Cea mai probabila data a nasterii Sfantului Ioan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru ca, la razboaiele care au inceput la 1711 si s-au terminat in 1718, a fost soldat in Armata Tarista a lui Petru cel Mare al Rusiei.

Oastea otomana neinvinsa, trecand din victorie in victorie, raspandise frica in toate neamurile. Sf. Ioan Rusul, alaptat cu izvorul Ortodoxiei de catre parintii sai crestini, lupta acum sa-si apere tara – Rusia, fiind profund zguduit de oroarea razboiului – miile de tineri, femei, copii, batrani, care raman morti acolo pe unde trece vijelia, nebunia vrajmasilor iubitori de razboi.

PRIZONIER DE RAZBOI

In luptele pentru dezrobirea Azofului este facut prizonier impreuna cu mii de alti compatrioti si dus la Constantinopol, iar de aici in tinutul Procopie, aproape de Cezareea Palestinei, in Asia Mica, si este dat in stapanirea unui Aga (ofiter superior) turc, care conducea o tabara militara de ieniceri.

ESTE SILIT A SE LEPADA DE HRISTOS

Osandit sufleteste la dispret, pentru ura turcilor, el nu este decat un “ghiaur”, un “necredincios” vrednic de aspre chinuri: il bat cu bete groase de lemn, il lovesc cu picioarele, il scuipa, ii ard parul si pielea capului, il arunca in gunoiul grajdului si il obliga sa traiasca cu animalele.

Suporta toate chinurile cu o staruinta si o barbatie vrednica de mirare. Straluceste astfel pretiosul sau caracter crestin, lumineaza asemenea soarelui frumusetea cea dinlauntru a celui ce din copilarie s-a predat lui Hristos. La loviturile cu bete, la ocarile si la loviturile cu picioarele ale turcilor, raspunde cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Cine poate sa ma desparta de dragostea Hristosului meu? Tristetea sau stramtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credinta si dragoste catre Domnul meu Iisus Hristos, unul nascut Fiu al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparti de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, in treburile slugarniciei” – spune Sfantul ofiterului care il silea sa se lepede de Hristos. “Insa in credinta mea in Mantuitorul Hristos, nu-mi esti stapan”.

“Imi amintesc coroana de spini, scuiparile, loviturile, palmuirile si moartea pe cruce si sunt bucuros sa primesc si eu cele mai mari si cumplite chinuri; de al meu Iisus Hristos insa nu ma lepad.”

Astfel, Sf. Ioan primeste asprele conditii ale vietii martirice, torturile, sederea impreuna cu animalele in staulul care ii amintea de staulul Betleemului, nevointele, posturile, privegherile, rugaciunile fara de numar, incat a imblanzit salbaticia turcilor care, uimiti, il numesc “Sfant”.

Prin ingerul Domnului a trimis mancare intr-o farfurie de arama din Procopie, din Asia Mica, la stapanul taberei, Aga, care in acea vreme se afla la Mecca, in Arabia, iar acesta a mancat-o acolo calda. Intorcandu-se dupa 3 luni, acesta a aratat celorlalti ofiteri farfuria cu insemnele taberei pe ea.

Aceasta minune facuta de sfantul cu ingaduinta Domnului a oprit ura si neinduplecata manie a chinuitorilor sai. Stralucirea Sa sufleteasca si morala a potolit in cele din urma cruzimea turcilor.

SFARSITUL

Un reazim avea sfantul la toate luptele si o mangaiere in aspra viata a torturilor. Se retragea la rugaciuni, inghenuncheri, privegheri si se impartasea pe ascuns, fata de turci, cu Preacuratele Taine ale Domnului. Sfanta impartasanie din fiecare sambata era marea lui odihna. Stiind ca i s-a apropiat sfarsitul acestei vieti trecatoare, la 27 mai 1730 l-a instiintat pe preotul care avea grija de el, iar acesta i-a adus Sfanta Impartasanie inlauntrul unui mar pe care il scobise. S-a impartasit acolo in grajd pentru ultima data. Robia lui trecatoare si cumplita patimire au luat sfarsit. Sfantul Ioan a trecut catre vesnica bucurie si fericire de indata ce a primit Preacuratele Taine.

INMORMANTAREA

Preotii si crestinii mai de vaza din Procopie au luat trupul sfantului cu invoirea turcilor. Cu emotie si cu lacrimi de adanca cucernicie si evlavie, cel pana mai ieri rob si sclav este ingropat de crestini, turci, armeni asemeni unui stapan. Au ridicat pe umeri acel mult trudit trup si cu lumanari si tamaieri, cu atentie si evlavie l-au dus in cimitirul crestin, la mormantul pregatit, intorcand astfel trupul pamantului mama.

VEDENIA DUMNEZEIASCA

Batranul preot care in fiecare sambata ii asculta suferinta si torturile si care il impartasea cu Sfintele Taine, a vazut in vis pe Sfantul Ioan in noiembrie 1733. Acesta i-a spus ca trupul sau a ramas, cu harul lui Dumnezeu, intact, intreg, neputrezit asa precum il ingropasera; sa-l scoata si sa il aiba ca binecuvantare vesnica a lui Dumnezeu. Dupa sovaielile preotului, din ingaduinta lui Dumnezeu, o lumina cereasca a stralucit deasupra mormantului, asemeni unui stalp de foc. Crestinii au deschis mormantul si o, minune! Trupul sfantului se gasea intact, neputrezit, inmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe care continua sa-l aiba pana astazi. Cu mare bucurie sufleteasca si evlavie l-au ridicat, au luat in bratele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaste si l-au dus in biserica unde obisnuia sa privegheze sfantul.

OSAMA PASA ARDE SFINTELE MOASTE

Intr-o infruntare dintre Sultan si Ibrahim al Egiptului, Osama Pasa, trecand prin Procopie – ca trimis al sultanului, arde sfintele moaste, vrand a se razbuna pe crestini. Vazand insa Sfantul trup miscandu-se in mijlocul focului, turcii s-au ingrozit si au fugit, parasind acest lucru nelegiuit pe care il faceau. Dupa plecarea turcilor, in cealalta zi, crestinii au imprastiat carbunii si cenusa si au gasit trupul sfant intreg. Nu patise nimic, era tot mladios si inmiresmat ca si mai inainte. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala care o pastreaza pana astazi.

sursa: Manastirea Saraca

Acatistul şi paraclisul Sfântului Ioan Rusul (text).

In copilarie, imi erau prieteni toti copiii. Plecam de acasa cu o jucarie si ma intorceam cu alta. Nu tineam seama ca cea pe care am daruit-o era mai scumpa sau mai noua. Si nu-mi era data pentru o anumita perioada de timp. Dimpotriva, in urmatoarea zi o puteam darui altuia fara rezerve. Eram incantat sa vad ca ni se alatura si alti copii jocului. Nu eram deranjat de un al treilea sau al patrulea copil. E adevarat, conditia ca noul-venit sa ne devina prieten, era sa se joace.

Pe masura ce inaintam in varsta, observam ca nu orice persoana pe care o intalneam imi devenea prieten. Dar constatam ca indiferent de varsta si de loc, puteam sa intalnesc persoane care sa-mi devina pentru totdeauna prieteni. Spun “totdeauna”, pentru ca iti faci prieteni cu gandul ca niciodata nu te vei desparti de ei.

Iar din momentul in care ai legat prietenii, incepi sa-i porti cu tine si ei sa te poarte cu ei. Tainic, prietenii mei cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei, cu cei din sufletul meu. Foarte graitor spunea cineva ca daca se intampla ca din trei prieteni (A,B,C), A ar muri, B l-ar pierde nu numai pe A, ci si “partea A din C”, iar C il pierde nu doar pe A, ci si “partea A din B”.

Exista o vorba potrivit careia fratii ne sunt dati de Dumnezeu, pe cand prietenii ii alegem singuri. Eu sunt de parere ca prietenia este si un dar de la Dumnezeu. Prietenia se naste in momentul in care gasesti persoane care au ceva in comun cu tine. Domnul Costion Nicolescu spune ca “Nu poti fi prieten cu oricine, prietenia nu este un concurs pe baza de grila, pe care daca ai completat-o corect, treci examenul si ai intrat.” Dar poti deveni prietenul cuiva fara sa stii sau sa te intereseze daca persoana respectiva este casatorita, care este statutul ei social, profesia, etc. Important este sa existe o cautare sau o viziune comuna.

Atunci cand un cerc de prieteni ajunge sa-i desconsidere, sa-i ironizeze, sa-i umileasca si sa le faca rau celor care sunt straini de interesele lor, consider ca nu mai putem vorbi de prietenie, ci de cardasie. Nu impartasesc ideea ca pe oamenii buni, prietenia ii face mai buni, iar pe cei rai mai rai, pentru ca in ochii mei prietenia nu poate fi decat intru bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca prietenia este ceva din realitatea raiului: “daca vrei sa stii in ce relatii sunt locuitorii cerului, in ce relatii sunt cei care sunt in rai, ma gandesc ca sunt in relatii de prietenie”.

In Epistola catre Filimon, Sfantul Apostol Pavel il intalneste in inchisoare pe Onisim, un sclav care plecase si furase pe ascuns din casa lui Filimon. Il converteste si il trimite catre acesta cu o scrisoare. Printre cele scrise, Sfantul Apostol Pavel ii spune: “Ti-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine.” La aceasta stare trebuie sa ajungem prin prietenie: inima altora.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Odata, un tanar a venit la Fericitul Ieronim si l-a intrebat, zicand:

- Ce sa fac spre a rezista ispitelor ?

Fericitul Ieronim i-a raspuns astfel:

- Nu fii trandav. Pasarea nu poate fi prinsa sau lovita de sageata cand zboara, ci numai cand sta pe loc.

Grava alienare a picturii bisericesti

Inaintea oricarui alt cusur, ceea ce lipseste in prezent picturii noastre bisericesti este viziunea. Zidurile bisericilor actuale par atinse de niste suflete birocrate, a caror stradanie artistica si-a propus, pe de o parte, sa stocheze si sa contabilizeze pe mortarul absidelor intregul repertoriu hagiografic al Ortodoxiei, bineinteles fara sa-i scape vreun sfant sau vreun eveniment scripturistic, iar pe de alta parte, sa ilustreze (potrivit pretioaselor indicatii parohiale sau eparhiale), in culori cat mai optimiste si cat mai vioaie (de preferinta: verniluri, ciclamuri, azuriuri s.a.m.d.), petrecerea in aceasta lume a Fiului lui Dumnezeu.

Platitudinea redactarii iconografice, explicitul fad al celor mai dezolante solutii compozitionale, folosirea inculta a herminiilor si afisarea plina de emfaza a unei conformitati dogmatice beton! – iata, din pacate, caracteristicile care definesc aspectul ingalat al majoritatii bisericilor pictate in ziua de azi.

Cum ar putea sa nu cada pe ganduri orice pelerin atunci cand are ocazia sa contemple la Manastirea Neamt, juxtapuse in aceeasi incinta, celebra pictura a ctitoriei lui Stefan cel Mare si pictura recenta a micutului paraclis situat perpendicular pe turla intrarii?

Ce nesimtire artistica a putut paraliza intr-atat perceptia pictorului paraclisului, incat l-a facut incapabil sa ia aminte la calitatea faimoaselor fresce, a caror splendoare, oricum, n-a avut cum sa nu o zareasca prin usa tot timpul deschisa a bisericii voievodale, atunci cand luni de zile a traversat incinta Sfintei Manastiri?

Cat de incult teologic a putut fi staretul asezamantului atunci cand a incuviintat si binecuvantat mizerabila prestatie a pictorului tocmit? Daca intr-o incinta manastireasca, atat de prestigioasa si de vizitata, pot coexista, netulburate de vreo contestare, slava de odinioara si aberatia prezentului, atunci, fara pic de exagerare, putem socoti ca suntem confruntati cu o grava alienare a limbajului artei liturgice.

Spre deosebire de marile izbanzi ale picturii romanesti medievale, frescele “maestrilor” din ultimile 7-8 decenii (daca nu cumva si mai de demult) imbraca zidurile bisericilor ca niste vesminte greoaie si tarcate, care descurajeaza elanul oricarui urcus duhovnicesc; ele reprezinta mai curand un strai pacatos, un lest care impiedica decolarea credintei drept-maritoare.

Accentele critice ale textului meu nu intentioneaza sa manie pe nimeni, nici sa semene resemnarea sau vrajba, ci sa traga un semnal de alarma sau, cel putin, sa invite la reflectie.

Cateva precizari asupra ascultarii, saraciei si castitatii

Pentru destula lume, zugravul (pictorul) de biserici este fie un ins ales, a carui lucrare se ridica la inaltimi spirituale care depasesc cu mult chiar si faptele artistice mai putin obisnuite, fie, dimpotriva, un simplu meserias al carui mestesug, oricat de bine stapanit, nu are nici o sansa si nici macar nu aspira (din smerenie) sa fie cuprins in perimetrul artei.

Este limpede ca ambele opinii percep iconarul ca o postura excentrica tipologiei artistice: prima opinie, hipnotizata de miza sublima a demersului, il idolatrizeaza, iar cea de a doua, atintita mai ales asupra derogarii pe care o reprezinta fata de trasaturile firii artistice (originalitate, indrazneala, demiurgism s.a.m.d.), il subestimeaza.

In realitate, iconarul reprezinta in randul artistilor monahismul artei. Faptul ca nici o prevedere canonica nu-i impune sa paraseasca statutul mirean, sa iasa din lume si sa se alature cinului calugaresc, nu inseamna ca artei sale nu i s-ar cere sa fie expresia liber-consimtita si nemijlocita a voturilor monahale: ascultarea, saracia si castitatea.

Vocatia monahala si cea artistica fiind prin natura lor intranzitive, cele trei voturi, pomenite mai sus, nu pot fi traduse si preluate literal; ele trebuie integrate (interpretate) la nivelul profund al limbajului si al structurilor specifice artistice.

Ascultarea

Ascultarea, de exemplu, este exprimata de artistul liturgic prin obedienta neconditionata fata de canonul bisericesc, concretizata de “taierea voii”, de refuzul de-ai incalca sau foita sistemul coercitiv. Spre deosebire de continutul herminiilor – acele indreptare specializate, destinate exclusiv pictorilor bisericesti -, sarpanta teologica asfintelor canoane trebuie cunoscuta in amanuntime, iar forma acesteia trebuie interiorizata, pana la a deveni o a doua natura sau, mai exact, o revenire in fire a sufletului artistic.

Pentru iconarul de vocatie, canonul este darul cel mai natural cu putinta, iar geniul sau, oricat ar parea de paradoxal, consta tocmai in modul in care reuseste sa faca din constrangere conditia esentiala a afirmarii libertatii depline.

Saracia de buna voie

Votul saraciei se concretizeaza, la pictorul bisericesc, nu atat prin exhibarea procedeelor umile sau prin flatarea materialelor precare – ca in “arta saraca” (povera) -, cat prin programul de austeritate pe care si-l asuma estetica sa. Scopul unei asemenea asceze plastice este de a inlocui luxul prolix si voluptatea vizuala pe care o inspira diversitatea temelor, materialelor si a efectelor plastice prin bogatia simpla si economica a expresiei canonice.

Castitatea

In fine, arta liturgica voteaza pentru castitate atunci cand disponibilitatea sa tematica devine continenta, cand formele pe care le intrupeaza refuza sa se mai “impreuneze” cu continuturi indiferente sau straine de Hristos, cand “se rezuma” numai la El, la acest unic subiect pe care-l recunoaste ca ireductibil, inepuizabil si incoruptibil. Aceasta optiune decisiva reprezinta temeiul fecioriei sale – o arta genuina, neintinata si lipsita de orice accent concupiscent.

O lucrare iconica laminata de exigentele acestor voturi poate oricand re-face (si explica) inefabila conlucrare dintre risipa si parcimonie, din care s-a intrupat inegalabila somptuozitate a iconomiei picturii bizantine. Asa a fost altadata si asa s-ar fi cuvenit sa fie si in prezent.

O necrutatoare trecere in revista a tagmei pictorilor de biserici

Asa stand lucrurile in teorie, este firesc sa ne intrebam: cine formeaza in prezent tagma (fiindca de o breasla in nici un caz nu mai poate fi vorba) pictorilor de biserici? Dincolo de foarte rarele exceptii, care, ca de obicei, nu fac altceva decat sa confirme regula (in realitate, in Romania nu exista in prezent un pictor de biserici in adevaratul inteles al cuvantului), majoritatea este alcatuita dintr-o specie de pseudo-artisti cu studii si inzestrari mai mult decat indoielnice.

Aceasta specie se imparte in doua categorii distincte: una formata din insi semi-autodidacti, care au semi-ucenicit un an sau doi (uneori doar cateva luni) pe santierul unui semi-maestru si care au reusit, in cele din urma, sa-si procure atestate mai mult decat dubioase, eliberate si ele de semi-comisii. Din tainele artei liturgice acesti indivizi nu au dobandit decat iscusinta de a se catara si zburda pe schele.

Impostorii cu pricina, care nu depasesc calificarea unei biete calfe, isi justifica adesea putinatatea profesionala, chipurile, prin lucrarea compensatoare a harului, batjocorind astfel binecunoscutul adagiu paulin: “Iar daca este prin har, nu mai este prin fapte; altfel harul nu mai este har. Iar daca este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este fapta” (Romani 11, 6).

Cealalta categorie, a absolventilor Academiei de Arte Frumoase, prelungeste nenorocita “traditie” a pictorilor de biserici ai caror ochi alearga bezmetic de colo-colo, cand la faina, cand la slanina, in speranta de a aggiorna nitelus fresca bizantina prin “damfuri” cubiste, cezanniste, pointilliste etc.

Aceasta categorie de artisti refulati isi alina in racoarea absidelor amaraciunea insucceselor incasate pe simezele artei laice. Sinele acestei categorii schizoide tanjeste in inaltul cupolelor dupa mondenitatea si rumoarea bienalelor internationale si a galeriilor occidentale prestigioase. Este o postura absurda, schizoida, cu nimic diferita de postura unui monah privatizat, care ar sihastri prin coclauri cu gandul la boutique-ul de acadele turco-americane pe care l-ar administra la Targu-Neamt!

In mare, ambele categorii, dincolo de demagogia duhovniceasca conjuncturala, nu ascund faptul ca practica pictura bisericeasca exclusiv pentru bani. De altfel, ultima dintre ele, cea descrisa mai sus, isi finanteaza anual creatia laica din castigul dobandit in urma zugravirii vreunei biserici comunale.

Cateva solutii incomode de a iesi din impas

Solutiile spulberarii acestui impas deosebit de grav, cu consecinte incalculabile pentru calitatea credintei unui neam crestinesc, tin, in primul rand, de imbunatatirea sistemului formativ, respectiv de imbunatatirea invatamantului teologic si artistic.

Putina lume stie ca la institutele teologice din Romania cursurile de iconografie, dearhitectura bisericeasca, de pictura, sculptura sau de ornamentatie bizantina sunt extrem de anemice si, in cele mai multe cazuri, aproape inexistente.

Prin urmare, oricine se poate intreba in ce fel mai pot fi in stare pastorii comunitatilor parohiale sa chiverniseasca cum se cuvine truditul banut al vaduvei? Legitimarea acestor discipline de catre programa institutelor teologice este absolut urgenta si nu sufera amanare. Nestiutori si, implicit, lipsiti de gust in materie de arta liturgica, slujitorii Bisericii noastre risca sa fie permanent la cheremul tuturor nepriceputilor, al devizelor trucate de tot felul de potlogari care se pregatesc sa le manjeasca cu aracet sfintele lacasuri!

In ceea ce priveste invatamantul artistic, acesta trebuie sa renunte neintarziat la stereotipul occidental, mostenit de la venerabilii sai ctitori. Academia de Arte Frumoase ar trebui si ea sa-si lepede grabnic liderii provizorii si sa opteze pentru un sistem de referinta estetic compatibil cu traditia spirituala a Rasaritului crestin.

Stabilitatea unui adevarat reper nu poate fi asigurata decat de divino-umanitatea imaginii mondiale – Icoana. Structura ei teandrica, garantata de “parteneriatul” cu Prototipul, ar putea deveni modelul estetic al civilizatiei noastre. Abia intr-o asemenea ambianta formativa pot germina si iesi treptat la iveala talentele care marturisesc o inclinatie artistica pronuntat monahala.

Aceste talente si nu altele vor fi singurele in stare sa resuscite miracolul in arta bisericeasca. Semnele acestei invieri nu vor intarzia sa se arate: sfintele canoane vor inceta sa mai fie considerate drept botnite aplicate libertatii de expresie, frescele si icoanele vor intampina nesulemenite vederea credincioasa, iar icoana va intoarce definitiv spatele “progresului”, urmandu-si neabatuta calea spre eshaton.

Oricat ar parea de putin probabil, acest miracol este oricand posibil, nu numaidecat prin interventia Proniei, ci prin simpla actiune conjugata a Sfantului Sinod si a Ministerului Invatamantului. Sunt necesare doar cateva masuri administrative agere, sustinute de fermitatea si energia opiniei intaistatatorilor nostri duhovnicesti.

In rest, asa cum de obicei se intampla in Romania, problema e cine se incumeta primul sa…

Sorin Dumitrescu

sursa: crestinortodox.ro