-Părinte, unii mireni ce trăiesc duhovnicește se îngreuiază seara, când se întorc obosiți de la lucru, să mai facă Pavecernița – și se mâhnesc…

-Când se întorc seara tărziu de la munca și sunt obosiți, niciodată să nu se silească pe ei înșiși cu neliniște, ci totdeauna să își spună cu mărime de suflet: ,,Dacă nu poți citi toată Pavercenița, citește o jumătate, sau o treime din ea”, și să încerce altădată să nu se mai obosească atât de mult în timpul zilei. Să se nevoiască, pe cât pot, cu mărime de suflet și să se încredințeaze lui Dumnezeu în toate – și Dumnezeu va lucra. Mintea să se afle întotdeauna lângă Dumnezeu. Aceasta este cea mai bună lucrare.

-O nevoință peste măsură cum este înaintea ochilor lui Dumnezeu, Părinte?

-Dacă se face din mărime de suflet, se bucură și omul, se bucură și Dumnezeu de fiul Lui cel iubitor de ostenală. Dacă este mânat de dragoste, el picură miere în inima sa – iar dacă e presat de egoism, se chinuiește. Cineva care se nevoia în mod egoist și era presărat de neliniște, a spus: ,,O, Hristoase al meu, foarte strâmtă ai făcut ușa! Nu încap!”

Dacă s-ar fi nevoit cu smerenie, ar fi încăput. Cei ce se nevoisec cu mândrie în posturi, privegheri etc. se chinuiesc fără vreun folos duhovnicesc pentru că lovesc aerul și nu pe draci. În loc să alunge ispitele, primesc mai multe – și e firesc să întâmpine multă greutate în nevoința lor, simțind că se sufocă din pricina neliniștii (stresului). În timp ce inima celor care se nevoiesc mult, cu multă smerenie și multă nădejde în Dumnezeu, se bucură, iar sufletul li se înaripează.

În viața duhovnicească se cere luare-aminte.

Când oamenii duhovnicești sunt mișcați de slava deșartă, rămân cu un gol în sufletul lor. Nu există plinitatea, rămân cu un gol în sufletul lor. Nu există plinătatea, întrariparea inimii; și cu cât li se mărește slava lor deșartă, cu atât crește și golul din ei – și suferă tot mai mult. Unde e stres și deznădejde, acolo e o viață duhovnicească povățuită de aghiuță. Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște. Neliniștea este a diavolului. Când vedeți neliniște, să știți că acolo și-a băgat coada aghiuță. Diavolul nu merege contra. Dacă există o pornire, împinge și el ca să-l chinuiască și să-l înșele pe om.

Pe cel sensibill, de pildă, îl face supersensibil.

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

Los funerales de Estado en 2004 por las víctimas del 11-M no podrán volver a repetirse si sale adelante la ley de Libertad Religiosa que prepara el Gobierno. Aquella ceremonia fue exclusivamente católica -la ofició en la catedral madrileña de La Almudena el arzobispo de la capital, Antonio María Rouco Varela-, a pesar de que entre los 191 muertos había un buen puñado de musulmanes y de cristianos ortodoxos. El borrador del texto legal que maneja el Ejecutivo establece que el Estado organizará exclusivamente funerales civiles y solo se podrá desarrollar una ceremonia religiosa si las familias de los fallecidos lo solicitan. Y si entre los militares españoles caídos hubiera católicos y musulmanes, tendrían que celebrarse dos ceremonias sucesivas o una sola multiconfesional.

“Los actos y celebraciones oficiales organizados por los poderes públicos se llevarán a cabo de forma que no integren ceremonias de carácter religioso”, dice el borrador de la Ley Orgánica de Libertad de Conciencia y Religiosa, norma que, según ha trascendido tras la visita de Zapatero al Papa, el Gobierno no va a poner en marcha hasta después del verano. Se refiere, en primer lugar, a los funerales, pero también a cualquier otro acto estatal.

El texto, según confirman fuentes oficiales, habla, por primera vez, de la “laicidad del Estado” -es el título de un capítulo y de un artículo-. En los artículos que desarrollan esta laicidad, sin embargo, no se afirma que España será un Estado laico, sino que se habla solo de “neutralidad de los poderes públicos ante la religión o las creencias” y de la obligación del Estado de evitar “toda confusión entre funciones estatales y actividades religiosas”.

La nueva ley servirá también para determinar el alcance de los derechos de libertad religiosa y de conciencia y para que se tenga más en cuenta la nueva realidad confesional de España en la que, en parte a causa de la inmigración, han crecido otras religiones; especialmente, el número de musulmanes (1,4 millones), protestantes (rebasan el millón) y cristianos ortodoxos (600.000).

Las consecuencias concretas de la laicidad están fijadas en cuatro artículos. Aparte de regular los actos oficiales, el texto prohíbe los símbolos religiosos en determinados lugares: “En los establecimientos públicos no se exhibirán símbolos religiosos, salvo aquellos con valor histórico-artístico, arquitectónico y cultural protegidos por las leyes”. Es decir, no podrá haber crucifijos en colegios ni hospitales públicos, ni tampoco en ayuntamientos o ministerios.

Hay una excepción a esta regla en el texto. Pese a estar financiados con dinero público, los colegios concertados o los centros médicos privados con convenio con la Seguridad Social sí podrán exhibir simbología acorde con su credo. El Ministerio de Justicia estima, de todas formas, que un 80% de los símbolos carentes de valor artístico han sido ya suprimidos de los edificios públicos.

Las autoridades tendrán sus propias limitaciones. Si acuden a “actos estrictamente religiosos”, deberán hacerlo “de tal manera que no suponga una quiebra de los principios de neutralidad y no discriminación”, prosigue el texto. Es decir, que no solo deberán atender las invitaciones de la Iglesia católica y participar, por ejemplo, en procesiones, sino que también deberán acudir a actos de las demás confesiones como ya sucede, por ejemplo, en Ceuta con la Musala (rezo colectivo con el que finaliza el Ramadán), al que asisten el alcalde y el delegado del Gobierno. La mitad de la población de la ciudad es musulmana.

La presencia de funcionarios en actos religiosos está regulada de forma distinta a la de las autoridades. El texto establece que será siempre “voluntaria”. El nuevo reglamento de honores militares se ha anticipado, en cierta medida, a la futura ley. Aprobado el 19 de mayo, estipula también que cuando Defensa autorice a escoltas o piquetes a asistir a celebraciones religiosas, la participación de los militares “tendrá carácter voluntario” y no tendrán que rendir honores al Santísimo, a la Virgen ni a los santos patronos.

Esta participación de los funcionarios, incluso si es voluntaria, podría chocar, según expertos consultados por este periódico, con la “neutralidad” de los poderes públicos y con la obligación de evitar “toda confusión entre funciones estatales y actividades religiosas” que consagra la ley.

La comisión que redacta el anteproyecto de ley no ha decidido aún si regulará o no en la ley los símbolos religiosos individuales que llevan, en espacios públicos, ciudadanos que no representan al Estado; prendas como el hiyab (pañuelo islámico), cuya colocación en abril sobre el cabello de Najwa Malha, alumna de un colegio de Pozuelo de Alarcón (Madrid), desató una polémica. “Es uno los asuntos que se siguen debatiendo”, indican fuentes de la vicepresidencia primera del Gobierno. El ministro de Justicia, Francisco Caamaño, sí es favorable a legislar sobre el velo islámico. “Hay que precisar qué elementos religiosos de identificación personal puede portar un ciudadano dentro de los espacios públicos”, afirmó el 4 de mayo en Telecinco. La ley “deberá ser clara” y aplicar “el sentido común y la tolerancia”, insistió.

Uno de los contenidos de la libertad de conciencia es el derecho a “vivir y comportarse de acuerdo con las propias convicciones y creencias”, que conlleva el de “expresar” la religión propia. Los únicos límites que recoge el texto son el orden público y los derechos de los demás. Pero la regulación que se propone es similar a la de la ley de libertad religiosa vigente, de 1980, que no consiguió dejar claro si el hiyab está jurídicamente permitido en aulas o salas de juicio o si cualquier colegio o juez puede impedir su uso.

El Gobierno propone también equipar prácticamente a las cuatro religiones que gozan en España de “notorio arraigo” -mormones, testigos de Jehová, budistas y ortodoxos- con las tres que en 1992 firmaron acuerdos con el Estado: musulmanes, protestantes y judíos. La Iglesia católica goza de una situación mejor gracias a los acuerdos de 1979, y continuará manteniendo estos privilegios. Seguirá siendo, por ejemplo, la única confesión a la que los contribuyentes podrán dedicar el 0,7% de su IRPF.

El borrador del proyecto de ley establece las condiciones (años de inscripción, número mínimo de lugares de culto, etcétera) para que otras religiones obtengan el estatus de “notorio arraigo” y la consiguiente capacidad de interlocución con el Estado, así como las ventajas fiscales que conlleva. Hasta ahora era la Comisión Asesora de Libertad Religiosa la que lo decidía, y sin criterios muy definidos. El hinduismo podría ser el primer candidato a conseguir esta condición con la nueva ley, que reconoce nuevos derechos para estas confesiones.

Los 37 artículos en preparación sustituirán a los ocho de la ley de 1980. La vicepresidenta María Teresa Fernández de la Vega preside la comisión encargada de redactar la ley, de la que también es miembro el director general de Asuntos Religiosos del Ministerio de Justicia, José María Contreras. Este catedrático consultó previamente algunos aspectos de la ley con las confesiones religiosas reunidas en un foro informal.

Esquerra Republicana de Catalunya es la formación que parece tener más prisa para que salga adelante la ley. Su portavoz adjunto, Joan Tardà, presentó una moción en el Congreso que los socialistas enmendaron y aprobaron el 18 de mayo con el voto en contra de PP y UPN y la abstención de CiU y PNV. La moción insta al Gobierno a someter el anteproyecto de la ley a una primera lectura antes del 30 de junio. No parece probable que se respete este plazo, pero el Consejo de Ministros le dará un primer repaso antes de las vacaciones veraniegas. En el mejor de los casos entrará en la Cámara baja a finales de año.

El PP se ha opuesto de antemano a la nueva ley por dos razones. La primera es de oportunidad. “No es el momento por necesidad social, prioridad ni por reconocer un nuevo derecho”, declaró el diputado Santiago Cervera en el Congreso. Además, se lamentó, la ley “intervendrá aspectos no sustantivos, pero sí simbólicos” equiparables a “tradiciones y convenciones” de España.

La Iglesia católica tampoco está de acuerdo. El Papa Benedicto XVI trasladó el jueves en El Vaticano al presidente José Luís Rodríguez Zapatero sus reticencias ante la iniciativa legislativa en gestación.

sursa: El Pais

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.
Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „
Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni
mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

sursa: Cristian Stavriu

Biserica ortodoxă din Coslada şi-a mutat sediul din Calle Chile s/n (imobilul bisericii catolice Santa Cruz), în Avenida de Fuentemar Nr 20. Îi aşteptăm pe credincioşii noştri să se adauge comunităţii parohiale.

Mai jos vă punem la dispoziţie o hartă orientativă

Imagini cu amenajarea noului spaţiu puteţi vedea aici.

Inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! (Sf. Luca)

Viaţa Sfântului Ierarh Luca este o dovadă vie, izbitoare, a modului în care urmarea conştiinţei aduce după sine minunatul acoperământ al harului dumnezeiesc, care te păzeşte, întăreşte şi izbăveşte din toate năvălirile ispitelor şi primejdiilor. Mulţi ne întrebăm ce vom face în vremuri de prigoană, cum vom avea alături de noi ajutorul dumnezeiesc când necazul cel mare va veni. Viaţa Sf. Luca, doctorul fără de arginţi şi ierarhul mărturisitor, stă ca un răspuns strigat către noi: ascultaţi de conştiinţă, şi veţi avea harul lui Dumnezeu asupra voastră.

Nu era timp mai potrivnic pentru ca cineva să devină preot decât anii dezlănţuirii teroarei bolsevice. Pentru chirurgul Valentin Voino-Iasenetki, chemarea apostolică a preotiei a fost mai puternică decât vrăjmăsia vremurilor. O alegere întru totul împotriva mersului istoriei, a raţiunii şi a bunului simţ lumeşti. În acei ani tocmai se declanşase războiul făţiş împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, prin campanii atee anti-religioase în care mulţimea era aţâţată să atace bisericile, să atace preoţii, credincioşii erau ameninţaţi, închişi, exilaţi, împuşcaţi, săvârşindu-se fărădelegi cu ghiotura, într-o dezlănţuire nebunească a forţelor întunericului. Mai mult decât atât, puterea sovietică inventase „Biserica” Vie, o grupare para-religioasă prin care se căuta demolarea Bisericii Ortodoxe din interior. În „Biserica” Vie migrau toţi arhiereii şi preoţii care doreau să slujească regimului sovietic şi nu lui Dumnezeu, iar principiile ei erau asemănătoare aggiornamento-ului: scurtarea slujbelor, schimbarea veşmintelor, a înfăţişării clerului, a tradiţiilor, etc. Modul de aplicare era cel prin forţă şi silnicie.

Genial, inventiv, dăruindu-şi toată viaţa sa spitalelor, cercetărilor şi operaţiilor delicate, salvând viaţa a nenumăraţi oameni, Sf. Luca era indispensabil până şi aberantei şi ucigaşei puteri comuniste. Fără îndoială, dacă ar fi avut vreo dorinţă de câştig omenesc, vreo înclinaţie către realizarea sa, fie şi profesională, în această lume, Sf. Luca niciodată nu ar fi devenit preot, ci ar fi căutat să intre cumva în graţiile noii puteri. Dorinţa lui a fost, însă, chiar de la bun început, înainte de a se apropia de Biserică, să slujească oamenilor, amintindu-ne, în această privinţă, de un alt mare Sfânt Doctor fără de arginţi şi mare Mucenic, Pantelimon:

„principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic”.

Iată cum se raporta la bolnavii pe care îi trata:

„cu fiecare rănit el intra într-o legătură sufletească, îşi amintea toate figurile lor, le ştia numele de familie, ţinea minte toate amănuntele legate de operaţie”.

El însuşi spunea:

„Pentru un chirurg nu trebuie să existe „caz”, ci numai omul viu care suferă“.

Şi suferea el însuşi pentru cei pe care nu reuşea să îi salveze:

„suport cu greu moartea bolnavilor după operaţie”.

Astfel, Dumnezeu l-a cercetat şi l-a chemat la cea mai înaltă slujire cu putinţă lăsată de El pentru oameni: slujirea liturgică, episcopală. Intrarea în Biserică a avut loc la o vârstă matură, peste cincizeci de ani. Fusese căsătorit şi a dus o viaţă de familie, având patru copii. Lipsurile mari cu care s-au confruntat mereu nu l-au descurajat şi nici nu l-au predispus să facă compromisuri şi să nu mai asculte de glasul conştiinţei. După moartea soţiei sale, survenită din cauza tuberculozei precum şi condiţiilor precare în care trăiau, la scurt timp, devine preot. În acest context în care oricine purta haină preoţească era identificat drept „obscurantist”, „duşman al poporului” din principiu, riscând nu numai excluderea din societate, o viaţă grea, plină de lipsuri şi de şicanări, dar chiar închisoarea şi moartea, doctorul chirurg Valentin devine părintele Valentin şi începe, spre groaza apropiaţilor, surpriza studenţilor de la facultate (era şi profesor) şi furia autorităţilor, să poarte rasa pretutindeni.

Despre hotărârea de a se preoţi mărturiseşte însuşi Sfântul:

„fireşte, ei nu puteau să înţeleagă şi să aprecieze gestul meu, fiindcă erau îndepărtaţi de religie. Ce ar fi priceput ei dacă le-aş fi spus că la vederea mascaradelor blasfemiatoare şi a batjocurilor îndreptate asupra Domnului nostru Iisus Hristos inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! Şi simţeam că datoria mea este să apăr prin propovăduire pe Mântuitorul nostru jignit şi să laud nemăsurata Lui milostivire faţă de neamul omenesc?”

Modul instransigent în care Sf. Luca se raporta la conştiinţa sa este mărturisit şi de cei care au lucrat împreună cu el:

„În problemele care cereau o decizie pe plan moral, Valentin Felixovici se purta ca şi cum în jurul lui nu ar fi fost nimeni. El stătea totdeauna singur înaintea propriei conştiinţe, şi judecata cu care se judeca singur era mai aspră decât orice tribunal”.

Părintele Valentin, mai târziu episcopul Luca, nu şi-a părăsit nici ocupaţia de doctor şi nici nu şi-a diminuat râvna de a cerceta şi găsi tehnici de operaţie noi. Autorităţile nu pierdeau niciun prilej de a îl obstrucţiona şi se înfuriau pentru faptul că binecuvânta bolnavii înainte de a îi opera sau pe cei care erau pe moarte căuta să îi conştientizeze asupra Judecăţii. Odată i-au scos icoana din sala de operaţii, iar el a refuzat să mai vină la spital. Situaţia s-a schimbat în momentul în care soţia unui membru important de partid trebuia operată imediat. Solicitat, părintele Valentin a cerut ca icoana să fie pusă iarăşi în salon… De altfel, continuarea slujirii sale de doctor s-a prelungit până la o vârstă înaintată. Era deja episcop când a publicat un volum de cercetări asupra chirurgiei, pe care îl semna, de altfel, cu titlul şi numele arhieresc (statul comunist a cenzurat numele de episcop, însă în străinătate a fost publicat ca atare). Activarea ca doctor o făcea din două motive: salvarea oamenilor şi slava Bisericii. Într-adevăr, apariţiile sale la comunicările ştiinţifice, prezenţa sa în spitale, la cursuri, ca preot şi episcop, era o adevărată sfidare faţă de realitatea duşmăniei cu care era luptată Biserica în acele vremuri. Într-un final, şi oricum târziu, când era deja bătrân şi nu mai avea aceeaşi dexteritate în operaţii, a fost nevoit să renunţe la chemarea sa doctorală, însă din alt motiv: autorităţile au interzis cu desăvârşire să mai apară cu rasa pe el la comunicări.

Faţă de prigonitori avea o atitudine plină de curaj, mărturisitoare. Chiar la începutul preoţiei sale, participă la un proces al CEKA, o înscenare montată împotriva doctorilor, demolând, pur şi simplu, acuzaţiile cekistului-şef. Astfel de procese erau de fapt linşaje publice, în care nimeni nu avea curajul să demonteze minciunile proferate la adresa victimelor. Dar prigoana l-a atins şi pe episcopul chirurg. Unsprezece ani de zile a fost rătăcit în temniţe, exiluri, iarăşi temniţe, interogatorii pe bandă rulantă… Toată această perioadă a fost înfruntată de episcop cu linişte sufletească şi cu două preocupări: reînvierea vieţii bisericeşti în zonele unde îşi trăia exilul şi vindecarea oamenilor prin munca de la spital. Pretutindeni Sfântul Luca lăsa oamenilor o vie impresie şi le capta dragostea. Consulta gratuit, opera cazurile difice şi fără speranţă, slujea, se jertfea. Iar oamenii vedeau acest lucru. De aceea, de multe ori, autorităţilor le era teamă să îi facă vreun rău şi cu greu reuşeau să îl mute dintr-o parte în alta, datorită poporului care nu de puţine ori se afla în pragul răscoalei pentru iubitul lor episcop şi doctor.

De altfel, aceşti ani de exil în care cu greu a putut să îşi săvârşească slujirea, a lăsat urme de neşters pentru Sf. Luca. Nu pentru că nu a putut îndura greutăţile şi prigoana, ci… pentru că acestea l-au împiedicat în a salva vieţi şi suflete de oameni. Iată ce spunea unui mare şef comunist:

„…am redat viaţa şi sănătatea a sute, poate mii de răniţi, şi probabil aş fi fost de ajutor multor altora dacă dumneavoastră nu m-aţi fi înhăţat fără pricină şi nu m-aţi fi târât unspreze ani prin puşcării şi exiluri. Iată câtă vreme s-a pierdut şi câţi oameni nu au fost salvaţi, şi asta nicidecum din voia mea.” La bălmăjeala comunistului că „trecutul trebuie uitat”, vlădica Luca a şocat din nou asistenţa: „A, nu, scuzaţi-mă, n-am să uit niciodată!”

Ca episcop, Sf. Luca a arătat o grijă la fel de vie şi jertfelnică pentru turma sa, în toate regiunile unde a activat ca arhiereu. A cerut cu putere turmei să nu meargă după „Biserica” Vie, descriind gruparea ca fiind „lingăii puterii sovietice” iar pe „episcopii” săi numindu-i de-a dreptul „mistreţi”. Este osârduitor în a ţine slujbele după tipic, ceea ce ridică uneori nemulţumirile anturajului: „ce, suntem la mănăstire?” Îl doare pentru devastarea Bisericii, împuţinarea preoţilor, şi nu rabdă să vadă preoţi fără sutană, raşi sau tunşi, nici să se facă slujbe prescurtate. Pentru îngrijirea eparhiei sale din Crimeea a dus un război îndelung şi istovitor cu puterea sovietică, ce făcea tot posibil pentru a extirpa „obscurantismul”. După perioada stalinistă, noul val de prigoană fusese inaugurat de Nichita Hruşciov, care „proclamase necesitatea de a termina definitiv cu Biserica”. Faţă de această ofensivă agresivă episcopul Luca încuraja pe credincioşi astfel:

„Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi… Nu vă tulburaţi, nu vă tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cum să vă atingă… Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Aşa că dacă nici porţile iadului nu vor birui Biserica Lui, mica Lui turmă, pentru ce să ne tulburăm, pentru ce să ne facem griji, pentru ce să ne întristăm? N-avem de ce, n-avem de ce! Mica turmă a lui Hristos, adevărata turmă a lui Hristos, nu poate fi vătămată de nicio propagandă“.

La moartea sa, comuniştii au făcut tot ce au putut să împiedice procesiunea înmormântării. Voiau să oblige lumea să urmeze convoiului doar din autobuze, să le interzică să cânte pe drum şi au interzis traseul pe străzile principale, impunând unul pe străzile periferice. Au făcut totul să şteargă urmele evlaviei faţă de episcop. Dar nu au reuşit întru nimic. Autobuzele lor au rămas goale, oamenii s-au strâns în jurul catafalcului, s-au culcat în faţa maşinii, deviind astfel traseul pe strada principală şi au cântat Sfinte Dumnezeule… toată procesiunea. Circulaţia a fost blocată, toţi oamenii au ieşit pe străzi, pe balcoane, pe acoperişuri. Episcopul Luca mergea la Dumnezeu, iar oamenii pentru care se jertfise îl petreceau, ruşinând silnicia şi surpând tot sfatul cel viclean al prigonitorilor.

În anul 1996 Sfantul Sinod al Bisericii Ucrainiene, atârnătoare de Patriarhia Moscovei, a înscris pe ÎPS Luca în ceata sfinţilor, ca Ierarh şi Mărturisitor al credinţei. În ziua de 18 martie 1996 au fost aflate sfintele sale moaşte, aduse în Catedrala Sf. Treime din Simferopol.

Citatele şi datele istorice sunt preluate din cartea: Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit pătimirea, Ed. Sophia, Bucuresti, 2006.

(Articol aparut in  numarul al revistei PRESA ORTODOXĂ – nr. 5/2009)

Timpul liber este spatiul libertatii, al alegerilor neconstranse prin care ne croim viata spre mai multa sanatate, implinire, fericire – sau dimpotriva, spre stagnare, regres, viciu sau boala – pe scurt catre moarte prematura.

Nestramtorati de necesitatea muncii sau de nevoia de somn, ne putem ocupa in principiu 8 ore/zi si inca mai mult in week-end, de familie, de noi insine, de devenirea noastra fizica si spirituala, de sanatatea noastra.

Activitatea fizica pentru sanatate este probabil masura cel mai dificil de luat, presupune mobilizare, conditii atmosferice decente, ambianta potrivita aproape de casa, echipament, uneori tovarasie stimulatoare. Dar exercitiul fizic fortifica sistemul imunitar, gratie tonificarii sistemului nervos parasimpatic reduce ritmul cardiac bazal (sinonim cu lungirea vietii), incetineste sau reverseaza ateroscleroza, “subtiaza” sangele de lipide (minus 50 mg/dL colesterol seric total la ora de jogging), iuteste comunicarea interneuronala si ascute mentatia. Cele 30 minute de miscare cu vigoare moderata, preferabil dinamica, in cele mai multe zile ale saptamanii reprezinta recomandarea ultimelor Ghiduri de preventie BCV ale Societatii Europene de Cardiologie si ale societatilor surori.

Este investitia cea mai profitabila in sanatate pe termen scurt (calitatea somnului reactioneaza imediat), mediu (creste performanta fizica, claritatea mintii si – unde acest lucru este relevant – calitatea vietii intime) sau lung (imbatranirea se incetineste si, episodic poate regresa, devine accesibila longevitatea verde in performanta, demnitate si seninatate).

Acest adevarat elixir al vietii a fost retinut in formularea sintetica a telefonului sanatatii (dat mintii de inima noastra!), lansata de Summit-ul European de Preventie a Bolilor Cardiovasculare (BCV) din ianuarie 2008 sub forma: 0 3 5 140 5 3 0 – unde cifrele se refera respectiv la 0 pentru fumat, 3 km parcursi zilnic in ritm moderat, 5 portii zilnice de legume sau fructe, 140 mm Hg ca limita superioara a tensiunii arteriale sistolice, din nou 5 mmol/L ca limita superioara a colesterolului seric total, 3 mmol/L pentru LDL – colesterolul “rau”, insfarsit 0 in privinta tolerarii obezitatii si a diabetului.

Activitatatea intelectuala pentru sanatate este optiunea urmatoare de timp liber a celor multi care practica zilnic munca sedentara (de birou). Alegerea timpului, tipului, suportului de lectura se lasa mai putin incorsetata de recomandarile perventionistului, dar vizitarea altor zone ale ratiunii sau sensibilitatii decat cele apelate in munca de toate zilelele pare o buna strategie. Durata poate rima fericit cu timpul alocat exercitiului fizic si se poate prelungi in week-end.

Necesitatea de informatie piloteaza fiinta omeneasca actuala la fel de viu ca si ancestrala nevoie de afectiune. Suportul optim poate fi radio-ul care este mai putin constrangator ca spatialitate si prin aceasta compatibil cu activitati de rutina precum conducerea auto sau treburile domestice ordinare. TV-ul este acaparant pentru ca adauga placerea informatiei multi media (audio/video) aspectul utilitar al radio-ului restrans la o singura dimensiune. Scularea de la TV se poate dovedi o intreprindere redutabila chiar pentru oameni avizati, mai ales daca este vorba de farmecul (autentic sau inscenat) al realitatii (care bate orice film) gen Discovery sau National Geographic, sau de realitatea on-line a confruntarilor sportive. Apoi povestea, jocul, amuzamentul (sa nu mai vorbim de placerile culturale specifice varstei adulte) ne urmaresc inca din copilarie si gasesc in TV solutia cea mai la indemana pentru a trai emotii ale altei vietii decat cea personala sau, uneori, pentru a evada din viata concreta. Placerea (adesea vinovata, complice) a participarii ca spectator la incaierarile politicianiste “de pe sticla”- care adesea degradeaza standardele morale ale societatii – trebuie este ingradita ca devoratoare de timp si energii demne de cauze mai bune dar si in calitatea de cal troian al manipularilor grosiere care ne pot intuneca ratiunea la fiecare patru ani.

Abuzul de televiziune si de internet este greu de prevenit pentru ca adreseaza o nevoie umana de baza, ajunsa aproape la fel de importanta ca mancatul/bautul – pandite de altfel si acestea de riscuri binecunoscute. Ultima versiune a Clasificarii Internationale a Bolilor (ICD 10) pastreaza la litera Z72 (Probleme legate de stilul de viata) locul vacant Z72.7 (vecin cu jocul de carti patologic sau comportamentul sexual de mare risc), pentru acest tip de adictie/dependenta cu vindecare atat de anevoioasa.

Timpul mediu “de ecran” in timpul liber se ridica in Europa la 2,27 ore/zi Pe acest fond, limitarea recomandata la 30 min/zi lucru a “dozei” de TV cu focalizarea pe informatia de interes social acut sau pe evenimentul artistic/stiintific/sportiv riguros selectat pentru a lasa spatiu liber unor nevoi la fel sau mai importante – apare ca un ideal indepartat spre care insa nici un efort de a ni-l apropia nu este de prisos.

Necesitati spirituale pot fi religioase sau filosofice – in cazul celor nereligiosi. Meditatia asupra intrebarilor fundamentale privind existenta noastra (una se poate referi la ce anume sa facem pana la urma cu sanatatea pentru care tot sarguim!) este susceptibila sa ofere reconfort si putere pentru disciplinarea vietii noastre cotidiene. “Dai vointa, iei putere” spune un om spiritualizat (sau induhovnicit) care, in calitate de calugar, isi asuma exercitiile spirituale, incluzand rugaciunea pentru sine si pentru toti ceilalti, ca preocupare exclusiva a existentei.

Rugaciunea reprezinta in toate religiile un gest de adanca intimitate si nu suporta recomandari decat din partea celor in drept. Laicul preventionist poate numai atrage atentia asupra virtutilor sanogenetice recunoscute ale meditatiei religioase.

Nevoile spirituale pot fi expediate in week-end sau, din pacate, pot fi eludate cu totul. Neglijarea lor ne va lasa insa descoperita varsta bilanturilor cand mrejele inselatoare ale cotidianului (sau ale vietuirii de pe o zi pe alta) se vor fi de tot destramat iar sanatatea noastra mentala nu mai are pe ce altceva a se sprijini. Satisfacerea nevoilor spirituale ne permite transcederea virtuala a limitelor noastre biologice; a trai nu numai sub biciul nevoii cotidiene dar si sub specie aeternitatis este o forma distinsa de libertate si o buna recomandare privind sanatatea.

Necesitatile comunitare sunt cele legate de practicarea filantropiei, generozitatii, ajutorarii, sau chiar a simplei bunavointe fata de grupuri sau indivizi in restriste, sau fata de oameni care nu sunt in restriste dar sufera din cauza izolarii sociale – aceasta din urma identificata la Congresul 2007 al Asociatiei Europene pentru Preventie si Recuperare Cardiovasculara drept ca un nou si redutabil factor de risc pentru boala de inima. Implicarea personala dupa puteri impotriva actelor anti-sociale la care suntem cu neplacere martori, sau dojana insotita de fermitate dozata pedagogic adresata celor care compromit mediul natural comun sau isi agreseaza propria sanatate (minori ce fumeaza timpuriu, de exemplu) reflecta nevoia noastra de salubritate comunitara careia ii putem da curs mai amplu in timpul liber.

Exprimarea caldurii umane, a interesului sau solidaritatii fata de rude/prieteni aflati la distanta sau fata de vecini, gandul bun trimis de aniversari sau onomastice ne poate ocupa oportun timpul liber in modelul nostru cultural.

Implicarea civica nonprofit este o forma generoasa de alocare a timpului liber, care contribuie la insanatosirea societatii in toto.

In sfarsit activitatea politica (in sensul originar de participare ziditoare la gestionarea mai buna a intereselor comune ale vietuitorilor polis-ului) poate fi si ea activitate salutara de timp liber, dar neprofesionistul (real-)politicii, caruia ne adresam acum, trebuie sa inconjoare de precautiile inerente evolutiei intr-un mediu toxic, minat de pericolele junglei (lipsei de reguli) izvorand din tentatia dulce/obscena a puterii, reale sau numai inchipuite.

Nevoia de a face manu propria este resimtita de homo creat faber dar deturnat adesea de sistemele moderne de munca de la actiunea efectiva (fizica) la lucru numai in spatiul virtual din memoria calculatoarelor. Atunci timpul liber ii da sansa revansei prin bricolajul casnic (reparatii, amenajari), gradinarit, gatitul de bucatarie (eventual experimentand retete mai bune pentru sanatate!).

Ingrijirea animalelor de companie poate fi incadrata aici, dar are rezonante mai profunde. Cei insingurati pot gasi astfel un substitut salutar pentru afectiunea umana. Schimbul de afectiune inter-specii reconforteaza fiinta umana si umanizeaza prietenul necuvantator.

Timpul acordat familiei este mentionat ultimul nu pentru ca este mai putin important ci pentru ca priveste aici nu reactia urgenta impusa de de interventii accidentale (nevoi medicale, scolare, conflicte) ci proiectul ziditor in care ce este bine in fiecare este daruit si impartasit de ceilalti. Timpul daruit familiei si copiilor este investitia cea mai sigura in posteritatea celor dobandite in stradania noastra de fiecare zi spre imbunatatirea conditiei umane, personale dar si colective.

Timpul vacantelor este paradisul timpului liber. Buna lui planificarea si gestionare poate fi garantia recuperarii eficiente a oboselii de peste an, revenirea spre mai multa sanatate, frumusete si tinerete. Dimpotriva, el poate fi transformat prin excese de tot felul in boala si acumulare de oboseala de tip diferit fata cea indusa de munca. Alegerea locului de vacanta trebuie sa considere alaturi de placerea cadrului natural, a programului neconstrans si a activitatilor hobby – posibilitatile de tratament recuperator sau a “curelor” preventive. Vacanta, in principiu fara stres, este astfel timpul (si spatiul) cel mai potrivit pentru lasarea de fumat sau pentru introducerea activitatii fizice pentru sanatate in rutina cotidiana.

Daca ideile si puterile personale sunt limitate, omul avizat poate recurge in vacanta la un centru specializat in imbunatatirea stilului de viata prin metode medicale, fizio- si kine- terapeutice, psihologice sau spirituale. Centrul de Sanatate si Medicina Preventiva “Romania” Herghelia/ Mures a inaugurat cu succes in tara noastra aceasta pista spre recuperarea, consolidarea sau desavarsirea sanatatii – cunoscuta in strainatate ca life style resorts. Romania are de altfel experienta recunoscuta a Sanatoriului Ana Aslan din Otopeni unde Gerovitalul (procaina) reprezenta numai un ingredient al unui sistem complet de ingrijiri preventive ce oferea “cura de intinerire” in sensul cel mai credibil atunci in lume.

Bibliografie

1.Graham I. 4th Joint European Societies Guidelines on CVD Prevention. The European Summit on CVD Prevention, Nice, January 2008.

2. Saner H. Welcome address to Europrevent 2007 – The Conference of the European Association for Prevention & Rehabilitation, Madrid, April 2007.

3. *** European guidelines on CVD prevention in clinical practice. Eur. J. Cvasc. Prev. & Rehab, Sept 2007, Vol 14. Suppl. 2, pp E1 – E34.

4 *** WHO’s International Classification of Diseases and Related Health Problems, 10th Revision, Version for 2007.

Prof. dr. Radu Negoescu

sursa: crestinortodox.ro

Pomelnicul este o bucata de hartie pe care sunt mentionate numele celor dragi, nume primite la Botez sau la calugarie. In pomelnic sunt trecuti atat cei vii, cat si cei adormiti. Numele acestora sunt pomenite de preot in diverse momente liturgice: la Proscomidie, la Sfanta Liturghie, la Litie, etc. Cel care face un pomelnic, marturiseste ca cei dragi sunt vii in el. Ma minunez cand vad oameni care, ajunsi pentru prima data intr-o manastire, nu fac poze, nu cauta sa cumpere ceva, ci fac degraba un pomelnic.

Daca ne intrebam cate persoane putem trece pe un pomelnic, este bine sa stim ca putem trece atatea persoane cate putem purta in noi. Dumnezeu nu pune limite in aceasta privinta.

Trebuie sa retinem ca pe un pomelnic nu trebuie sa trecem decat numele, nu si situatiile. Cu toate acestea, se intampla ca omul sa ceara sanatate, sprijin in casatorie, ajutor la examene, etc, ca si cand Dumnezeu nu cunoaste ce ii este de trebuinta omului.

Uneori, din cauza ca nu locuim in Dumnezeu, ajungem sa vedem in El un prestator de servicii. Ii dam preotului pomelnicul si asteptam minuni. Uitam ca minunile nu se petrec stand in afara Sa, ci in unire cu El. Nici un timp nu este mai pretios decat cel petrecut cu preotul in a-i pomeni pe cei dragi. Cred ca cel mai dureros lucru e sa intri in Biserica, sa stii ca Hristos se jertfeste pentru tine, iar tu sa lasi un pomelnic ca sa te intorci in lume spre implinirea poftelor si a grijilor.

Pentru ca unii nu petrec multa vreme in Biserica, ei cred ca in orice moment din Liturghie pot lasa un pomelnic. Mai mult, sunt cazuri cand se enerveaza vazand ca preotul nu iese sa primeasca pomelnicul si ajunge sa bata in usa, ba chiar sa o deschida. Nu stiu de epicleza, de rugaciunile pe care preotul trebuie sa le rosteasca …

Sa nu uitam ca dupa ce Cinstitele Daruri au fost acoperite, pentru cei pomeniti nu se mai pot scoate miride. (Miridele sunt scoase dintr-o prescura, atat pentru cei vii cat si pentru cei adormiti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet, pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru neamul omenesc, sa se reverse si asupra celor pomeniti.)

E minunat ca printr-un pomelnic ne intalnim atat cu cei ce petrecem in aceasta viata, cat si cu cei trecuti la cele vesnice. Nu ne desparte decat o farama de timp pana la a sta tainic cu totii, fata catre fata. Sunt multe caile care duc la nefericire. Insa, din putinele cai spre fericire, voi aminti neincetat pomelnicul.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Vederea sotului sau a sotiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neincetat trebuie cerut in rugaciunea impreuna: “Ajuta-mi Doamne si arata-mi-l pe sotul meu — sau pe sotia mea — pe care mi l-ai dat, asa cum Tu insuti il vezi”. E o cerere esentiala pentru viata cuplului, deoarece depaseste orice intelepciune si orice rationament omenesc, viciate de caderea adamica prin lucrarea printului acestei lumi.

Privirea dumnezeiasca e deasupra pacatului, deasupra obscuritatii si dezvaluie intotdeauna potentialitatea sufleteasca a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viata spirituala ne cere sa nu ramanem niciodata pe pozitiile definitive ale asprei judecati: “el este asa si asa — ea are un caracter asa si pe dincolo — e un om imposibil, nu se va schimba niciodata etc”. Daca si Dumnezeu ne-ar privi in acelasi fel, n-am mai avea nici o sansa de a ne indrepta.

Prea adesea, oamenii se privesc unii pe altii cu ochi intunecati, lipsiti de lumina necreata a harului divin si de adevarata iubire. Ne fotografiem aproapele in delict si apoi, asemenea unor santajisti, ii fluturam prin fata ochilor fotografia ori de cate ori avem ocazia:”Vezi, uita-te bine, asa esti tu, asa si nu altfel!”. Dar un asemenea mod de a-l trata nu doar ca il impiedica sa se schimbe, ci il si precipita spre o cadere mult mai mare. Cel care-si judeca aproapele in inima sa e un asasin sufletesc. Tocmai de aceea, Hristos nu a ostenit sa ne-o repete: ,,nu judecati ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura”.

Doamne, cat de folositoare e aceasta porunca pentru viata spirituala, dar mai cu seama pentru viata spirituala a cuplului! Acolo unde e loc pentru judecata, nu e loc pentru o viata spirituala autentica. O inima care judeca se leapada de Cel Care a murit pe cruce spunand: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac”. Judecarea aproapelui e, cu siguranta, pacatul cel mai raspandit pe fata pamantului, cel mai devastator si cel mai putin cunoscut, caci prea putini sunt aceia care isi dau seama ca judeca — intr-atat aceasta patima a devenit o a doua natura! Si e chiar patima care cel mai adesea duce cuplul la pieire.

Daca isi face simtita prezenta si nu e alungata, combatuta de inimi care se smeresc si cer de la Dumnezeu pacea si impacarea — iar acestea nu se dobandesc fara incercari — familia va fi in mare pericol. Razboiul dus impotriva judecatii e un razboi al tuturor familiilor crestine, caci vrajmasul Bisericii si al semintiei umane se foloseste de aceasta arma pentru a distruge viata spirituala inca in fasa fiind, pentru a diviza tot ce e unit, pentru a faramita casnicia. Dumnezeu ingaduie aceasta lupta, pentru ca iesind biruitor cu ajutorul armelor harului divin, omul sa se purifice de elementele naturii cazute si de plasmuirile lumii materiale, cu toate seductiile Judecata e cum nu se poate mai subtila, pentru ca nu incepe cu o condamnare directa a celuilalt, ci prin ,,simpla constatare” la inceput, a unei diferente, a ceva care e putin altfel si-l separa, il distinge pe celalalt de restul lumii.

A nu fi in rand cu un anume conformism care constituie, cu modele sale, iluzia acestei lumi, al carei print e Satan, deja presupune sa fii expus judecatii celor a caror privire, nepurificata de Dumnezeu, e „mondena”, lumeasca si nu duhovniceasca. De-atatea ori ne-am putea surprinde pe noi insine privindu-ne aproapele nimic mai mult decat uimiti de faptul ca e altfel — iar aceasta se poate numi, deja, judecare. Bunaoara rasismul: nu e decat o „simpla constatare”, dar contine in ea nici mai mult nici mai putin decat o condamnare la moarte! La fel si atunci cand ne intemnitam aproapele intr-un comportament negativ, si hotaram noi ca niciodata nu se va putea schimba — tot condamnare la moarte se numeste. Pentru ca ii refuzam posibilitatea, sansa de a se transforma, de a trai, de a evolua. Si aceasta tot judecata se numeste.

In cuplu, privirea e fundamentala. Ochii limpezi sunt icoana ochilor dumnezeiesti. In ochii lui Dumnezeu, Petru, care se lepadase de Hristos, si-a vazut nu doar iertarea ci si rascumpararea, transformarea si devenirea duhovniceasca. In ochii lui Dumnezeu, femeia pacatoasa isi descoperea nu doar iertarea, ci si posibilitatea unei alte vieti, cu totul innoite: ,,Mergi; de-acum sa nu mai pacatuiesti”. Cata incredere si credinta, in aceste cuvinte! Daca Dumnezeu nu ar avea incredere in omul care a pacatuit si s-a indepartat de El, omul n-ar mai fi capabil sa creada nici in Dumnezeu, nici in sine insusi. Nu si-ar mai putea reveni. Cat de importanta e privirea celuilalt!. Daca e o privire intelegatoare, iubitoare, plina de incredere si de speranta, cate posibilitati nu-i deschide celuilalt de a se ridica, (le a se schimba, de a-si continua inaintarea .. . Harul lui Dumnezeu trece intotdeauna prin ochii celuilalt. Iata unul dintre principiile de baza ale vietii spirituale in Taina Cununiei.

De altfel, omul isi vede aproapele cam tot asa cum se vede pe sine. Daca isi descopera sufletul in ochii lui Dumnezeu, Care ii arata greselile si in acelasi timp i le iarta tocmai prin experierea darului de a fi iertat, adica iubit, va invata ca si el, dupa cuvintele din Tatal Nostru, sa ierte la randul sau. Daca din contra, se culpabilizeaza si, din orgoliu, refuza iertarea, adica se judeca si se condamna singur, socotind ca numai si numai parerea pe care o are el despre sine conteaza, refuzand privirea lui Dumnezeu, un asemenea om va fi cu siguranta necrutator fata de aproapele sau! Privirea lui Dumnezeu este TOTUL in viata spirituala si cu atat mai mult in experienta mistica a familiei.

Daca aceasta privire lipseste, e inlocuita pe loc in inima omului de viziunea lumeasca, cu propriile-i intelepciuni, legi, razboaie si dezastre: uscaciunea spirituala isi va intinde curand imperiul peste o asemenea inima. Atunci, barbatul si femeia astfel atinsi vor continua pacatul lui Adam si al Evei care, sedusi de sarpe si alegand sa-l vada pe celalalt si sa se vada pe sine lipsiti de privirea lui Dumnezeu, au descoperit binele si raul, ca prime elemente ale judecatii. Revenirea intru privirea lui Dumnezeu, in lumina transfigurata care lumineaza si discerne totul, e cel mai important efort ascetic spre care trebuie sa tindem, rugandu-ne neincetat, cu multa si mare smerenie.

O alta ispita a falsei iubiri e aceea a monotoniei, a uniformitatii: „Trebuie sa fim la fel”. Aceste cuvinte ascund chiar Anti-Trinitatea! Dumnezeu e unul in fiinta, dar intreit in persoane cu totul distincte. Fiecare persoana e diferita de celelalte doua, fiind egale in unicitate, in esenta si in comuniune. Prin judecati nu doar constatam o diferenta, dar ajungem sa o si transformam in piedica pentru viata personala: ,,daca nu esti ca mine, nu vom pu-tea trai impreuna niciodata”, “fa-te ca mine”. Nu! . . . Iata, astfel ajungem sa negam si intruparea. Daca Dumnezeu ar fi ramas numai Dumnezeu, omul nu s-ar fi putut niciodata indumnezei. Dumnezeu devine insa om — ramanand in acelasi timp Dumnezeu — tocmai pentru ca omul sa poata deveni Dumnezeu — ramanand in acelasi timp om. Dumnezeu s-a facut om, pentru ca noi sa putem deveni intru El.

Iubirea adevarata aduce revelatia persoanelor si a naturilor. Dumnezeu nu uniformizeaza, nu face sa dispara umanul in folosul divinului, nici nu aneantizeaza ipostasul, ci dimpotriva, dezvaluie identitatea profunda si reala a celuilalt. Prin adevarata iubire, fiecare se straduie sa devina celalalt, adica se deschide spre viata si spre privirea acestuia. Pe masura ce se apropie de Dumnezeu, omul primeste prin intermediul energiilor necreate, printr-un fel de adoptiune, natura divina si i se reveleaza, treptat, adevaratul sau ipostas. Pe masura ce descopera comuniunea cu sotul, in casnicie, si renunta la sine, la vechile sale prejudecati, din iubire pentru celalalt, omul renaste intru adevarata sa persoana duhovniceasca, in omul launtric.

Cel care-si iarta aproapele o face ca si cum L-ar ruga pe Dumnezeu sa-i ierte toate greselile, avand incredintarea ca va fi iertat negresit. Cel care nu iarta nimic, dar ii cere Domnului sa fie iertat, nu e nici macar ascultat, caci rugaciunea lui e minciuna inaintea lui Dumnezeu. Iata ce spune Hristos: ,,de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre”. Daca fiecare, in momentul in care ne simtim imbolditi sa ne judecam aproapele, am auzi iarasi si iarasi, ca si cum chiar noua ne-ar fi spus, cuvantul Mantuitorului: ,,Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra”” — cu siguranta ca in aceeasi clipa ne-am opri.

Dar Domnul vrea ca iertarea noastra sa nu se opreasca la cei care-si recunosc greselile pe fata. Oricat ar fi de sincera, o asemenea iertare nu e suficienta. Sigur ca unora le e greu sa ierte si o greseala recunoscuta, pentru care cel ce a comis-o se caleste ne-spus; le e greu, pentru ca mereu o raporteaza la paguba suferita. Dar cei care gandesc astfel fac din iertare un soi de afacere personala, ceea ce e complet fals. Iertarea nu e o afacere personala, ci e “marea afacere” a lui Dumnezeu. Caci iertarea aproapelui nu poate fi traita in afara Crucii Aceluia Care a fost rastignit pentru ridicarea pacatelor lumii si pentru mantuirea acesteia. Iertarea nu tine de nici o dimensiune omeneasca, ci provine din harul necreat al iubirii dumnezeiesti, care zamisleste in suflet milostenia.

Omenirea si-a dobandit iertarea prin sacrificiul de bunavoie al Fiului lui Dumnezeu, Cuvantul-Trup, pe cruce. Numai si numai pentru ca Dumnezeu l-a iertat pe om, i-a sters datoria asemenea stapanului din pilda cu cel care datora zece mii de talanti si numai datorita energiei acestei iertari, ne putem noi ierta unii pe altii. Cel care isi iarta aproapele o face cu puterea harului primit spre iertarea propriilor pacate. Iertarea nu e o proprietate personala a omului. Aici, omul e doar un intendent al iertarii dumnezeiesti, pe care neincetat trebuie sa o reverse asupra aproapelui sau. Astfel, iertarea e cea care precede cainta, regretul, si nu invers. Caci ce nadejde ar mai fi pentru om, daca iertarea nu ar veni inaintea caintei? Cainta, cand vine, doar inradacineaza sufletul in iertarea divina.

Iertarea e o fapta dumnezeiasca, e legea absoluta pe care Hristos a dat-o Bisericii Sale. Fara aceasta lege, nu se poate realiza nici o legatura, nici in Biserica si nici in prototipul sau care am vazut ca e familia. Omul trebuie sa-si ierte aproapele inca inainte ca acesta sa-si fi dat seama de greseala savarsita, caci adevarata iertare nu e o simpla trecere cu vederea, ci presupune nadejdea in schimbarea pozitiva a celuilalt. Parabola fiului risipitor* vorbeste despre un parinte care si-a lasat fiul sa plece departe, fara a-l judeca, dar incepe sa-i astepte intoarcerea inca din clipa despartirii, nadajduind cu toata dragostea ca, odata si-odata, va reveni. Iata, deja a iertat! Iar acest har plin de iubire al iertarii nu intarzie sa cuprinda inima fiului cu speranta revenirii, a pocaintei. Si inca de departe vazandu-si fiul intorcandu-se, tatal ii fuge inainte pentru a-l imbratisa.

Ochii tatalui nu au judecat nici o clipa, nici nu au condamnat, nici nu l-au alungat pe fiul care, totusi, s-a purtat atat de rau. Ochii tatalui nu-l intemniteaza pe fiu in greseala, ci dimpotriva, il elibereaza, trezind in el dorinta de metanoia. Tocmai aceasta privire dumnezeiasca, in paternitatea Sa divina, Domnul nostru Iisus Hristos ne cere sa o avem mereu si mereu pentru aproapele nostru.

Daca legea aceasta e nesocotita, cuplul devine o absurditate. In familie, omul invata sa ierte si sa fie iertat. Daca barbatul si femeia traiesc intru aceasta privire, se vor bucura de negraite progrese spirituale. Nimic nu le va fi imposibil, pentru ca implinirea iubirii aproapelui si a lui Dumnezeu contine toate poruncile. Prin Taina Cununiei, omul invata sa-si priveasca aproapele cu o privire dumnezeiasca. In fond, dobandirea privirii lui Dumnezeu trebuie sa fie dorinta duhovniceasca a tuturor credinciosilor, dar parca totusi, oarecum indeosebi, a celor uniti prin Taina Sfanta a Casatoriei.

Michel Philippe Laroche

sursa: crestinortodox.ro

In starea de cadere in care se afla, toti oamenii sufera de patimi intr-o masura sau alta, adica sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-si cunosc nici caderea, nici boala.

Indeobste, dupa cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, oamenii nu stiu ca firea lor boleste din pricina acelui rau dintai al neascultarii, care a razbatut pana la noi: “Lumea cea vazuta, de la imparati pana la cersetori, este intr-o neincetata tulburare, dezordine si lupta si nimeni nu cunoaste pricina. Or, este vadit ca raul care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor si cauza mortii. Pacatul care a intrat in lume prin Adam si care este ca o putere si o esenta a lui Satan, a semanat toate relele. El lucreaza in ascuns in omul cel launtric si in mintea lui si-l razboieste cu gandurile. Oamenii nu stiu ca fac aceasta impinsi de o putere straina, socotesc ca ele sunt lucruri firesti si ca din propria lor socotinta le fac [...]. Astfel, lumea sufera de patimile cele rele si nu stie”. Sfantul Simeon Noul Teolog, la randul sau, constata: “Suntem atat de stapaniti de patimi si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim starea in care ne aflam, nu mai stim nici macar ca faptuim cele rele” . “Lumina sufletului s-a intunecat intr-atat, incat nu mai vedem cat de ranit si sfasiat este el”, spune un Parinte. Lui Eusebiu, care-l intrebase pentru ce oamenii se straduiesc sa se vindece de bolile trupesti, dar nu se ingrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singuratate ii raspunde ca, din pricina pacatului, “nu mai pot sa vada si sa priceapa nimic, fiind ca niste morti, nesimtitori la starea lor launtrica”. “Ca cei ce suntem in aceste boli [ale patimilor], nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina adancii lor inradacinari in noi.” Sfantul Isaac Sirul remarca faptul ca “multi fiind bolnavi, nu stiu nici macar ca sunt bolnavi” si “cei mai multi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sanatosi”. Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca “cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav”. Iar in alta parte spune limpede: “Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc [...]. Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine. Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele. Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi.

Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire. Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor”, constata Sfantul Isaac Sirul. Ei se impotrivesc tratamentului duhovnicesc. “Cum va primi sa fie vindecat cel ce nu crede defel ca zace in boala sau cadere?”, se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-si cunoaste starea in care se afla nu face altceva decat sa si-o inrautateasca. “Boala cea mai rea este aceea care macina pe om fara ca el s-o stie”, ne atrage atentia Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in alta parte, spune in acelasi sens: “a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor”.

Chiar daca incepe sa inteleaga care-i este adevarata fire si, asadar, sa-si vada decaderea, adancurile fiintei sale launtrice nu i se descopera omului pe data. Crestinul insusi, care primeste prin credinta si prin harul Duhului Sfant puterea de a se cunoaste, nu-si vede de la inceput toate patimile care zac in el, caci pentru aceasta se cere multa nevointa. Nici cel care se straduieste sa le cunoasca si sa scape de ele nu si le cunoaste pe toate; unele ii raman multa vreme ascunse, iar pe altele si le stie numai in parte. Sfantul Macarie Egipteanul spune in nenumarate randuri ca raul mostenit prin pacatul stramosesc a cuprins intreaga faptura a omului, iar radacinile lui sunt foarte adanci. Demonii isi implinesc lucrarea lor mai cu seama in adancul inimii si de aceea ea ramane ascunsa si nevazuta. “Sarpele care te-a ucis se cuibareste in partea cea mai profunda a mintii si in adancul cugetelor tale, in asa-zisele camari si ascunzisuri ale sufletului. Intr-adevar, inima este un abis.” Cata vreme nu implineste toate poruncile lui Hristos, omul nu-si cunoaste deloc patimile sau le cunoaste numai in parte, pentru ca, asa cum talcuieste Sfantul Simeon Noul Teolog, are ca un val asezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-l6), care-l impiedica sa se vada asa cum este. Evagrie, Sfantul Ioan Casian si Sfantul Maxim Marturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse in inima”, iar Ioan din Singuratate, despre “miscarile ascunse ale inimii” si “relele tainuite”, despre “fiinta ascunsa” a omului sau despre “lucrurile ascunse in adancurile inimii”. Sfantul Ioan Scararul, la randul sau, vorbeste despre “intunecarea dinauntru cea nevazuta”. Sfantul Grigorie cel Mare vorbeste si el despre patimile “ascunse in cutele cele mai tainuite ale inimii” “Nenumarate patimi zac in sufletele noastre fara ca noi sa le cunoastem”, spune iarasi Evagrie. Sfantul Maxim marturisitorul, Sfantul Talasie si Sfantul Isihie Sinaitul reiau aceasta afirmatie aproape cuvant cu cuvant. Sfantul Ioan Casian, in aceeasi perspectiva, face aluzie la semintele pacatelor care incoltesc in adancul inimii, ramanand ascunse in tainitele lui. Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse in inima sunt asemenea serpilor care se furiseaza prin case si vorbeste despre “poftele ce zac inlauntrul inimii si se misca cu putere”. El arata ca orice patima, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curatit deplin consta din predispozitii latente care se manifesta atunci cand afla bun prilej. El vorbeste astfel despre “gandurile rele care zac in noi”, despre “gandurile ascunse pe care le adapostim in noi”, despre “roiul patimilor ascunse inlauntru”. Dintre acestea, el pune in evidenta uitarea, nepasarea trandava si nestiinta, “patimile cele mai adanci si mai launtrice”, “care zac in adancurile inimii”, pacate rele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decat celelalte”. Chiar Apostolul Pavel vorbeste despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) si despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adreseaza astfel lui Dumnezeu: “Gresalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma” (Ps. 18,13).

Omul isi cunoaste patimile pe masura sporirii sale duhovnicesti. Celui care traieste departe de Dumnezeu, ele ii raman cu totul ascunse ori le vede numai cand se manifesta in mod grosolan sau cu violenta. insa cel ce se apropie de El si-I implineste poruncile, le vede tot mai limpede, in lumina Duhului Sfant. In aceasta privinta, e mare deosebirea intre omul pacatos, cu totul orb in fata patimilor, si cel care sporeste in nevointa. Cel dintai nu-si vede patimile pana cand acestea nu intrec masura pacatoseniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului insa le zareste pe cele ascunse in cele mai adanci tainite ale inimii sale. “Cata vreme cineva este tinut de lucrurile cele vazute ale acestei lumi, este incurcat cu diferite legaturi pamantesti si este antrenat in patimile cele rele, nici macar nu stie ca inauntrul sau mai exista o lupta, o batalie si un razboi. Abia atunci cand omul se ridica la lupta si se elibereaza de legaturile vazute ale acestei lumi [...], cand incepe sa staruiasca in poruncile Domnului, lepadandu-se de lumea aceasta, abia atunci poate sa cunoasca lupta cea launtrica a patimilor, care se ridica in el, razboiul cel launtric si cugetele cele viclene. Daca nu se ridica la lupta, dupa cum am spus mai inainte, daca nu se leapada de lume, daca nu se dezbara din toata inima de poftele cele pamantesti si daca nu vrea sa se lipeasca cu totul de Domnul, nu cunoaste vicleniile ascunse ale duhurilor rautatii, nici patimile cele ascunse in el, ci este strain de el insusi, nestiind ca poarta in sine rani si patimi ascunse.” Pentru a ne face sa intelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce razboi duhovnicesc si orbirea celui care nici nu stie ca exista un astfel de razboi, Sfantul Ioan Casian se foloseste de o comparatie foarte lamuritoare: “Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete [...]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, “vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga» (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor.” Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor”, spune Sfantul Ioan Scararul. “Multi dintre cei mandri nu se cunosc pe ei insisi socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia virtutii in ceasul iesirii din viata.” Mandria este cea care duce pe om la “indreptatirea de sine”, dupa cum spun Parintii, care-l face sa nu-si recunoasca pacatul si sa nu fie constient de el.

Se intampla ca insusi omul duhovnicesc nu-si cunoas te patimile, pentru ca adesea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ele se afla in stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormiteaza. Nemiscarea lor indelungata il face chiar pe cel veghetor sa se socoteasca lipsit sau izbavit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decat o mare inselare.

Intr-adevar, pe langa pacea pe care o rodeste nepati mirea, la care se ajunge pe culmile nevointei, cand omul este cu adevarat izbavit de orice patima, exista, dupa cum arata Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci cand acestia sunt siguri ca in fapt bietul suflet se afla in stapanirea lor. De pilda, atunci cand fie slava desarta, fie mandria iau locul tuturor celorlalte patimi.

Se mai poate ca, prins in multimea si agitatia trebu rilor lumesti, omul sa nu-si simta patimile, preocuparile de zi cu zi impiedicandu-l sa-si cunoasca starea. “Prin

trup, sufletul e distrat si uita de patimi”, spune, in acest context, Avva Dorotei; insa, spune tot el, “sa vina careva dintre voi, sa-l inchid intr-o chilie intunecoasa, sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu se intalneasca cu nimeni, sa nu cante psalmi, sa nu se roage, nici sa-si aminteasca deloc de Dumnezeu numai trei zile. Si vei afla ce fac patimile cu el”.

Cand insa omul paraseste cararile lumii si incepe sa umble pe calea duhovniceasca, se starnesc in el cu furie patimi pana atunci nestiute sau care-i pareau cu totul mici si neinsemnate. “Sa nu ne miram – spune Sfantul Ioan Scararul – daca, intrand in arena nevointei, ne vom vedea la inceput mai patimasi decat in viata din lume [...]. Caci fiarele ascunse, mai inainte nu se aratau.” Iar Avva Talasie atrage atentia asupra faptului ca: “in sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe fata insa abia atunci cand respingem lucrurile”.

Cel mai adesea, in vreme de ispita afla omul care-i sunt patimile. “Sunt multe patimi in suflet pe care nu le cunoastem pana cand nu vine ispita, ca sa ni le arate”, spune Ev agrie.

De asemenea, omul nu-si cunoaste patimile cata vreme nimeni si nimic nu i le trezeste si nu i le rascoleste. Daca nu are ganduri pacatoase, aceasta nu inseamna ca e lipsit de pacate, ci doar ca pe moment lipseste lucrul in stare sa i le starneasca. “Altceva este a te izbavi de ganduri si altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbaveste cineva de ganduri, cand nu sunt de fata acele lucruri fata de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund in suflet, iar cand se arata lucrurile, ies la iveala.” Stim din viata pustnicilor ca in singuratate nu se misca in om patimile pe care le isca intalnirea cu semenii; dar ele se ivesc indata ce se paraseste sihastria. “Negresit, price patimi nevindecate vom duce in pustie, le vom simti acoperite in noi, si nu sugrumate”, spune Avva Ioan Casian. “Cate un om pare rabdator si smerit pana nu s-a intovarasit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de mai inainte. Patimile ce stateau ascunse au si irupt ca niste cai fara zabala care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din grajd, ranindu-l de moarte pe cel care-i mana. Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii si mai mult se aprind in noi patimile daca n-au fost sugrumate mai inainte.” Acelasi Sfant Parinte, in alta scriere a sa, spune din nou ca daca omul nu lupta impotriva patimilor sale si nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotriva, se intaresc tot mai mult: “Sa stim bine ca daca ne retragem in locuri indepartate si pustii fara sa ne fi curatit de toate patimile noastre, nu inseamna ca, nemaiputandu-le practica acolo, ele nu exista in noi ca dorinta. Ramane ascunsa in noi, serpuind oarecum, radacina tuturor patimilor daca n-a fost smulsa, si o simtim dupa oarecare semne ca traieste inca in noi. Si nu doar traieste, ci si sporeste tot mai mult”. “Lucrarea pacatului ne lipseste, iar nu pofta. Aceste patimi, daca ne amestecam din nou cu oamenii, de indata ies din hrubele simturilor noastre, dovedind ca ele nu se nasc atunci cand tasnesc cu putere, ci ca abia atunci au iesit la iveala, dupa ce statusera multa vreme ascunse.”

Invatatura Sfantului Parinte e limpede: pana nu e deplin starpita din suflet, patima ramane vie si creste in ascuns, fara ca omul sa-si dea seama; si, pe masura ce creste, capata tot mai multa putere si, indata ce afla prilejul, izbucneste cu cea mai mare furie. Aceasta se intampla insa numai daca omul e lipsit de luare-aminte si nu se straduieste s-o biruie cu puterea harului.

Vedem din toate aceste texte ca pornirile patimase ale omului nu sunt determinate, asa cum se crede cel mai adesea, de circumstante exterioare. Evenimentele si oamenii nu fac decat sa dea la iveala patimile ascunse in suflet. “Fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci cand e tras si momit de ea”, spune Sfantul Apostol Iacov in epistola sa (1, 14). Iar Sfantul Ioan Casian atrage atentia asupra faptului ca: “Negresit, niciodata nimeni nu e impins la pacat fiind atatat de patima altuia daca n-are inchisa in inima lui hrana pacatelor si nici nu trebuie sa credem ca cineva este amagit pe data cand, la vederea, frumusetii unei femei, cade in nerusinata desfranare, ci mai degraba ca aceasta vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafata boala ascunsa, incuibata in adancul lui”. “E un lucru de ras si o judecata stramba – scrie Avva Dorotei – sa spuna cineva despre un altul care l-a suparat zicandu-i vreun cuvant: “De nu venea acesta si nu-mi vorbea si nu ma tulbura, n-as fi pacatuit!» Oare cel ce i-a spus lui acel cuvant a sadit in el patima? Acela doar i-a aratat lui patima care era in el [...]. Asa si acesta se socotea pe sine sezand in pace si in liniste, dar in la-untrul lui avea patima si nu stia. A fost de-ajuns sa-i spuna fratele acela un singur cuvant si a scos la aratare putreziciunea ascunsa inlauntru.” Dand un acelasi exemplu, Sfantul Ioan Casian conchide: “Cand cineva invins de o ocara se aprinde de focul supararii, trebuie sa credem ca pricina acelui pacat nu este muscatura defaimarii, ci mai degraba vadirea slabiciunii ascunse”.

Patimile pe care omul nu si le cunoaste genereaza o profunda stare de boala. Cu patimile stiute – care si ele ranesc grav sufletul – omul se poate lupta mai usor. insa cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul insusi nu vrea sa stie, fie nemarturisite – sunt pricina de mult rau si de boala grea a sufletului. Active si puternice, pentru c-au fost lasate sa creasca si sa se intareasca fara nici o opreliste, ele rod si macina pe incetul sufletul, surpandu-l pe nestiute. “Gandul ascuns ruineaza sufletul, iar cel ce se tainuieste pe sine se va imbolnavi”, spune Sfantul Ioan Casian. Iar intr-una din convorbirile sale duhovnicesti aminteste cuvintele lui Avva Theor despre “puterea pe care gandurile ascunse o au asupra noastra, despre natura lor si despre robia groaznica ir care ne tin cata vreme raman nemarturisite”. Un aii Sfant Parinte invata, in acelasi sens: “Pe masura ce omul isi tainuieste cugetele, ele se inmultesc si se fac puternice [...]. Dupa cum cariul macina lemnul, tot asa gandurile pacatoase strica inima”.

Asadar, primul pas spre tamaduirea sufletului este scoaterea la lumina a patimilor care zac in el, ca omul sa-si vada si sa-si cunoasca starea de pacatosenie.

Jean Claude Larchet

sursa: crestinortodox.ro

 In perioada 25 mai-2 iunie a.c., parohia “Sf. Ierarh Nectarie” – Coslada a organizat un pelerinaj in Grecia, in peste 2o de manastiri si biserici. Imagini de la acest pelerinaj se gasesc în sectiunea de fotografii.

Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, “Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?”, acesta ii raspunsese simplu: “Roman! Roman de profesie!”. Si “porecla” de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: “Petre Tutea, Romanul”.

Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese:

- In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei… “Popa de tara”.

- Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie.

- Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera.

Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de “Roman si popa de tara”.

Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba:

- Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul?

Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica.

Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand – in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul – intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie.

- Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect.

- Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii.

- Si de aceea cascati gura la el?

- D-aia, da! intarira taranii.

Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face – primi “indicatii de sus” care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: “Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da’ ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta”. Asa ca ii organizase pe cei mai “concesivi” in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani.

Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese “naprasnic” popa care-i “spovedea pe unde apuca”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii.

Tema pentru autoanaliza nu stiu carui “constient” era: greseala politicii legionare.

Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, “acuzand” – chipurile! – Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica:

- Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face!

- Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani?

Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei “intelegatori” erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand.

- De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare?

Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea.

Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu – motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari – sa-i spuna ca “cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!”.

- Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos – conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul “bandit” cu cel de “domn”.

- Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei!

- Si atunci?

- Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut.

- Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo!

- Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea.

Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate – din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri.

- Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii.

- Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi?

- Ca si noi, doar instrumentele Sale.

- Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie.

- Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra.

- Cum vine asta?

- Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen – ca dumneavoastra, de pilda – nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta.

- Adica, domnule?

- Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles?

Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit.

- Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu!

Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca “marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant”.

(Cf Marcel Petrişor- Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, 2008).

sursa: Ciprian Voicilă

Slava de la Litia Sfantului Ioan Rusul (pe opt glasuri, compusa de Dimitrie Voicescu); Concertul sustinut cu ocazia praznuirii ocrotitorului Bisericii maternitatii Polizu din Bucuresti, Sfantul Ioan Rusu, sarbatorit pe 27 mai, in Aula Magna “Teoctist Patriarhul” din incinta Palatului Patriarhiei, de grupul de psalti Tronos al Patriarhiei Romane, condus de parintele diacon-protopsalt Mihail Buca. La acest concert a participat si renumitul protopsalt grec Theodoros Vassilikos care a oferit cateva momente muzicale de exceptie.