De cele mai multe ori incercam, intr-un mod scolastic, sa clasificam si patimile noastre omenesti, gandindu-ne ca unele sunt mai mai mari sau mai grave decat altele, uitand de concluzia Sfantului Vasile cel Mare „ca nu exista pacate mari sau mici ci numai pacate!…” Si chiar ne resemnam si ne consolam cu gandul ca nu avem pacate chiar atat de mari ori atat de multe, nadajduind cu totii in marea bunatate, dragoste si milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea pacatelor noastre, uitand faptul ca El este atotbun si atotmilostiv dar si atotstiutor si, mai cu seama, atotdrept!…

In dezbaterea si evaluarea noastra valorica si axiologica, ce este de cele mai multe ori pur subiectiva si, mai mult decat atat, rasturnata, ignoram adevarul si realitatea ca unul din pacatele si patimile cele mai mari pe care-l savarsim cu toata indrasneala, justificarea, aroganta si ignoranta este pacatul si patima ipocriziei, a sau a vicleniei, conform caruia: una gandim, alta zicem si cu totul alta facem ori savarsim!…

Suntem foarte puternic afectati, inselati sau amagiti de aceasta cursa si capcana a duplicitatii, a dedublarii care, din pacate, mai devreme sau mai tarziu ne va duce la o amarnica dezamagire, la necazuri si suferinte atat pentru noi insine cat si pentru ceilalti frati ai nostri!… Constatam faptul ca acest pacat a cuprins pe foarte multa lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual si ca se bazeaza pe fundamentul machiavelian care sustine ca „scopul scuza mijloacele!…” Uitam de indemnurile Mantuitorului dar mai ales de aversiunea Sa fata de acest pacat, admonestat cu greul apelativ „Vai voua!…” sau de indemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune in epistola sa ca la noi crestinii „ce este da trebuie sa fie da, iar ce este nu sa fie nu, iar ce este mai mult decat aceasta, de la diavolul este!…”

Cu foarte multa „abilitate” gasim argumentari si justificari cum ca asa este diplomatic sau aceasta este politica, uitand de faptul ca este bine sa avem permanent tarie de caracter si coloana vertebrala dreapta, si la propriu si la figurat!… Iar consecintele acestor cauze amagitoare si inselatoare vedem cu totii care sunt, si anume: multe dezamagiri, multa tulburare si sminteala atotcuprinzatoare!… Suntem, foarte multi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem putin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!…

Tendintele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastra interioara, la relativizare spirituala si duhovniceasca, sunt foarte nocive si mult daunatoare!… De ce? Fiindca lipseste tot mai mult increderea si sinceritatea, onestitatea si consecventa fata de semenii nostri, lucruri, fapte si virtuti care abunda si predomina in vietile Sfintilor si Preacuviosilor Parinti ai Bisericii, de-a lungul timpului!…

In aceste conditii, pentru ca ne este sau ar trebui sa ne fie teama de avertismentul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit caruia „Vai de cel prin care vine sminteala!…”, trebuie sa constientizam faptul ca suntem, de foarte multe ori, exemple pur si simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt intr-o acuta criza axiologica, lipsa de modele si exemple demne de urmat, la aceasta dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, intr-o mai mare sau mai mica masura, aducand prin aceste atitudini suficienta intristare, necazuri si suferinte!…

Prin urmare, viata noastra cotidiana se desfasoara intr-un registru spiritual foarte larg: – din adancurile pacatului si din „ceata patimilor” sau confuzia fatarniciei spre culmile virtutii si lumina dumnezeiasca. In functie de eforturile noastre ascetice este si starea noastra pe treptele ei atat de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirma – in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres in aceste alternante. Bucuriile, pentru rabdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum ar zice Sfantul Ioan Scararul, prin siguranta bucuriilor ce vor veni la rand. Deci, fie oricat de shimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii”. Osciland intre aceste doua limite, viata trece inevitabil prin proba incercarilor duhovnicesti, in vederea inaintarii ei pe o treapta superioara de desavarsire. De aceea, necazurile (fie ele si pricinuite de altii, datorita ipocriziei si nesinceritatii lor), daca nu sunt acceptate si asumate, ele ne dubleaza greutatea suferintei, cele abordate si intelese din punct de vedere duhovnicesc insa, ne injumatatesc necazul si urmarile acestuia, in virtutea pedagogiei divine atotstiuoare si intelepte. Daca vrem ca viata noastra sa fie o inaintare din treapta in treapta spre piscul sfinteniei crestine, proba patimirilor fara de voie trebuie trecuta cu rabdare, nadejde, pocainta si smerenie, toate acestea in rugaciune curata catre Tatal nostru Cel ceresc, de la care ne vine noua tot ajutorul.

Acesta este drumul vietuirii duhovnicesti crestine: – impreuna patimire cu Hristos – Care si El a suferit atat de mult din cauza fatarniciei carturarilor si a fariseilor (fara a avea aici pretentia vreunei comparatii intre personae si situatii) – cu nadejdea invierii si a rasplatei, pe masura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au strabatut-o toti cei iubitori de frumusete spirituala, dar care au suferit si ei cat se poate de mult, urmand pilda Mantuitorului, adica: – Sfintii apostoli, mucenicii, marturisitorii, cuviosii, monahii si nu in ultimul rand crestinii obisnuiti. La aceasta ne indeamna Hristos, cerandu-ne sa purtam jugul sau crucea desavarsirii, a incercarilor si necazurilor din aceasta viata si lume trecatoare, atat de inselata si de inselatoare, asigurandu-ne totodata ca biruinta Lui este si biruinta noastra.

Viata este, asadar, o alternanta intre bucurii si necazuri, intre succese si esecuri, intre impliniri si infrangeri. Nu exista muritor care sa fi avut parte, in aceasta viata, numai de bucurii, dupa cum nu exista om care sa fi cunoscut numai infrangerea. Bucuriile nu pot fi perfect detasate de necazuri, nici acceptate doar de ele, in defavoarea incercarilor, a necazurilor si a smintelilor de tot felul, important fiind modul in care stim si reusim sa le depasim!…

Cel ce nu si-a zidit viata pe temelia credintei si a sinceritatii autentice, ar putea inclina sa creada ca aceasta lume este, mai degraba, o „vale a plangerii”, odata ce venim aici plangand si plecam din ea suspinand, fie dupa ea, fie de durere. Povestea vietii fiecaruia dintre noi, privita dintr-o perspectiva pur fireasca, naturala, are aspectul unei drame cu un sfarsit tragic sau un fiasco. Privita insa, din punctul de vedere al credintei, ea este o victorie asupra suferintei si a lumii, o biruinta si o depasire a lor, in Hristos, indiferent de activitatile si actiunile pervertite si pervertitoare ale unora dintre semenii nostri!…

Asa stand lucrurile, trebuie sa realizam faptul ca ispitele si necazurile noastre pot face rugaciunea noastra tot mai curata si mai simtita, spaland-o cu lacrimi. Iar atunci cand ne rugam cu staruinta, nu se poate ca Hristos sa ne lase uitati si intristati, sa ne priveze de mangaierea si usurarea Sa cea blanda. El „Cel ce sterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce sterge suferintele lumii, nu va intarzia la infinit sa ne caute. S-ar putea sa intarzie, pentru ca are de sters lacrimile de pe fetele triste ale multora, pentru ca vrea sa raspunda rugaciunilor celor ce l-au invocat cu credinta si staruinta. Nu-si va opri la infinit izvorul revarsarii darurilor Sale fata de noi, iar atunci cand vom fi vizitati de El, de Insusi Mantuitorul sufletelor noastre, vom simti o fericire si o pace mai presus de durere si de suferinta, de lacrima si nevointa, ori de vreo sminteala oarecare. Vom conchide, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu – Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi, cu toti. Amin.”

Asadar, constatam si de aici faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si in fondul ei intqarinsec) extrem de rafinata, de nobila, de autentica si de neipocrita, pe care putini o mai stim astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre cele fariseice si acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Stelian Gombos

sursa: crestinortodox.ro

Iisus Insusi, in ajunul mortii Sale, in ceasul solemn cand a stat alaturi de ucenicii Sai la ultima lor Cina, a amintit despre nasterea de prunci: “Femeia, cand e sa nasca, se intristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut copilul, nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut om in lume” (Ioan 16, 21). Si toti parintii stiu ca “angoasa”, care este pe deplin uitata atunci cand vine copi lul, nu este reprezentata doar de durerea fizica a mamei, ci de toate anxietatile umane, grijile financiare, resimtite ade sea de toti barbatii si femeile inainte de a avea copii. Toate acestea dispar odata cu noua creatura, lipsita de ajutor si intru totul “a ta”, care apare in familie si care are o nevoie disperata de iubire si de grija.

Apoi, mai este si atitudinea lui Iisus in privinta copiilor: “chemand la Sine un prunc, l-a pus in mijlocul lor, si a zis: Adevarat zic voua: de nu va veti intoarce si nu veti fi pre cum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor.” (Matei 18, 2). Va intelege oare o persoana care se fereste in mod deli berat sa aiba copii, sensul deplin al acestui avertisment al Domnului – poate una dintre cele mai importante descope riri din intreaga Evanghelie?

De fapt, nasterea de prunci si cresterea copiilor sunt, intr-adevar, o mare bucurie si binecuvantare de la Dumnezeu. Nu poate exista vreo casatorie crestina fara o dorinta ime diata si nerabdatoare a ambilor parinti de a primi si de a avea aceasta bucurie comuna. O casnicie in care copiii sunt nedoriti se bazeaza pe o forma viciata/egoista si trupeasca a iubirii. Dand viata altora, omul imita actul creator al lui Dumnezeu si, daca refuza sa faca aceasta, nu numai ca-si respinge Ziditorul, dar isi distorsioneaza propria umanitate; caci nu exista umanitate in absenta “chipului si asemanarii lui Dumnezeu”, adica, fara o dorinta constienta, sau incon stienta, de a fi un imitator al Parintelui de viata-facator al tuturor.

Totusi, ca una dintre dife rentele esentiale intre conceptia iudaica vetero-testamentara cu privire la casatorie si conceptia crestina era aceea ca, pen tru vechii iudei, casatoria reprezenta doar un mijloc de pro-creatie, pe cand, pentru crestini, casatoria este un scop in sine – o unire a doua persoane, in iubire, reflectand unirea dintre Hristos si Biserica. Si, intr-adevar, nici in Evanghelii si nici la Sfantul Pavel nu este intalnita ideea ca nasterea de prunci este o “justificare” pentru casatorie. Aceasta idee nu este in talnita nici in literatura patristica. In magnifica sa Omilie XX la Epistola catre Efeseni, Sfantul Ioan Gura de Aur defineste ca satoria ca “unire” si “taina”, si doar ocazional mentioneaza nasterea de prunci.

Gandirea crestina apuseana moderna si practica sunt cu totul confuze in privinta acestui aspect; iar mass-media, co mentand si adesea distorsionand si interpretand gresit en ciclicele papale care interzic romano-catolicilor folosirea de mijloace contraceptive artificiale, contribuie foarte putin la o posibila clarificare.

Problema este ca, pana de curand, gandirea apuseana in privinta sexului si a casatoriei a fost in totalitate si exclusiv dominata de invatatura Fericitului Augustin (t 430). Particularitatea opiniei Fericitului Augustin consta in faptul ca el considera sexul si instinctul sexual ca fiind calea prin care a fost transmisa urmasilor lui Adam vina pentru “pacatul stramosesc”. Prin urmare, casatoria era pacatoasa in masu ra in care presupunea existenta relatiilor sexuale, si putea fi justificata doar “prin nasterea de prunci”.

Biserica Ortodoxa – la fel ca si cea Romano-Catolica – re cunoaste sfintenia Fericitului Augustin, insa autoritatea sa dogmatica in Ortodoxie este departe de a fi la fel de absoluta cum era odinioara in Apus. Chiar daca, in literatura crestina rasariteana monastica, sexul este uneori identificat cu paca tul, Traditia obsteasca a Bisericii sustine foarte ferm hotara rile Sinodului de la Gangra, care respinge radical opiniile care condamna casatoria. Iar daca instinctul sexual – in forma sa pervertita si “decazuta” – sta adesea in legatura cu pacatul, cu siguranta acesta nu este singura cale prin care pacatosenia se raspandeste de la o generatie la alta. Casatoria insasi este o Taina, adica, in relatiile barbat-femeie, este rascumparata prin Crucea lui Hristos, este transfigurata prin harul Sfantului Duh si este transformata prin iubire, intr-o legatura vesnica.

Daca se pune semnul egalitatii intre sex si pacat, si daca doar nasterea de prunci poate indeparta vinovatia, atunci atat casatoria cat si nasterea de prunci nu sunt altceva decat sarmane substitute pentru singurul adevarat ideal crestin – celibatul. Daca se adopta opinia augustiniana cu privire la sex si casatorie, contactul sexual marital in care se evita nasterea de prunci este categoric un act pacatos. Chiar daca recenta enciclica papala Humanae vitae, care interzice utili zarea metodelor artificiale contraceptive, nu se bazeaza pe invatatura augustiniana, ci subliniaza, mai degraba, o preo cupare pozitiva pentru viata umana, ramane totusi adevarat faptul ca idei despre pacatosenia sexului au dominat cato licismul roman in trecut si, indirect, ii impiedica pe carmu-itorii actuali sa-si schimbe atitudinea fata de contraceptie. Si cum ar putea nega faptul ca aceasta a fost invatatura sa oficiala atat de mult timp?

Biserica Ortodoxa, la randul sau, niciodata nu s-a expri mat formal si oficial asupra acestui aspect, ceea ce nu in seamna ca problemele legate de contraceptie si planificarea familiala sunt tratate cu indiferenta de catre crestinii orto docsi si ca angajarea lor crestina nu ar avea implicatii prac tice cu privire la acest aspect. Asa cum am vazut mai sus, aceasta angajarea crestina implica existenta credintei ca:

- nasterea de prunci este un element firesc, sfant si ne cesar pentru casniciile crestine,

- iar a da viata este pentru om un privilegiu prin care se aseamana lui Dumnezeu, pe care nu are niciun drept sa-l refuze daca vrea sa-si pastreze “chipul si asemana rea lui Dumnezeu” date lui atunci cand a fost creat. Enciclica papala Humanae vitae include afirmatii remar cabile cu privire la ambele aspecte si, prin urmare, nu trebu ie data la o parte doar fiindca este o enciclica papala.

Totusi, chestiunea planificarii familiale cuprinde si alte aspecte, care sunt in mare parte recunoscute si discutate as tazi. Spre exemplu, faptul ca “viata” data de parinti copii lor trebuie sa fie o viata umana deplina, nu se refera doar la existenta fizica, ci parintii trebuie sa le ofere si grija lor, educatie si o viata decenta. Atunci cand dau nastere unui copil, parintii trebuie sa fie pregatiti pentru toate aceste res ponsabilitati. Evident, exista situatii economice, sociale sau psihologice in cazul carora nu poate fi garantata indeplini rea acestor responsabilitati. Si, uneori, este aproape cert ca nou-nascutul va trai in infometare si mizerie psihologica.

In acele situatii, diferite forme de planificare familiala, la fel de vechi precum omenirea, au fost dintotdeauna cunos cute barbatilor si femeilor. Abstinenta totala este o metoda radicala de contraceptie. Insa este aceasta compatibila cu adevarata viata de cuplu casatorit? Si nu este abstinenta in sasi o forma de limitare a capacitatii de a da viata si de a per petua viata, daruite oamenilor de catre Dumnezeu?

Totusi, atat Noul Testament cat si traditia Bisericii considera absti nenta ca o forma acceptabila de planificare familiala. invatatura romano-catolica recenta recomanda, de asemenea, ab stinenta periodica, dar interzice mijloacele “artificiale”, cum ar fi “pilula”. Insa exista oare o diferenta reala intre mijloa cele numite “artificiale” si cele considerate “naturale”? Este abstinenta cil adevarat “naturala”? Nu este oare “artificiala” orice modalitatea medicala de control a functiilor umane? Prin urmare, nu trebuie oare considerata ca fiind pacatoasa? Si, in sfarsit, o intrebare teologica serioasa: oare tot ce este “natural” este si “bun”? Caci si Sfantul Pavel a remarcat ca abstinenta poate duce la “ardere”. Oare nu este stiinta capa bila sa faca nasterea de prunci mai umana, controland-o, asa cum controleaza alimentatia, locuinta si sanatatea?

Condamnarea directa a controlului conceptiei nu reuseste sa ofere raspunsuri satisfacatoare tuturor acestor intrebari. Este un subiect care nu a fost niciodata lamurit in intregime de catre Biserica Ortodoxa, chiar daca autoritatile locale ale Bisericii au emis uneori afirmatii identice cu cele ale papei in privinta acestui aspect. In orice caz, niciodata in practica Bisericii nu s-a obisnuit sa se ofere indrumare morala prin emiterea de formule standardizate cu pretentia de validitate universala in probleme care, de fapt, necesita un act al con stiintei personale. Exista forme de control al sarcinilor care vor fi acceptabile si chiar inevitabile, pentru anumite cupluri, pe cand alte cupluri vor prefera sa le evite. Aceasta ar putea fi adevarat si in ceea ce priveste “pilula” in particular.

Chestiunea controlului conceptiei si formele acceptabi le ale acestuia pot fi solutionate doar individual, de catre fiecare cuplu crestin. Acestia pot lua decizia corecta doar daca accepta angajarea lor crestina cu o deosebita seriozi tate, daca ei cred in providenta lui Dumnezeu, daca evita sa fie preocupati prea mult de siguranta materiala (“Nu va adunati comori pe pamant” – Matei 6, 19), daca realizeaza ca pruncii sunt o mare bucurie si un dar de la Dumnezeu, daca dragostea lor nu este una egoista si egocentrica, daca isi aduc aminte ca dragostea redusa la placere sexuala nu este dragoste adevarata. Spre exemplu, in societatea ameri cana bogata, nu exista practic niciun motiv suficient pentru a evita nasterea de prunci in primii ani de casatorie. In orice caz, sfatul unui bun parinte duhovnicesc poate ajuta mult in facerea “primului pas” corect in viata conjugala.

John Meyendorff

sursa: crestinortodox.ro