Care Hristos? Hristos cel intrupat in care credem noi toti, sau Hristos care, dupa unii teologi, este doar un mit, care este doar un principiu, care n-a fost Dumnezeu, care n-a inviat, care a fost om, om foarte mare dar om, si care, in cele din urma, redus la ceea ce se numeste o kerigma, o predica, o invatatura s.a.m.d. ramane ceva ce nu mai seamana cu Hristosul nostru, dar care este totusi Hristosul unei teologii pretinse crestine? Ati inteles desigur ca am in vedere teologia demitologizarii, a mortii lui Dumnezeu, a tipului de teologie din “Honest to God”, a lui J. A. T. Robinson.

Daca punem din acest punct de vedere problema, atunci ne dam seama ca intrebarea: “Care Hristos este viata lumii”, nu este lipsita de temei. Acest Hristos, care n-a fost Dumnezeu, care n-a inviat, care e redus doar la niste esente de invatatura morala, acest Hristos nu poate fi viata lumii. Acest Hristos poate fi un principiu pentru teo­retizari, pentru carti inteligente, si pentru carti de scandal, cu buna vinzare, dar nu poate fi un principiu pentru viata lumii. Acest Hris­tos poate fi o ipoteza de lucru, dar nu poate da, nu poate fi izvorul vietii lumii. Acelasi lucru il putem spune si despre Dumnezeu.

Nu ne vom referi la cei care nu cred in Dumnezeu, ci la unii teologi care vin cu ideea unui Dumnezeu care e principiu, a unui Dumnezeu care e “ground of Being”, baza a vietii, principiu de viata, a fi-ul vietii cum s-ar traduce, si stiti bine ca ma refer aici la Tillich. Acest Dumnezeu care e cu totul altceva decat, de pilda, Dumnezeul teologiei apofatice a lui Dionisie Areopagitul, acest Dumnezeu nu mai e per­soana. Poate fi acest Dumnezeu viata a lumii? Acest Dumnezeu e despersonalizat.

Noi – si aceasta este pozitia noastra – avem in vedere un Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, cel pe care-L marturisim in Simbolul credintei, Fiul lui Dumnezeu, om adevarat si Dumnezeu adevarat, intrupat, mort si inviat. Dumnezeul nostru este Dumnezeul lui Avraam, al lui Iacob si al lui Isac, cum ii placea sa-l numeasca totdeauna Pascal, tocmai pentru ca sa accentueze faptul ca este persoana, cu care se poate sta de vorba, cu care se poate purta un dialog, care este capabil de dialog, nu un principiu abstract.

Cu principiile nu se poate sta de vorba. Noi raminem, prin urmare, cu acest Dumnezeu care poate fi partener al rugaciunii. Un Dumnezeu – principiu nu poate fi partener al rugaciunii. Nu are cine te asculta. Vorbesti in vant. Nu esti in dialog, ci in monolog. Tu vorbesti, tu iti raspunzi!

In legatura cu Viata s-au spus aici lucruri importante, esentiale. Viata este creata de Dumnezeu, viata e ceva de dinainte de darul lui Dumnezeu.

Dumnezeu e definit ca Facator. De aceea si prima carte a Scrip­turii se numeste Cartea Facerii. Numai despre Iisus Hristos se spune in Simbolul credintei: “Nascut, iar nu facut.” E altceva. Facerea e una, Iisus Hristos ca Dumnezeu e altceva. Dar verbul a face aplicat vietii inseamna ca marturiseste despre faptul ca viata e facuta numai de Dumnezeu. Nu stiu cum e in alte parti ale tarii, dar in unele parti ale Moldovei, despre o femeie insarcinata, cand naste, se spune ca face, si despre nastere se spune facere. Femeia “face” ceva ce n-a mai existat, repeta Facerea dintai.

Cand vorbim de viata, trebuie sa avem in vedere unicitatea si sfintenia ei. De aici valoarea vietii si imperativul apararii ei. De aici respectul fata de viata. De aici responsabilitatea fata de viata.

Daca viata este opera lui Dumnezeu, inseamna ca avem fata de ea o datorie si o raspundere cu totul si cu totul deosebita. Nu putem dispune de ea oricum. Nu e a noastra. Nu o putem noi face. Nu putem dispune de ea.

De aici pozitia noastra impotriva armelor, a razboiului si a uci­derilor. Oamenii au toti dreptul fundamental la viata si, ca o urmare a acestui drept, toti, indivizii si popoarele, au dreptul la pace. De ce? Pentru ca pacea nu este altceva decat corolarul vietii, ceea ce implineste viata.

Asupra conceptului de lume, cel de-al treilea termen al temei de la Vancouver, pozitia noastra se va orienta bineinteles, asa cum s-a spus in referatele care s-au prezentat aici, spre afirmatia ca lumea e buna, si nu pentru ca vrem noi sa afirmam asa, ci pentru ca Dumnezeu a zis dupa fiecare moment al creatiei: “Si a vazut Dumnezeu ca e bine.” Dumnezeu a facut primele aprecieri asupra creatiei si noi n-avem motive sa facem alte aprecieri decat le-a facut Dumnezeu.

Este adevarat, ascetii au fugit de lume. Pe unde mai sunt, fug si astazi de lume. Dar de care lume? Ascetii fug de lumea pacatului. Ascetii fug de acea lume care este impatimita, de acea lume care a devenit rea, nu fug de lumea in sine. De altfel, daca ar fi sa fim drepti, parca din lumea noastra cu bombe si cu amenin­tari de razboaie nu-ti vine sa fugi uneori?

Lumea de astazi si-a cam pierdut busola. Se intampla ceva cu omenirea, cam ceea ce se intampla cu balenele sinucigase. Ati citit desigur toti in presa despre grupuri mari de balene care, la un moment dat, esueaza pe plaja, pur si simplu, si nimeni nu le mai poate convinge, daca se poate intrebuinta acest cuvant, sa se intoarca inapoi in apa. Cursa inarma­rilor nu e altceva decat un fenomen asemanator cu acesta al balene­lor sinucigase.

Situatia antreneaza din ce in ce mai mult in lume o atmosfera de neincredere. Pierderea increderii arata ca in omenire s-a instalat o hiba morala si ca e nevoie de o noua ordine morala, pentru ca sa se refaca increderea dintre popoare. Cuvantul dat nu mai e respec­tat. Tratatele internationale, cu semnaturi mari pe ele, nu se mai respecta. Da nu mai inseamna da si nu nu mai inseamna nu.

Tre­buie facut ceva pentru ca increderea sa se inscauneze din nou intre oameni. in aceasta privinta avem si noi ceva de spus lumii, fara indoiala. Avem si noi de lansat o chemare la restaurarea, la restabi­lirea increderii dintre popoare. E intr-un fel un examen pe care-l dam si noi, spunindu-ne cu hotarire cuvantul in aceasta privinta.

Mai intai trebuie sa spunem limpede ca nu e posibila pacea fara dreptate sociala. O pace fara dreptate sociala poate fi un surogat de pace, care poate sa adoarma constiintele pentru o vreme, dar nu pentru totdeauna. Mai devreme sau mai tarziu o pace fara dreptate sociala se va sparge, fiindca dreptatea sociala este cea care preva­leaza, cea pe care o cere constiinta oamenilor, constiinta umanitatii. Dreptatea sociala inseamna dreptate pe tot globul, inseamna drep­tate tarilor mari si tarilor mici, sa nu mai existe un Nord supradezvoltat si un Sud subdezvoltat, sa nu mai existe tari de categoria I, de a II-a si a III-a. Dreptate sociala inseamna dreptul tuturor, dreptul egal al tuturor la resurse, dreptul tuturor la libertate, dreptul tutu­ror la viata, la pace, la folosirea in comun in mod egal a bunurilor acestei lumi.

IPS Antonie Plamadeala

- Parinte, ce poate ajuta astazi mai mult lumea ?

- Astazi, daca s-ar invata pocainta in lume, numai ea ar putea ajuta. Sa citim, pe cat putem Vietile Sfintilor care insista asupra pocaintei, ca sa ne folosim. A cere pocainta de la Dumnezeu inseamna a cere iluminare. Atunci cand cerem pocainta si ne pocaim mai mult, fireste, ne vom si smeri mai mult si atunci negresit va veni si mai mult har dumnezeiesc, iluminare dumnezeiasca. Cand omul se afla in pocainta, pastreaza harul lui Dumnezeu, in orice caz lumea are o tendinta spre bunatate.

Vezi, cei mai multi nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserica, sunt stapaniti de o mare nestiinta, dar pe de alta parte vin si imi cer ajutor. Lucrul acesta spune ceva.

- Parinte, nu cumva incercarile se fac pricini ca oamenii sa se apropie de Dumnezeu?

- Cei care au dispozitie buna se folosesc din incercari. Cei ce n-au se impotrivesc lui Dumnezeu, hulesc etc. Raul este ca nu spun: “Am gresit”, ci se chinuiesc. Diavolul are mare stapanire in lume. I-am dat multe drepturi. Cum a devenit omul de azi! Raul este ca se impiedica interventia dumnezeiasca atunci cand nu este pocainta. Daca ar exista pocainta, lucrurile s-ar fi aranjat. Vom trece prin furtuni dupa furtuni! Dumnezeu sa ne ajute. Sa cerem pocainta pentru intreaga lume, si pentru toti cei care fac rau Bisericii cu sange rece si nu au dorinta sa se indrepte, ca Dumnezeu sa le dea pocainta, si abia dupa aceea sa-i ia.

Sa ajutam pe cat putem lumea sa se pocaiasca, pentru ca sa primim binecuvantarile lui Dumnezeu. Pocainta si marturisire, de acestea e trebuinta azi. Eu recomand mereu pocainta si marturisire, ca diavolul sa-si piarda drepturile si sa se taie influentele exterioare demonice. Oamenii au nevoie de zguduituri ca sa inteleaga si sa se pocaiasca.

De pilda cineva se marturiseste ca a facut desfranare. Duhovnicul ii da iertare, ii da si un canon, dar acela nu merge mai departe. Duhovnicul trebuie sa-l ajute sa inteleaga ca raul n-a fost numai desfranarea; ca prin aceea ce a facut a facut crime, a destramat doua familii. Dar unii duhovnici nici nu cerceteaza mai departe, nici nu le fac oamenilor probleme de constiinta.

- Parinte, exista oameni care sunt buni, insa nu merg la biserica adeseori, nu au o viata liturgica regulata.

- Se poate cateodata ca cineva sa nu mearga regulat la biserica, dar inlauntrul lui sa existe evlavie, bunatate si astfel Dumnezeu gaseste loc si Se salasluieste in el. Acesti oameni de ar fi avut o viata liturgica, ar fi sporit mult in viata duhovniceasca. Si iata, exista altii care merg la biserica, se marturisesc, se impartasesc, le fac pe toate si cu toate acestea Dumnezeu nu afla loc sa locuiasca in ei, pentru ca nu exista smerenie, bunatate, pocainta adevarata.

Nu ajunge numai marturisirea la duhovnic pentru ca sa se intocmeasca bine cineva; e trebuinta si de pocainta. Si orice rugaciune pe care o face cineva trebuie sa inceapa cu marturisire inaintea lui Dumnezeu. Nu sa planga si sa spuna “sunt asa, asa si asa”, si dupa aceea sa faca asemenea. Lucrul acesta nu are simtire. Atunci cand exista simtire, exista si putina imbunatatire.

Ati vazut pe israeliti cu cata simplitate se rugau? “Scoala-Te Doamne, pentru ce dormi?”. Si dupa aceea Domnul “S-a desteptat ca un puternic, ca un ametit de vin, si a lovit”. Cu ce simplitate si ce smerenie, dar si cu ce indrazneala au spus: Doamne, ce vom spune neamurilor? Ne-ai izbavit din Marea Rosie si acum sa murim in pustie, sau sa ne omoare cei de alt neam? Sa ne facem de ras? Sa nu spunem si noi “De ce dormi, Dumnezeule, si nu vezi?” – pentru ca ne va da o palma. Este obraznicie.

Aceia au spus-o cu smerenie si simplitate. N-au invinuit pe Dumnezeu spunand: “De ce ai facut acestea?” – ci au spus: “Noua ne trebuie rele mult mai mari, dar acum ce vom spune neamurilor?” Si ati vazut? Una peste alta au induiosat pe Dumnezeu. Ati inteles? A existat recunoastere a greselii, pocainta si Dumnezeu a intervenit si “a lovit”. Daca ne aflam si noi intr-o situatie grea si n-o infruntam duhovniceste, atunci mirenii ne vor spune: “Unde este rugaciunea voastra? Spuneti ca va rugati, dar ce faceti?” Ne facem de ras.

Pocainta ajuta sa dispara raul !

Atunci cand cerem pocainta de la Dumnezeu pentru lume, sa ne punem si pe noi insine printre aceia care au gresit si sa nu spunem: “Ajuta lumea care este pacatoasa”. Cei trei tineri s-au nascut in robie, si cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi vinovati?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia si mai multe sa suferim”.

Vorbeau ca si cum ar fi fost si ei printre cei ce au calcat poruncile lui Dumnezeu mai inainte de robia babilonica, ca si cum ar fi fost si ei partasi la pacat, in timp ce erau nevinovati, caci nici nu erau nascuti cand se petrecusera acelea.

Cat ma misca rugaciunea ce au facut-o atunci cand se aflau in mijlocul vapaii cuptorului! “Drept esti Doamne in tot ce ai facut cu noi, ca am pacatuit si am facut faradelege, si acum nu suntem vrednici sa deschidem gura noastra. Nu ne parasi pe noi pana in sfarsit si nu intoarce mila Ta de la noi, pentru Avraam cel iubit al Tau”.

Adica “pe dreptate ne pedepsesti Doamne, pentru ca am pacatuit, dar numai pentru Avraam pe care il iubesti nu ne parasi”. S-au pus si pe ei insisi printre pacatosi si credeau asta, de aceea cuptorul s-a racorit, in timp ce pe inchinatorul la idoli care s-a dus sa vada cuptorul, l-au ars flacarile.

Daca omul nu lucreaza asa, cauta mereu sa se indreptateasca. “Diavolul m-a pus sa pacatuiesc”, sau, “Adam e de vina; Eva e de vina, nu eu”. Un teolog mi-a spus odata: “Si cu ce suntem vinovati noi ca acum sa ne chinuim din pricina Evei?” “Omule binecuvantat – ii spun – te impiedica asta la mantuire?” Ce-i de vina Adam sarmanul sau Eva? Au facut o gresala si cate veacuri au fost in iad, in timp ce pentru noi a venit Hristos si ne-a eliberat. “De saptezeci de ori cate sapte de pacatuiti si va pocaiti, Eu va iert” – a spus Domnul. Pacatuim de mii de ori si Hristos ne iarta – numai sa ne pocaim cu sinceritate – cum sa spunem ca e de vina Adam si Eva? Si uitati-va ca nu pun numele de Eva – nu dau numele Eva unei surori, sau cel putin Zoe, daca e greu Eva. Ea este mama noastra, mama intregii lumi si nici numele ei nu vrem sa-l auzim. Dar blestemul, de fapt l-a dat Dumnezeu diavolului. “Si sarpele era intelept”.

Diavolul a intrat in sarpe ca sa insele pe om. Si iata, toti au ce au cu Eva ca si cum ea ne-a prapadit, in timp ce am fi fost foarte bine in rai, daca nu s-ar fi facut calcarea de lege. Daca si noua ne-ar spune Hristos: “Fiindca ati pacatuit o data, veti merge atatea veacuri in iad”, ei, atunci sa fi spus cineva ceva! Ce lume nemultumitoare!

In orice caz pocainta este mare lucru. N-am inteles ca omul prin pocainta poate scchimba hotararea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul sa aiba o astfel de putere. Faci rau? Dumnezeu iti da o palmuta. Spui “am gresit”. Se opreste si-ti da binecuvantari. Adica, atunci cand copilul cel dezordonat isi vine intru sine, se pocaieste si este mustrat de constiinta sa, atunci Parintele lui il rasfata cu dragoste si il mangaie.

Israelitii, deoarece s-au departat de poruncile lui Dumnezeu, au trait in robie 75 de ani. Si in cele din urma, atunci cand s-au pocait, apare imparatul Cirus, care s-a aratat mai bun decat fiii lui Israel, care au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe.

Dumnezeu i-a schimbat mintea si l-a facut sa creada in Dumnezeul cerului. Astfel acela a lasat pe israeliti liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a facut zidurile Ierusalimului si a aratat o astfel de bunatate si o astfel de evlavie, ce nu le-au aratat intr-un anumit fel nici israelitii. Si toate acestea pentru ca poporul s-a pocait si s-a schimbat. Cat de mult ajuta pocainta ca sa faca sa dispara raul!

Cartile Macabeilor sa le cititi pe toate. Sunt foarte puternice. Ce porunca a dat imparatul! Ca elefantii sa calce pe israeliti. S-au dus ceilalti, au pregatit ceremonia, au adapat 500 de elefanti cu vin tare si tamaie ca sa-i intarate si au asteptat pe imparat sa vina ca sa inceapa spectacolul. Dar imparatul uitase porunca ce o daduse. Se duce ingrijitorul de elefanti sa instiinteze pe imparat, pentru ca acela inca nu aparuse. “Imparate – ii spune – te asteptam. Toate sunt gata, elefantii, iudeii si cei chemati asteapta”. “Cine v-a spus sa faceti un astfel de lucru?” – le spune. Strigate, amenintari. Si asta nu s-a facut o data, ci de trei ori. Lucru mic a fost ca imparatul sa uite porunca ce-o daduse el insusi? Si nu numai asta, ci in cele din urma si-a schimbat toata purtarea sa fata de iudei. Toata cheia aici este: sa se pocaiasca lumea.

- Parinte, asociatiile de pace intemeiate de diferite state ajuta pentru pacea lumii?

- Depinde. Sunt unii care pornesc cu intentie buna. Dar atunci cand se aduna vrajitori, inchinatori la foc, protestanti, o gramada – nu le mai dai de capat – ca sa aduca pace in lume, cum sa ajute? Dumnezeu sa ma ierte, dar acestea sunt zdrentele diavolului. Se face pace cu o asociatie pacatoasa? Cum poate veni pacea, atunci cand oamenii nu se imprietenesc cu Dumnezeu? Numai atunci cand omul se imprieteneste cu Dumnezeu, vine pacea launtrica si cea exterioara.

Si pentru ca omul sa se imprieteneasca cu Dumnezeu trebuie sa-si vina in simtire, sa se pocaiasca, sa traiasca potrivit cu poruncile lui Dumnezeu si atunci vin harul si pacea lui Dumnezeu inlauntrul lui, asa incat poate ajuta si pentru pacea din jurul lui.

Parintele Paisie Aghioritul

sursa: crestinortodox.ro

Exista o categorie de crestini botezati in credinta ortodoxa care, in mod mai mult sau mai putin constient, nu se diferentiaza de protestanti in ceea ce priveste modul de a se raporta la relatia dintre credinta si fapte in perspectiva mantuirii. Acestia cred ca se pot mantui numai prin credinta, fara a participa constant la viata Bisericii. Ei afirma cu tarie ca poarta credinta in suflet dar nu prea merg la biserica deoarece nu se incred in aceasta institutie si nici in cler.

Cu alte convinte, asistam la o relativizare a credintei la nivel personal. Aceasta inselare pe care diavolul ne-o strecoara in suflete constituie o mare primejdie, promovand o credinta inidividualista si nu una soborniceasca. Acesta constituie, in acelasi timp, primul pas pe care il facem spre acceptarea unor false invataturi de credinta.

Prin aceasta atitundine ne rupem de Sfanta Traditie deoarece crezul nostru nu se mai intemeiaza pe “ceea ce s-a crezut dintotdeauna, pretutindeni si de catre toti” (Vincentiu de Lerin).

Viata crestina se cere a fi dreapta vietuire, altfel spus, viata in Hristos. Mantuitorul ne spune: “Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic.” (Ioan 15, 5) Cum sa ducem rod, cum sa lucram faptele mantuirii, daca nu participam insa la harul sfintitor pe care il primim prin Tainele si slujbele Bisericii?

Viata crestinului inseamna mai intai de toate participare la Jertfa si Invierea lui Hristos. Ori, nu putem participa la acestea din afara Bisericii.

Inaltpreasfititul Bartolomeu Anania in lucrarea “Cartea deschisa a Imparatiei – o insotire liturgica pentru preoti si mireni”, vorbeste despre “Corabia Bisericii”, pornind de la o reprezentare iconografica ce evidentiaza legatura profunda dintre Liturghie si Biserica: “In Manastirea Hurezi, si anume in pridvorul bisericii-bolnita, poate fi vazuta urmatoarea scena, zugravita pe la inceputul secolului XVIII: pe apa unui fluviu pluteste o corabie cu vasle. In spate, la carma, Iisus Hristos. In fata, la prora, Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Pe laturi, tragand la lopeti, cuviosi parinti. Pe mal, capii ereticilor, cu niste carlige lungi in maini, straduindu-se s’o agate si s’o abata din drum. In mijlocul corabiei, pe un podium, o masa. In jurul mesei, preoti si arhierei in odajdii. Pe masa, o cutie mica, in care poate fi usor recunoscut un chivot in care se pastreaza, de obicei, Sfanta Euharistie, adica Trupul si Sangele Domnului. Asadar, in aceeasi nava, Hristos istoric si Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adica Imparatia Cerurilor in devenire, iar in mijlocul ei se afla Liturghia, adica Imparatia Cerurilor, statica si dinamica in acelasi timp, oferind pregustarea celei finale, desavarsite si vesnice.”

Corabia Bisericii pluteste pe apele involburate ale istoriei si se indreapta spre sfarsitul acesteia, avand menirea de a-i mantui pe cei ce se afla intr-insa. Dar nu ne putem bucura de ocrotirea ei atat timp cat ne aflam in afara.

Un alt aspect foarte important este ca oricat de mult ne smintim de anumite realitati intalnite in Biserica, oricat de mult ne smintesc unii clerici sau credinciosi, Corabia Bisericii isi urmeaza drumul. Asadar, nu trebuie sa ne indepartam sau sa ne rupem de ea din acest motiv.

Cat de minunat este exprimata in Ortodoxie aceasta realitate care nu lasa loc compromisului. Nu putem dobandi mantuirea in mod individualist, rupti fiind de comunitatea ecleziala. Oricat ne-am stradui sa parcurgem aceeasi cale in propria barcuta, riscam sa fim striviti de furia valurilor caci nu-L avem pe Hristos carmaci.

Dupa cum cei trei Apostoli au vazut slava dumnezeiasca la Schimbarea la Fata a lui Hristos “pe cat li se putea”, la fel si noi, in Biserica, suntem chemati sa participam la slava Sa, dupa propria masura. Dumnezeu ni se impartaseste fiecaruia dupa cat putem primi. Dar pentru a putea primi, trebuie sa manifestam o credinta vie si lucratoare.

Altfel spus, in drumul catre Imparatia lui Dumnezeu avem nevoie de faptele credintei lucrate in Biserica: “Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta” (Iacov 2; 14-26)

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro