Cand mergi la duhovnic trebuie sa-ti spui pacatele, iar nu virtutile. Insa pacatele tale si nu ale altora. Sa nu mergi la duhovnic si sa incepi a-i spune ce a facut unul si altul. Nu, ci ceea ce ai facut tu. Iar pentru a face o marturisire buna, trebuie sa ai in vedere urmatoarele:

a) Mai inainte de a merge la duhovnic, trebuie sa te pregatesti. Iar atunci cand spun ca trebuie sa te pregatesti, am in vedere faptul ca mai inainte de toate trebuie sa te rogi.

b) Dupa aceea, cauta sa-ti amintesti toate pacatele tale pe care va trebui sa le marturisesti ca sa nu te straduiesti sa ti le amintesti in clipa aceea si astfel sa devii obositor pentru duhovnic.

c) Cand te vei afla inaintea duhovnicului tau, lasa-ti inima sa marturiseasca pacatele tale cu sinceritate si fara indreptatire de sine.

d) Sa marturisesti numai pacatele tale, iar nu pe cele straine. Sa spui toate pacatele tale, nu pe unele sa le spui, iar pe altele sa le tainuiesti. Sa stii ca pacatul nedescoperit ramane neiertat, iar pe deasupra, il maniem si pe Dumnezeu. Daca ai de gand sa mergi la duhovnic si sa ascunzi pacatele, mai bine sa nu mergi deloc. Sfantul Cosma Etolianul spune: Daca ai o suta de pacate si spui la duhovnic numai nouazeci si noua, tainuind unul, atunci toate pacatele tale raman neiertate.

e) Sa nu te rusinezi, nici sa te temi, deoarece unii din pricina rusinii si a fricii isi spun pacatele cele mici si neinsemnate, iar pe cele mari si de moarte le ascund.

f) Sa marturisesti pacatele tale asa cum au fost savarsite, deoarece multi crestini, in straduinta lor de a se indreptati, le infatiseaza in mod diferit fata de felul in care au fost savarsite.

g) De asemenea, la duhovnic sa spui pacatele tale, iar nu sa-i povestesti diferite intamplari din viata ta. Acestea sa i le povestesti alta data, cand duhovnicul va avea timp si nu va astepta pe altii pentru Marturisire.

h) Atunci cand te marturisesti la duhovnic sa spui nu numai ce ai facut, ci si ce ai spus, ce ganduri rele ai avut, ce ai poftit si, in general, tot ceea ce este pacatos. Sa spunem nu virtutile si lucrurile bune pe care le-am facut, ci pacatele noastre.

i) Ia aminte, ca nu cumva sa te asemeni cu acei crestini care merg la duhovnic si spun nu pacate concrete – de exemplu: am furat, m-am maniat, am hulit, am desfranat si altele, – ci: “Eu, parinte, sunt cel mai mare pacatos”. Si nu spun ce au facut de au devenit atat de pacatosi. Sau iarasi: “Eu, parinte, am facut toate pacatele”. Insa nu marturisesc nici unul. Iar altii, atunci cand duhovnicul le spune sa marturiseasca ceea ce le ingreuiaza constiinta, ei raspund: “Nu am nimic pe constiinta” sau “intrebati-ma Sfintia Voastra, Parinte!”

Tu, fratele meu, atunci cand mergi la duhovnic, nu astepta sa te intrebe el daca ai facut cutare sau cutare pacat, ci spune tu mai intai pacatele tale cu zdrobire de inima. Descrie tu singur duhovnicului starea ta sufleteasca, exact asa cum faci pentru trupul tau atunci cand mergi la medic, in sfarsit, niciodata sa nu mergi la duhovnic numai ca sa iti citeasca rugaciunea de iertare. Fara Marturisire, rugaciunea de iertare nu poate fi citita. Toate acestea sa le ai in vedere, atunci cand vrei sa faci o Marturisire buna.

Si acum sa vedem consecintele unei Marturisiri bune.

PRIMEJDIA AMANARII

Amanarea marturisirii este o primejdie de moarte. Un proverb zice: Drumul de maine ne conduce in tara lui niciodata. Cu amanarea necontenita te osandesti pe tine insuti si in aceasta viata, dar mult mai mult in cealalta, in viata vesnica. Mai bine ar fi daca am spune: “Maine voi pacatui, astazi ma voi pocai”.

Stiu ce imi vei spune: ca ai de gand sa mergi sa te marturisesti, insa nu acum, ci atunci cand vei mai imbatrani putin. Atunci cand vor trece putin anii tineretilor tale, cand se vor sfarsi treburile care te preocupa in acest moment si care te tin cu sila in viata cea plina de ticalosii a pacatului, inca imi vei mai spune ca ai de gand sa te indrepti si sa devii un bun crestin, ca vei purta grija de suflet insa nu acum, ci mai tarziu, cand vei iesi cu bine la pensie, atunci cand vor incepe batranetile. Asadar, te vei marturisi cand vor lua sfarsit treburile tale, cand vei imbatrani, cand va sosi timpul potrivit etc.

Ah, ticaloase suflete, cat de bine ti-a intins diavolul cursa amanarii si cat de usor te-a prins! Acum am aflat de ce nu mergi sa te marturisesti si de ce amani aceasta pentru ziua de maine, pentru mai tarziu, pentru viitor. Insa as vrea sa te intreb: Ia spune-mi, tot astfel amani si treburile cu care te ocupi, precum si obligatiile tale familiale? Cu siguranta ca nu. Asadar, pentru lucrurile cele pamantesti si trecatoare nu ingadui nici o amanare, insa pentru mantuirea sufletului tau si pentru lucrurile cele vesnice si netrecatoare amani necontenit. Ai spus ca vei purta grija si de suflet, dar mai tarziu, atunci cand vei imbatrani. Bine, dar esti incredintat ca vei apuca sa imbatranesti? Ai facut invoiala cu moartea? Nu vezi ca mor mai multi tineri decat cei batrani? Nu vezi cine sunt cei care mor in accidentele de circulatie? Nu vezi cine sunt ucisi in razboaie? Asadar, sa nu te batjocoreasca diavolul cu astfel de sfat pierzator ca, adica, vei purta grija de suflet atunci cand vei imbatrani. Diavolul va avea si atunci cursa pregatita. Sa presupunem ca vei imbatrani si tu ca si ceilalti. Dar atunci vei putea, oare, sa porti grija de sufletul tau? Crezi ca varsta batranetii este potrivita pentru pocainta? Atunci de ce atatia batrani si atatea batrane traiesc departe de Dumnezeu? De ce arata si acestia atata nepasare pentru mantuirea sufletelor lor? Dar sa stii, fratele meu, ca Dumnezeu nu se lasa batjocorit Afla ca atunci cand vei imbatrani, – daca vei mai apuca sa imbatranesti – nu vei lasa tu pacatul, ci pacatul te va lasa pe tine, dupa ce isi va fi facut lucrarea sa distrugatoare in sufletul tau. Sa nu crezi ca este lucru usor ca sa treci dintr-odata de la o viata traita atatia ani in pacat la o viata de sfintenie. Pacatul pe care l-ai slujit atatia ani s-a inradacinat adanc in sufletul tau si nu va lasa nici vointa, nici inima, nici trupul si nici mintea sa ravneasca cele ceresti. Nu te va lasa sa te pocaiesti si sa-ti plangi pacatele. Impreuna cu trupul iti va imbatrani si sufletul in pacat.

