Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, “Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?”, acesta ii raspunsese simplu: “Roman! Roman de profesie!”. Si “porecla” de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: “Petre Tutea, Romanul”.

Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese:

- In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei… “Popa de tara”.

- Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie.

- Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera.

Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de “Roman si popa de tara”.

Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba:

- Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul?

Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica.

Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand – in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul – intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie.

- Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect.

- Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii.

- Si de aceea cascati gura la el?

- D-aia, da! intarira taranii.

Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face – primi “indicatii de sus” care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: “Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da’ ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta”. Asa ca ii organizase pe cei mai “concesivi” in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani.

Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese “naprasnic” popa care-i “spovedea pe unde apuca”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii.

Tema pentru autoanaliza nu stiu carui “constient” era: greseala politicii legionare.

Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, “acuzand” – chipurile! – Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica:

- Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face!

- Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani?

Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei “intelegatori” erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand.

- De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare?

Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea.

Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu – motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari – sa-i spuna ca “cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!”.

- Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos – conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul “bandit” cu cel de “domn”.

- Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei!

- Si atunci?

- Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut.

- Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo!

- Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea.

Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate – din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri.

- Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii.

- Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi?

- Ca si noi, doar instrumentele Sale.

- Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie.

- Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra.

- Cum vine asta?

- Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen – ca dumneavoastra, de pilda – nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta.

- Adica, domnule?

- Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles?

Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit.

- Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu!

Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca “marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant”.

(Cf Marcel Petrişor- Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, 2008).

sursa: Ciprian Voicilă

Slava de la Litia Sfantului Ioan Rusul (pe opt glasuri, compusa de Dimitrie Voicescu); Concertul sustinut cu ocazia praznuirii ocrotitorului Bisericii maternitatii Polizu din Bucuresti, Sfantul Ioan Rusu, sarbatorit pe 27 mai, in Aula Magna “Teoctist Patriarhul” din incinta Palatului Patriarhiei, de grupul de psalti Tronos al Patriarhiei Romane, condus de parintele diacon-protopsalt Mihail Buca. La acest concert a participat si renumitul protopsalt grec Theodoros Vassilikos care a oferit cateva momente muzicale de exceptie.

Fiecare crestin este luptat intr-un mod unic.

Un vechi proverb spune cam asa: “Diavolul este un maniac. El loveste intotdeauna in acelasi loc.” Si este si de inteles aceasta strategie rea. Daca diavolul l-ar lovi pe crestin in locuri diferite – cand cu o patima, cand cu o alta, foarte diferite intre ele -, omul ar avea vreme sa-si revina, pana la urmatorul atac, insa, lovind tot timpul in acelasi loc, omul nu gaseste intotdeauna puterea de a-si reveni.

Un om este lovit in invidie, iar un altul este lovit in zgarcenie, un om este lovit prin concurenta cu cei de langa el, iar un altul prin mandrie si slava de sine. Este foarte important ca fiecare om sa isi vada cea mai persistenta patima, anume aceea in fata careia este cel mai slab si usor de biruit. Atunci, el va sti unde sa se pazeasca cel mai bine.

Spun ca diavolul se multumeste si numai cu o singura patima deoarece putin rau este in stare sa strice mult bine. Daca intr-un vas cu apa curata se arunca o picatura de necuratie, toata apa va fi de lepadat.

Insa niciodata o patima nu se va salaslui singura in inima omului. Mandria va aduce slava de sine, slava de sine va aduce mania, mania va aduce cu ea judecata, judecata va aduce cu ea pizmuirea, lacomia va aduce zgarcenia, zgarcenia va aduce cu ea invidia, invidia va aduce ura si chiar violenta, etc.

Imaginea pastrata de Traditie, cu cele 24 de vami ale vazduhului, mentionata in Viata Sfintei Teodora, arata destul de clar modul in care numai si o singura patima este de ajuns spre a-l impiedica pe om sa ajunga la portile raiului.

Ceea ce este insa si mai rau, in omul care este tinut de putine patimi, fie chiar si numai de una singura, sunt gandurile insuflate de cel viclean. “Uite-l pe acela cate patimi are. Si pe celalalt. Insa tu ai numai una, ba inca si aceasta mica.” Daca omul primeste asemenea ganduri, degeaba are el doar p patima, oricat de mica ar parea ea. Mai bine i-ar fi fost lui sa fie plin de patimi, insa sa se pocaiasca precum vamesul si femeia desfranata, care a uns cu mir picioarele Mantuitorului.

Cand o patima nu isi gaseste locul in inima omului, o alta patima cauta sa se nasca inlauntru. Omul nu poate trai nici macar o zi pe pamant, fara sa pacatuiasca. Drept aceea, lupta omului trebuie sa fie neincetata si indreptata pana si spre cele mai mici miscari rele ale inimii si ale mintii.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Acum ceva vreme, la o emisiune TV, vorbindu-se despre o anumita categorie de oameni, invitatul emisiunii concluziona scurt: “Nu am nimic cu ei, dar nu pot sa ii inghit.” Cuvintele sale au fost insotite de un zambet, el intelegand prea bine contrazicerea dintre ele.

Mi-au ramas in minte aceste cuvinte. Nu cred ca le voi uita vreodata. Nu a fost singura data cand le-am auzit rostindu-se. Desi invitatul se amuza pe seama lor, sunt totusi multi cei care le rostesc cu atata seriozitate si credinta, incat cred cu tarie ca in ele nu sta nimic rau. Acestia nu isi dau seama de inselarea in care se adancesc de bunavoie.

A nu uri nu este mare lucru, in vreme ce a iubi aduce mare har !

Ura este un capat al indepartarii de Dumnezeu la care, slava Domnului, nu ajung multi dintre noi. Mai toti insa mergem spre ea (spre ura), pana la un moment dat. Ajunsi acolo, mai aproape de ura, decat de iubire, vrasmasul ne lasa cat de cat in pace vreme indelungata, multumindu-se cu locul unde ne-a dus. Vrasmasul se bucura ca ne-a indepartat de iubire, iar omul sta linistit, gandind la faptul ca el nu uraste inca pe nimeni.

Domnul ne cere sa iubim pe om, indiferent de rautatea faptelor lui, indiferent daca acela ne odihneste sau nu. Este greu ?! Nu, nu este greu, ci chiar foarte greu ! Insa nici lui Hristos nu i-a fost usor sa moara pe Cruce pentru om. Daca nu-L putem iubi pe om, macar sa ne comportam frumos cu el, lucrand cu mintea cele pe care ar trebui sa le lucram cu inima.

Pe om trebuie sa il iubim, caci in raportarea la aproapele sta viata si moartea. Domnul nu ne cere “sa nu avem nimic cu el”, ori doar “sa nu il uram”, ca si cum aceasta ne-ar face vrednici de cine stie ce plata. Caci cei ce zic “nu il urasc, doar ca nu imi place de el” se simt tare odihniti, cum ca ei nu ar face nimic gresit inaintea lui Dumnezeu, ca si cum a nu ura un om este un lucru atat de mare, incat pana si Domnul se va bucura de aceasta. Cand de fapt Domnul se bucura atunci cand iubim un om, iar nu atunci cand “nu avem nimic cu el”.

Sa nu trecem prea usor peste cuvintele Mantuitorului, care zic: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. (…) Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.” (Matei 25, 34-36, 40)

Iar de nu vom lua in seama aceste cuvinte ale Sale, tare imi este teama ca, in ziua aceea cea infricosata, vom auzi: “Nevoie am avut de voi, dar voi nu ati avut nimic cu Mine.” Drept aceea, daca noi “nu vom avea nimic” cu vreun om de langa noi, nici Domnul “nu va avea nimic cu noi”, atunci cand Il vom vedea la Judecata.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Nepasarea este un dusman viclean si infricosator al vietii noastre, care de multe ori m-a indreptatit sa nu incetez s-o consider vrajmasul cel mai neinduplecat al nostru. Grija Batranului sa ne fereasca de ea si adanca lui experienta a vicleniilor si modurilor incalcite prin care ea zapaceste si isi incurca victimele, ne impune sa spunem ceva si despre acest dusman al nostru.

In limbajul Parintilor ea se numeste “acedia”, dar si nepasare si trandavie, care poate inseamna acelasi lucru, moarte sufleteasca. Nu voi da aici definitiile Parintilor privitoare la acest prapad, fara numai voi spune ca ea este inclusa intre cele opt ganduri ale rautatii, ca un rau mult cuprinzator. Vom arata numai extrase folositoare din experienta Batranului, pretioase mai ales pentru generatia noastra.

La intrebarile noastre despre pricina principala a nereusitei omului in scopul lui duhovnicesc, ne raspundea ca este nepasarea.

Odata l-am intrebat:

- Dar cum oare Sfintii Parinti dau ca pricina slava desarta? Si a raspuns:

- “Da, si aceasta unelteste impotriva noastra, dar nu impotriva tutoror, ci numai impotriva acelora pe care-i inseala. Dar acestia sunt putini, pentru ca slava desarta prapadeste visteriile ascunse, in timp ce nepasarea nu lasa nici sa le aduni. Nepasarea seamana cu seceta, din pricina careia nu incolteste nimic. Slava desarta vatama pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, in timp ce nepasarea pagubeste pe toti, pentru ca si pe cei ce vor sa porneasca ii impiedica si pe cei sporiti ii opreste si pe cei nestiutori nu-i lasa sa invete si pe cei inselati ii impiedica sa se intoarca si pe cei cazuti nu-i lasa sa se scoale si, in general, pentru toti cei pe care-i robeste nepasarea, ea este catastrofala.

Sub pretextul nevoilor firesti si a ostenirii in nevointa, aceasta inselatoare se face crezuta si prin iscusitul conducator – trandavia – ne duce si ne preda iubirii de sine, vrajmasul cel mare. Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinta si nadejdea in Dumnezeu rastoarna acest necaz. De altfel cel nepriceput greu se izbaveste din aceste mreje. Aceasta chinuieste mult pe cei ce stau de unul singur si pe cei ce fug de viata programata, dar nu poate vatama pe ascultatori si pe cei ce slujesc.

Punctul de plecare al nepasarii este deznadejdea si micimea de suflet si retragerea harului pentru o perioada mai lunga de timp. Prima miscare este motivul economiei pentru, chipurile, boala sau neputinta, iar sfarsitul ei, completa necredinta, nerusinare si nemultumire. La cei ce se linistesc de unul singur inceputul se face din parasirea canonului si din felul lor de viata si se mareste daca nu i-au aminte din timp. Iar la cei ce petrec mai multi impreuna inceputul ei sta in flecareala si clevetire”.

Batranul ne recomanda ca tamaduire a nepasarii analiza eshatologica a urcusului si coborarii, a rasplatii si pedepsei, a Imparatiei Cerurilor si a iadului, precum si prin pomenirea folositoare a nevoitorilor.

Mjloacele harului impotriva nepasarii sunt rugaciunea, lacrimile si credinta.

De asemenea pururea pomenitul ne aducea multe pilde din viata nevoitorilor de mai inainte, care au reusit sa iasa din nepasare, uitand de nevointa lor duhovniceasca, pe care au castigat-o cu multa ravna si iubire de osteneala.

Ne spunea Batranul:

“Dupa parerea mea, si celelalte patimi, in care sunt tarati nevoitorii sunt complicatii ale nepasarii, pentru ca ea, provocand tocirea atentiei, deschide intrarea patimilor inrudite si strans legate de ea si impreuna il robesc pe om”.

Ca un desteptator, totdeauna ne striga:

“Nu fiti nepasatori, fiilor, ca sa nu cadeti in mainile talharilor !”

Inca si ocupatia desarta o considera nepasare, pentru ca, credea ca si asta poate pricinui aceeasi robie. Spune si David: “Sa nu dai intru clatire piciorul tau, nici sa dormiteze cel ce te pazeste”, si iarasi: “Ca de nu ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru smerenia mea”.

Gheron Iosif – Batranul Iosif Sihastrul

sursa: crestinortodox.ro

Omul din zilele noastre se plictiseste pentru ca viata spirituala a apus in el. Si-a tocit curiozitatea. Asa se face ca omul plictisit incearca sa omoare timpul: sta fara rost ore intregi in fata unui televizor, iese din casa, spre a se indrepta catre nicaieri, doarme peste masura, consuma cat mai mult alcool, etc.

Plictiseala apare din odihna neduhovniceasca. De aceea nu am intalnit si nici nu vom intalni vreodata crestini, in adevaratul sens al cuvantului, care sa afirme ca se plictisesc. Ei au relatii, iar de acestea nu se satura niciodata. Astfel, ne putem explica de ce unii monahi, care isi petrec toata ziua stand intr-o chilie, nu sunt un depozit de plictiseala. Pentru ca ei, stand in chilie, vorbesc cu Dumnezeu.

Plictiseala nu apare la o anumita ora sau intr-o anumita zi. Scriitorul francez Georges Bernanos descrie minunat plictiseala: “E ca un fel de pulbere. Te misti incolo si incoace si n-o vezi, o respiri, o inghiti, cand stranuti, cand bei, dar e atat de fina, atat de usoara, ca nici nu-ti scartaie macar intre dinti. Dar, daca te opresti macar o singura clipa, o si simti intinsa pe obraz, pe maini.” (“Jurnalul unui preot de tara”, 1999).

Mi s-a intamplat de cateva ori sa am in fata oameni plictisiti. Timpul petrecut cu ei m-a istovit. Ai sentimentul ca te afli in fata unor morti. Le vorbesti fara sa-ti vorbeasca, iar la final esti privit ca si cand atunci ai fi aparut langa ei. Iar acest lucru e posibil, nu pentru ca tu, cel ce le-ai vorbit, ai fost neinteresant, ci pentru ca ei cauta sa “omoare timpul”.

Inchei prin cuvintele lui Paul Evdokimov: “Nu razboiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire.”

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Bineinteles ca iubirea trebuie sa cuprinda toate, astfel ca iubind pe Dumnezeu, sa ajungem sa iubim intreaga Lui faptura. Toti avem dragoste fata de sfintii lui Dumnezeu, care au dus viata bineplacuta Lui, care au savarsit minuni inca din timpul vietii, care ne-au lasat Sfintele lor Moaste si care nu ne parasesc inca nici acum, dupa plecarea lor din aceasta lume.

Cu toate acestea, nu am intalnit pana acum crestin care sa nu aibe cel putin un sfant fata de care sa nu simta ceva mai special, o bucurie mai mare, o dragoste mai calda, decat fata de toti ceilalti altii. Unul ii poarta numele, altul s-a vindecat in urma rugaciunilor la Sfintele lui Moaste, altul a fost ajutat in cutare problema ori necaz, altul este minunat de viata cea inalta petrecuta in lume, si tot asa.

Sfantul Nectarie din Eghina a coplesit inima multora, cu minunile sale, tot asa si Sfantul Ierarh Nicolae, prin binefacerile lui, dar ce sa mai spunem de Sfantul Ierarh Ciprian, ori de Sfantul Antonie cel Mare. Sfantul Dimitrie Basarabov, Sfanta Cuvioasa Parascheva, Sfantul Pantelimon, Sfantul Gheorghe, Sfantul Calinic de la Cernica, Sfantul Ioan de Kronstadt, ori Sfantul Siluan Athonitul sunt sfintii despre care aud atat de des pe cei din jurul meu.

Toti sunt mari, toti au putere si trecere inaintea lui Dumnezeu, nici unul dintre ei ramanand mic, odata intrat in camara cea de Nunta a Fiului lui Dumnezeu. A incerca sa ii punem pe o scara a nevointelor si a sfinteniei, nu poate aduce decat inselare si neintelegere. Nimeni sa nu indrazneasca a masura sfintenia sfintilor.

Oamenii se simt insa mai atrasi de unul, ori de altul dintre sfinti. Deci fara a trece cu vederea vreun sfant al Bisericii de Rasarit, in orice vreme ar fi vietuit el, simtim in inima noastra o mai mare apropiere fata de unii dintre ei. Nu cred ca aceasta sa fie ceva rau.

In general iubim sfintii pe care, din mila lui Dumnezeu, am ajuns sa ii simtim aproape de noi, mult mai aproape decat o fac cei de langa noi. Simtim prezenta personala a acelui sfant in viata noastra si ne straduim sa pastram aceasta vecinatate cu sfantul.

Sfantul ne va gasi pe noi, iar nu noi pe el !

Cu toate ca inca de mici copii auzim despre sfintii lui Dumnezeu, se intampla insa ca la un moment dat in viata sa intalnim (de fapt, sa fim gasiti) de un anumit sfant, pe care inima noastra il va indragi mai apoi toata viata.

Sfantul Siluan Athonitul este unul dintre cei mai dragi sfinti ai inimii mele. Dragostea, smerenia si rugaciunea acestuia pentru lume m-au facut sa-l iubesc cat pot de mult, putin insa fata de cum ar trebui iubit acest sfant. El m-a gasit pe mine, iar nu eu pe el. Era o vreme cand mergeam prin anticariate, spre a cauta ceva carti de literatura universala. Din mila lui Dumnezeu si pentru rugaciunile sfantului, am gasit cartea cu insemnarile lui. M-a atras icoana de pe coperta, titlul si ceea ce am spicuit pe loc din carte; a fost printre primele carti duhovnicesti pe care am pus mana, ramanand pana astazi printre cele mai dragi ale mele.

Cum cunoastem si cum ne aratam iubirea fata de un sfant ?

Cand iubim un sfant, ii cautam icoana si o asezam la loc de cinste, langa icoana Mantuitorului si a Maicii Domnului. De putem aprinde si o candela in fata ei, pe care sa o ingrijim zilnic, bucuria va fi si mai mare.

Cand ajungem sa cunoastem un sfant in inima noastra, nu va mai treace zi fara a ne inalta mintea la sfantul iubit. Mai mult chiar, ne bucuram de tot ce a ramas de la acel sfant: chilia in care a vietuit, biserica in care a slujit, insemnarile facute de acela, icoanele cu el si Sfintele lui Moaste.

Rugaciunea noastra nu il va mai putea ocoli pe sfant, iar sfantul nu va intarzia sa ne auda si sa mijloceasca pentru noi cele dorite. Acatistul sfantului il vom citi din cand in cand, ori chiar zilnic, dupa puteri. De asemenea, putem dona ceva unei biserici, in numele lui: o icoana cu acela, o candela, niste lumanari din ceara curata, etc. Unde este cazul, in Taina Sfantului Botez, putem pune copilului numele acelui sfant.

Cea mai buna cale de a cinsti un sfant e aceea de a-i urma lui intru cele duhovnicesti. Cel mai bun mod de a iubi un sfant este de a ne stradui sa-i urmam lui in credinta, dragoste, nadejde si rugaciune. Prin acestea sfantul a ajuns sfant, iar nu prin nevointele singure.

Daca, iubind un sfant, nu ne vom apropia si de Dumnezeu, inseamna ca nu il iubim pe sfant asa cum trebuie.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Insotirea rugaciunii cu cantarea este mentionata inca din vremea Mantuitorului. Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca dupa Cina cea de Taina, inainte de a fi prins si trimis la moarte, Hristos a cantat laude (psalmi) impreuna cu ucenicii Sai: “Si dupa ce au cantat laude, au iesit la Muntele Maslinilor.” (Matei 26, 30)

Apostolul Pavel ii indeamna pe efeseni (Ef. 5. 19-20), pe romani (Rom. 15. 9) si pe coloseni (Col. 3, 16) sa cante psalmi, sa laude pe Dumnezeu, multumind totdeauna pentru toate. Daca ne rezumam doar la aceste trimiteri din Noul Testament, pentru ca sunt si altele, putem afirma fara retineri ca Mantuitorul, impreuna cu Apostolii, au lasat omenirii crestine exemplul rugaciunii cantate.

Instrumentele muzicale in Vechiul Testament

Din Vechiul Testament aflam ca Regele David si toti fiii lui Israel cantau inaintea Domnului folosind diferite instrumente muzicale: chimvalul, organonul, flautul, alauta, chitare cu sapte corzi, etc: “Cantau din tot felul de instrumente muzicale de lemn de chiparos, din harpe, din psaltire, din timpane, din fluiere si din chimvale.” (II Regi 6. 5)

In Vechiul Testament, rugaciunea catre Dumnezeu imbraca forma “strigarii cu glas tare”: “Si strigau unul catre altul, zicand: “Sfant, sfant, sfant este Domnul Savaot, plin este tot pamantul de marirea lui. Din pricina acestor strigate, portile se zguduiau din tatanile lor, iar templul s-a umplut de fum” (Isaia 6. 3-4). Se poate sa fi existat acest mod de rugaciune si pentru faptul ca Dumnezeu nu Se intrupase. El era privit ca fiind prezent dincolo de lume.

In cultul crestin, instrumentele muzicale nu au fost admise !

Din momentul in care Fiul lui Dumnezeu Se intrupeaza, crestinul este chemat sa se roage in umilinta si in smerenie. Vorbirea curata, cantata sau necantata, este icoana Lui.

Cantarea din slujbele ortodoxe este exclusiv vocala. Un raspuns privind eliminarea instrumentele din sustinerea cantarii, ar fi acela ca, in Biserica, omul nu trebuie sa fie spectator. Dupa cum omul intrat in biserica nu trebuie sa ramana in fata unei icoane la stadiul de admiratie – “ce frumoasa este” -, ci trebuie sa mearga mai departe, sa o sarute, sa aiba o relatie personala cu persoana zugravita, la fel trebuie sa se intample si cu cantarea. Credinciosul nu trebuie sa ramana pasiv in cantare, sa fie doar ascultator. Stiu ca nu este usor sa canti atunci cand stii ca nu ai voce, dar te poti lasa purtat de cei ce au calitati vocale.

Credinciosii sunt chemati sa ia exemplu in cantarea lor de la cei trei tineri, despre care se vorbeste in cartea profetului Daniel, capitolul 3. “Atunci cei trei, ca dintr-un singur glas, L-au laudat, L-au preamarit si L-au binecuvantat pe Dumnezeu in cuptor” (Cantarea celor trei tineri 1,27). Cel ce nu se poate incadra in cantarea generala nu trebuie sa se abtina de la cantat. Trebuie doar sa cante in surdina, incat sa nu tulbure pe ceilalti cu vocea sa. Mai paziti sunt in biserica de ratacirea gandurilor cei care canta decat cei care numai asculta cantarile.

Canonul 75 al Sinodului VI ecumenic, prevede: “Voim ca cei ce vin in Biserica spre a canta, sa nu intrebuinteze nici strigate necuviincioase, nici sa sileasca firea spre racnire si nici sa zica ceva ce Bisericii nu convine. Ci cu mare atentie si umilinta sa aduca lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, astfel de cantari”.

Un alt raspuns privind lipsa instrumentului din Biserica Ortodoxa, ar fi acela ca omul nu invata un text oarecare in cantare, ci adevaruri de credinta, care il pot feri de ratacire in lume.

Iata ce minunat s-a vorbit despre cantare in acest sens: “Muzica este mierea aceea cu care poti sa iei si cele mai amare doctorii, cu care poti sa iei si lucrurile care ar fi mai greu de inteles, invataturile care ar fi mai uscate pentru multi daca ar fi fara de cantare, iar cantarea te face sa-ti aduci aminte de cuvinte” (Maria Alexandru – lector la Universitatea “Aristotel“ din Tesalonic).

Dumnezeu a sadit in firea noastra posibilitatea si puterea de a canta. Astfel, omul nu are nevoie de un instrument pentru a-L lauda pe Dumnezeu. Vocea e un dar de la Dumnezeu, iar acest dar trebuie dezvoltat si nu inlocuit. Apostolul Pavel le vorbeste efesenilor despre cantarile duhovnicesti “Vorbiti intre voi in psalmi si in laude si in cantari duhovnicesti, laudand si cantand Domnului in inimile voastre…” (Efeseni 5, 19-20), text care ne descopera ca trebuie sa se psalmodieze cu inima, deci textul si intonatia trebuie trecute prin inima, nu numai prin glas. Sfintii Parinti au afirmat in acest sens ca muzica nu trebuie sa fie complicata, ca ea nu are nevoie de rafinament artistic. Ea isi indeplineste misiunea daca glasul celui ce canta este in concordanta cu inima.

Cei care pledeaza pentru prezenta instrumentului in biserica, trebuie sa stie ca dupa cum nu orice pictura cu subiect religios poate fi sfintita, tot astfel nici orice muzica nu poate defini Ortodoxia.

Orga in Biserica Catolica

Daca in Biserica Catolica intalnim orga, trebuie spus ca ea a aparut tarziu. Prima orga a fost facuta cadou de catre imparatul bizantin Constantin Copronim lui Pepin cel Scurt, in anul 757. Orga era un instrument folosit la curtea imperiala bizantina, dar nu in biserica. Mai tarziu, Carol ce Mare recomanda generalizarea orgii in cultul apusean.

Cantarea gregoriana, cantare specific apuseana, a fost la inceput tot vocala. Dar dupa cum Biserica Catolica a ajuns sa nu mai faca diferenta dintre tablou si icoana, caci sfintii sunt reprezentati intr-un uman netransfigurat, tot asa nu le-a fost greu sa indrepte cantarea liturgica spre o cantare apropiata de cea laica.

In concluzie, schimbarea lumii in bine se va face nu cand ceea ce se petrece in lume se va prelungi si in biserica, ci invers.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro