Cine caută găsește, dar cine zice: nu mai este – acela nu află nimic.

Cine caută săraci cu dorința de a le face bine din toată inima, acela totdeauna află, pentru că este scris: „pe săraci totdeauna îi aveți cu voi” (Matei-26, 11)

Dar cine zice: nu mai sunt oameni săraci; acum toți au cele de trebuință – acela nici nu află pe nici unul.

Cine zice: o, ce mulți frați erau cândva prin locurile acestea… și se duce și-i caută, totdeauna află pe cei care au fost ieri sau pe care pot fi mâine.

Iar cine zice: în zadar, nu mai este nimeni; toți cei care erau cândva s-au lăsat ori s-au pierdut – acela nici nu va afla decât pustiu. Și acum, în veacul acesta, și în veacul viitor.

Cine nu caută pe frații săi cu dragoste și cu dor, acela nici nu merită nici să afle, nici să-i aibă.

Dar cine udă pe altul, acela va fi udat și el – și cine caută pe alții va fi căutat și el.

Un înțelept a spus odată așa:

O, cât de mulți se plâng astăzi că n-au cu ce să trăiască și cât de puțini se plâng că n-au cu ce să moară!

De sărăcia trupească se plâng toți oamenii, dar de sărăcia sufletească nu se plânge aproape nimeni.

Pe toți îi auzi plângându-se că n-au bani, sau n-au haine, sau case sau avuții, pentru a trăi cât mai fericiți pe lumea aceasta.

Dar câți se plâng, oare, cu durere adevărată că n-au destule fapte bune, destulă dragoste ostenitoare, destulă rugăciune fierbinte, destule lacrimi, destulă milă, destulă răbdare pentru a putea muri fericiți și pentru a putea să aibă fericirea vieții veșnice?

Pentru a-și putea câștiga o soartă comodă în viața aceasta cât învață omul, cât se frământă, cât citește, cât întreabă, cât ascultă, cât caută, cât asudă…

Dar pentru a-și câștiga o viață mai fericită în viața veșnică, un loc mai dulce, o stare mai sfântă, câți se trudesc, oare, cu adevărat?Câți învață cu dinadinsul? Câți asudă și plâng? Câți se roagă și suferă?

sursa: Cristian Stavriu

” Purtarea noastra, cat timp ne aflam in biserica, sa fie cuviincioasa, asa cum se potriveste omului care sta inaintea lui Dumnezeu. Sa nu ne indeletnicim cu discutii fara rost, ci sa stam cu frica si cu cutremur, cu luare aminte si cu evlavie, cu privirea plecata spre pamant si cu sufletul inaltat la cer. Pentru ca multi vin la biserica, repeta mecanic psalmi si rugaciuni si pleaca fara sa stie ce au spus. Buzele se misca, dar urechile nu aud. Tu nu-ti auzi rugaciunea ta si vrei sa ti-o auda Dumnezeu? Am ingenuncheat, spui. Dar mintea ta a zburat departe. Trupul tau a fost inlauntrul bisericii iar sufletul afara. Gura rostea rugaciunea iar mintea se gandea la dobanzi, contracte, afaceri, ogoare, cladiri, intalniri cu prietenii. Si toate acestea se intampla pentru ca diavolul este viclean. Stie ca in vremea rugaciunii dobandim mult folos duhovnicesc si de aceea ataca cu multa putere. Alteori suntem intinsi pe pat si nu ne gandim la nimic. Dar cand venim la biserica pentru a ne ruga, diavolul ne aduce o multime de ganduri ca sa nu ne folosim deloc.

Daca Dumnezeu iti va cere socoteala pentru nepasarea si lipsa de evlavie pe care o arati in timpul Sfintelor Slujbe ce vei face? Iata, in timp ce El iti vorbeste, tu, in loc sa te rogi, intri in vorba cu cel de langa tine despre lucruri nefolositoare. Chiar daca Dumnezeu ar trece cu vderea toate celelalte pacate ale noastre, acesta ajunge ca sa ne lipsim de mantuire. Sa nu socotesti ca aceasta este o greseala mica. Ca sa-i intelegi gravitatea gandeste-te ce se intampla intr-o situatie asemanatoare, in relatiile dintre oameni. Sa presupunem ca stai de vorba cu o persoana oficiala sau cu un prieten apropiat. In timp ce el iti vorbeste tu iti intorci nepasator capul si incepi sa discuti cu altcineva. Acela nu se va simti oare jignit de aceasta necuviinta a ta? Nu se va supara? Nu-ti va cere explicatii?

Vai! Te afli la Sfanta Liturghie si, in timp ce masa imparateasca este pregatita, Mielul lui Dumnezeu se jertfeste pentru tine, preotul se osteneste pentru mantuirea ta, tu stai nepasator. In vremea cand Serafimii cei cu cate sase aripi isi acopera fetele de frica si toate puterile ceresti impreuna cu preotul se roaga lui Dumnezeu pentru tine, in clipa cand coboara din cer focul Sfantului Duh si Sangele lui Hristos se varsa din precurata Sa coasta in Sfantul Potir, in clipa aceasta constiinta ta oare nu te mustra pentru neluarea ta aminte? Gandeste-te omule inaintea cui stai in vremea infricosatei jertfe si impreuna cu cine! Stai cu heruvimii si serafimii si toate puterile ceresti. Gandeste-te cu cine canti si te rogi! Ca sa-ti vii in sine este de ajuns sa-ti amintesti ca, desi ai trup material, te invrednicesti sa aduci cantare Ziditorului impreuna cu ingerii cei fara trup.

Asadar sa nu iei parte la aceasta cantare sfanta cu nepasare. Sa nu ai in mintea ta ganduri desarte. Alunga orice gand patimas si urca-te cu mintea la cer. Zboara acolo impreuna cu Serafimii si canta Preasfintei Treimi cantarea intreit sfanta.” (pag.19)

Sfanta Manastire Paraklitu – MERSUL LA BISERICA

Traducerea din limba greaca de Ieroschim. Stefan Nutescu SCHITUL LACU – SFANTUL MUNTE ATHOS

Ed. EVANGHELISMOS, Buc. 2005

sursa: ortodoxia prin ochii mei

Asadar, sa facem rabdare in boli si incercari, pentru a primi o “pensie”, fie ea cat de mica. Pentru ca nimic din cele ce se intampla nu le ingaduie Dumnezeu, daca nu iese din ele ceva bun. Uneori Dumnezeu ingaduie sa se intample ceva unui om, incat sa fim nevoiti sa-l ajutam si astfel sa scapam noi de ceva rau.

Cand eram la Stomio, am coborat odata in Konita si ma intorceam la manastire incarcat cu multa greutate. Mergeam pe o carare abrupta si stramta si ma grabeam sa ajung repede, deoarece soarele incepuse sa apuna si nu voiam sa-mi neglijez indatoririle mele duhovnicesti. Pe la mijlocul drumului, insa, vad inaintea mea pe cineva cu doi catari incarcati cu lemne. Unul cazuse de o parte, a cararii, celalalt de calalalta parte. Deja omul se afla in primejdie. Era firesc sa-l ajut. Asadar, l-am ajutat si i-am carat si lemnele o bucata de drum. Omul s-a bucurat. Mi-a spus multumesc de o mie de ori, insa si eu m-am bucurat ca l-am ajutat. Am intarziat cam vreo douazeci de minute. Am luat-o din nou la picior. “M-ai salvat, m-ai salvat!” imi striga acela de departe. Dar cand am ajuns in varf, ce sa vad? La o distanta de douazeci de minute de mers, avusese loc o avalansa. Se desprinsesera niste stanci si o luasera la vale ca aruncate din prastie, tarand dupa ele copaci si tot ce intalneau in cale.

Atunci am inteles ca daca nu m-as fi oprit, as fi fost pierdut. Dumnezeu a iconomisit ca aceluia sa-i cada catarii, ca sa ma izbavesc eu. Si pe deasupra imi mai si multumea.

Atunci m-am intors inspre locul de unde venisem si am strigat: “M-ai izbavit! Multumesc!”

- V-a auzit, Parinte?

- Nu, dar eu mi-am facut datoria.

fragment din: PARINTELE PAISIE MI-A SPUS…

Ed. “EVANGHELISMOS”, Buc.2006

sursa: Ortodoxia prin ochii mei

Un calugar, fara sa tina seama de sfaturile duhovnicului sau, s-a nevoit peste masura, incat trupul ii era ca o umbra. A postit aspru, timp de mai multe zile.

Duhovnicul sau, vazand starea la care a ajuns din cauza ispitelor, i-a spus:

- Trupul este precum o haina. Daca o ingrijim, o putem purta mai mult timp, iar daca ne batem joc de ea, se va rupe si va trebui sa o aruncam. Te rog sa-ti intaresti trupul prin mancare si rugaciune.

Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu

Mădălina Manole s-a sinucis, Ceauşeştii au fost dezgropaţi, Dan Diaconescu preşedinte. După câteva săptămâni petrecute în America cu ani în urmă, mi-am schimbat biletul de avion ca să plec mai repede. Unul dintre motive era că laptele avea gust de banane, bananele – de peşte, peştele – de pâine, pâinea avea gustul aerului din camera de hotel şi toate gust de prezervativ cu arome. Cam asta îmi lasă în gură ştirile-bombă, breaking-newsele, red-alerţii care umplu ecranele în ultima vreme. Osemintele Ceauşeştilor, cadavrul furajdanizat al Mădălinei M., D. Diaconescu împingând degetul gros prin ecran către populaţie sunt toate fabricate din aceeaşi materie de bază, păstoasă, groasă, pestriţă şi unsuroasă, şi ambalate într-o ţiplă strălucitoare, pe care dacă apeşi prea tare simţi nevoia să te speli pe mâini. Tovarăşii mei de breaslă jurnalistică frământă pasta asta zile în şir, cu nesfârşite serii de întrebări inepte şi aiureli “istorice” (“Ceauşescu, preşedintele României din 1965!”), străduindu-se să mulgă ceva rating de la cioporul de cugetători plurivalenţi, mereu aceiaşi, convocaţi sistematic în televizor. Şi să coacă pasta într-o pâine de mâncat. E greu.

Am refuzat invitaţiile de a comenta aceste “superştiri” la TV, stimaţi cititori, pentru că nu cred că vreuna dintre ele ar trebui să însemne mare lucru pentru populaţia României de azi. M. Manole era o vedetă ieşită de pe afiş, atât de îndrăgostită de sine că n-a mai suportat lipsa succesului şi apropierea bătrâneţii; prin sinucidere, şi-a înşelat pur şi simplu copilul, pe care nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să se nască şi apoi să crească fără mamă. Şi a făcut-o într-o ţară în care multe mame abia mai au ce să le dea copiilor de mâncare. Adio şi n-am cuvinte, sau, poate, câteva înainte de rubrica meteo.
Şocâtele de televizor D. Diaconescu, după ce i-a avut zeci şi sute de ore ca invitaţi pe C.V. Tudor şi G. Becali, şi-a zis că a învăţat destul în materie de tupeu megalomanic şi debitat enormităţi pe foc atomat ca să le ia apa de la moară. Nu voi putea vreodată decât să-i dispreţuiesc compătimindu-i pe iubitorii de Vadim şi Becali, dar ce să mai zici de cei care ar fi gata să aduleze caricatura corciturii lor?

În sfârşit, urmaşii lui Ceauşescu, pentru că nu pot să revendice Casa Poporului şi toate casele Tovarăşului din Primăverii şi din toate oraşele mai mari ale ţării, pentru că nu pot reînvia epoca în care erau împăraţi, iau şi ei, aşa, de-ai dracului, ce pot: ciolanele nobilelor hoituri ale Odiosului şi Sinistrei. Şi dacă analiza ADN demonstrează că sunt oase de câine, ce rezultă? Că Ceauşeştii trăiesc în Coreea de Nord? Că după ce au fost împuşcaţi, în urma unui proces surogat, dar cu vârf şi îndesat meritat, în loc să fie îngropaţi au fost arşi aşa cum voia Elena Ceauşescu să ardă miile de morţi pe care şi-i dorea la Timişoara? Ei, şi? Că n-au avut o slujbă creştinească de îngropăciune? Cine? Cuplul care ordona la un moment dat scoaterea din media a tuturor cuvintelor ţinând de biserică, inclusiv a cuvântului cruce (acceleratul de Braşov face cruce cu rapidul de Suceava), care a izgonit şi dărâmat bisericile Bucureştiului, care are pe crucea din Ghencea, unde cică urmează să fie reînhumat “creştineşte”, o stea roşie? Să vedem pentru câţi bătrâni din România de azi şi de mâine vor mai fi bani pentru slujba de îngropăciune.
Din ce-mi spun colegii, înţeleg că dezgroparea Ceauşeştilor face o audienţă bunişoară, nu cât autoevacuarea din viaţă a Mădălinei Manole, dar orişicât. Sunt destui cetăţeni care susţin că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu în ce priveşte nivelul de trai. Subsemnatul sunt de părere că era mai bine în ce priveşte nivelul de inteligenţă.
Cristian Tudor Popescu

sursa:  gândul.ro