Omul contemporan se afla sub stapanirea puterilor lumii mecaniciste, puteri distrugatoare pentru libertatea personala, si in acelasi timp este amenintat de pericolul dezumanizarii si disparitiei totale. Este predat unei dezorientari si rataciri nesfarsite. Isi inmulteste continuu nevoile si isi face tot mai anevoioasa satisfacerea lor. Concentrandu-si interesul asupra simturilor trupesti si reducandu-si viata sociala la planul proximitatii, isi priveaza existenta de orice sens sau scop mai profund. Tocmai de aceea viziunea crestina asupra vietii, ignorata si rastalmacita in mare parte, se prezinta deosebit de actuala epocii noastre.

Lupta pentru existenta il activeaza pe om si creeaza un oarecare interes pentru viata. Stabileste oarecare tinte si estompeaza tragicul lipsei de sens al acesteia. Nu acelasi lucru se poate spune si despre bunastare. Omul izbavit de lupta pentru existenta, care nu vede nici un sens mai profund al vietii, ajunge la plictis sau disperare. Bunurile materiale nu doar ca nu ii satisfac neglijatele sau refulatele inclinatii spirituale, dar chiar ii amplifica golul interior. Impresia ca schimbarile exterioare (ale locuintei, imbracamintei, mobilei, automobilului, ocupatiilor, anturajelor etc.) pot indrepta starile interioare se dovedeste iluzorie. Problema omului nu este exterioara, ci mai profunda.

Omul epocii noastre devine robul propriilor cuceriri si este tarat de mania consumului. Munceste mai putin, dar sufera mai mult. Traieste in mai multa bogatie, dar se simte mai sarac. Isi multiplica facilitatile, dar ii sporeste angoasa. Isi inmulteste satisfactiile trupesti, dar ii creste nefericirea. Isi identifica existenta cu mijloacele si confortul pe care le are la dispozitie. Si cand le pierde pe acestea, simte ca isi pierde insasi existenta. Astfel golul lui spiritual creste odata cu cresterea bogatiei si a confortului.

In epoca noastra predomina conceptia ca fericirea consta in nelimitata crestere a capacitatii de consum, care este provocata de lipsa limitelor in faptele, dorintele si cautarile omului. Ca tinta aproape unica a vietii sociale este propusa si promovata dezvoltarea economica, aceasta fiind considerata sinonima cu dezvoltarea in general. Aceasta lozinca ideologica, promovata si larg raspandita in lume dupa al doilea razboi mondial, a dat nastere si unei analoage morale unidimensionale a dezvoltarii.

Morala aceasta a subordonat totul economiei si a deformat orice concept de morala. A fost cultivata astfel o morala inumana, care denatureaza cu totul constiinta umana si paralizeaza coeziunea sociala. Cresterea maxima a profitului devine idealul care dirijeaza viata personala si sociala a oamenilor, dar si mijlocul de-a le submina calitatea lor morala. In modul acesta societatea se preschimba intr-o uriasa masina de consum, iar omul intr-o simpla piesa a ei. Viata economica se autonomizeaza si se dezvolta hipertrofie, sufocand viata spirituala, in vreme ce omul devine prizonier propriului individualism.

Sfantul Vasile cel Mare, semnaland nevoia stapanirii de sine si a cunoasterii de sine, observa ca fiecare trebuie sa stie sa se deosebeasca pe el insusi de lucrurile care ii apartin si de acelea care il inconjoara. Pierzandu-si sinele si identificandu-se cu ceea ce are sau cu ceea ce il inconjoara, omul se instraineaza de el insusi. Dar aceasta instrainare nu este de ordinul intai, ci de ordinul al doilea, ulterioara. Instrainarea de ordinul intai, initiala, este generata de lepadarea de Dumnezeu.

Asadar prima necesitate stringenta a omului este aceea de-a constientiza natura problemei lui. Fara aceasta constientizare nu poate exista speranta rezolvarii ei. Problema omului nu este materiala sau tehnica, ci existentiala sau spirituala. Nu apare din structurile sau configuratia societatii, ci tine de planul persoanei. Aceasta este bolnava si aceasta este cea care are nevoie de vindecare. Totodata, desigur, nu poate fi subapreciata nici insemnatatea structurilor societatii. insa aceasta capata un sens real atunci cand este pusa in legatura cu schimbarea interioara a persoanelor.

Pe langa constientizarea naturii problemei este nevoie, insa, si de o corecta abordare a ei. Nu este suficient ca cineva sa condamne nedreptatea si exploatarea, ci e nevoie sa lucreze el insusi pentru dreptate si solidaritate. Cu atat mai mult nu este suficient sa denunte aceste plagi sociale cand este vatamat el insusi, si sa le accepte cand profita de pe urma lor. Este caracteristic faptul ca si cei mai inversunati luptatori impotriva nedreptatii sociale si a exploatarii de regula beneficiaza fara sa protesteze de avantajele ce apar din nedreptatea si exploatarea altora. Pentru a fi evitate aceste situatii este nevoie de abordarea in duh ascetic a lucrurilor, pe care o propune Biserica.

Mentalitatea consumista a societatii contemporane, care in esenta este o mentalitate a irosirii, submineaza si viata morala. il face pe om sa considere necesare tot mai multe lucruri. Dar acestea nu ii aduc fericire, ci il obosesc si il duc la impas. Iar acest impas tinde sa capete dimensiuni tragice prin epuizarea bunurilor pamantului si prin criza ecologica. Omul este sacerdotul lumii. Este chemat sa o vada ca dar al lui Dumnezeu si sa o indrepte spre scopul ei.

Cand el insusi nu actioneaza corect si responsabil, ci se misca fara rost si fara incetare, trage si lumea dupa el. Dar in felul acesta din stapan al lumii, omul devine rob al lumii si al necesitatii inerente lumii. Reocuparea locului sau corect in lume si eliberarea lui de necesitatea lumeasca presupun eliberarea lui de robia patimilor.

Asceza sau nevointa este antidotul instrainarii de Dumnezeu si refuzul cu fapta al pacatului stramosesc. Este autoeducarea omului pentru refacerea sanatatii lui spirituale si psihice. Prin infranarea de bunavoie sau prin limitarea cantitatii de hrana, a placerilor si a confortului, credinciosul isi exercita vointa, isi combate patimile si readuce stapania mintii asupra sufletului si simturilor lui. Se impotriveste legii pacatului, care vine in opozitie cu constiinta lui, si introduce legea lui Dumnezeu, care odihneste constiinta si creeaza adevaratul confort sau adevarata tihna. Din contra, confortul material provoaca paralizie spirituala. il tine pe om prizonier cotidianului si il chinuie.

Asceza este mersul catre libertate. Prin ea se castiga, pe de o parte, stapania omului asupra lui insusi si asupra nevoilor lui, si, pe de alta parte, libertatea interioara si corecta raportare la Dumnezeu si la aproapele. Asceza limiteaza satisfactia individuala si faciliteaza viata in comuniune. Neglijarea ei impiedica nu doar iubirea fata de Dumnezeu, ci si corecta raportare la mediul inconjurator.

Hristos vine in lume ca un strain, chemandu-l pe om la si scopul instrainarea de lume. instrainarea aceasta, absolut necesara corectei reabordari a lumii de catre om, are inteles spiritual si se reuseste prin asceza. Aceasta poate varia dupa caz. Asceza monahala, de pilda, difera ca forma de cea proprie lumii, adica de cea “sociala”. Dar scopul ultim este acelasi. Este desavarsirea credinciosului in iubire. Iar indreptatirea exista in firea Bisericii, care este caracterizata drept “comuniune a indumnezeirii”.

Duhul ascetic din Biserica este insotit de iubirea fata de semeni. Iar iubirea implica grija abordarii si solutionarii problemelor lor, la nivel personal si institutional. Se poate chiar intampla ca persoane izolate sa faca minuni, dar niciodata faptul acesta nu va fi consacrat drept norma in Biserica. Pe cand eforturile in comun pot da nastere unor norme si pot consacra noi forme de viata in societate. Totodata nu trebuie uitat nici ca asceza crestina are si un caracter apofatic. Orice incercare de asimilare a ei cu oarecare cadre obiective-impersonale este sortita esecului.

Crestinul nu trebuie sa se lase dus de duhul epocii in a-si provoca si a-si satisface nevoi de prisos sau de-a se face instrumentul unor interese individuale egoiste. Este chemat sa se calauzeasca de puterea iubirii si de duhul ascetic. Acesta nu limiteaza puterea creatoare a iubirii, ci o intareste. Mai precis, duhul ascetic este totodata si creator. Respecta zidirea si se intereseaza de ocrotirea ei. Din contra, duhul consumist constituie un factor negativ, pentru ca distruge zidirea si intensifica instrainarea omului.

In fine, duhul ascetic nu poate fi considerat un lux, nici o chestiune care priveste doar o anumita parte a credinciosilor. Cultivarea lui deosebita de catre monahi constituie o harisma sau o slujire spre zidirea intregului trup al Bisericii. Iar cand Biserica ii propune pe asceti ca modele si etaloane ale vietii, urmareste cultivarea unui astfel de duh si mod de viata de catre toate madularele ei.

In aceasta perspectiva se incadreaza si postul, care are o deosebita importanta pentru viata spirituala. Postul, nu doar ca evitare a anumitor alimente, ci si ca retinere desavarsita de la hrana, este de la inceput cunoscut Bisericii. Mai mult, postul este caracterizat drept porunca a vietii, “de-o-varsta” cu firea omeneasca. insusi Hristos a postit si a recomandat postul ca mijloc de lupta impotriva diavolului. Doua zile ale saptamanii, miercurea si vinerea, au fost legate de la inceput, asa cum deja am amintit, de tinerea lui. In scurta vreme a aparut si postul Paresimilor, spre pomenirea postului de patruzeci de zile tinut de Hristos in pustie, precum si celelalte perioade de post (al Craciunului, al Sfintilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului).

Postul este caracterizat si drept “temelie a virtutii”. Caracterizarea aceasta se intelege lesne daca luam in considerare faptul ca postul cultiva smerenia, care este baza a toata virtutea. Postul, ca si rugaciunea, nu priveste doar anumite categorii ale credinciosilor, sau pe credinciosii de anumite varste, ci pe toti fara exceptie, intrucat pentru toti are efecte binefacatoare. Prin topirea trupului se inlesneste infranarea poftelor si lupta impotriva pacatului si a patimilor. Dar postul nu se reduce doar la abtinerea de la mancare, ci are un sens mai larg, insemnand nevointa duhovniceasca mai generala, savarsita prin rugaciune, lupta impotriva patimilor si facerea de milostenie.

Prin post omul este ajutat sa constientizeze dependenta lui de lume, dar si sa isi regaseasca locul lui de stapan asupra ei. Doar omul se poate infrana si poate posti. Animalele sunt conduse de instinctele lor si mananca orice gasesc. Prin abtinerea voluntara de la hrana, somn sau orice altceva ce ii face placere, omul isi controleaza poftele si isi pune in lucrare puterea lui stapanitoare. Inlatura presiunea pe care o exercita asupra lui legea naturala si traieste libertatea vietii spirituale. Privarea voluntara de bunurile stricacioase usureaza imitarea “petrecerii (vietuirii) celei nestricacioase” si cultiva dorul dupa bunatatile imparatiei lui Dumnezeu. In aceasta perspectiva postul isi afla sensul lui deplin.

Neglijarea postului, observata in vremurile mai noi, dar si mai generala lipsa de interes fata de dimensiunea ascetica a vietii Bisericii, marturisesc o periculoasa slabire a vietii spirituale. Fara post posibilitatile cultivarii vietii spirituale sunt mult limitate, daca nu chiar dispar cu totul. Dar slabire sau chiar impietrire a vietii spirituale dovedeste si abordarea postului ca un simplu lucru formal, fara continut esential.

Pe de alta parte interesul care a inceput sa apara pentru post nu este strain de o oarecare dorinta sincera dupa o mai buna apropiere si traire a credintei crestine. Aici, desigur, se interpun adesea si mobiluri lumesti. Dar aceasta nu micsoreaza valoarea interesului spiritual autentic semnalat in epoca noastra. De aceea inlaturarea postului, care uneori este recomandata pentru apropierea de societatea secularizata de astazi, nu poate fi considerata drept lucru intelept. Pe de alta parte si austera educatie dietologica, la care sunt nevoiti multi sa. subscrie din pricina supraconsumului de alimente, este relevanta.

Importanta pe care Biserica Ortodoxa o da ascezei si postului arata si pozitia centrala pe care asaza trupul si participarea lui la innoirea cea in Hristos. Credinciosul isi rastigneste “trupul impreuna cu patimile si cu poftele”, nu spre a-si mortifica lucrarile trupesti si puterile sufletului, ci pentru a dobandi cuget desavarsit, simtind o repulsie statornica fata de poftele si faptele cele rele. Innoirea cea in Hristos nu este partiala sau fragmentara, ci deplina si universala. Iar nevointa pentru insusirea ei nu se reduce la combaterea starilor negative, ci se desfasoara in cadrul perspectivei nadejdii si bucuriei crestine. In felul acesta este acoperit caracterul ei negativ si nu se genereaza lipsa bucuriei.

Georgios Mantzaridis

sursa: crestinortodox.ro

Fenomenul de alienare mentala, generat de punerea in practica a diverselor tehnici de manipulare, da nastere la o serie de semne semiologice, pe care specialistii le-au grupat in doua categorii: individuale si de grup.

A. Patologii individuale.

La orice fel de practici s-ar recurge (fizice sau psihice), manipularea genereaza sau uneori semnaleaza o serie de boli psihice, care intra in sfera de activitate a psihiatriei, necesitand, de cele mai multe ori, un tratament de lunga durata.

Aceste patologii sunt de trei tipuri:

1. Fenomene depresive.

Depresia este o boala nervoasa morbida caracterizata printr-o modificare profunda a trairilor afective, a umorului in sensul tristetii, o stare de tristete morala si incetineala psiho-motorie, intretinand la subiect o dureroasa impresie de neputinta globala de fatalitate disperata.

Fenomenele depresive pot avea o dubla origine: pe de o parte sunt generate de capacitatea adeptului de a se supune constrangerilor sectei si de imposibilitatea de a satisface dubla legatura, reprezentata de integrarea sociala si de apartenenta la secta; pe de alta parte, aceste fenomene sunt generate la ex-adept de rezultatul carentelor afective induse de ruptura cu secta si de absenta oricarui sistem de referinta, odata ce renuntase, ca urmare a manipularii la sistemul axiologic comun (al societatii) si, pe deasupra, acum abandoneaza si inlocuitorul, ideologia sectei.

Manifestarile anxio-depresive pot imbraca forme variate mergand de la banala depresie psihica si melancolie pana la accese de panica si tentative de sinucidere.

a. Anxietatea sau nelinistea generalizata.

Anxietatea este o stare afectiva grava de neliniste, caracterizata prin insecuritate, tulburare difuza psihica si fizica, de asteptare a unui pericol iminent si indeterminat in fata caruia esti neputincios, care uneori este insotita de dureri fizice.

Cand paraseste secta, ex-adeptul nu reuseste, pentru un timp sa-si revina din starea de tensiune generala. El este permanent in asteptarea pedepsei pentru “tradarea” sa, care nu este lipsita de fundament, si se gaseste intr-un dezechilibru ametitor, intre vechea si noua situatie. Astfel, el constata cu neliniste, ca perioada petrecuta in mijlocul sectei s-a soldat cu extrema deteriorare a legaturilor familiale si sociale si chiar cu consecinte in propriul sau psihic, de care se simte responsabil, intoarcerea la realitate este insotita de o problematizare a tuturor “adevarurilor” in care a fost initiat de-a lungul anilor petrecuti in sanul sectei.

Ex-adeptul se loveste de o dubla incapacitate: de a admite ca procesul sectar i-a daunat si ca lucrurile de folos invatate, puteau fi dobandite si fara a suporta suferintele impuse de secta. El este intr-o teribila asteptare a unei noi suferinte si vigilenta il indeamna sa se indoiasca de oricare alternativa ii este propusa si de orice tentativa de a-i castiga increderea, in timp ce el insusi se indoieste de capacitatea de a se reintegra in realitate.

b. Accesele de panica.

Panica este o criza acuta de angoasa, generata de evenimente care afecteaza grav existenta, confortul si starile afective si care uneori poate atinge grade extreme de gravitate, astfel ca cel lovit de panica traieste, efectiv, in imaginarul creat de secta.

Amintirea situatiilor traite in secta si izbirea brutala cu realitatea, pot provoca veritabile accese de panica, in care ex-adeptul este convins de neputinta de a lupta contra sechelelor exixtentei sale. Persoana in cauza ajunge sa se teama ca va innebuni, ca va fi agresat sau ca nu va putea reintra in contact cu realitatea. Aceste senzatii sunt deseori insotite de tulburari somatice: transpiratie, palpitatii etc.

c. Starea permanenta de stres.

Stresul este o stare a organismului de suferinta, uzura, zgomot, permanent, temperaturi excesive, infectii, provocata de conditiile neprielnice, nocive, agresive, carora individul trebuie sa le faca fata. Aceasta stare este direct legata, la adeptul sectar, de agresiunile provocate de secta (inainte sau dupa parasirea ei), care au lasat o puternica amprenta asupra subiectului si este declansata de diversele situatii agresive ale cotidianului, invadand complet individul (in special prin vise repetate-cosmare).

Toate acestea determina o reducere a interesului pentru lumea exterioara si pentru alte persoane, altfel spus o repliere in sine, si o severa restrictionare a sentimentelor, persoana intampinand grave dificultati in a face fata unor situatii din cele mai banale. Acest tip de patologie se intalneste si la adeptii activi, fiind generata de obligativitatea de a ingera sisteme diferite: al sectei si al societatii, antagonism agravat de conflictele familiale, profesionale si sociale, situatii care supun la o extrema incordare nervii individului.

Secta nu face nimic pentru a ajuta adeptul sa depaseasca aceste stari ba, din contra, o favorizeaza pentru a accentua ruptura cu mediul de viata anterior, ceea ce potenteaza manipularea.

2. Conduitele nevrotice.

Pe masura ce adeptul progreseaza in insusirea ideologiei sectei si mai ales in punerea ei in practica, printr-o revalorizare generala, el dezvolta adevarate tulburari mentale de al caror caracter nefast adeptul isi da seama, dar pe care nu le poate stapani, tulburari numite in psihologie nevroze. Este vorba de ritualuri (ticuri) obsesive si comportamente fobice, izvorate din preceptele sectei, care se rasfrang asupra intregii sfere de activitati a adeptului.

In functie de gravitatea lor, ex-adeptul poate dezvolta veritabile handicapuri, care impieteaza asupra reinsertiei sociale, adeptul fiind constrans sa excluda din existenta sa anumite comportamente care “franeaza progresul”. Aceste fobii sunt temeri obsesive si nejustificate, ce nu pot fi controlate si anulate, chiar daca persoana in cauza stie ca sunt nefondate si nerationale.

Ideologia sectara se bazeaza pe dihotomia interior-exterior si pe maniheismul bine-rau, intretinand la adept o frica continua de lume, discursul sectei alimentand si etaland contradictiile sociale. Confruntarea brusca cu realitatea poate provoca accese anxioase, care pot avea o mare anvergura, insotindu-se si de manifestari somatice. Astfel, medicii care au tratat copii care au supravietuit dramei de la Waco au constatat la acestia tulburari somatice masive, in special cardiace si intestinale, a caror evolutie a condus la ipoteza ca aveau cauze psihice. Manifestari asemanatoare s-au mai intalnit la persoane crescute exclusiv in mediul sectar, insa intr-un grad mai redus de gravitate.

Fobiile sunt indreptate intr-o diversitate de directii: persoane (in special reprezentanti ai institutiilor statului, psihiatri, clerici), institutii (armata, Biserica), manifestari culturale, practici medicale, diverse alimente, obiecte (in special noile produse ale tehnicii moderne, produse vestimentare). Aceste fobii se pot indrepta si impotriva unor etnii, rase, natiuni, insa acele grupuri care adopta asemenea atitudini se autoizoleaza si nu au prea mare importanta din punctul de vedere al impactului social.

Persistenta inconstienta(-zata) a celor mentionate mai sus plaseaza subiectul intr-un spatiu extrem de restrans, intre prescriptiile sectare si imperativele sociale si pentru a diminua disonanta cognitiva care apare, este nevoit sa adere la una din ele. Odata dobandite aceste stereotipii, renuntarea la ele devine extrem de dificila. Ex-adeptul, chiar daca este deplin constient de caracterul lor aberant are mari dificultati in a le depasi si domina, si se lasa antrenat intr-o multitudine de comportamente, pe care le condamna rational, dar de la care nu se poate sustrage decat in urma unor eforturi indelungate si dureroase.

Aceste tulburari pot atinge stadii mai grave: adeptul sau ex-adeptul, penduland permanent intre cele doua lumi (a realitatii si a irealitatii, a societatii si a sectei), poate pierde contactul cu realitatea (lucru care se poate intampla inainte si dupa parasirea sectei), se percepe pe sine drept produsul unei mutatii existentiale, are experiente pseudo-mistice (dialogand cu fortele cosmice, divinul, extraterestrii, etc), ajunge sa traiasca permanent in oniric. Totusi situatii de acest tip sunt rare in opinia specialistilor, in marea parte a cazurilor rezultatul final al fobiilor in plan psihic, fiind amnezii lacunare, precum reactiile de respingere a contradictiilor flagrante dintre imaginatie si realitate , insotite de dureri care nu au totusi nici un suport psihic.

3. Tullburarile psihotice.

Acest tip de afectiuni au gravitatea cea mai ridicata, caci marcheaza momentul in care adeptul pierde complet contactul cu realitatea, necesitand tratament specializat. Psihoza este o boala psihica, care atinge grav personalitatea subiectului, manifestandu-se in special prin tulburari ale sferei cognitive (perceptie, judecata, ratiune) si afective (umor, emotii) si necesita neaparat internarea. Totusi, aceasta grava disfunctionalitate psihica se altoieste pe o structura psihica anterioara fragila si cu inclinatii psihopatologice.

Tulburarile psihotice, determinate de aplicarea unor tehnici de manipulare in sanul unei secte, se desfasoara conform unei progresii in etape, pe care specialistii au schematizat-o astfel:

Stadiul I – repliere moderata asupra sinelui; pierderea contactului cu societatea; inclinatii spre superstitie; pretentii de detinere a unor capacitati paranormale (clarviziune, telepatie, al saselea simt, s.a.); izolare sociala; iluzii recurente (senzatii de prezenta a unei actiuni sau persoane absente sau decedate).

Stadiul II – debut de gandire deliranta (delirul determina o grava alterare a raportului subiectului cu realitatea); iruptii ale iluziilor suprarealiste sectare in realitatea individului; idei delirante bizare (nihiliste, religioase, etc); incoerenta.

Stadiul III – accentuarea trairilor delirante; adeziune completa la irealitatea ideologica sectara; aparitia unei trairi “mistice”, totusi cu mentinerea contactului cu societatea ambianta; deteriorarea capacitatilor profesionale, a relatiilor sociale, a igienei personale s.a.m.d.

Stadiul IV – derealizare completa a gandirii (tulburare morbida care da celui atins de ea o impresie de irealitate a persoanelor si lucrurilor prezente precum si imposibilitatea evocarii situatiilor si persoanelor absente), scufundare in irealitatea sectara, fara nici o capacitate critica, tulburari paranoice insotite de sentimente de persecutie; handicap profesional, social; halucinatii (de persecutie sau exaltare).

Stadiul V – destructuralizare totala (confuzie intre intreg si o parte a intregului, care apare de exemplu la copii intre 2 si 4 ani cand acestia nu sunt capabili sa claseze diversele figuri ale unui joc pe categorii); trairi paranoice sistematizate; halucinatii senzoriale si kinestezice; parafrenie (delir, care in ciuda caracterului adesea extravagant ramane compatibil cu insertia sociala, compus din mecanisme halucinatorii si imaginative, cu teme fantastice care isi pastreaza coerenta; bolnavul traieste pe rand in doua lumi: universul particular sectar si lumea reala).

Stadiul VI – heboidofrenie (forma clinica a schizofreniei caracterizata prin deficienta intelectuala, disparitia sentimentului socio-familial si dezvoltarea unei tendinte antisociale); destructuralizare completa, stupoare catonica (sindrom intalnit de obicei in dementa precoce, caracterizata prin negativism, sugestibi-litate, stereotipii, pierderea spontaneitatii si initiativei motrice, raspuns aproape inexistent la stimulii externi); negativism; pozitie catatonica (fetala); rigiditate catatonica.

Cele expuse mai sus au descris consecintele in plan individual ale aplicarii unor tehnici psihice, nu de putine ori scapate de sub control; aceste urmari se pot generaliza si raspandi asupra colectivitatii, ceea ce vom descrie in cele ce urmeaza.

B. Patologiile grupului.

Patologiile individuale, prezentate mai sus, au drept cauze, pe langa cele legate de aplicarea tehnicilor de manipulare, si anumite latente ale psihicului uman care potenteaza aceste boli si expun individul la acestea. Exista, dimpotriva, anumite tipuri de afectiuni, cauzate de secta, care contamineaza comunitati intregi. Acestea sunt manifestari semiologice ale fenomenului de alienare mentala si sunt semnalul periodic al activarii sectelor in mijlocul unei colectivitati.

1. Catarsisul grupului.

Catarsisul este o metoda terapeutica destul de noua, de eliberare de tensiuni si angoase, prin crearea unei situatii de criza emotionala care determina rezolvarea problemei. Fundamentele acestui procedeu se pot regasi in conceptia lui Aristotel despre tragedie care ar avea capacitatea de a purifica pasiunile rele, prin punerea lor in joc cu ocazia reprezentarilor de acte virtuoase si desavarsite si el este des folosit astazi in practica terapeutica psihanalitica.

Sectele procedeaza asemanator alcatuind adevarate scenarii, cu scopul de a convinge grupul de nocivitatea unui anumit comportament sau convingeri, dand nastere la o comunitate de sentimente, la o coeziune interna, care poate imbraca forma unei eliberari de energie colectiva. In acest mod, pe nesimtite o intreaga colectivitate este transformata in sensul dorit de lideri si, chiar daca la suprafata totul pare normal, sechele psihice nu sunt deloc neglijabile, ele sedimentandu-se si putand invada realul oricand. Aceasta transformare nu are doar aspecte negative, ci poate constitui liantul care solidifica un anumit grup.

2. Isteria colectiva.

Isteria este boala mentala caracterizata prin pierderea, mai mult sau mai putin grava, a functiilor nervoase, prin pierderea capacitatii de aparare a eului, pierderea controlului asupra comportamentului.

Isteria este o boala foarte cunoscuta, care a fost multa vreme privita ca o consecinta a unei disfunctii si frustrari sexuale, tinand cont de manifestarile specifice ale celor atinsi de ea. in secta, indiferent de cauzele aparitiei, manifestarile isteriei sunt similare celor intalnite in alte cazuri: hiperemotovitate, irascibilitate, cresterea tensiunii arteriale, s.a.

Isteria ia nastere la un anumit individ si se transmite la intregul grup, putand fi interpretata drept semn al manifestarii supranaturalului. In sanul sectei contagiunea este foarte accentuata, astfel ca comportamentele si izbucnirile unui membru se pot transmite colectivitatii.

3. Transa colectiva.

Transa colectiva se aseamana cu isteria si difera de ea doar prin mai pronuntata exteriorizare, aproape fara nici o frana, si prin faptul ca este mai organizata. Astfel, ea poate imbraca forma unor rituri samanice bucurandu-se de un prestigiu la care isteria nu poate ajunge.

Extaz penticostal si manifestare fundamentalista islamica.

De cele mai multe ori transa se grefeaza in functie de cultura in care se situeaza sau grupul in care apare, ia forma fenomenelor de tip mediumic, cum ar fi de exemplu “posesiunile Duhului Sfant” ale penticostalilor, contorsiunile fizice ale adeptilor sectei Aum pentru a ajunge la levitatie, asemenea liderului Shoko Asa-hara, sau diversele manifestari ale sectelor satanice.

Adeptilor supusi unor tehnici corespunzatoare li se poate modifica constiinta in asemenea masura incat pierd contactul cu realitatea, substituindu-si comportamente si automatisme ale celorlalti membri ai grupului, sau se scufunda toti intr-o transa vecina hipnozei.

4. Delirul colectiv.

Delirul este ruptura dintre subiect si realitate, fenomen care anima in permanenta grupurile sectare, chiar daca are intensitatea scazuta. Motivele care alimenteaza delirurile colective sunt, in general, investite cu o puternica coloratura supranaturala si intaresc coeziunea grupului prin sentimentul unei comuniuni elitiste.

5. Sinuciderea colectiva.

Daca precedentele patologii pot ramane la stadiul de bizarerii fara prea mare importanta, aceasta ultima consecinta produce hecatombe umane, asa cum s-a intamplat in numeroase secte (Templul Popoarelor, Templul Soarelui, s.a.).

Sinuciderile colective nu sunt apanajul finalului de secol XX: in timpul imparatului chinez Chiang-Huang-Ti, cel care a construit Marele Zid, 600 de literati s-au sinucis din cauza deciziei imparatului de a distruge toate manuscrisele din Imperiu, in secolul I i.H. aproximativ 1000 de sclavi s-au sinucis pentru ca rascoala lor (condusa de Salvius si Atenius) era pe punctul de a fi infranta, la finele celebrului asediu de la Masada 12.000 de evrei s-au sinucis, in 1944 in jur de 400 de prizonieri japonezi si-au facut harakiri la aflarea vestii iminentei infrangeri a Japoniei. Toate acestea au fost insa acte disperate ale unor oameni, care constatau cu groaza si durere ca intregul univers li se prabusea, ca nu mai aveau pentru ce sau nu mai meritau sa traiasca.

Sinuciderile in care au fost implicate secte, din care majoritatea au avut caracter colectiv, nu prezinta deloc aceste trasaturi; adeptii, care si-au pus capat vietii, nu traiau drame de natura celor invocate mai sus. Putem spune ca o mare parte din decizia sinucigasa se datoreaza liderului care reuseste intr-un timp extrem de scurt, sa inoculeze adeptilor justetea si sublimitatea actului sinucigas (practic Jones si-a convins adeptii in 2 ore!).

Nu este vorba de sinucideri clasice, care constituie finalizarea unei trairi depresive accentuate ci ele imbraca semnificatii sacrificiale si soteriologice. Astfel adeptii lui Jim Jones sau Luc Jouret si-au pus capat vietii pentru a ajunge la unirea cu divinitatea, care in cazul Templului Soarelui este o cometa.

Instinctul de autoconservare reprezinta o piedica deloc neglijabila in calea acestui act; are astfel loc o acerba lupta intre tendinta dominatoare a liderului si dorinta de viata a adeptului, din care iese invingator ultimul, ceea ce subliniaza odata in plus eficacitatea acestor tehnici de manipulare.

Oricare ar fi motivele interne sau externe unor asemenea fapte, ele au oripilat opinia publica si au aratat cat de simplu poate fi manipulat adeptul sectar.

pr. lect. dr. Gheorghe Istodor

sursa: crestinortodox.ro

In fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste praznicul Inaltarii Domnului. Cea mai veche mentiune despre aceasta sarbatoare o gasim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea “Despre sarbatoarea Pastilor”, compusa in anul 332. In aceasta opera se mentioneaza ca Inaltarea Domnului era sarbatorita in Orient (sec.IV), in a 50-a dupa Pasti, deci, odata cu Rusaliile. Incepand cu secolul al V lea, sarbatoarea Inaltarii lui Hristos s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile).

In secolul al VI lea, Sfantul Roman Melodul compune Condacul si Icosul sarbatorii, iar imnografii din secolele urmatoare (Sf. Ioan Damaschinul si Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba Inaltarii.

Slujba zilei se caracterizeaza prin legatura cu Invierea si cu Pogorarea Sfantului Duh. Astfel, dupa Evanghelia de la Utrenie, se canta Invierea lui Hristos vazand…, iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorarea Sfantului Duh, deoarece sarbatoarea Inaltarii nu are Catavasii proprii. In aceasta zi, crestinii se saluta cu formula “Hristos S-a inaltat”.

In Biserica Ortodoxa Romana, sarbatoarea Inaltarii Domnului este si ziua dedicata pomenirii eroilor neamului.

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si Sarbatoare Nationala Bisericeasca. Astfel, in toate bisericile, manastirile si catedralele ortodoxe din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

Adesea Inaltarea lui Hristos, ca si Invierea lui au fost intelese ca fiind niste lucrari ale Tatalui asupra Fiului Sau. Trebuie sa avem in vedere, ca moartea lui Hristos nu a avut ca tinta satisfacerea onoarei jignite a Tatalui, ci transfigurarea firii omenesti. De aceea atat in Inviere cat si in Inaltarea Sa, Hristos nu este pasiv.

Evanghelistul Luca spune ca Hristos i-a luat pe ucenicii Sai, i-a dus spre Betania si acolo Si-a ridicat mainile, i-a binecuvantat si pe cand ii binecuvanta, S-a departat de ei si S-a inaltat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie sa intelegem ca acesta a fost ultimul act al lui Hristos in lume, El nu devine absent in creatie. Inaltarea lui Hristos nu inseamna retragerea din creatie, El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Temei pentru credinta in Inaltarea lui Hristos avem si in Evanghelia lui Marcu, in versetul 19 din capitolul 16, unde se spune ca Iisus Hristos S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta Tatalui. Astfel, Tatal il iubeste pe Fiul in Sfantul Duh nu doar ca Dumnezeu ci si ca om. Prin acesta trebuie sa intelegem ca toti cei care ne-am unit cu Hristos, devenim partasi la aceasta iubire dumnezeiasca.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

In ziua acestui praznic, abunda obiceiurile si practicile magice legate de cultul mortilor. Se credea ca, in drumul catre cer, sufletele mortilor puteau ramane pe pamant, transformandu-se in strigoi ce provocau neajunsuri oamenilor si animalelor. De aceea in ziua de Ispas (Inaltarea Domnului) se practica, si astazi, ritualuri magice de aparare: sunt culese si sfintite plante despre care se crede ca au proprietati apotropaice (leustean, alun, paltin); oamenii si animalele se ating cu ramuri de leustean; se buciuma la raspantia drumurilor si pe dealuri; femeile si fetele se incing peste brau cu ramuri de leustean; abunda pomenile pentru morti; se impodobesc mormintele cu flori si frunze verzi.

Conform unei legende populare, la nasterea lui Hristos, in grajdurile lui Craciun, boii au fost blanzi si linistiti, in schimb caii nu. Maica Domnului i-ar fi blestemat sa nu fie satui decat in ziua de Ispas sau de Inaltare, careia i s-a spus si “Pastele Cailor”. In timp, expresia “la Pastele Cailor” a capatat semnificatia de “nicicand” (echivalenta cu “la Sfantu’ Asteapta”).

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro