Separarea crestinilor de pagani, iudei sau eretici la sarbatori

“Daca un cleric s-ar afla postind in ziua Duminicii sau a sambetei (afara numai de una), sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca.” (Canonul 66 apostolic).

Canonul dispune caterisirea clericului si afurisirea mireanului care ar ajuna sambata, cu exceptia Sambetei Mari, cand se posteste in amintirea sederii Mantuitorului in mormant. Insa, ereticii marcioniti si apolinaristi posteau sambata in amintirea celor raposati. De asemenea, nu este ingaduit postul Duminica, caci aceasta zi este una de bucurie, amintudu-ne de Invierea Domnului, iar postul comporta umilinta si cainta. Totusi, Biserica Romei, la inceputul secolului al IV-lea, a introdus postul in zi de sambata in locul celui de miercuri.

“Daca un episcop, sau presbiter, sau diacon, sau oricine din ceata clericilor, ar posti impreuna cu iudeii, sau ar tine sarbatorile impreuna cu dansii, sau ar primi de la dansii daruri de sarbatori, precum azime, sau ceva de acest fel, sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca.” (Canonul 70 apostolic).

Nu se cuvine nici clericilor si nici crestinilor, in general, sa se roage sau sa serbeze impreuna cu iudeii, deoarece prin aceasta ar deveni complici cu ei si ar aproba tacit atitudinea dusmanilor lui Hristos. Daca aceasta dispozitie ar fi incalcata de un cleric, sa fie caterisit, iar daca ar fi mirean, sa fie afurisit. De asemenea, canonul interzice crestinilor sa accepte mancare de la iudei, precum azima, dupa cum obisnuiesc ei la Paste si la sarbatori.

“Fiindca am aflat ca cei din cetatea Romei postesc in sambetele Sfantului Post al Patruzecimii, impotriva regulilor traditiei bisericesti, Sfantul Sinod hotaraste ca si in biserica Romei trebuie sa fie in vigoare, neschimbat, canonul care zice: “Daca un cleric s-ar afla postind in ziua Duminicii sau a sambetei, afara numai de una, sa se cateriseasca; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca.” (Canonul 55, Sinodul II Trulan).

Desi in Biserica Romei a fost introdus obiceiul de a se ajuna in sambetele Patruzecimii, totusi Biserica universala nu a fost de acord cu aceasta cutuma, care este contrara practicii orientale, dar si dispozitiilor canonului 66 apostolic. Astfel, reiterand prescriptia anterioara, Sinodul constantinopolitan a dispus conformarea Bisericii din Roma la aceasta norma.

“De asemenea, am aflat ca si in tara armenilor si in alte locuri unii mananca oua si branza in sambetele si in duminicile Sfintei Patruzecimi. Deci, s-a hotarat si aceasta ca Biserica lui Dumnezeu, cea din toata lumea, urmand unei singure randuieli, sa tina postul si sa se departeze, precum de tot felul de junghieri si de jertfe, asa si de oua si de branza, care sunt rodul si nasterea acelora, de la care ne infranam. Iar daca nu ar pazi-o pe aceasta, daca vor fi clerici, sa se cateriseasca; iar daca vor fi laici, sa se afuriseasca.” (Canonul 56, Sinodul II Trulan).

Timpul postului Patruzecimii, fiind un timp de pocainta si de intristare, trebuie sa fie respectat intru totul, crestinii ferindu-se de mancarurile cu carne. Insa, deoarece in Armenia si in alte locuri, conform canonului, era obiceiul de a se manca oua si branza, Sinodul interzice aceasta incalcare a dispozitiei anterioare, hotarand caterisirea clericului si afurisirea laicului, care ar observa practica armenilor. Biserica noastra a raspuns afirmativ la intrebarea daca pestele trebuie considerat intre junghieri, interzicand astfel consumarea pestelui in postul Patruzecimii; totusi, a fost ingaduita consumarea icrelor in zilele de sambata si Duminica din aceasta perioada.

“Daca cineva, pentru asceza simulata, ar ajuna Duminica, sa fie anatema.” (Canonul 18, Sinodul local de la Gangra).

Considerand ca Duminica, prin excelenta, este zi de bucurie, acest canon interzice crestinilor sa ajuneze in aceasta zi saptamanala. Concomitent este condamnata si invatatura ereticilor eustatieni, care nu observau insemnatatea acestei zile, practicand ajunarea.

“Nu se cuvine crestinilor sa urmeze obiceiurilor iudaice si sambata sa o petreaca in repaus, ci sa lucreze in ziua aceasta. Duminica insa, cinstindu-o cu deosebire, crestinii sa o petreaca in odihna, daca le-ar fi cu putinta. Iar daca s-ar afla ca sunt iudaizanti, sa fie anatema de la Hristos.” (Canonul 29, Sinodul local de la Laodiceea).

Acest canon interzice serbarea sambetei, tocmai pentru a nu le da crestinilor prilej sa se piarda din vedere importanta Duminicii.

“Nu se cuvine a tine sarbatorile cu paganii si a se face partasi de nelegiuirea lor.” (Canonul 39, Sinodul local de la Laodiceea).

“Se cuvine ca monahii sa ajuneze miercurea si vinerea din saptamana branzei; si dupa apolisul Liturghiei Darurilor celor inainte sfintite, sa manance branza, oriunde ar vietui, spre surparea invataturii lui Iacobi si a ereziei tetraditilor.” (Canonul 33, Nechifor Marturisitorul).

Concluzii

Acest canon interzice postul si respectarea zilelor de sarbatoare, care nu au fost randuite de Biserica, tocmai pentru a nu se asemana crestinii cu iudeii sau ereticii.

Astfel:

1. Este supus afurisirii crestinul care va posti sambata sau duminica; clericul care va face asemenea va fi caterisit. Exceptie de la regula este ziua Sambetei celei Mari.

2. Nu este permis clericului de a posti concomitent cu paganii, iudeii sau ereticii, nici a manca impreuna cu acestia; cel care incalca aceasta dispozitie este supus pedepsei caterisirii.

3. Nu este ingaduita consumarea prodeselor din carne, precum si lactate sau oua in perioada postului Patruzecimii, precum faceau armenii.

4. Crestinii, dar in mod special clericii, nu trebuie sa tina sarbatori impreuna cu paganii, iudeii si ereticii.

Prof. Dr. Dimitrie Boroianu

sursa: crestinortodox.ro

“Putin mai inainte erai unul din cei multi, unul din comunitate, brusc insa te afli intaistatator, indrumator, invatator al credintei, calauza a tainelor necunoscute” (Sfantul Grigorie Teologul, Cuvant la Boboteaza).

Astazi, de cele mai multe ori, tanarul teolog ajunge preot si duhovnic simultan si la o varsta destul de frageda. Stim ca nu varsta arata masura intelepciunii si sfintenia vietii insa, de obicei, intelepciunea si asezarea duhovniceasca vin odata cu cresterea in varsta.

Graba celor dornici de a primi Taina Hirotoniei

Parintii Bisericii nu au trecut niciodata cu vederea riscurile pe care le implica savarsirea unor slujbe, ori practicarea unor randuieli bisericesti. Astfel, in privinta Hirotoniei, ei au randuit ca nimeni sa nu fie hirotonit diacon si preot in graba, urmand vreun interes lumesc ori fara o temeinica cercetare.

Cu toate ca o mare parte din sfintii slujitori ai Altarului au fugit de Preotie, Biserica nu condamna pe cei ce isi doresc sa ajunga preoti, dupa cuvantul Sfantului Pavel, care zice: “De pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste” (I Timotei 3, 1).

Se cade insa ca barbatul credincios sa nu ajunga imediat preot, ci sa treaca prin toate treptele cele din-nainte. Astfel, se cade ca el sa petreaca o vreme in fiecare dintre ele: sa fie citet si psalt (la strana), sa fie paraclisier (in Altar), si abia apoi sa fie hirotonit diacon, preot si, in cele din urma, hirotesit duhovnic.

Hirotonia imediata intru diacon si preot, consecutiv, ridica anumite riscuri, atat pentru cel hirotonit, cat si pentru cei din biserica, dintre care cele mai mari sunt mandria si nepriceperea. Nu putini ajung sa creada ca, odata cu Hirotonia, au si ajuns la o masura duhovniceasca personala mai mare decat a celor din biserica. De asemenea, nepriceperea si lipsa de experienta in Sfantul Altar si la Taina Sfintei Spovedanii poate naste mari tulburari.

Sfintii Parinti spun: Nici un barbat sa nu fie hirotonit preot pana la 30 de ani !

Se cade sa ne aducem aminte de cateva canoane ale Sfintilor Parinti, trecute insa cu vederea ca unele ce “nu mai sunt de actualitate”, de parca Preotia si duhovnicia pot ajunge anacronice.

“Sa nu se mai hirotoniseasca prezbiter (preot) mai inainte de treizeci de ani, chiar daca ar fi barbat vrednic intru toate, ci sa astepte, caci Hristos la treizeci de ani s-a botezat, si a inceput sa invete” (Neocezarea, 11).

“Diaconii sa nu se hirotoneasca inainte de 25 ani” (Cartagina, 16).

“Canonul Sfintilor si de-Dumnezeu-purtatorilor nostri Parinti sa aiba tarie si in aceea ca sa nu se hirotoneasca prezbiterul (preotul) inainte de 30 de ani, chiar daca ar fi omul cu totul vrednic, ci sa astepte, caci Iisus Hristos in anul al treizecilea s-a botezat si a inceput a invata” (VI Ecumenic, 14).

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

În sudul Rusiei, în împrejurimile Rostovului, lucra o echipă de douăzeci de oameni. Unul din ei, pe numele lui Andrei, avea un caracter şi o purtare rea, astfel că era greu de trăit împreună cu el. Un altul, cel mai tânăr dintre toţi, era un om foarte bun; iubea pe Dumnezeu şi păzea porun­cile Domnului; numele lui era Nikolai. Cum Andrei făcuse multe rele şi tot felul de neplăceri tovarăşilor lui, aceştia s-au hotărât să-l omoare, dar tânărul Nikolai n-a fost de acord cu această fărădelege şi i-a îndemnat ca în nici un caz să nu ucidă. Muncitorii echipei nu l-au ascultat pe Ni­kolai şi l-au ucis pe Andrei. Crima a fost descoperită. Afa­cerea a ajuns la poliţie. Atunci Nikolai, văzând nenoroci­rea lor, le-a zis: „Voi toţi aveţi soţie şi copii, eu însă sunt fecior şi singur. Spuneţi că eu l-am omorât, şi eu voi spune acelaşi lucru. Mie nu-mi este greu să merg la ocnă şi, ori­cum, mă voi duce acolo fiind singur. Dar dacă vă condam­nă pe voi, câtă lume va suferi!” La început muncitorii n-au răspuns nimic, căci se ruşinau de Nikolai care-i îndemna­se să nu ucidă, dar până la urmă acesta a reuşit totuşi să-i convingă şi s-au înţeles să spună că Nikolai a omorât.

Au venit la locul faptei procurorul, judecătorul de in­strucţie şi jandarmii, şi au început ancheta: „Cine a omo­rât?” Nikolai spune: „Eu am omorât”. Au fost interogaţi şi ceilalţi; aceştia au spus şi ei că Nikolai era făptaşul. Nikolai avea o faţă blândă şi un caracter smerit şi vorbea liniştit şi tihnit. Judecătorul de instrucţie a făcut intero­gatorii foarte lungi, căci nu se putea convinge că un om atât de blând şi paşnic era un ucigaş. Dar afacerea şi-a urmat cursul ei şi a fost înaintată tribunalului. Şi la tribu­nal toţi s-au minunat cum a putut omorî un om atât de smerit şi liniştit, şi nici un judecător n-a vrut să-l creadă, deşi Nikolai susţinea sus şi tare că el a ucis. Multă vreme judecătorii n-au putut da o sentinţă. Nimeni nu voia să semneze condamnarea lui. Atât Nikolai, cât şi toţi ceilalţi au fost interogaţi din nou pentru a elucida misterul şi au fost conjuraţi să spună adevărul. În cele din urmă, Nikolai, acuzatul nevinovat, a declarat că, dacă adevăratul vi­novat nu va fi pedepsit, va spune adevărul. În timpul an­chetei, a ieşit la iveală că Andrei era un om rău, astfel că toţi, procurorul şi judecătorul, au fost de acord să claseze afacerea dacă li se va face cunoscut adevărul. Şi atunci, nu Nikolai, ci ceilalţi au povestit cum se petrecuseră lucrurile şi cum Nikolai hotărâse să ia totul asupra lui, ca să-i salve­ze de pedeapsă. Judecata a fost suspendată şi s-a spus că crima lui Nikolai n-a fost stabilită, iar unul din judecători a spus: „Andrei a fost un om rău şi după faptă şi răsplată, dar aceştia sunt oameni buni: să trăiască în pace”.

Din această întâmplare se poate vedea ce putere are iu­birea de aproapele. În inima tânărului Nikolai era harul lui Dumnezeu şi el se oglindea pe faţa lui şi lucra asupra tuturor celorlalţi.

Cuviosul Siluan Athonitul – “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”

sursa: Familia ortodoxă

De vorbă cu Mitropolitul Iona, Întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe din America (OCA), despre lucrarea Bisericii în America Latină.

- Înalt-Preasfinţite, în care ţări ale Americii Latine are reprezentare Biserica Ortodoxă din America (OCA)?

- Jurisdicţia Bisericii noastre se întinde până în Mexic. Am avut în trecut câteva parohii în Argentina, Brazilia, Peru şi Venezuela. Însă o parte din ele au trecut la Biserica Rusă din afara graniţelor (ROCOR), iar altele au dispărut.

Mai multe comunităţi din America Latină vor să se alăture Bisericii Ortodoxe din America. Ne-ar bucura să îi primim pe aceşti credincioşi, dar nu are cine să îi păstorească, fiindcă avem prea puţini preoţi care vorbesc spaniola şi portugheza.

Un preot – care nădăjduiesc că va ajunge curând episcop – a început o misiune în Ecuador, la Guayaquil, unde exista o mare colonie palestiniană. Din păcate, în anii din urmă, lucrarea sa cea bună a fost împiedicată. Am auzită că în ţările Americii Centrale, îndeosebi în El Salvador, se află mulţi palestinieni. Lucru curios, ei nu merg în parohiile Bisericii Antiohiene, şi ne cer să îi primim sub omoforul nostru.

Patriarhia Ecumenică şi cea a Antiohiei preferă să poarte grija diasporei greceşti şi arabe. Eu nu înţeleg aşa ceva! Biserica trebuie să îşi facă lucrarea pastorală mai întâi de toate în rândul fiilor săi duhovniceşti ce sunt ai locului. Aceasta este şi poziţia de principiu a Bisericii Ortodoxe din America.

- Când a fost întemeiat exarhatul Mexicului?

- Exarhatul mexican există de la începutul anilor 1970. Atunci, episcopul bisericii vetero-catolice mexicane, Iosif (Jose Cortes y Olmos), a intrat în legătură cu Biserica noastră şi a trecut la Ortodoxie împreună cu turma sa. Mulţumită lucrării sale, mii de mexicani au ajuns drept-slăvitori.

Zilele trecute, 5000 de indieni din 23 de localităţi, în regiunea Veracruz, au primit botezul ortodox. Însă un aşa număr mare de credincioşi are un singur preot. Exarhatul Mexicului are îndeobşte foarte puţini clerici, dar toţi sunt mexicani, împreună cu episcopul locului – Vlădica Alexie (Alejo Pacheco y Vera).

- Aţi fost vreodată în America Latină?

- Tocmai am vizitat Mexicul, iar acum plănuiesc să merg în Guatemala. Prietena mea, Maica Stareţă Ines (Ayau Garcia) vieţuieşte acolo; ea este igumena Mănăstirii Sfintei Treimi, de sub Patriarhia Antiohiei.

Atenţia mi-a fost atrasă în Guatemala de un grup de câteva mii de oameni care doresc să devină ortodocşi. Marea lor parte sunt mayaşi. Dacă îi vom primi, aceşti guatemalezi, împreună cu reprezentaţii altor popoare băştinaşe din alte ţări ale Americii Latine, indienii, ar putea ajunge principala grupare etnică din cadrul Bisericii Ortodoxe Americane. Eu unul aş fi tare bucuros!

- E limpede că aveţi simpatii faţă de vechii locuitori ai celor două Americi…

- Am sentimente foarte calde faţă de indieni. În universitate am studiat antropologia şi m-au atras culturile mayaşă şi aztecă – civilizaţii mari, uimitoare…

Îmi place în întregime America Latină – arta, muzica, literatura, bucătăria sa… Latino-americanii iubesc viaţa, sunt oameni deschişi şi ospitalieri. Eu am crescut în California – unul dintre cele mai hispanizate state S.U.A. Am învăţat un pic de spaniolă de la prietenii mei mexicani. Preotul care m-a unit cu Biserica Ortodoxă era un mexican. Îl chema părintele Ramon Merlos.

- Care sunt asemănările şi deosebirile în lucrarea misionară cu indienii din Statele Unite faţă de cei din America Latină?

- Sincer, nu ştiu… Biserica noastră are experienţă misionară în Alaska, unde slujeşte un preot minunat, Protoiereul Mihail Oleksa, de profesie antropolog. El e carpato-rus (rutean), iar soţia sa se trage din tribul băştinaş yupik. Părintele Mihail vrea să organizeze în Alaska o comunitate de amer-indieni ortodocşi. Va fi ceva foarte interesant!

Ca decan al seminarului, părintele Mihail a poftit acea comunitate din Guatemala ce însetează după Ortodoxie să îşi trimită doi membri, pentru a studia teologia drept-slăvitoare. E o idee bună, însă oamenii obişnuiţi cu climatul tropical vor rezista cu greu în frigul din Alaska.

- Există latino-americani în rândul credincioşilor din Statele Unite?

- De bună seamă! În California, 35% din populaţie e hispanică; în Texas, procentul e şi mai mare. Latino-americanii se regăsesc atât în rândul credincioşilor, cât şi al clericilor Bisericii noastre. La Seminarul Sfântul Tihon avem un student cu rădăcini indiene; îl cheamă Avraam şi e ipodiacon. Un alt ipodiacon din San Francisco e de origine columbiană. La sfârşitul lui noiembrie 2009, am sfinţit în Dallas o mănăstire de maici cu hramul Naşterii Domnului, a cărei stareţă este braziliancă.

- Ce credeţi că îi atrage pe hispanici la Ortodoxie?

- Latino-americanii iubesc liturghia şi icoanele noastre; sunt captivaţi de adânca evlavie pentru Maica Domnului, inerentă în Biserica Ortodoxă.

Trebuie să spun că biserica romano-catolică îşi pierde rapid influenţa în America Latină, datorită strânselor sale legături cu clasele bogate ale societăţii. Mulţi oameni săraci, care reprezintă majoritatea populaţiei din regiune, sunt dezamăgiţi de preoţii romano-catolici şi trec la protestanţi, mormoni şi alte secte.

Mitropolitul Andrei (Andres Giron) e un fost preot catolic. A văzut că mai-marii săi se concentrau asupra celor bogaţi, aşa că la începutul anuilor 1990 a părăsit biserica romano-catolică pentru că voia să lucreze pentru oameni şi a devenit conducător al Ordinului Basilian de Guatemala. De curând, el mi-a spus: „Sunt bătrân şi bolnav. Vă rog, primiţi-mi credincioşii în Biserica Ortodoxă, ca să se mântuiască!” Comunitatea sa cu greu poate fi numită ortodoxă, dar, treptat, va învăţa credinţa drept-slăvitoare şi se va uni cu predaniile Bisericii Ortodoxe. Pe lângă Guatemala, episcopul Andrei a deschis parohii în Los Angeles, San Francisco şi alte oraşe din Statele Unite în care se găseau conaţionali ai săi.

sursa: Familia Ortodoxă

Prăpastia generațiilor!

Copii cei mici adorm la miezul nopții, deși ar trebui să adoarmă odată cu apusul soarelui.

Sunt închiși în blocuri, în betoane și intră în programul celor mari. Ce să facă copiii, ce să facă și părinții? Vin copiii și-mi spun: ,,Nu ne înțeleg părinții”. Vin și părinții și-mi spun: ,,Copiii noștri nu ne înțeleg”. S-a creat o prăpastie între părinți și copii.

Ca să se șteargă trebuie ca părinții să se coboare în starea copiilor, iar copii să treacă în cea a părinților.

Și dacă acum părinții nu instruiesc pe copii, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor instrui pe ai lor. Dacă acum copii nu ascultă și își instruiesc părinții, și copiii lor îi vor chinui mai târziu, pentru că vor funcționa legile duhovnicești.

Părinte, unii copii spun că s-au vătămat din pricina dragostei părinților lor.

-Nu au dreptate. Când copilul este cu mărime de suflet, nu se vatămă de dragostea părinților lui.

Dacă, însă exploatează dagostea lor, se va distruge. Dacă copilul se vatămă de dragostea părinților, înseamnă că acel copil are o vătămare. Deși ar trebui să-i fie recunoscător lui Dumnezeu pentru astfel de părinți, pentru dragostea lor, el se mâhnește că se poartă cu bunătate cu el, în timp ce alți copii nu au părinți. Ce să spui! Când un copil nu recunoaște pe părinții lui ca binefăcătorii lui și nu-i iubește – cu atât mai mult cu cât părinții au frică de Dumnezeu – cum e cu putință să respecte și să iubească pe Dumnezeu, marele lui binefăcător și Părinte al tuturor oamenilor, lucru ce e foarte greu să-l înțelegă în vârsta copilărească?

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

sursa: Cristian Stavriu

sursa: Laurenţiu Dumitru