendorff

sursa: crestinortodox.ro

Ziua Naţională a Familiei va fi sărbătorită în acest an, duminică, 16 mai. Printr-o rezoluţie din 1993, ziua de 15 mai a fost declarată de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite ca fiind Ziua Internaţională a Familiei, în ţara noastră ziua familiei fiind sărbătorită în fiecare an în duminica cea mai apropiată de această zi calendaristică. După învăţătura creştină, familia este un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte.

Mai multe detalii a oferit pentru TRINITAS TV, părintele lect. dr. Gheorghe Holbea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti: „Familia creştină este aşa cum spun Sfinţii Părinţi: ‘Icoana iubirii lui Dumnezeu pe pământ’. Familia creştină are ca icoană sfântă Icoana Sfintei Treimi în care Dumnezeu este Părinte şi are pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. În familie se realizează mai întâi taina dragostei pentru că se ştie că taina cununiei este taina dragostei în care, aşa cum spunea Cartea Genezei şi Sfântul Apostol Pavel reia în Epistola către Efeseni: ‘Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup’. Sfântul Apostol Pavel adaugă: ‘Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică’. Familia se ştie că are în centru naşterea de copii. Copilul este aşadar expresia dragostei părinţilor şi el trebuie să crească în atmosfera de libertate, de bucurie şi de dragoste”.

Confruntată cu probleme de ordin material şi social, de multe ori fiindu-i contestat chiar dreptul la existenţă, familia creştină rezistă din ce în ce mai greu provocărilor lumii contemporane.

Ziua Familiei trebuie sărbătorită într-o atmosferă duhovnicească, prin rugăciune.

O altă zi dedicată familiei creştine în Biserica Ortodoxă este şi prima duminică după 1 iunie, „Duminica părinţilor şi copiilor”.

sursa: basilica.ro

INE a confirmat astăzi anunțul făcut zilele trecute de Banca Națională: economia spaniolă a crescut cu 0,1% în comparație cu ultimul trimestru din 2009.

Institutul Național de Statistică din Spania (INE) a confirmat astăzi anunțul pe care-l făcuze zilele trecute Banca Națională: Spania a ieșit din recesiunea economică după ce economia statului iberic a crescut cu 0,1% după şapte trimestre de scădere.

INE a publicat astăzi datele oficiale, în care se observă creșterea economică de 0,1% înregistrată de economia spaniolă în primul trimestru al acestui an în comparație cu ultimul trimestru al anului trecut, anunță ”La Vanguardia”.

Conform datelor INE, Produsul Intern Brut a înregistrat o ușoară creștere trimestrială, chiar dacă încă acuză o scădere interanuală de 1,3%. Activitatea economică a recuperat 1,8% din cele 3,1% înregistrate la sfârșitul primului trimestru al anului trecut.

sursa: transmediaro.com

Manastirea Cotroceni VIDEO; Biserica Manastirii Cotroceni a suportat doua refaceri importante, dupa seismul din 1802 si cel din 1940. Referatul in 1940 a fost facut de arhitectul Dimitrie Ionescu Berechet, iar cel care a inceput refacerea manastirii in 1802 a fost staretul Visarion. Dupa venirea comunistilor, palatul a fost propus pentru Academia de Arte Frumoase, dar optiunea finala a fost sa fie Palatul Pionierilor, afirma Bogdan Tataru-Cazaban, consilier pe probleme de Cultura si Culte al Administratiei Prezidentiale. In 1984, biserica a fost demolata intr-o singura noapte. Dupa anii ?90, Fundatia Cantacuzino, reprezentata de Serban Cantacuzino, si-a manifestat intentia de refacere a bisericii manastirii in timpul presedintelui Emil Constantinescu. Acesta a facut niste conventii cu Ministerul Culturii, cu secretarul de stat pentru Culte si lucrarile au fost incepute in timpul presedintelui Iliescu si ceea ce vedeti in foto a fost incheiat in 2004, o data cu aducerea ramasitelor familiei fondatoare si instalarea lor in pronaos. Arhitectul Nicolae Vladescu e cel care a facut planurile pentru refacerea partiala, sub forma de memorial, a Bisericii Cotroceni.

Manastirea Cotroceni VIDEO pe video.crestinortodox.ro

Omul contemporan se afla sub stapanirea puterilor lumii mecaniciste, puteri distrugatoare pentru libertatea personala, si in acelasi timp este amenintat de pericolul dezumanizarii si disparitiei totale. Este predat unei dezorientari si rataciri nesfarsite. Isi inmulteste continuu nevoile si isi face tot mai anevoioasa satisfacerea lor. Concentrandu-si interesul asupra simturilor trupesti si reducandu-si viata sociala la planul proximitatii, isi priveaza existenta de orice sens sau scop mai profund. Tocmai de aceea viziunea crestina asupra vietii, ignorata si rastalmacita in mare parte, se prezinta deosebit de actuala epocii noastre.

Lupta pentru existenta il activeaza pe om si creeaza un oarecare interes pentru viata. Stabileste oarecare tinte si estompeaza tragicul lipsei de sens al acesteia. Nu acelasi lucru se poate spune si despre bunastare. Omul izbavit de lupta pentru existenta, care nu vede nici un sens mai profund al vietii, ajunge la plictis sau disperare. Bunurile materiale nu doar ca nu ii satisfac neglijatele sau refulatele inclinatii spirituale, dar chiar ii amplifica golul interior. Impresia ca schimbarile exterioare (ale locuintei, imbracamintei, mobilei, automobilului, ocupatiilor, anturajelor etc.) pot indrepta starile interioare se dovedeste iluzorie. Problema omului nu este exterioara, ci mai profunda.

Omul epocii noastre devine robul propriilor cuceriri si este tarat de mania consumului. Munceste mai putin, dar sufera mai mult. Traieste in mai multa bogatie, dar se simte mai sarac. Isi multiplica facilitatile, dar ii sporeste angoasa. Isi inmulteste satisfactiile trupesti, dar ii creste nefericirea. Isi identifica existenta cu mijloacele si confortul pe care le are la dispozitie. Si cand le pierde pe acestea, simte ca isi pierde insasi existenta. Astfel golul lui spiritual creste odata cu cresterea bogatiei si a confortului.

In epoca noastra predomina conceptia ca fericirea consta in nelimitata crestere a capacitatii de consum, care este provocata de lipsa limitelor in faptele, dorintele si cautarile omului. Ca tinta aproape unica a vietii sociale este propusa si promovata dezvoltarea economica, aceasta fiind considerata sinonima cu dezvoltarea in general. Aceasta lozinca ideologica, promovata si larg raspandita in lume dupa al doilea razboi mondial, a dat nastere si unei analoage morale unidimensionale a dezvoltarii.

Morala aceasta a subordonat totul economiei si a deformat orice concept de morala. A fost cultivata astfel o morala inumana, care denatureaza cu totul constiinta umana si paralizeaza coeziunea sociala. Cresterea maxima a profitului devine idealul care dirijeaza viata personala si sociala a oamenilor, dar si mijlocul de-a le submina calitatea lor morala. In modul acesta societatea se preschimba intr-o uriasa masina de consum, iar omul intr-o simpla piesa a ei. Viata economica se autonomizeaza si se dezvolta hipertrofie, sufocand viata spirituala, in vreme ce omul devine prizonier propriului individualism.

Sfantul Vasile cel Mare, semnaland nevoia stapanirii de sine si a cunoasterii de sine, observa ca fiecare trebuie sa stie sa se deosebeasca pe el insusi de lucrurile care ii apartin si de acelea care il inconjoara. Pierzandu-si sinele si identificandu-se cu ceea ce are sau cu ceea ce il inconjoara, omul se instraineaza de el insusi. Dar aceasta instrainare nu este de ordinul intai, ci de ordinul al doilea, ulterioara. Instrainarea de ordinul intai, initiala, este generata de lepadarea de Dumnezeu.

Asadar prima necesitate stringenta a omului este aceea de-a constientiza natura problemei lui. Fara aceasta constientizare nu poate exista speranta rezolvarii ei. Problema omului nu este materiala sau tehnica, ci existentiala sau spirituala. Nu apare din structurile sau configuratia societatii, ci tine de planul persoanei. Aceasta este bolnava si aceasta este cea care are nevoie de vindecare. Totodata, desigur, nu poate fi subapreciata nici insemnatatea structurilor societatii. insa aceasta capata un sens real atunci cand este pusa in legatura cu schimbarea interioara a persoanelor.

Pe langa constientizarea naturii problemei este nevoie, insa, si de o corecta abordare a ei. Nu este suficient ca cineva sa condamne nedreptatea si exploatarea, ci e nevoie sa lucreze el insusi pentru dreptate si solidaritate. Cu atat mai mult nu este suficient sa denunte aceste plagi sociale cand este vatamat el insusi, si sa le accepte cand profita de pe urma lor. Este caracteristic faptul ca si cei mai inversunati luptatori impotriva nedreptatii sociale si a exploatarii de regula beneficiaza fara sa protesteze de avantajele ce apar din nedreptatea si exploatarea altora. Pentru a fi evitate aceste situatii este nevoie de abordarea in duh ascetic a lucrurilor, pe care o propune Biserica.

Mentalitatea consumista a societatii contemporane, care in esenta este o mentalitate a irosirii, submineaza si viata morala. il face pe om sa considere necesare tot mai multe lucruri. Dar acestea nu ii aduc fericire, ci il obosesc si il duc la impas. Iar acest impas tinde sa capete dimensiuni tragice prin epuizarea bunurilor pamantului si prin criza ecologica. Omul este sacerdotul lumii. Este chemat sa o vada ca dar al lui Dumnezeu si sa o indrepte spre scopul ei.

Cand el insusi nu actioneaza corect si responsabil, ci se misca fara rost si fara incetare, trage si lumea dupa el. Dar in felul acesta din stapan al lumii, omul devine rob al lumii si al necesitatii inerente lumii. Reocuparea locului sau corect in lume si eliberarea lui de necesitatea lumeasca presupun eliberarea lui de robia patimilor.

Asceza sau nevointa este antidotul instrainarii de Dumnezeu si refuzul cu fapta al pacatului stramosesc. Este autoeducarea omului pentru refacerea sanatatii lui spirituale si psihice. Prin infranarea de bunavoie sau prin limitarea cantitatii de hrana, a placerilor si a confortului, credinciosul isi exercita vointa, isi combate patimile si readuce stapania mintii asupra sufletului si simturilor lui. Se impotriveste legii pacatului, care vine in opozitie cu constiinta lui, si introduce legea lui Dumnezeu, care odihneste constiinta si creeaza adevaratul confort sau adevarata tihna. Din contra, confortul material provoaca paralizie spirituala. il tine pe om prizonier cotidianului si il chinuie.

Asceza este mersul catre libertate. Prin ea se castiga, pe de o parte, stapania omului asupra lui insusi si asupra nevoilor lui, si, pe de alta parte, libertatea interioara si corecta raportare la Dumnezeu si la aproapele. Asceza limiteaza satisfactia individuala si faciliteaza viata in comuniune. Neglijarea ei impiedica nu doar iubirea fata de Dumnezeu, ci si corecta raportare la mediul inconjurator.

Hristos vine in lume ca un strain, chemandu-l pe om la si scopul instrainarea de lume. instrainarea aceasta, absolut necesara corectei reabordari a lumii de catre om, are inteles spiritual si se reuseste prin asceza. Aceasta poate varia dupa caz. Asceza monahala, de pilda, difera ca forma de cea proprie lumii, adica de cea “sociala”. Dar scopul ultim este acelasi. Este desavarsirea credinciosului in iubire. Iar indreptatirea exista in firea Bisericii, care este caracterizata drept “comuniune a indumnezeirii”.

Duhul ascetic din Biserica este insotit de iubirea fata de semeni. Iar iubirea implica grija abordarii si solutionarii problemelor lor, la nivel personal si institutional. Se poate chiar intampla ca persoane izolate sa faca minuni, dar niciodata faptul acesta nu va fi consacrat drept norma in Biserica. Pe cand eforturile in comun pot da nastere unor norme si pot consacra noi forme de viata in societate. Totodata nu trebuie uitat nici ca asceza crestina are si un caracter apofatic. Orice incercare de asimilare a ei cu oarecare cadre obiective-impersonale este sortita esecului.

Crestinul nu trebuie sa se lase dus de duhul epocii in a-si provoca si a-si satisface nevoi de prisos sau de-a se face instrumentul unor interese individuale egoiste. Este chemat sa se calauzeasca de puterea iubirii si de duhul ascetic. Acesta nu limiteaza puterea creatoare a iubirii, ci o intareste. Mai precis, duhul ascetic este totodata si creator. Respecta zidirea si se intereseaza de ocrotirea ei. Din contra, duhul consumist constituie un factor negativ, pentru ca distruge zidirea si intensifica instrainarea omului.

In fine, duhul ascetic nu poate fi considerat un lux, nici o chestiune care priveste doar o anumita parte a credinciosilor. Cultivarea lui deosebita de catre monahi constituie o harisma sau o slujire spre zidirea intregului trup al Bisericii. Iar cand Biserica ii propune pe asceti ca modele si etaloane ale vietii, urmareste cultivarea unui astfel de duh si mod de viata de catre toate madularele ei.

In aceasta perspectiva se incadreaza si postul, care are o deosebita importanta pentru viata spirituala. Postul, nu doar ca evitare a anumitor alimente, ci si ca retinere desavarsita de la hrana, este de la inceput cunoscut Bisericii. Mai mult, postul este caracterizat drept porunca a vietii, “de-o-varsta” cu firea omeneasca. insusi Hristos a postit si a recomandat postul ca mijloc de lupta impotriva diavolului. Doua zile ale saptamanii, miercurea si vinerea, au fost legate de la inceput, asa cum deja am amintit, de tinerea lui. In scurta vreme a aparut si postul Paresimilor, spre pomenirea postului de patruzeci de zile tinut de Hristos in pustie, precum si celelalte perioade de post (al Craciunului, al Sfintilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului).

Postul este caracterizat si drept “temelie a virtutii”. Caracterizarea aceasta se intelege lesne daca luam in considerare faptul ca postul cultiva smerenia, care este baza a toata virtutea. Postul, ca si rugaciunea, nu priveste doar anumite categorii ale credinciosilor, sau pe credinciosii de anumite varste, ci pe toti fara exceptie, intrucat pentru toti are efecte binefacatoare. Prin topirea trupului se inlesneste infranarea poftelor si lupta impotriva pacatului si a patimilor. Dar postul nu se reduce doar la abtinerea de la mancare, ci are un sens mai larg, insemnand nevointa duhovniceasca mai generala, savarsita prin rugaciune, lupta impotriva patimilor si facerea de milostenie.

Prin post omul este ajutat sa constientizeze dependenta lui de lume, dar si sa isi regaseasca locul lui de stapan asupra ei. Doar omul se poate infrana si poate posti. Animalele sunt conduse de instinctele lor si mananca orice gasesc. Prin abtinerea voluntara de la hrana, somn sau orice altceva ce ii face placere, omul isi controleaza poftele si isi pune in lucrare puterea lui stapanitoare. Inlatura presiunea pe care o exercita asupra lui legea naturala si traieste libertatea vietii spirituale. Privarea voluntara de bunurile stricacioase usureaza imitarea “petrecerii (vietuirii) celei nestricacioase” si cultiva dorul dupa bunatatile imparatiei lui Dumnezeu. In aceasta perspectiva postul isi afla sensul lui deplin.

Neglijarea postului, observata in vremurile mai noi, dar si mai generala lipsa de interes fata de dimensiunea ascetica a vietii Bisericii, marturisesc o periculoasa slabire a vietii spirituale. Fara post posibilitatile cultivarii vietii spirituale sunt mult limitate, daca nu chiar dispar cu totul. Dar slabire sau chiar impietrire a vietii spirituale dovedeste si abordarea postului ca un simplu lucru formal, fara continut esential.

Pe de alta parte interesul care a inceput sa apara pentru post nu este strain de o oarecare dorinta sincera dupa o mai buna apropiere si traire a credintei crestine. Aici, desigur, se interpun adesea si mobiluri lumesti. Dar aceasta nu micsoreaza valoarea interesului spiritual autentic semnalat in epoca noastra. De aceea inlaturarea postului, care uneori este recomandata pentru apropierea de societatea secularizata de astazi, nu poate fi considerata drept lucru intelept. Pe de alta parte si austera educatie dietologica, la care sunt nevoiti multi sa. subscrie din pricina supraconsumului de alimente, este relevanta.

Importanta pe care Biserica Ortodoxa o da ascezei si postului arata si pozitia centrala pe care asaza trupul si participarea lui la innoirea cea in Hristos. Credinciosul isi rastigneste “trupul impreuna cu patimile si cu poftele”, nu spre a-si mortifica lucrarile trupesti si puterile sufletului, ci pentru a dobandi cuget desavarsit, simtind o repulsie statornica fata de poftele si faptele cele rele. Innoirea cea in Hristos nu este partiala sau fragmentara, ci deplina si universala. Iar nevointa pentru insusirea ei nu se reduce la combaterea starilor negative, ci se desfasoara in cadrul perspectivei nadejdii si bucuriei crestine. In felul acesta este acoperit caracterul ei negativ si nu se genereaza lipsa bucuriei.

Georgios Mantzaridis

sursa: crestinortodox.ro