Dupa toate acestea mai continui sa gandesti in acest chip? Vei continua sa amani? Nu-L vezi pe Hristos, Care te cheama sa mergi langa El? Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Nu auzi cat de tare bate la usa sufletului tau si asteapta sa-I deschizi? Iata, stau la usa si bat. Daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra si voi cina cu el si el cu Mine. Nu auzi cuvintele de Dumnezeu insuflate ale Apostolului Pa-vel? Noaptea a trecut, ziua s-a apropiat. Sa lepadam, asadar, lucrurile intunericului si sa ne intrarmam cu armele luminii. Nu mai amana mantuirea sufletului tau. Nu maine, deoarece ziua de maine nu este a ta; nu maine, ci astazi. Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va invartosati inimile voastre.

Acum, iar nu mai tarziu. Acum cat esti tanar sa traiesti o viata crestineasca si duhovniceasca, ca sa poti si la batranete sa duci o astfel de viata. Acum este timpul potrivit si nu mai tarziu. Iata vreme bine-primita, iata acum ziua mantuirii. Dupa toate acestea, fratele meu, sa te adresezi sufletului tau nepasator si impreuna cu imnograful Bisericii noastre sa spui: Suflete al meu, suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si ai sa te tulburi Desteapta-te, dar, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni si toate le plineste.

Ieromonahul Cosma

Traducere Ieroschim. Stefan Nutescu

sursa: crestinortodox.ro

Un tanar a venit la invatatorul sau si l-a intrebat cum poate scapa de ispite.

Invatatorul i-a spus:

- Scapa de lene. Ia aminte la pasarea care nu poate fi prinsa atunci cand zboara, ci numai in momentul in care sta pe loc.

“Nu ne este de ajuns spre mantuire numai Botezul”, spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Putem spune acelasi lucru despre toate celelalte Sfinte Taine. Omul care se impartaseste de ele nu devine cu adevarat o noua faptura, asemenea lui Hristos, decat daca se deschide cu toata fiinta sa harului care ii este daruit prin Sfantul Duh, daca isi indreapta toate puterile si toata viata sa spre Dumnezeu. Altfel spus, pe langa conditiile obiective ale tamaduirii si indumnezeirii noastre, care sunt Sfintele Taine, trebuie sa existe conditiile subiective, care sunt libera noastra participare personala, impreuna lucrarea de bunavoie cu harul primit. Sfintele Taine ne daruiesc viata in Hristos, dar cu “stradania binevoitoare a omului”, scrie Sfantul Nicolae Cabasila, adaugand ca viata in Hristos sta intr-o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu omul: “lucrarea porneste de la Dumnezeu, din partea noastra se adauga bunavointa. A Lui e propriu-zis savarsirea, a noastra e dorinta de impreuna-lucrare”.

Dumnezeu, respectand libertatea omului, nu-i da cu sila harul Sau, ci numai daca acesta vrea sa-l primeasca si-l doreste cu toata fiinta sa; el nu ia locul omului si nu actioneaza in locul lui. “Omul, scrie Sfantul Macarie Egipteanul, are, potrivit firii sale, vointa libera; pe aceasta o cere Domnul. El ii cere omului ca, in primul rand, sa cunoasca; cunoscand, sa iubeasca; si, in sfarsit, iubind, sa fie gata sa implineasca voia Sa. Faptul insa ca mintea este impulsionata, ca suporta osteneli si ca savarseste o lucrare, nu apartine omului, ci harului lui Dumnezeu, care se da celui ce vrea (sa faca voia Lui) si crede (in El). Vointa omului este deci un ajutor esential. Fara vointa omului, Dumnezeu insusi nu face nimic – desi poate -, din respect fata de liberul arbitru. Prin urmare, lucrarea mantuitoare a Duhului depinde de vointa omului”. Altfel spus, cu toate ca vindecarea si mantuirea omului isi au unicul izvor in Hristos si ne sunt daruite doar in Biserica, prin Sfantul Duh, ele presupun totusi asentimentul si conlucrarea omului. Ele cer, cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, ca “voia omului sa concorde cu harul”. Ele se lucreaza prin sinergia dintre harul dumnezeiesc si stradania omeneasca. Sfantul Macarie spune ca, daca “sufletul (…) nu conlucreaza cu harul Duhului, care se afla in el, atunci este dezbracat de cinste si este imbracat cu ocara, este indepartat de la izvorul vietii, ca unul care s-a facut nevrednic de acesta si de comuniunea cu imparatul cel ceresc”. In toate Sfintele Taine, si in special la Botez, Dumnezeu revarsa harul Sau in chip deplin asupra omului; iar omul trebuie sa-l pastreze si sa-l faca al sau, sa-l asimileze, sa-l faca sa rodeasca in el, deschizandu-i-se in intregime, lasandu-se patruns si transformat de har, supunandu-i-se si punandu-si fiinta si existenta in acord cu el. Vorbind despre Botez, Sfantul Diadoh al Foticeei spune: “renastem prin apa (…), iar prin aceasta indata ne curatim si sufletul, si trupul, daca venim la Dumnezeu de bunavoie, din toata inima”.

Pe de o parte, omul trebuie sa se straduiasca sa pastreze harul primit. Astfel, Sfantul Nicolae Cabasila scrie: “La inceputul ei, aceasta viata atarna numai de atotputernicia Mantuitorului; dar a ne-o pastra pe mai departe intreaga si a ramane vii in toata vremea desfasurarii ei cere stradanie si din partea noastra; urmeaza ca, spre a putea sta pana la sfarsit in puterea harului..,, se cer din partea noastra multe incordari si grele stradanii”. Aceasta nu inseamna ca harul primit la Botez s-ar putea lua de la om; el ii apartine de-acum prin fire, indiferent de evolutia sa ulterioara, asa cum spune Sfantul Serafim de Sarov. Dar omul il poate pierde. Sfantul Macarie Egipteanul explica astfel acest lucru: “Ar fi de neinteles cum de s-a scris: “Nu stingeti Duhul” (l Tes. 5, l9), daca tu nu l-ai stinge atunci cand, neglijent fiind, vointa ta nu se acorda cu El”.

Pe de alta parte, omul trebuie sa se straduiasca sa sporeasca harul. Aceasta nu inseamna ca harul i-ar fi dat omului cu masura, doar in parte. La Botez, crestinul primeste plenitudinea harului. Ramane insa ca el insusi sa se dezvolte in conformitate cu harul, sa staruiasca in har si sa se lase patruns de el. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca “schimbarea vietii noastre dobandita prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare daca noi ramanem tot in starea in care am fost”, si chiar ajunge sa spuna ca, daca omul “duce dupa primirea tainei o viata la fel cu aceea dinaintea ei”, daca nu se straduieste ca toata fiinta sa si intreaga lui viata sa fie conforme cu chipul lui Dumnezeu restaurat prin Botez, atunci “apa (Botezului) e numai apa, pentru ca nu se vede nicaieri in cel nou nascut nici o urma de dar al Duhului”.

Altfel spus, omul trebuie sa implineasca si sa desavarseasca in mod personal si prin libera sa voie, in intreaga sa fiinta si in toata viata sa, darurile sadite in firea sa prin har, caci, dupa cum scrie Sfantul Grigorie de Nyssa: “Nu poti fi ceea ce n-ai ajuns”. Sfantul Diadoh al Foticeei, la randul sau, spune ca prin Botez harul cel sfant aduce doua bunuri: cel dintai, care se daruieste deindata, este restaurarea chipului lui Dumnezeu din om, iar al doilea, care este ajungerea la asemanarea cu Dumnezeu, “asteapta sa infaptuiasca aceasta impreuna cu noi”.

Dintre toti Sfintii Parinti, Sfantul Marcu Ascetul este fara indoiala cel care a afirmat cu cea mai mare tarie si in modul cel mai direct toate acestea, mai ales in tratatul sau despre dumnezeiescul Botez. El insista asupra faptului ca “Sfantul Botez este desavarsit”: prin el, omul primeste harul desavarsit al Sfantului Duh, curatirea deplina, eliberarea din robia pacatului si sfintirea intregii sale fiinte. Daca dupa Botez noi continuam sa pacatuim si sa vietuim in chip patimas, daca si dupa aceea suferim din pricina raului si suntem bolnavi cu sufletul, aceasta nu se datoreaza catusi de putin urmarilor pacatului stramosesc, caci am fost spalati de acestea, si nici tiraniei diavolului, de vreme ce am fost scosi de sub stapanirea lui. Numai din pricina lipsei noastre de grija ni se intampla toate acestea si noi suntem deci raspunzatori pentru ele. Harul care ni s-a dat este cu totul desavarsit, noi suntem cei nedesavarsiti fata de el. Harul pe care-l avem in chip deplin nu se face vadit si nu devine lucrator decat pe masura credintei si nadejdii noastre si, in general, pe masura implinirii poruncilor. La Botez, Dumnezeu ne-a daruit plenitudinea harului Sau, care locuieste in chip tainic in noi, fara a ne impune savarsirea binelui. Respectand libertatea noastra, El nu ne sileste sa-i primim roadele. Omul este deplin curatit prin Botez, dar ii ramane libertatea de a pacatui; iar daca pacatuieste, el ajunge intinat ca mai inainte. De aceea, omul trebuie sa lupte ca sa nu se mai intoarca la cele dinainte si sa nu mai cada in pacat si in patimi.

Greselile care se fac dupa Botez nu se datoreaza vreunei nedesavarsiri a acestuia, ci se fac din pricina lipsei noastre de credinta si din lipsa de grija fata de lucrarea poruncilor. Pe noi insine trebuie sa ne invinuim pentru pacatele noastre, iar nu pe Adam sau pe diavol, caci prin Botez am fost cu totul eliberati de inclinarea spre rau mostenita prin pacatul lui Adam si de tirania diavolului. Avand deplina libertate, pacatele pe care le facem dupa Botez sunt “abateri ale libertatii”. Dupa Botez, noi suntem in continuare supusi ispitei, iar aceasta nu tine de noi, caci vine de la diavol, si nu suntem raspunzatori pentru ea, dar tine de noi sa i ne impotrivim si sa lepadam momelile lui si orice rasarire de gand rau. Si cu adevarat suntem cu totul liberi in fata ispitei, caci prin Botez ni s-a daruit puterea de a rezista atacurilor Satanei si de a birui ispita. Daca mi primim gandurile rautatii, ele nu ne pot atinge si nici nu pot starui in noi. Iar de cadem in ispita, cu voia noastra cadem.

Pacatul lucreaza si dupa Botez in noi pentru ca am ales sa-l iubim si din pricina lipsei noastre de grija. Lucrarea raului in noi are numai doua cauze: parasirea poruncilor si faptele rele facute cu voia noastra dupa Botez. Ferirea cu totul de rau este cu putinta prin harul Botezului, caci am primit spalarea pacatelor si eliberarea de sub tirania diavolului, dar pastrarea curatiei care ne-a fost daruita cere impotrivirea la ispite si implinirea poruncilor, in duhul credintei si al nadejdii.

Tot astfel, punerea in lucrare a harului sfintitor si indumnezeitor care ne-a fost dat in chip desavarsit, dar tainic, la Botez cere si ea stradanie din partea noastra. El se arata lucrator si isi vadeste roadele pe masura credintei noastre, a nadejdii si a implinirii poruncilor. Astfel, daca harul nu poate spori in noi – caci este cu totul desavarsit si nimic nu-i lipseste, care sa-i poata fi adaugat prin stradaniile noastre -, noi putem spori in har.Virtutile la care ajungem nu sunt decat o dezvaluire din ce in ce mai ampla a harului de la Botez, prin implinirea poruncilor. Acelasi lucru il putem spune si despre Euharistie; cu toate ca prin ea crestinului ii este dat in chip deplin insusi Hristos, Care patrunde in toate madularele trupului si in toate puterile sufletului, ea nu actioneaza automat si oarecum magic.

Nici in acest caz Dumnezeu nu-l sileste pe om, lucrarea Tainei fiind legata de dispozitia duhovniceasca a celui care o primeste; ea are putere prin sine, dar aceasta nu se manifesta decat daca cel care s-a impartasit este pregatit sa o primeasca asa cum se cuvine. Rugaciunile dinainte de impartasire subliniaza chiar ca cel care “se impartaseste cu nevrednicie, osanda siesi mananca si bea”. Si tot aceste rugaciuni, ca si cele de dupa impartasire, il cheama pe crestin sa se deschida cu toata fiinta sa spre primirea Celui de care se impartaseste, ca sa se invredniceasca de lucrarea Sa tamaduitoare si sfintitoare si ca sa-si improprieze harul primit prin Sfanta Taina. Ca si harul Botezului, si harul Euharistiei se da in chip deplin tuturor celor care se impartasesc de el, dar lucrarea lui se arata in fiecare dupa vrednicie si in masura implinirii poruncilor.

De aceea, spune Sfantul Nicolae Cabasila, sunt unii “oameni care mai pastreaza semnele bolii si urmele ranilor, daca la vremea lor nu s-au ingrijit destul de aceste rani si daca sufletul nu le-a fost pregatit pe cat de mare era puterea de vindecare a harului luat”.

Lucrul acesta este valabil pentru toate celelalte Sfinte Taine. Astfel, Sfantul Maxim spune, vorbind in mod general, ca “fiecare dobandeste dupa masura credintei lui aratarea lucrarii harului. Asa incat fiecare isi este distribuitorul propriu al harului. Putem zice, atunci, o data cu Sfantul loan Gura de Aur: “Odata primit harul, de noi si de vrednicia noastra depind pastrarea lui si aratarea lucrarii sale”. Pentru a dobandi de la Hristos tamaduirea bolilor sale, este necesar ca omul sa voiasca cu adevarat sa se faca sanatos. El trebuie sa se intoarca spre El si sa-L cheme in ajutor, caci, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, “Hristos, dumnezeiescul Doctor, nu ne vindeca fara voia noastra”.

Iar Fericitul Teodoret al Cirului spune si el: “Doctorul sufletelor nu-i sileste pe cei care nu vor sa se foloseasca de leacurile Sale”. De aceea este cu totul de trebuinta ca mai intai de toate omul sa ia seama la starea sa, sa-si vada limpede bolile si, cunoscandu-le, sa nu se intoarca de la Cel care singur poate sa-l vindece. “Celor ce-si cauta intr-adevar vindecarea, scrie Sfantul Ioan Casian, nu le pot lipsi leacurile din partea acelui adevarat medic al sufletelor, mai ales celor care nu si-au dispretuit prin deznadejde si nepasare bolile, nu si-au ascuns primejdiile ranilor si nici n-au respins cu minte necugetata leacul, ci, fata cu slabiciunile capatate din nestiinta, ratacire sau trebuinta, cu minte smerita si totusi prevazatoare, au alergat la Medicul cel ceresc”.

Nu exista nici o suferinta pe care Dumnezeiescul Doctor sa n-o poata videca; e de ajuns ca omul sa-I ceara ajutorul si sa I se incredinteze cu totul, si va fi deindata izbavit de boala. “Nu sunt ranile tale mai mari decat stiinta Doctorului. Lasa-te cu credinta in grija Lui, arata-I Lui raul care te macina”, indeamna Sfantul Chirii al Ierusalimului. Tot asa spune si Sfantul Vasile cel Mare: “Marele Doctor al sufletelor e gata sa vindece si raul tau (…) Daca tu te dai pe tine insuti, El nu va mai sta la indoiala”. Sfantul Macarie Egipteanul arata si el ca prima conditie ca sa te vindeci este sa te duci la doctor: “Daca cel orb n-ar fi strigat, iar femeia bolnava de curgerea sangelui n-ar fi alergat catre Domnul, n-ar fi dobandit vindecarea”. Si tot el arata ca oricare om, chiar si cel slabit cu totul de boala, poate sa faca aceasta: “Cel lovit de boala si cuprins de fierbinteala si care zace in pat, fara sa mai poata lucra ceva din cele trebuincioase, totusi vorbeste despre ele si mintea nu-i sta pe loc, ci-si vede de gandurile ei (…) si chiar daca el nu se poate misca, intreaba totusi unde ar putea gasi un doctor bun si-si trimite prietenii sa-l aduca la el.

Tot asa, sufletul cazut dupa calcarea poruncii in boala patimilor si ramas fara nici o putere, daca se apropie de Domnul, daca crede cu tarie ca va primi ajutor de la El si daca se caieste de viata sa rea si pacatoasa de mai inainte, chiar daca este rapus de boala pacatului si nu mai poate implini poruncile care duc la viata cea adevarata, totusi nu-i lipseste puterea de a se ingriji pentru viata sa si poate sa-L strige din adancul inimii pe Domnul, singurul Doctor care poate cu adevarat sa-l vindece”.

Intr-un cuvant, cel care voieste sa se tamaduiasca nu are un lucru greu de facut. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca simpla dorinta si vointa de a ne insanatosi sunt de ajuns pentru a dobandi de la Hristos vindecarea sufletului nostru, de care trebuie sa ne ingrijim mai intai de toate; dar noi ne straduim sa scapam mai curand de bolile trupesti, care din punct de vedere duhovnicesc sunt mai putin daunatoare si a caror tamaduire cere mult zbucium si multa osteneala: “Nu este totdeauna usor sa lecuiesti relele trupesti, dar repede si usor poti tamadui bolile sufletului. Pentru neputintele trupului, e nevoie de doctorii scumpe si multi bani; vindecarea sufletului nu cere nici drumuri lungi de facut, nici bogatie. Cata osteneala nu ne dam pentru a lecui ranile care ne fac sa suferim (…)

Pentru cele ale sufletului, n-ai nevoie de nimic din toate acestea; ajunge sa vrei, ajunge sa doresti din toata inima sa te vindeci, si toate intra in buna randuiala (…). Caci Hristos, Domnul nostru, a vrut ca aceasta parte a noastra, cea mai de pret si cea mai de trebuinta, sa poata fi usor tamaduita, fara nici o cheltuiala si fara durere (…). Cand e vorba de trupul nostru, nu precupetim nimic, dam bani grei, chemam multi doctori, induram cele mai cumplite dureri, cu toate ca neputintele lui nu sunt atat de suparatoare. Iar de suflet nu tinem seama si nu ne ingrijim defel de el, cu toate ca pentru asta n-avem nevoie nici de bani, nici nu trebuie sa tulburam linistea altcuiva si nici nu trebuie sa suferim vreo durere; ci simpla hotarare si voia noastra sunt de ajuns, pentru ca el sa-si recapete sanatatea”.

Vointa de vindecare trebuie sa se arate nu numai in chemarea in ajutor a Doctorului, ci si in urmarea tratamentului. Cand cel bolnav vine la doctor, trebuie sa pazeasca cele poruncite de el”, spune Sfantul Varsanufie, adaugand: “Cel ce vine la doctor, de nu se pune in randuiala dupa porunca lui, nu se poate izbavi de boala”. Sfantul Ioan Gura de Aur insista si el asupra faptului ca bolnavul trebuie sa colaboreze cu doctorul, ca sa inlesneasca astfel actiunea doctoriilor; in cazul bolilor sufletesti, aceasta inseamna sa ramanem intru Hristos si sa primim cu toata inima ceea ce vrea El sa faca pentru vindecarea noastra. “Cand e vorba de vindecarea trupului, putem vorbi de trei lucruri, sau mai curand de patru, ori cinci: de doctor, de stiinta sa, de bolnav, de boala si de puterea leacului.

Cand acestea se infrunta, iese un adevarat razboi. Cand doctorul, stiinta lui si leacurile au ca sprijin vointa bolnavului, boala este biruita. Daca, dimpotriva, bolnavul nu le primeste ajutorul si nu le sprijina, cade prada bolii; iar daca, asa cum se intampla uneori, el chiar li se impotriveste si ia partea bolii, atunci ajunge sa se omoare singur. La fel se petrec lucrurile si aici; sau, mai bine spus, aici avem de-a face cu un lucru cu mult mai minunat (…). Atunci cand insusi Dumnezeu este Cel ce se ingrijeste de ranile noastre, numai sa ramanem cu El, si negresit vor fi indata tamaduite”. “Daca deci marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele, de unde vine pricina pierzarii, daca nu din slabiciunea vointei noastre ?”, intreaba Sfantul Varsanufie.

Omul isi arata vointa deplina de a fi vindecat si contribuie personal la tamaduirea pe care i-o da Dumnezeu prin cinci atitudini fundamentale, de care depinde vietuirea lui in Hristos si care-l fac in stare sa primeasca, sa-si improprieze si sa duca la rodire harul tamaduitor si mantuitor daruit de Sfantul Duh in Tainele Bisericii, iar acesta sunt: credinta, pocainta, rugaciunea, nadejdea si lucrarea poruncilor.

Jean Claude Larchet

sursa: crestinortodox.ro

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.

- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?

Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:

- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea. Apoi, dupa o mica pauza, adauga:

- Daca m-ai putea ajuta tu pe mine, poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.

- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.

- Bine, incuviinta batranul intelept.

Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:

- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.

… Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.

- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.

- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alearga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.

Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:

- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.

- Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit tanarul.

- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.

- Ia loc, te rog – ii spuse acesta, dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.

Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.

- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra si nu va dati pe degeaba, unuia sau altuia doar pentru ca lumea asta, prost asezata, le da o oarece “aura”!

Sa va iubeasca oamenii, ingerii si Bunul Dumnezeu!

“Tot ce-i trebuie raului ca sa reuseasca este ca oamenii buni sa nu faca nimic.” (Edmund Burke).

“Rugaciunile incep sa fie ascultate atunci cand vocea care le rosteste a pierdut puterea de a rani”.

“Viata nu se masoara cu numarul de respiratii pe care le aveti, ci in momente care iti taie rasuflarea”.

“Cei care au privilegiul de a sti, au datoria de a actiona” (A. Einstein)

Cine caută găsește, dar cine zice: nu mai este – acela nu află nimic.

Cine caută săraci cu dorința de a le face bine din toată inima, acela totdeauna află, pentru că este scris: „pe săraci totdeauna îi aveți cu voi” (Matei-26, 11)

Dar cine zice: nu mai sunt oameni săraci; acum toți au cele de trebuință – acela nici nu află pe nici unul.

Cine zice: o, ce mulți frați erau cândva prin locurile acestea… și se duce și-i caută, totdeauna află pe cei care au fost ieri sau pe care pot fi mâine.

Iar cine zice: în zadar, nu mai este nimeni; toți cei care erau cândva s-au lăsat ori s-au pierdut – acela nici nu va afla decât pustiu. Și acum, în veacul acesta, și în veacul viitor.

Cine nu caută pe frații săi cu dragoste și cu dor, acela nici nu merită nici să afle, nici să-i aibă.

Dar cine udă pe altul, acela va fi udat și el – și cine caută pe alții va fi căutat și el.

Un înțelept a spus odată așa:

O, cât de mulți se plâng astăzi că n-au cu ce să trăiască și cât de puțini se plâng că n-au cu ce să moară!

De sărăcia trupească se plâng toți oamenii, dar de sărăcia sufletească nu se plânge aproape nimeni.

Pe toți îi auzi plângându-se că n-au bani, sau n-au haine, sau case sau avuții, pentru a trăi cât mai fericiți pe lumea aceasta.

Dar câți se plâng, oare, cu durere adevărată că n-au destule fapte bune, destulă dragoste ostenitoare, destulă rugăciune fierbinte, destule lacrimi, destulă milă, destulă răbdare pentru a putea muri fericiți și pentru a putea să aibă fericirea vieții veșnice?

Pentru a-și putea câștiga o soartă comodă în viața aceasta cât învață omul, cât se frământă, cât citește, cât întreabă, cât ascultă, cât caută, cât asudă…

Dar pentru a-și câștiga o viață mai fericită în viața veșnică, un loc mai dulce, o stare mai sfântă, câți se trudesc, oare, cu adevărat?Câți învață cu dinadinsul? Câți asudă și plâng? Câți se roagă și suferă?

sursa: Cristian Stavriu

” Purtarea noastra, cat timp ne aflam in biserica, sa fie cuviincioasa, asa cum se potriveste omului care sta inaintea lui Dumnezeu. Sa nu ne indeletnicim cu discutii fara rost, ci sa stam cu frica si cu cutremur, cu luare aminte si cu evlavie, cu privirea plecata spre pamant si cu sufletul inaltat la cer. Pentru ca multi vin la biserica, repeta mecanic psalmi si rugaciuni si pleaca fara sa stie ce au spus. Buzele se misca, dar urechile nu aud. Tu nu-ti auzi rugaciunea ta si vrei sa ti-o auda Dumnezeu? Am ingenuncheat, spui. Dar mintea ta a zburat departe. Trupul tau a fost inlauntrul bisericii iar sufletul afara. Gura rostea rugaciunea iar mintea se gandea la dobanzi, contracte, afaceri, ogoare, cladiri, intalniri cu prietenii. Si toate acestea se intampla pentru ca diavolul este viclean. Stie ca in vremea rugaciunii dobandim mult folos duhovnicesc si de aceea ataca cu multa putere. Alteori suntem intinsi pe pat si nu ne gandim la nimic. Dar cand venim la biserica pentru a ne ruga, diavolul ne aduce o multime de ganduri ca sa nu ne folosim deloc.

Daca Dumnezeu iti va cere socoteala pentru nepasarea si lipsa de evlavie pe care o arati in timpul Sfintelor Slujbe ce vei face? Iata, in timp ce El iti vorbeste, tu, in loc sa te rogi, intri in vorba cu cel de langa tine despre lucruri nefolositoare. Chiar daca Dumnezeu ar trece cu vderea toate celelalte pacate ale noastre, acesta ajunge ca sa ne lipsim de mantuire. Sa nu socotesti ca aceasta este o greseala mica. Ca sa-i intelegi gravitatea gandeste-te ce se intampla intr-o situatie asemanatoare, in relatiile dintre oameni. Sa presupunem ca stai de vorba cu o persoana oficiala sau cu un prieten apropiat. In timp ce el iti vorbeste tu iti intorci nepasator capul si incepi sa discuti cu altcineva. Acela nu se va simti oare jignit de aceasta necuviinta a ta? Nu se va supara? Nu-ti va cere explicatii?

Vai! Te afli la Sfanta Liturghie si, in timp ce masa imparateasca este pregatita, Mielul lui Dumnezeu se jertfeste pentru tine, preotul se osteneste pentru mantuirea ta, tu stai nepasator. In vremea cand Serafimii cei cu cate sase aripi isi acopera fetele de frica si toate puterile ceresti impreuna cu preotul se roaga lui Dumnezeu pentru tine, in clipa cand coboara din cer focul Sfantului Duh si Sangele lui Hristos se varsa din precurata Sa coasta in Sfantul Potir, in clipa aceasta constiinta ta oare nu te mustra pentru neluarea ta aminte? Gandeste-te omule inaintea cui stai in vremea infricosatei jertfe si impreuna cu cine! Stai cu heruvimii si serafimii si toate puterile ceresti. Gandeste-te cu cine canti si te rogi! Ca sa-ti vii in sine este de ajuns sa-ti amintesti ca, desi ai trup material, te invrednicesti sa aduci cantare Ziditorului impreuna cu ingerii cei fara trup.

Asadar sa nu iei parte la aceasta cantare sfanta cu nepasare. Sa nu ai in mintea ta ganduri desarte. Alunga orice gand patimas si urca-te cu mintea la cer. Zboara acolo impreuna cu Serafimii si canta Preasfintei Treimi cantarea intreit sfanta.” (pag.19)

Sfanta Manastire Paraklitu – MERSUL LA BISERICA

Traducerea din limba greaca de Ieroschim. Stefan Nutescu SCHITUL LACU – SFANTUL MUNTE ATHOS

Ed. EVANGHELISMOS, Buc. 2005

sursa: ortodoxia prin ochii mei

Asadar, sa facem rabdare in boli si incercari, pentru a primi o “pensie”, fie ea cat de mica. Pentru ca nimic din cele ce se intampla nu le ingaduie Dumnezeu, daca nu iese din ele ceva bun. Uneori Dumnezeu ingaduie sa se intample ceva unui om, incat sa fim nevoiti sa-l ajutam si astfel sa scapam noi de ceva rau.

Cand eram la Stomio, am coborat odata in Konita si ma intorceam la manastire incarcat cu multa greutate. Mergeam pe o carare abrupta si stramta si ma grabeam sa ajung repede, deoarece soarele incepuse sa apuna si nu voiam sa-mi neglijez indatoririle mele duhovnicesti. Pe la mijlocul drumului, insa, vad inaintea mea pe cineva cu doi catari incarcati cu lemne. Unul cazuse de o parte, a cararii, celalalt de calalalta parte. Deja omul se afla in primejdie. Era firesc sa-l ajut. Asadar, l-am ajutat si i-am carat si lemnele o bucata de drum. Omul s-a bucurat. Mi-a spus multumesc de o mie de ori, insa si eu m-am bucurat ca l-am ajutat. Am intarziat cam vreo douazeci de minute. Am luat-o din nou la picior. “M-ai salvat, m-ai salvat!” imi striga acela de departe. Dar cand am ajuns in varf, ce sa vad? La o distanta de douazeci de minute de mers, avusese loc o avalansa. Se desprinsesera niste stanci si o luasera la vale ca aruncate din prastie, tarand dupa ele copaci si tot ce intalneau in cale.

Atunci am inteles ca daca nu m-as fi oprit, as fi fost pierdut. Dumnezeu a iconomisit ca aceluia sa-i cada catarii, ca sa ma izbavesc eu. Si pe deasupra imi mai si multumea.

Atunci m-am intors inspre locul de unde venisem si am strigat: “M-ai izbavit! Multumesc!”

- V-a auzit, Parinte?

- Nu, dar eu mi-am facut datoria.

fragment din: PARINTELE PAISIE MI-A SPUS…

Ed. “EVANGHELISMOS”, Buc.2006

sursa: Ortodoxia prin ochii mei

Un calugar, fara sa tina seama de sfaturile duhovnicului sau, s-a nevoit peste masura, incat trupul ii era ca o umbra. A postit aspru, timp de mai multe zile.

Duhovnicul sau, vazand starea la care a ajuns din cauza ispitelor, i-a spus:

- Trupul este precum o haina. Daca o ingrijim, o putem purta mai mult timp, iar daca ne batem joc de ea, se va rupe si va trebui sa o aruncam. Te rog sa-ti intaresti trupul prin mancare si rugaciune.

Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu

Mădălina Manole s-a sinucis, Ceauşeştii au fost dezgropaţi, Dan Diaconescu preşedinte. După câteva săptămâni petrecute în America cu ani în urmă, mi-am schimbat biletul de avion ca să plec mai repede. Unul dintre motive era că laptele avea gust de banane, bananele – de peşte, peştele – de pâine, pâinea avea gustul aerului din camera de hotel şi toate gust de prezervativ cu arome. Cam asta îmi lasă în gură ştirile-bombă, breaking-newsele, red-alerţii care umplu ecranele în ultima vreme. Osemintele Ceauşeştilor, cadavrul furajdanizat al Mădălinei M., D. Diaconescu împingând degetul gros prin ecran către populaţie sunt toate fabricate din aceeaşi materie de bază, păstoasă, groasă, pestriţă şi unsuroasă, şi ambalate într-o ţiplă strălucitoare, pe care dacă apeşi prea tare simţi nevoia să te speli pe mâini. Tovarăşii mei de breaslă jurnalistică frământă pasta asta zile în şir, cu nesfârşite serii de întrebări inepte şi aiureli “istorice” (“Ceauşescu, preşedintele României din 1965!”), străduindu-se să mulgă ceva rating de la cioporul de cugetători plurivalenţi, mereu aceiaşi, convocaţi sistematic în televizor. Şi să coacă pasta într-o pâine de mâncat. E greu.

Am refuzat invitaţiile de a comenta aceste “superştiri” la TV, stimaţi cititori, pentru că nu cred că vreuna dintre ele ar trebui să însemne mare lucru pentru populaţia României de azi. M. Manole era o vedetă ieşită de pe afiş, atât de îndrăgostită de sine că n-a mai suportat lipsa succesului şi apropierea bătrâneţii; prin sinucidere, şi-a înşelat pur şi simplu copilul, pe care nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să se nască şi apoi să crească fără mamă. Şi a făcut-o într-o ţară în care multe mame abia mai au ce să le dea copiilor de mâncare. Adio şi n-am cuvinte, sau, poate, câteva înainte de rubrica meteo.
Şocâtele de televizor D. Diaconescu, după ce i-a avut zeci şi sute de ore ca invitaţi pe C.V. Tudor şi G. Becali, şi-a zis că a învăţat destul în materie de tupeu megalomanic şi debitat enormităţi pe foc atomat ca să le ia apa de la moară. Nu voi putea vreodată decât să-i dispreţuiesc compătimindu-i pe iubitorii de Vadim şi Becali, dar ce să mai zici de cei care ar fi gata să aduleze caricatura corciturii lor?

În sfârşit, urmaşii lui Ceauşescu, pentru că nu pot să revendice Casa Poporului şi toate casele Tovarăşului din Primăverii şi din toate oraşele mai mari ale ţării, pentru că nu pot reînvia epoca în care erau împăraţi, iau şi ei, aşa, de-ai dracului, ce pot: ciolanele nobilelor hoituri ale Odiosului şi Sinistrei. Şi dacă analiza ADN demonstrează că sunt oase de câine, ce rezultă? Că Ceauşeştii trăiesc în Coreea de Nord? Că după ce au fost împuşcaţi, în urma unui proces surogat, dar cu vârf şi îndesat meritat, în loc să fie îngropaţi au fost arşi aşa cum voia Elena Ceauşescu să ardă miile de morţi pe care şi-i dorea la Timişoara? Ei, şi? Că n-au avut o slujbă creştinească de îngropăciune? Cine? Cuplul care ordona la un moment dat scoaterea din media a tuturor cuvintelor ţinând de biserică, inclusiv a cuvântului cruce (acceleratul de Braşov face cruce cu rapidul de Suceava), care a izgonit şi dărâmat bisericile Bucureştiului, care are pe crucea din Ghencea, unde cică urmează să fie reînhumat “creştineşte”, o stea roşie? Să vedem pentru câţi bătrâni din România de azi şi de mâine vor mai fi bani pentru slujba de îngropăciune.
Din ce-mi spun colegii, înţeleg că dezgroparea Ceauşeştilor face o audienţă bunişoară, nu cât autoevacuarea din viaţă a Mădălinei Manole, dar orişicât. Sunt destui cetăţeni care susţin că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu în ce priveşte nivelul de trai. Subsemnatul sunt de părere că era mai bine în ce priveşte nivelul de inteligenţă.
Cristian Tudor Popescu

sursa:  gândul.ro

Iisus Hristos a ales ca cea mai intima cale de unire a omului cu El (si o conditie a mantuirii), pe aceea de a-L manca, nu simbolic, ci real. Altarul Jertfei Sale este o Masa. Insusi Hristos S-a asezat in numeroase randuri la masa cu oamenii, atat inainte, cat si dupa inviere, sfintind, prin acceptare si atingere, painea, vinul, apa, pestele, mielul pascal cu ierburile sale amare, mierea si atatea altele. Totodata, Hristos este considerat vesnicul Mire si relatia noastra cu El, o necurmata Nunta, deci o neincetata masa. Insasi Sfanta Treime S-a infatisat istoric si este zugravita in icoane stand la masa, la umbra stejarului din Mamvri, asteptand vitelul cel gras al lui Avram si al Sarei. Semnul impacarii dintre tata si fiul risipitor este jertfirea vitelului celui gras spre impreuna mancare.

Toate acestea ne determina sa credem ca actul de a manca intra intr-o alta sfera decat cea a biologicului primar mecanic, o sfera nu atat a sacrului, cat a sfinteniei. Orice masa trebuie atunci sa trimita, intr-o masura mai mare sau mai palida, la tipul ei.

Mancatul coboara de-a dreptul din rai. Este induiosator de observat cum prima grija a lui Dumnezeu pentru omul abia creat a fost ” sa faca sa rasara din pamant tot soiul de pomi, placuti la vedere si cu roade bune de mancat” [Facere 2,9], iar prima porunca a fost “sa mananci” [Facere 2,16]. Mancarea este primul legamant pus intre Dumnezeu si om, precum si prilejul intaiului cuvant adresat de Dumnezeu omului. Si atunci, neindoios, ontologic vorbind, este o legatura cu conotatii spirituale.

I S-a dat atunci nu numai porunca de a manca, dar si aceea de a avea o randuiala a mancatului. Nerespectarea acestei randuieli a avut, ca atare, urmari in primul rand spirituale. Omul trebuie, acum, sa faca acest lung si dificil drum, viata personala si istorie comunitara, pentru a regasi la capatul lui ceea ce a pierdut la inceput, Pomul vietii cu roadele lui miraculoase [Apocalipsa 22,2].

Statul la masa impreuna cu cei de aproape ai tai, pentru a te bucura comunitar de evenimentele fericite pe care ti le daruieste Dumnezeu in viata, este in spiritul Evangheliei. Hristos a stat la masa cu ucenicii Sai in momente de rascruce. Hristos a fost mesean si la nunta din Caana Galileii. Lui Luca si lui Cleopa li S-a dezvaluit tot la masa.

In afara faptului ca este, fundamental, un dar al lui Dumnezeu, mancarea inglobeaza in ea o dubla jertfire. Aceea a omului care a trudit, adaugand lucrarea sa la lucrarea lui Dumnezeu, si aceea a animalului sau a plantei mancate. Taranul este, in general, mai constient de acest aspect de jertfa a ceea ce pune pe masa sa. El a vazut animalele nascandu-se, crescand si ingrasandu-se prin grija si sub ochii lui de stapan slujitor. Si cu mana lui le-a sacrificat apoi. El a pus samanta in pamant si s-a bucurat cand a vazut-o incoltind, crescand, rodind. Si tot el a secerat si a cules. De aceea el nu va manca precum ora-seanul ce musca, grabit si absent, dintr-un sandvici, in timp ce citeste ziarul sau se uita la televizor, ne mai avand timp sau uitand, pur si simplu, ca trebuie sa si-l faca. Ca oraseanul caruia i-e mila sa taie o gaina, dar nu pregeta s-o infulece cu pofta.

Mesele raman pentru taran micile sarbatori ale fiecarei zile. Si sarbatoare inseamna iesire din curgerea monotona a timpului, inseamna un popas din goana nebuna a trudei zilnice, o adastare. De aceea masa taranului se petrece cu o anumita gravitate. El nu se grabeste, dar nici nu se intinde la masa. Rastimpurile mesei sunt si ele puse la taran sub semnul unei profunde randuieli. La amiaza, la caderea noptii, uneori si in zori – momente ce tin de o cumpanire a luminii, fie ea lina sau navalnica. Nu dorim sa facem apropieri fortate, dar cine l-a vazut pe taran taind o paine dupa ce a insemnat-o mai intai cu semnul crucii, sau desfacandu-si stergarul (astazi, la drum, adesea, ziarul!) si asternandu-l pentru a pune pe el, apoi, cele de mancare, sau adunand cu grija ultimele faramituri, nu poate sa nu vada in toate aceste gesturi ceva din seriozitatea cu care un preot implanta copia (lancea) in prescura, sau intinde antimisul pe masa altarului, sau consuma la sfarsitul Liturghiei ultima farama si ultima picatura din Sfanta impartasanie.

Daca mai adaugam si rugaciunile de la inceputul si de la sfarsitul mesei (fie ele si reduse, uneori, la un “Doamne ajuta!”, la un “Multumescu-ti, Doamne!” sau la o simpla cruce), este evident ca ne aflam in fata unui act care tine de sacerdotal. Iar capul familiei, tatal, este, pana la un punct, preotul casei.

Una dintre dorintele dragi taranului este aceea de a-L avea pe Dumnezeu cu el la masa. Intr-o serie de basme si povesti, eroul este pus, de boierul asupritor si hapsan, la incercarea suprema si, aparent, imposibila, sa i-L aduca, pe Dumnezeu la masa. Caci taranul considera ca Dumnezeu poate fi atat de prezent in viata sa incat sa-i fie comesean, ca altadata pelerinilor la Emaus [Luca 24,30]: ” Eu astept pe Dumnezeu, /Dumnezeu cu sotul Sau, / Sa-mi petrec cina cu ei!”. Cine este sotul lui Dumnezeu? Orice crestin cumsecade. Taranul considera ca-L poate avea pe Dumnezeu la masa sa prin rugaciune. In rugaciunea megleno-romanilor de la masa din seara de Ajun se spune: “Doamne, Doamne, / Vin sa cinam!. Si se lasa o portie pentru Dumnezeu. De altfel, acum, la Craciun, taranul il vede pe Dumnezeu prezent cu ceata colindatorilor si ospatandu-i pe acestia considera ca-L ospateaza chiar pe Dumnezeu si ca petrec impreuna cu El:

Dumnezeu care-mi si sosia,

Intra-n casa,

Langa masa,

Gasi-n casa

Mese-ntinse

Si-mprejur lumini d-aprinse.

Masa are in mare masura un caracter comunitar. Ea nu este numai o legatura cu Dumnezeu, dar si un prilej de a fi impreuna cu oamenii. In jurul mesei se aduna in primul rand familia. E o pauza intre doua alergaturi, o scurta impreuna-bucurare, oricat de putina ar fi mancarea. In jurul mesei te intalnesti cu prietenii, punandu-le in fata ce ai mai bun. Este si acesta, desigur, unul dintre motivele pentru care alearga taranul cu primele sale roade, cu fruntea lor, la biserica, spre binecuvantare si sfintire, spre afierosire, pentru ca nu exista prieten mai credincios si mai prezent decat Dumnezeu. Dumnezeu pe care il poate gasi lesne in oamenii cei mai umili din jurul sau, impartind cele aduse. Poate de aceea imaginea pe care si-o face taranul despre Dumnezeu in rai este imaginea unei nesfarsite mese la care Acesta petrece cu prietenii Sai sfintii: ” La Dumnezeu ca mergea, / La masa-L gasea, / Cu sfintii sedea” si ” La Dumnezeu se ducea / Si la masa Il gasea / Cu toti sfintii-alaturea “

In jurul mesei ii aduna taranul pe toti cei de aproape ai sai in momentele de rascruce (de trecere, ar spune etnologii) ale vietii: nastere-botez, nunta, moarte. Cei ce participa la nunta se considera adunati de Dumnezeu la aceasta cinstita masa:

Buna vremea, buna vremea

La dumneavoastra cinstiti meseni,

Care v-au adunat Dumnezeu,

Frumoasa.

La aceasta masa

Masa de nunta este o masa aleasa de Dumnezeu:

La aceasta cinstita masa,

De Dumnezeu aleasa,

Imprejurul mesei bine oranduiti

Ca si niste maslini mandri-nfloriti!

Un capitol aparte il ocupa masa facuta spre pomenirea mortului, pomana. Pomana celui rau “nu are primire inaintea lui Dumnezeu”. Se vede ca masa de, pomana nu este o masa oarecare, ci o masa la care parti cipa in chip mistic Dumnezeu, care primeste rugaciunile pentru iertarea celui plecat dintre cei vii. Dar poate ca totul nu este pentru taran decat o mistica Nunta.

A chema pe cineva la masa este un mare pas intru intampinarea lui, o deschidere imbratisare. Cand vrea romanul sa omeneasca pe cineva, il pune la masa lui, tot asa dupa cum Dumnezeu, vrand sa ne indumnezeiasca, ne cheama la masa Lui. Si tot la masa se deapana povesti si se pun la cale, dupa spusa luiiCantemir, din cutite si pahara, multe ale vietii.

A fi comesean cu Dumnezeu implica insa si inscrierea intr-o randuiala, intr-o sincronie cu istoria mantuirii si cu marile ei evenimente, deci cu actele jertfitoare si sfintitoare ale Mantuitorului, al carui nume taranii il poarta cu mandrie. Unul dintre elementele acestei randuieli il reprezinta postul, abtinerea in anumite perioade de la unele alimente, indeosebi de la acelea care implica sacrificarea unei vieti. Postul nu inseamna atat a nu manca, cat o mai mare spiritualizare a mancatului si prin el a intregii fiinte. O cale, se pare, adesea, mai accesibila taranilor simpli, nu dintr-o “prea mare superstitie” cum scrie Cantemir, ci dintr-un pic de credinta, poate cam tot atata “cat un graunte de mustar” [Matei 17,20]. O marturie spune despre taran ca: ” El posteste de bucurie, sa stiti. Ca in noaptea de Craciun sa fie si mai mare bucurie. Sapte saptamani ar fi gata sa nu manance nimic ca sa poata manca cu bucuria Craciunului. Nu de altceva”.

“

Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cu vantul care iese din gura lui Dumnezeu”” [Matei 4,4]. Nu numai cu paine, dar si cu paine. Chemarea lui Dumnezeu catre oameni este o chemare la Cina, la masa Sa unde Se ofera – Paine si Cuvant.

Toate acestea taranul simtindu-le, nici nu le-a exacerbat, nici nu le-a ignorat. El s-a asezat, pur si simplu, la masa cu Dumnezeu, primind painea si cuvantul, vinul si apa, si toate celelalte, ca pe niste daruri de pret, marturii ale unei iubiri fara de care supravietuirea ar fi imposibila. Pentru ca pentru El, ca pentru orice crestin, Hristos a inviat cu adevarat.

Costion Nicolescu

sursa: crestinortodox.ro

In vecinatatea omului credincios traieste omul aparentelor. Este tipul de om care depune mai mult efort sa para, decat sa fie drept, milostiv, smerit, … Primeste apelative care nu-l definesc. Atunci cand ne inrudim cu el, ajungem sa ne prezentam in fata altora drept ceea ce nu suntem.

Eforturile pentru intretinerea acestui om solicita mai mult decat eforturile pentru permanentizarea autenticitatii. Pierdem din vedere ca in viata nu poti sa pari multa vreme ceea ce de fapt nu esti. Un timp poate, insa pentru totdeauna, sigur nu.

Cel ce traieste prin omul aparentelor, are parte numai de ornamentatie. Preocuparea lui este sa se impodobeasca cu atribute care nu izvorasc din inima. Inchide in el frumuseti nebanuite si se iroseste in a lega de el, pentru mai multa vreme, diverse virtuti.

Cine vede in omul falsitatii omul tuturor darurilor, nu se afla in adevar. Acest tip de om te lipseste de tot ce ai tu mai important: a exista! A exista inseamna a trai prin darurile primite.

Trebuie sa retinem ca la Judecata de Apoi, Dumnezeu va vorbi cu “ceea ce suntem”, iar nu cu “ceea ce parem a fi”. Caci si viata vesnica nu-i o parere, ci o realitate.

A fi bun este in firea noastra. A fi fals sta in nefirescul firii noastre. De aceea putem afirma fara retinere ca e mai usor sa fii bun, decat sa pari bun.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Observam deseori o discordanta suparatoare intre adevarul societatii contemporane si adevarul crestin. Uneori o simtim in mod exterior, atunci cand corectitudinea “adevarului” acestei lumi ne revolta prin falsitatea lui; alteori o simtim in mod interior, atunci cand faptele noastre “corecte” genereaza mustrari de constiinta.

La suprafata, aceasta lupta intre principiile societatii si principiile crestine este evidenta: societatea ne invata ca nu e bine sa dam cersetorilor, dar Hristos ne recomanda scurt: “Oricine cere de la tine, da-i”. Societatea pretinde ca protejeaza familia, dar isi pune problema legalizarii prostitutiei sau a drogurilor usoare, iar Hristos ne atentioneaza ca “pomul dupa roade se cunoaste”, asa incat separatia dintre gandirea laica si cea crestina este evidenta.

Pentru noi, crestinii, adevarul este fals atunci cand roadele sunt stricate. Eu, ca si crestin, nu dau doi bani pe logica sau filosofie atunci cand acestea fac ca inima mea sa se impietreasca, sau atunci cand justifica nedreptatile si rautatile lumii. In acest caz, valoarea de adevar a logicii este falsitatea, iar rezultatul aplicarii ei este strambatatea si uratenia lumii.

In lumina adevarului fals totul devine alunecos si urat. Un adevar inutil, slinos, fricos si intunecat. Din contra, adevarul crestin este nobil si luminos; el ii arata omului o cale care infrumuseteaza lumea.

De fapt, diferenta consta in “natura” adevarului. Nu sunt mai multe adevaruri, doar ca exista minciuni deghizate ca adevar.

Adevarul nu este conceptual, intrucat noi, ca si existente personale, nu suntem concepte, ci fiinte. Adevarul este fiinta, adevarul este personal, adevarul este Hristos. De aceea adevarul nu se comunica, ci se marturiseste. El nu este reflectat, ci el irumpe luminand totul in jur.

Dar ne-am obisnuit sa nu mai percepem adevarul, ci doar sa-l conceptualizam. Insa acest adevar conceptualizat este gol, depersonalizat, nu are nimic uman in el, ca sa nu mai vorbim de divin. In momentul in care golesc cuvintele lui Hristos de Persoana Lui, nu raman decat cu forme fara fond. In acel moment, intre porunca biblica “Sa nu ucizi” si interdictia de catre lege a crimei nu pare a fi decat o diferenta de formulare.

Dar daca eu, ca si crestin, am ajuns sa cred asta, nu mai sunt deloc in Hristos.

Poate una din cele mai elocvente pilde despre marturisirea adevarului este cea din Pateric, in care acel avva, mintind, a ferit un raufacator de la a fi linsat. Paradoxul este insa ca nu a mintit! Parintele a marturisit adevarul, adica L-a marturisit pe Hristos. Minciuna ar fi fost daca nu i-ar fi salvat viata, caci el insusi ar fi fost in minciuna, intorcandu-i spatele lui Hristos.

Caci adevarul acesta este, a face voia lui Hristos, a Dumnezeului Celui Viu.

Nu ma pot incununa cu valoarea de adevar a unei propozitii logice, dar de imi voi pune viata pentru fratele meu, dincolo de “corectitudine”, dincolo de calcul, dincolo de cuvinte, Hristos va fi in mine pentru totdeauna, iar eu intru adevarul Lui!

Paul Cocei

sursa: crestinortodox.ro

Dumnezeu nu a creat suferinta. Tinand seama de acest adevar, putem afirma ca suferinta este rea. Ea nu a fost prezenta in Rai si nu-si va gasi loc nici in Imparatia Cerurilor, de vreme ce este descrisa ca salas de fericire. Insa, tinand seama de caderea omului in pacat si de faptul ca nu a fost creat sa sufere, ci sa se bucure, Dumnezeu preface suferinta intr-un mijloc de a dobandi bunatatile duhovnicesti.

Pentru cei pacatosi, suferintele sunt urmari ale pacatelor lor. A te indrepta spre ceea ce are mai putina fiinta, a te indeparta de Dumnezeu, echivaleaza cu a incepe sa suferi. Cel ce ramane in pacat, ramane in suferinta, iar aceasta suferinta nu mantuieste.

In momentul in care omul doreste sa nu mai aiba insotire cu pacatul, vrea sa se uneasca cu Hristos, primeste puterea de a infrunta suferinta duhovniceste. De aceea el nu se razvrateste impotriva lui Dumnezeu si nu se leapada de El. Dimpotriva, daca ramane in pacat, va vedea prin suferinta un Dumnezeu care si-a propus sa-l chinuie, si asa ajunge sa-L creada pe Dumnezeu ca fiind nedrept. Insa, El fiind iubire il cheama pe om la Sine neincetat, indiferent de starea in care acesta se afla. In aceste situatii, oamenii sunt chemati prin suferinta, pentru ca le respecta libertatea.

Pentru cei drepti, prezenta suferintei este semnul progresului duhovnicesc. Adevaratii crestini nu fug de suferinta. A fugi de ea, echivaleaza cu a pierde virtutile pe care le-ar fi putut dobandi la capatul lor.

Pentru cei drepti, nimic nu este intamplator in aceasta viata. Ei stiu ca suferinta este data de Dumnezeu ca mijloc de intarire in dragoste. Numai asa putem intelege de ce Iov nu-L blestema pe Dumnezeu, ci I se inchina si-L binecuvanteaza (Iov 1,21). Nu intamplator s-a spus ca Iov il prefigureaza pe Hristos, caci el nu va mai privi suferinta ca o urmare a pacatului, ci ca pe o unealta a mantuirii sale. Asta nu inseamna ca Iov este asemeni lui Hristos, caci prin rabdarea suferintei, Iov nu se mantuieste decat pe sine, in timp ce Hristos este pentru intreg neamul omenesc izvor de mantuire.

Pentru ca am amintit de Iov, trebuie sa retinem ca el nu a cautat suferinta. Cel ce cauta suferinta, cu gandul ca ii poate aduce un folos duhovnicesc, trebuie sa stie ca se afla intr-o cautare nefireasca. Asadar, nici aceasta suferinta nu mantuieste.

In concluzie, trebuie sa retinem ca suferinta trebuie primita si indurata doar atunci cand nu poate fi inlaturata, numai atunci ea devine mantuitoare.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro