Intr-un sat se ridica o biserica. Pentru finalizarea lucrarilor mai era nevoie de 6. 000 de lei. Doi boieri ai satului stateau langa biserica ce se ridica si se intrebau de unde sa ia banii pentru incheierea lucrarilor.

In timp ce se sfatuiau, a cazut langa ei o grinda, fara a-i vatama.

Atunci unul dintre ei a spus:

- Eu dau 3.000 de lei.

- Si eu ceilalti 3.000, zise boierul celalalt.

Un britanic rămas paralizat a implorat, clipind, să fie lăsat în viaţă, cu doar câteva momente înainte să fie deconectat de la aparate, relatează Sky News.

Richard Rudd, tată a doi copii, a reuşit să clipească de mai multe ori, chiar când se pregătea deconectarea sa de la aparate. Momentul a fost surprins de o cameră video folosită pentru un documentar despre pacienţii în comă.

Iniţial, medicii au spus că Rudd este în comă ireversibilă şi că ventilatorul este singurul lucru care îl mai ţine în viaţă. Familia şi-a dat permisiunea pentru întreruperea tratamentului. Când medicii se pregăteau, Rudd a început să clipească. Întrebat de doctori dacă vrea să trăiască, el a spus “da” mişcându-şi ochii.

Cazul probabil va realimenta dezbaterile pe această temă. Rudd suferă de sindromul “de captivitate”. Pacienţii pot auzi, simţi şi gândi, dar nu pot vorbi şi nu-şi pot mişca membrele. Totuşi, mişcarea ochilor este posibilă, dacă nervii ce conectează creierul cu muşchii ochilor nu au fost afectaţi.

Profesorul David Menon a spus că Rudd îşi aminteşte că a avut un accident şi “de trei ori a dat de înţeles că vrea ca tratamentul să continue”.

sursa: Pr. Savatie Baştovoi

O intrebare frecventa este aceea daca ar trebui sa se faca slujba sinucigasilor? Atat Biserica Ortodoxa, cat si cea Romano-Catolica, spun ca nu deoarece sinuciderea este cel mai mare pacat fata de sine, caci prin ea omul isi inchide definitiv calea spre pocainta. Sinucigasul da dovada de necredinta sau o credinta bolnava. In Sfanta Scriptura gasim trei cazuri de sinucidere, tote privite cu aceeasi dezaprobare: sinuciderea lui Abimelec (Judecatori 9, 54-57), sinuciderea lui Saul (1 Regi 31, 4-6) si sinuciderea lui Iuda (Matei 27, 5 si Fapte 1, 18).

Cu toate acestea si sinucigasilor li se face pogoramantul prezentei unui preot. Insa preotul nu are voie sa faca decat o inmormantare restransa. Potrivit hotararii Bisericii Ortodoxe Romane nr. 506, din anul 1949, privind inmormantarea sinucigasilor, “slujba trebuie sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa ritual redus. Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari.” Serviciul religios consta intr-o rugaciune scurta care se spune pentru toti mortii.

In cazul in care se dovedeste ca sinucigasul nu a fost in deplinatatea facultatilor mintale, acestuia i se poate oficia un serviciu religios ca oricarui muritor. Sinucigasilor nu li se face slujba pentru ca se considera ca nu mai au credinta in Dumnezeu. “Daca ar fi avut credinta ar fi considerat ca pot trece peste toate.

Cu toate acestea, asa cum exceptiile exista in fiecare regula (un diacon savarseste Proscomidia, niste copii savarsesc un Botez, un diavol se mantuieste) asa si aici, un preot a facut rugaciune pentru cei sinucisi, iar aceia se foloseau de rugaciunea lui. Aceasta intamplare o gasim relatata la Olivier Clement, in “Trupul mortii si al slavei” (Editura Christiana, Bucuresti, 1996, pag. 119).

Mitropolitul Filaret al Moscovei cateriseste un preot, pentru viata lui pacatoasa. Incepand cu acea zi, mitropolitul incepe sa viseze foarte urat, in vis aparandu-i oameni din iad si oameni morti, sinucigasi. Cunoscand un caz asemanator din Vietile Sfintilor, mitropolitul il cheama pe preot, spre a-l cerceta mai bine. De la acel preot, el afla ca ii pomenea la fiecare Proscomidie pe cei sinucisi. Preotul insusi vrand sa se sinucida o data, din pricina neputintei de a se ridica din patima alcoolului. Cei care ii apareu in vis mitropolitului erau tocmai cei ce se foloseau de rugaciunile preotului.

In acelasi duh cu preotul intalnit de Mitropolitul Filaret se ruga si un episcop de la Manastirea Sfantul Iov – Poceaev. De la acela a ramas si o scurta rugaciune: “Doamne, iarta-i pe cei care s-au sinucis intr-un moment de ratacire.” Si daca momentul de ratacire indica o neclaritate, putem sa ne intrebam: oare exista om care sa se sinucida nefiind in ratacire? Cred ca odata ajuns la acel pas, diavolul este cel care hotaraste in mintea tulbure, si nu omul.

Evreii sinucigasi sunt inmormantati “la gard”. Cel care isi curma viata cu propiile maini este inmormantat intr-o anumita parte a cimitirului, numita “la gard”, fara nici un fel de mentiune speciala, ca orice muritor care si-a curmat viata, potrivit afirmatiilor unui reprezentant al Cancelariei Rabinice. “O rugaciune minima se tine, dar oprobiul asta public se manifesta prin plasarea in cimitir. Ea reprezinta negarea celor care recurg la astfel de gesturi.” La musulmani se fac pentru toti aceleasi slujbe. Imamul Osman Aziz, seful Cultului Musulman din Bucuresti, declara ca “dupa religie daca o luam, nu ai voie sa ii faci nici un fel de slujba, dar judecatorul fiecarui suflet este Alah. Asa ca noi oficiem toate servicile religioase, dar in fata lui Dumnezeu el va fi raspunzator.”

Teodor Danalache

sursa : crestiortodox.ro

Depresia, boala omului secolului nostru, a dus la cresterea numarului sinucigasilor. O parte dintre cei care au recurs la acest gest disperat sunt oameni care au diverse probleme incepand cu cele legate de sanatate, familie, iubire, serviciu, terminand cu faptul ca au facut greseli grave de care se simt extrem de vinovati si peste care nu pot trece. Mai este cealalta categorie a alienatilor mintali, care isi curma viata fara sa realizeze.

Viata omului este un dar facut de Dumnezeu omului. La randul sau, omul trebuie sa intoarca acest dar lui Dumnezeu, ca urmare a descoperirii dragostei Sale. Viata nu si-o da omul, el nu poate hotara de a se naste sau a nu se naste. Citim inca de la inceputul Cartii: “Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie.” ( Facere 2, 7) Deci omul nu contribuie cu nimic la venirea sa la viata, ci pur si simplu se trezeste viu. Odata ajuns la viata, el trebuie sa se intareasca in viata, caci odata nascut el se descopera pe sine “obligat” la a fi vesnic.

Omul nu are voie sa lucreze asupra a ceea ce nu-i apartine. Iar ceea ce nu-i apartine este tot ceea ce nu tine de el, tot ceea ce ii depaseste vointa si putereea. Autodistrugerea vietii inseamna distrugerea unui bun al carui proprietar propriu-zis este Dumnezeu, nu omul. Astfel, sinuciderea are caracterul unei lezari si al unei jigniri aduse lui Dumnezeu.

Sinuciderea se refera la luarea propriei vieti printr-un act de libera vointa. Ea implica un act intentionat si voluntar de autodistrugere, liber de constrangeri externe sau interne. Sinuciderea trebuie clar diferentiata de acte precum “eutanasia pasiva voluntara”, in care pacientul bolnav in stadiul terminal sau apropriatii sai refuza masurile de sustinere a vietii.

Trebuie aratat ca moartea lui Iisus si a unor martiri precum Sfantul Ignatie al Antiohiei, nu constituie o sinucidere, ei fiind de fapt executati de catre autoritati externe. Aceasta ramane adevarat in ciuda spuselor lui Iisus ca: ” Nimeni nu ia viata de la Mine, ci Eu de la Mine insumi o pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi ca sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de Tatal Meu”. (Ioan 10, 18).

La radacina acestui pacat se afla problemele de ordin psihologic. Practic acesti oameni demoralizati sunt stapaniti de simtaminte de lasitate si de inferioritate. Fiind dezamagiti de tot si de toate, ajung sa-si ia viata. Ei sunt persoane fara o vointa puternica. Sunt hipersensibili si, in general, niste caractere slabe, cazand la prima lovitura mai puternica primita fie in familie, fie la scoala, fie in societate. Gandirea acestor oameni lipsiti de ajutor nu functioneaza normal.

Niciodata nu poate fi aprobata sinuciderea ca act de libertate. Adevarata libertate inseamna demnitate, inseamna a alege binele si a-l savarsi; libertatea inseamna autodeterminare spre savarsirea binelui, a unui bine tot mai inalt. A fi liber inseamna a te elibera de tensiunea chinuitoare de a fi pus neincetat in situatia de a alege intre ceva si altceva. Acel zbucium sufletesc al omului nehotarat nu este urma a libertatii. Raul, patima, pacatul sunt accidente si actiuni contrare libertatii; sunt nefiresti.

In zilele noastre, se pun din ce in ce mai multe intrebari legate de legitimitatea sinuciderii, in special din perspectiva progresului tehnologiei biomedicale, care a mutat “ultimul bold” de la moarte la procesul mortii. Acestia arata ca sinuciderea condamnata ca pacat dateaza doar din vremea Fericitului Augustin, iar Sfanta Scriptura nu condamna explicit nicaieri actul sinuciderii (vom vedea ca Sfanta Scriptura marturiseste ca omul nu are putere asupra vietii sale).

Fericitul Augustin si-a alcatuit polemica sa impotriva luarii propriei vieti in contextul unei denuntari a pseudo-martiriului practicat de catre anumiti donatisti, ceea ce era, spunea el, o simpla forma de sinucidere. Din acest moment, teologii occidentali au descris tot mai mult sinuciderea ca pe o auto-crima, pana cand aceasta a inlocuit virtual “hula impotriva Duhului Sfant”, devenind singurul pacat de neiertat.

Care sunt motivele teologice pentru reticenta Bisericii Ortodoxe fata de sinucidere ca optiune morala? Comentariile asupra problemei se concentreaza mai ales asupra a doua teme: creatia persoanelor umane dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: “Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul!”( Facere 1, 26) si convingerea ca viata este un dar de la Dumnezeu, izvorand de la El si stand sub puterea Sa. Ca dar, existenta umana presupune responsabilitatea “chivernisirii”. Viata noastra nu ne apartine noua in primul rand, ci lui Dumnezeu, Creatorul nostru, Caruia si suntem chemati sa ne daruim ca o “jertfa de lauda”. Deoarece El este Stapanul vietii si al mortii, al celor vii si al celor morti, aceasta daruire de sine trebuie sa fie intreaga, deplina, de la zamislire si pana la moarte.

Daca ii datoram lui Dumnezeu ca si Creator, atat viata cat si moartea, aceasta este cu atat mai adevarat cu cat El S-a jertfit ca Rascumparator. Darul pe care I-l putem face prin noi insine, este pur si simplu raspunsul nostru la darul Sau infinit mai mare, pe care l-am primit in persoana lui Iisus Hristos. “Ale Tale, dintru ale Tale” ne implica intai pe noi, ca purtatori ai chipului divin si, abia dupa aceea, implica Sfintele Daruri; asa cum noi invocam Pogorarea Duhului Sfant intai asupra noastra si abia dupa aceea asupra painii si a vinului la dumnezeiasca Liturghie, pentru ca si noi si darurile euharistice sa ne putem preschimba in Trupul lui Hristos.

In acest fel, prima tinta, primul obiect al iubirii divine si al grijii acesteia, este persoana, inteleasa ca o entitate psihosomatica indivizibila, o fiinta al carei aspect material participa in mod decisiv la “calea” vindecarii, cea mantuitoare, “calea” sfintirii si a indumnezeirii. Deci, existenta noastra biologica serveste intr-un fel ca un “tip” al vietii in Imparatia lui Dumnezeu. Ea prefigureaza viata noastra vesnica, care pastreaza identitatea noastra somatica precum si pe cea spirituala: “Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc, este si trup duhovnicesc”(I Corinteni 15, 44).

Distrugerea acelui intreg psihosomatic prin sinucidere e condamnata de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil si, implicit, de neiertat al revoltei impotriva lui Dumnezeu, ca si Creator si ca Rascumparator. A rupe sinele de Dumnezeu reprezinta “o totala lipsa de credinta” in providenta divina.

De cele mai multe ori sinuciderea e legata de anumite credinte religioase false, de superstitii, de anumite conceptii despre viata de dupa moarte. La cei vechi, uneori sinuciderea este legata de cult sau de obiceiul sotiilor, slujitorilor, de a se sinucide pe mormantul sotilor si al stapanilor. Unele din popoarele vechi nu dadeau nici o importanta sinuciderii, caci se intrebau: de ce n-ar putea omul sa dispuna de viata sa cum vrea? Altii considerau sinuciderea ca un act de lasitate, altii dimpotriva, ca pe un act de curaj sau chiar o jertfa placuta zeilor.

Dupa credinta nipona, sinuciderea (harakiri) curata orice pata morala si asigura o inmormantare si amintiri rezonabile. Budismul admite, in unele imprejurari, sinuciderea; principial insa, califica pe sinucigas drept un om care in existente anterioare a savarsit pacate grele. Islamismul condamna sinuciderea ca fiind potrivnica legilor lui Alah. La greci si la romani nu gasim o apreciere morala unitara asupra sinuciderii. De pilda, Pitagora si Socrate considera sinuciderea ca pe ceva demn, ca pe un act de credinta fata de zei.

In toate cazurile, sinuciderea e un pacat foarte greu deoarece daca alte pacate lasa totusi posibilitatea caintei si pocaintei, sinuciderea desfiinteaza pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocainta. Sinucigasul se arunca de bunavoie in suferinte vesnice. Biserica il socoteste pe acesta inchinat pierii vesnice, de aceea si lipsindu-l de rugaciunile ei. Se cunosc totusi unele cazuri in care rugaciunile pentru cei sinucisi aveau roade bune. Mai jos vom fi da si un caz privitor la aceasta.

Morala crestina nu aproba sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv. Porunca Decalogului e clara: “Sa nu ucizi!”; sinuciderea este ucidere clara din vointa proprie. O porunca directa privind sinuciderea nu exista in Noul Testament, cu toate ca urmarile faptei lui Iuda constituie mai mult decat o porunca spre a nu o urma; dar aceasta porunca era prescrisa printr-o sentinta a legii morale naturale, a carei chintesenta e in Decalog. A-ti lua de buna voie si arbitrar viata e ceva demonic.

Sinuciderea este cel mai mare pacat pe care il poate face omul in aceasta lume, fiind pacat impotriva Duhului Sfant, de aceea Biserica ne invata: “Cine se va sinucide de bunavoia lui, sa nu se ingroape crestineste cu preot si cu pomenire, iar de va fi ucis fara voia lui, sa i se faca inmormantare crestineasca” (Pravila de la Govora pp. 101- 102). “Daca cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul sa cerceteze adevarul, si daca a fost bolnav, sa-l ingroape dupa randuiala, iar daca este indoiala, sa ceara sfatul episcopului. Cei ce s-au sinucis de bunavoie, sa nu se ingroape in cimitirul credinciosilor, ci departe, cu sinucigasii, cu ereticii si cu copiii nebotezati. (Pravila Bisericeasca, 1940, pp. 291- 292).

S-a zis ca Mantuitorul Insusi s-ar fi sinucis; si sunt apologeti ai sinuciderii care sustin ca sinuciderea isi are temei in Jertfa de pe cruce a Mantuitorului. Insa Hristos Se aduce jertfa pentru intregul neam omenesc. Mantuitorul a fost rastignit de oameni, nu S-a sinucis. Neamul omenesc, pacatele oamenilor L-au dus pe Hristos pe cruce. El a mers la jertfa fiind ascultator pana la moarte si si-a dat viata ca pret de rascumparare pentru multi. De asemenea, Apostolul Pavel l-a oprit pe temnicerul din Filipi ca sa-si ia viata: “Si desteptandu-se temnicerul si vazand deschise usile temnitei, scotand sabia, voia sa se omoare, socotind ca cei inchisi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicand: Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici.” (Fapte 16, 27- 28), iata o alta dovada scripturistica impotriva sinuciderii.

Vietile si mortile sfintilor mucenici poarta cu ele o vie apreciere a importantei situarii vietii si mortii in cautarea Imparatiei lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei orientari catre sfintenie, ceea ce azi trece drept sinucidere nu era pe deplin echivalent cu ceea ce inteleg prin sinucidere cei mai multi contemporani. Exista si acte in care ne putem intentiona moartea, dar care nu sunt sinucideri, intrucat tintesc spre viata vesnica prin evitarea unei anumite forme de amenintare duhovniceasca.

A fi crestini inseamna a ne imbraca in Hristos, nu doar in viata, ci si in moartea Sa in ascultarea pe cruce. Pentru a evita confuzia intre intelegerea morala crestina traditionala a crimei, a uciderii si sinuciderii cu cea contemporana, seculara, trebuie sa recunoastem supunerea smerita implicata in dobandirea sanatatii morale si duhovnicesti. Il putem lua pe Avraam drept exemplu, acesta nefacandu-se partas la un proiect de ucidere, ci de jertfire a fiului sau Isaac. Intrucat Avraam s-a supus voii lui Dumnezeu, nu voii sale proprii, chiar si folosirea cuvantului “ucidere” in loc de “sacrificiu” poate crea o confuzie morala.

Trebuie sa facem distinctii similare intre uciderea de sine si jertfa de sine, mai ales cand ultima este un exemplu potrivit de daruire de sine, o jertfa adecvata a propriei vieti. Sa ne aducem aminte de Sfanta Mucenita Pelaghia, care s-a aruncat pe sine in prapastie, spre a nu fi batjocorita de catre soldati. Descrierea ca sinucidere a mortii lui Hristos, a martiriului sfintilor sau a alegerii unora de a muri in loc sa-si piarda castitatea e eronata deoarece: implicarea in propria moarte este amestecata cu sinuciderea ca omorare de sine; termenul “ucidere de sine” umbreste ascultarea lui Iisus, a mucenicilor si a sfintilor in general, de voia Tatalui.

Ca exemple de viata si de moarte buna, sfintii traiesc si mor intr-un mod in care eutanasia si sinuciderea asistata de medic nu-si au locul. N-ar fi recurs niciodata la sinucidere si eutanasie pentru a evita suferinta. De la ei, din viata si moartea lor, invatam cum sa facem diferenta intre crima, sinucidere si un smerit sacrificiu de sine. Ni se ofera o cunoastere duhovniceasca experimentala a mersului si a progresului de la noi insine spre Dumnezeu, Care deschide o usa spre intelegerea motivului pentru care trebuie sa acceptam de buna voie suferinta.

Intelegerea contemporana seculara generala a sinuciderii este astfel radical diferita de cea a crestinului traditional. Crestinismul timpuriu n-a privit facilitarea intentionata a propriei morti drept o conditie suficienta pentru a socoti o moarte drept sinucidere. Exista numeroase exemple de crestini care actioneaza in moduri in care spera sa-i duca la martiriu. Aceste tipuri de acte n-au fost considerate sinucigase intrucat urmaresc pastrarea sanatatii duhovnicesti. Sunt acte de iubire de Dumnezeu in deplinatatea Traditiei. Sinuciderea ca ucidere de sine include doar acele actiuni care duc intentionat la propria moarte si care nu sunt indreptate spre sfintenie, spre iubirea lui Dumnezeu.

Nedumeririle privind sinuciderea si moartea anumitor mucenici provin din confuziile dintre doua intelegeri profund divergente ale vietii morale. Avem mai intai viziunea terapeutica duhovniceste si liturgica a crestinismului primar, modelata si orientata de experientele sfintilor, si care nu este un sistem moral deductiv. Totusi aspectul crucial este limpede: sinuciderea e o forma de a intoarce spatele lui Dumnezeu, pe cand moartea unui sfant nu poate fi asa ceva.

Problema sinuciderii asistate de medic dezvaluie diferente fundamentale in intelegerea teologiei morale. Un gen de teologie incearca sa rationeze discursiv despre caracterul mortii bune. Incearca prin argumente sanatoase sa produca o morala sistematica pentru a aborda sinuciderea asistata de medic si eutanasia, si apoi sa-i convinga prin argumente logice pe credinciosi si pe necredinciosi deopotriva.

Prin contrast, un al doilea gen de teologie, teologia primelor secole, este un mod de a face experienta lui Dumnezeu. Hristos si sfintii dezvaluie in vietile si mortile lor o morala a vietii si a mortii inaccesibila doar printr-o argumentatie rationala. Ca morala a agoniei si mortii intemeiata pe smerita acceptare a rastignirii de catre Hristos, aceasta viata n-are loc pentru autoafirmarea unei sinucuderi asistate de medic sau eutanasii. In contrast, primul tip de teologie va fi obsedat de diviziuni pe masura ce se aleg diferite premise de baza pentru a asigura diferite concluzii privitoare la moralitatea sinuciderii.

Cei care spun ca sinuciderea este o dovada de curaj, sunt oameni nebuni, oameni rataciti in inima lor si intrati pe mana celui “urator de oameni’, care se ascunde atat de bine in ei, incat aceia cred ca sunt liberi in actele lor. Curaj inseamna sa te lupti din toate puterile cu realitatea deosebit de impovaratoare din jur. De altfel, numai astfel se formeaza personalitatea omului. Atunci cand nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovada de lasitate. Marile greutati si furtuni arata cine sunt marii oameni. Si sa nu uitam ca in mijlocul celei mai cumplite furtuni, capitan alaturi de noi in corabia vietii poate fi Atotputernicul Hristos. Cu un asemenea echipaj, nu vom ajunge niciodata la sinucidere.

Responsabilitatea Bisericii in astfel de cazuri, precum sinuciderea, este de a-l accepta atat pe cel decedat, cat si pe cei mai raniti de aceasta moarte tragica si sa ii daruiasca pe acestia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Ingrijirea pastorala se va concentra asupra vindecarii celor ramasi fara persoana iubita, evitand orice judecare sau condamnare. Doar Dumnezeu poate intelege factorii complecsi care determina sinuciderea, indiferent daca in aparenta aceasta este pentru noi “rationala” sau nu. Rolul nostru este sa lasam victima in grija milostiva a lui Dumnezeu, in timp ce suntem martorii adevarului ca iubirea mantuitoare a lui Hristos e mai puternica chiar decat moartea produsa prin sinucidere.

Biserica Ortodoxa si morala crestina, nu ingaduie sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv; deoarece este un pacat strigator la cer. Sinucigasul si-a pierdut credinta si nadejdea in Dumnezeu, a desconsiderat iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, fiindca s-a gandit numai la viata pamanteasca, uitand de cea vesnica si de datoriile sale. Viata pamanteasca e bunul principal ca premisa a tuturor bunurilor in aceasta viata. Viata in trup e premisa fie a vietii vesnice, fie a osandei vesnice.

Dreptul omului asupra vietii este acela de a o administra corect, de a o folosi pentru lucrarea cea buna. Sinuciderea violenteaza insusi bunul simt, impulsul firesc catre existenta care-l are fiecare om. Ca sa fie vorba de sinucidere ca drept, ar insemna ca omul este proprietarul absolut al vietii sale, ceea ce este fals. Dezaprobarea fireasca si groaza provocata totdeauna de vederea unui sinucigas, ne arata clar ca sinuciderea e o crima impotriva firii.

Sfarsitul fiecaruia dintre noi vine atunci cand vrea Dumnezeu. Cei care au refuzat de bunavoie, in cursul vietii, sa “moara pacatului” si sa se predea lui Dumnezeu, vor muri spre vesnica lor moarte, iar ceilalti vor muri spre vesnica lor viata.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Sinuciderea, aceasta catastrofa duhovniceasca este o consecinta tra­gica a unei crize personale acute. Sinucigasul cauta o te­melie solida, insa nu o poate gasi nicaieri. Prin urmare, constient sau inconstient, el se lipseste de ultimul lui spri­jin, care este viata. Printr-un asemenea gest, o astfel de persoana doreste sa nu se simta robul imprejurarilor, ci o personalitate care ia hotarari bine gandite si libere. Printre motivele care determina sinuciderea se evidentiaza motive existentiale si motive demonstrative.

Sinuciderea din motive existentiale este foarte “ispititoa­re”. Ea atrage prin posibilitatea de a-ti alege singur moartea, de a se simti liber, de a pune capat senzatiei de tristete chi­nuitoare, chiar daca aceasta se face in detrimentul vietii pa­mantesti. Cel ce sufera descopera pe neasteptate, uneori chiar inconstient, indepartarea lui de Dumnezeu. Aceasta constatare ii striveste sufletul si il face sa iasa de sub influen­ta fatumului. Ultimul gest este de a gusta din viata in proce­sul mortii. O astfel de persoana viseaza sa fie martorul care asista la propria moarte. El tremura in fata mortii si, ca sa in­ceteze acest chin, incearca “sa omoare” moartea sufletului prin moartea trupului. Insa in zadar, pentru ca numai Hristos a fost cel care a calcat “moartea cu moarte”.

Sinuciderea din motive demonstrative este gestul prin care omul mintit incearca sa scape de golul sufletesc, sa le demonstreze celor din jur si siesi ca este viu. Pentru aceas­ta, el incearca sa faca ceva iremediabil: sa le descopere si sa le demonstreze oamenilor din jur propriul lui “eu”, chiar cu pretul mortii. Logica este paradoxala: “Eu sunt in viata si va voi demonstra aceasta chiar prin moartea mea. in ea se afla mantuirea si viata mea”.

Sinuciderea din motive existentiale si demonstrative este privita ca unica solutie a problemei complicate si de nerezolvat a sensului vietii. Iata de ce spunem ca pierderea acestui sens, care il desparte pe om de Dumnezeu, Care este Izvorul sensului (vezi Sirah 17, 5) si al vietii (vezi In. 11, 25-26), ocupa un loc de frunte printre cauzele incerca­rii de sinucidere.

Numarul sinuciderilor creste tot mai mult, de la an la an. Sociologul Emile Durkheim mentiona ca, in a doua ju­matate a secolului al XlX-lea, numarul sinuciderilor a crescut de 3 pana la 4, 5 ori, in functie de tara. Analizand aceste date, el a ajuns la concluzia ca motivele cele mai grave ale sinuciderilor sunt dezorientarea, slabirea relatii­lor sociale, destramarea colectivismului, decaderea mora­la, distrugerea religiozitatii. Iar motivele atribuite de obi­cei sinuciderii (saracia, patologia psihica, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) nu sunt cele reale. Dupa Durk­heim, radacinile sinuciderii nu sunt in dificultatile de via­ta. Oamenii isi pun capat zilelor pentru ca ei nu stiu unde se opresc necesitatile lor si care este scopul activitatii lor. Numarul mare de sinucideri este un semn al unei nenoro­ciri morale. in consecinta , a opri cresterea omorurilor be­nevole nu consta numai in a usura viata oamenilor.

Savantul vedea o cale a profilaxiei sinuciderilor in reli­gie. Dupa parerea lui, dogmele si ritualurile ii unesc pe oa­meni. Teologia explica altfel rolul vietii. In religie se evi­dentiaza sistemul simbolurilor, cu ajutorul carora societa­tea ajunge la constiinta gandirii cu care este inzestrat omul ca fiinta colectiva si sociala. Este interesant de consemnat ca in cantoanele catolice elvetiene, indiferent de nationalitatea populatiei, numarul sinuciderilor este de 4-5 ori mai mic decat in alte regiuni ale tarii. “Prin urmare, influenta religiei este atat de mare, incat intrece orice asteptare.”

Cifra incercarilor de sinucidere, cu un final tragic este de 15 ori mai mare decat toate sinuciderile care s-au ter­minat cu moartea. Intr-una din universitatile statului Idaho (SUA), la o consultare amanuntita a studentilor care au in­cercat sa se sinucida, s-a constatat ca 85% nu aveau nici un scop in viata. Cu toate acestea, 93% din ei erau sana­tosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se intele­geau bine cu familia, participau activ la viata obsteasca si aveau toate motivele ca sa fie multumiti de rezultatele scolare. “in tot cazul, spune Victor Frankl, nici nu se pu­nea problema nevoilor nesatisfacute.”

Psihologul ridica o problema serioasa: ce a putut sa de­termine o persoana, multumita de viata, sa incerce sa se si­nucida? V.Frankl crede ca unul din motive ar fi imposibi­litatea de a gasi si de a realiza sensul vietii, insuficienta “continutului de viata” si “eliberarea de golul sufletesc”, cu alte cuvinte, este vorba de o criza personala.

Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de sin­guratate interioara, disperare, tristete si neajutorare. Dorin­ta fireasca pentru viata este inlocuita cu atractia pentru moarte. Multor persoane le este greu sa traiasca jara Dum­nezeu. Aceasta idee este clar demonstrata in Evanghelie. Dupa ce a pacatuit, Adam 1-a parasit pe Dumnezeu, din care cauza a murit mai intai sufleteste si apoi trupeste. De aceea, Hristos, rascumparand pacatul stramosului, a fost parasit de Dumnezeu in Omenitatea Sa (vezi Mt. 24, 46). Hristos a murit de bunavoie in starea de parasire de catre Dumnezeu, ca sa nu pierim noi din cauza ei. “El a purtat pacatele noas­tre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pa­cate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat”, vesteste Apostolul Petru (1 Petru 2, 24). Sinucigasul uita si se incapataneaza sa nu-si aminteasca de Mantuitorul, de res­ponsabilitatea pe care o are fata de El pentru darul pretios care este viata. Aceasta persoana, constient sau inconstient savarseste un pacat grav: distruge sufletul care este nemuri­tor si il da in mainile diavolului.

In “Jurnalul scriitorului din anul 1876″, F. M. Dostoievski prezinta monologul interior al “sinucigasului din plicti­seala”, al “sinucigasului convins”, dezamagit de lume: “Eu nu pot fi fericit, chiar si prin fericirea cea mai inalta si cea mai sincera a iubirii fata de aproapele si a iubirii lumii pentru mine, caci stiu ca maine toate acestea vor fi distruse: eu, feri­cirea aceasta, iubirea si intreaga omenire se vor preface in pulbere, in haosul de dinainte… In calitatea mea de reclamant si de parat, de judecator si de acuzat, condamn aceasta natura care m-a creat atat de necuviincios si de obraznic pentru su­ferinta, la nimicire impreuna cu mine… Dar, cum eu nu pot distruge natura, ma voi nimici doar pe mine, numai din plic­tiseala de a mai indura tirania de care nu este nimeni vino­vat”. Dostoievski a descris cu maiestrie senzatiile prin care a trecut tanarul Tolstoi in perioada cand era pasionat de Schopenhauer, – inlocuind “realitatea vietii” cu “realitatea mor­tii”. F. M. Dostoievski a sesizat ironic ca sinucigasul este “un materialist”. Ideile acestui monolog au fost reluate mai tarziu in romanul “Demonii” (personajul Kirilov). Nimicirea “omenirii, care este foarte omeneasca” (F. Nietzsche) a reali­zat-o ateul Kirilov cu ajutorul sinuciderii. El s-a razvratit im­potriva lui Dumnezeu, crezand ca prin moarte va dobandi asemanarea cu Dumnezeu. Ademenirea diavoleasca: “Veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul” (Fac, 3, 5) a deve­nit, sub o noua forma, simbolul civilizatiei contemporane.

In concluzie, Dostoievski afirma ca numai credinta evan­ghelica in nemurirea sufletului umple viata de sens si prin aceasta il mantuieste. “Taina existentei omenesti nu consta numai in faptul de a trai, ci si in pentru ce sa traim.” Cu adevarat, “nu numai cu paine va trai omul, ci cu ori­ce cuvant al lui Dumnezeu” (Lc. 4, 4).

Asadar, viata omeneasca este indreptata spre dobandirea scopului suprem pe care ni-l da Dumnezeu (vezi Sirah 17, 5) si care devine astfel centrul dumnezeiesc. Cautarea lui Dumnezeu exprima nevoia omului de a cauta sensul vietii, dorinta lui de a iesi din limitele existentei empirice, de a lupta cu pacatul si de a se forma in sensul duhovnicesc al cuvantului. Omul are nevoie de credinta in Dumnezeu, de sensul suprem si final al vietii, nu numai de cunoasterea scopurilor imediate. Sufletul nu se multumeste cu adevaru­rile partiale, ci doreste plinatatea adevarului ceresc.

Staretul Paisie Aghioritul spunea ca oamenii “sufera pentru ca nu inteleg sensul vietii. Atunci cand acest sens este inteles, toate lucrurile se indreapta”. Staretul iivsfatuia pe parinti sa-i ajute pe copii sa inteleaga ce este bniele, pentru ca el este “sensul cel mai adanc al vietii”.

Nivelul sanatatii duhovnicesti este determinat de valori si sensuri, pe care le urmam in viata si in activitate. Inima noastra devine depozitul patimilor, pe masura ce ne indepar­tam tot mai mult de Dumnezeu. Aceasta o marturisesc boli­le, nascute din patimi, adica suferintele firii omenesti, care a cazut. Pacatul pangareste din punct de vedere moral, inde­partand astfel harul lui Dumnezeu, asa cum fumul alunga al­binele si mirosul greu, porumbeii. Si in concluzie: desparti­rea de Dumnezeu, ruperea legaturii harice cu El stau la te­melia nefericirii noastre fizice, psihice si duhovnicesti.

Daca parintii neglijeaza aceasta axioma a teologiei orto­doxe, in mod sigur, copiii lor vor suferi de o anumita boala duhovniceasca. Desi, din punct de vedere psihologic, ei pot ramane sanatosi. Tendintele societatii contemporane sunt de asa natura, incat psihologul rus B. S. Bratusi pune diagnosti­cul: “Sanatos psihic, dar bolnav din punct de vedere duhov­nicesc”. Din pacate, de cele mai multe ori, se intampla ca to­tul sa inceapa de la golul sufletesc si de la plictiseala si se termina cu “socul ontologic” si cu sinuciderea. Desigur, nu exista o schema generala pentru toti. Totul este personal. Uneori, omul moare duhovniceste, ba chiar si fizic, fara sa mai ajunga la stadiul de sinucidere. Dar Dumnezeu ne scoate mereu, chiar si din incercarile de sinucidere. in numele Lui, Biblia ne propune libera alegere: viata si binele sau moar­tea si raul, binecuvantarea sau blestemul. “Alege viata, ne spune ea, ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 19).

Noi preluam din invatatura lui Hristos acele idei si valori datorita carora avem posibilitatea si sansa irepetabila de a dobandi sensul vietii. Crestinismul este mantuitor, intrucat restaureaza legatura omului cu Dumnezeu. Aceasta este lu­crul cel mai important in terapia bolilor duhovnicesti.

Vom rezuma cu un citat din Sfantul Teofan Zavoratul: “Pacatul ataca nu doar sufletul, ci si trupul. in unele ca­zuri, aceasta este evident, in altele, desi nu este atat de clar, totusi adevarul ramane adevar… Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav, dar, asa cum viata trupului vine de la suflet, bineinteles ca din cauza imbolnavirii sufletu­lui se imbolnaveste si trupul. Singurul fapt ca pacatul adu­ce intunericul si mahnirea ne face sa constatam ca el actio­neaza negativ si asupra sangelui… insa cand realizam ca el ne indeparteaza de Dumnezeu, Care este Izvorul vietii, si ne pune in neintelegere cu toate poruncile, ne miram de ce pacatosul mai este inca in viata. Aceasta este mila lui Dumnezeu, Care asteapta sa ne pocaim si sa ne intoarcem la El. Prin urmare, inainte de toate, bolnavul sa se gra­beasca sa se curete de pacate si sa se impace cu Dumnezeu. Acesta este primul pas spre insanatosire” .

K.V. Zorin

sursa: crestinortodox.ro

In Bagdad traia odata un calif evlavios. El avea obiceiul sa se roage in fiecare dimineata, la un ceas anumit. Se trezea si se ruga regulat la ceasul obisnuit. Intr-o dimineata il apuca somnul si adormi adanc. Era in primejdie sa-si piarda ceasul rugaciunii.

Un strain intra in odaia lui de dormit si-l trezi, graindu-i :

- Maria Ta, scoala-te, ca intarzii de la ceasul de rugaciune !

- Si cine esti tu, cela ce ai venit sa ma trezesti ? intreba califul speriat.

- Sunt un om bun si am venit sa fac o fapta buna.

- Nu-mi vine a crede… Tu esti un om cu ganduri ascunse… Si infatisarea ta te arata ca esti un om rau. Nu cumva tu esti diavolul ?

- Ba da, Maria Ta, eu sunt diavolul, si iata am venit sa te trezesc la rugaciune. Prin asta vreau sa arat ca si diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, asa de negri si de rai cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioara ingeri buni si, iata, a mai ramas si in noi ceva bun.

- Mai diavole ! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu esti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie sa fi venit aici cu ceva gand de inselaciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur sa-mi spui cu ce ganduri si planuri ai venit sa ma trezesti ?

- Fiindca m-ai jurat, iata sunt silit sa-ti spun. Apoi eu am venit aici cu un gand de inselaciune. De douazeci de ani, tu te rogi regulat in fiecare dimineata, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de aceasta rugaciune. Rugaciunea ti s-a facut o datina goala. Te rogi regulat si pacatuiesti regulat. Din rugaciunea ta lipsesc duhul(sentimentul) , cainta(contemplarea ), caldura(glasul inimii) si lacrimile(emotia) . Din rugaciunea ta lipseste puterea(trairea) .

Acum, caci ai adormit, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va intarzia de la ceasul rugaciunii. Cand se va trezi, ii va parea rau. De douazeci de ani nu i s-a intamplat asa ceva. In inima lui se va aprinde o mare parere de rau… Va incepe sa se roage cu duh(sentiment) , cu caldura(glasul inimii) si cu lacrimi(emotii) fierbinti de cainta(contemplare) , iar noi, diavolii, de o astfel de rugaciune ne temem. Astfel judecandu-ne – incheie diavolul – iadul ma trimise pe mine, in fuga mare, sa te trezesc la rugaciunea-ti obisnuita, ca nu cumva sa te apuci a te ruga cu putere(traire) .

Acestea zicand, diavolul se facu nevazut…. iar califul abia acum se trezise la rugaciunea cea vie (lucratoare).

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: “Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca “a sedea” nu este acelasi lucru cu “a sta”. “A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce “a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: “Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: “Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Desi avem aceste canoane, Duminica, dupa invocarea Sfantului Duh, preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Potrivit randuielilor din Liturghier, exista o singura data cand preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Liturghierul precizeaza ca dupa invocarea Duhului Sfant si inceperea rugaciunii de mijlocire si inainte de pomenirea Maicii Domnului: “Preotul si diaconul cad in genunchi, cautand spre dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului“ (Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom) si: “Pana la terminarea imnului Pe Tine Te Laudam… preotul si diaconul se aseaza in genunchi in fata Sfintei Mese“ (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000, p. 165 si 234).

Arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, a afirmat ca:

Perioadele de “ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);

- De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);

- In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;

- In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);

- In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de “ingenunchere canonica” in biserica sunt:

- Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: “Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.

- In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;

- In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);

- In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);

- In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);

- Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

- Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Societatea contemporana cultiva si propune duhul autonomiei. Idealul ei este omul autonom, care nu asculta de nimeni si incearca sa se realizeze implinindu-si voia lui sau chiar impunand-o pe aceasta si celorlalti. Biserica, dimpotriva, cultiva si propune duhul ascultarii. Crestinii sunt “fiii ascultarii”. Neascultarea, care si-a avut obarsia in mandrie, l-a instrainat pe om de Dumnezeu, l-a facut egocentric si l-a robit pacatului. Aceasta a constituit inceputul si caracteristica vietii “Impotriva firii”. Dimpotriva, ascultarea, care se cultiva prin dragoste si smerita cugetare, il readuce pe om la viata cea “dupa fire”. il elibereaza de robia pacatului si il repune in legatura cu Dumnezeu.

Ascultarea poate fi considerata echivalenta credintei, fiindca aceasta din urma se manifesta ca ascultare de Dumnezeu. in textele Sfantului Apostol Pavel exista urmatoarele expresii echivalente: “Caci credinta voastra se vesteste in toata lumea” si “ca ascultarea voastra este cunoscuta de toti”. Relevanta este, pe de alta parte, contopirea ascultarii cu credinta in expresia “ascultarea credintei”, care determina si scopul lucrarii apostolice. In fine, Clement Alexandrinul prezinta credinta si ascultarea de Dumnezeu ca sinonime: “Ascultarea cuvantului, pe care o numim credinta”.

Dar si nadejdea in Dumnezeu este direct legata de ascultare. Fara nadejde, ascultarea nu doar ca este dificila, ci, mai mult, este imposibila si respingatoare, caci este omorare a voii. Adica, in ultima analiza, ascultarea este “moarte de bunavoie”. Insa, cu nadejdea in Dumnezeu si in imparatia Lui, se transforma in moarte de-viata-purtatoare, si devine nu doar lesnicioasa, ci si izbavitoare.

Ascultarea este legata si de iubire. Mai precis, poate fi considerata forma absoluta a iubirii. Doar din dragoste de Dumnezeu credinciosul are puterea de-a alege voia lui Dumnezeu si nu pe a sa. Acelasi lucru este valabil si in relatiile cu aproapele. Dar cum iubirea nu apare dintr-o data in forma ei desavarsita, ci incepe de la frica si initial nu este dezinteresata, tot asa si ascultarea nu apare de la inceput in forma ei desavarsita, ci se intregeste treptat, prin osteneli si jertfe. Cata vreme se face de frica sau din interes, nu este desavarsita. Ascultarea desavarsita se intemeiaza pe iubire si se face din iubire.

In fine, trebuie sa notam ca ascultarea din viata crestina nu este acelasi lucru cu disciplina de tip militar, ci se deosebeste radical de ea. Ascultarea are continut duhovnicesc sau teologic, pe cand disciplina are unul social sau lumesc. Ascultarea se desfasoara la nivelul relatiilor personale ale omului cu Dumnezeu si cu aproapele, pe cand disciplina se bazeaza pe relatii sau principii impersonale. Ascultarea presupune totdeauna liberul consimtamant al omului, pe cand disciplina poate fi impusa si cu forta. Ascultarea urmareste cautarea si materializarea voii lui Dumnezeu sau a aproapelui, pe cand disciplina coordonarea pentru realizarea unei anumite lucrari. in sfarsit, ascultarea are caracterul totalei raportari a omului la Dumnezeu, iar disciplina pe cel al obligatiei partiale sau legale a omului.

Conditia dezvoltarii ascultarii adevarate este libertatea. Fara ea ascultarea este robie. Dar si fara ascultare libertatea este libertinism; este supunere fata de voia individuala, care imparte si. faramiteaza firea omeneasca. Fara eliberarea de voia individuala nu este posibil accesul la adevarata libertate, libertatea adevarata este libertatea ascultarii8. Este comuniunea libera cu izvorul vietii. Desavarsita contopire a ascultarii cu libertatea se infatiseaza in persoana lui Hristos. Identificarea voii firii omenesti a lui Hristos cu voia Sa dumnezeiasca este incadrarea ei in libertatea dumnezeiasca absoluta.

Ascultarea este fapta libera, exercitare a libertatii, dar si cale catre libertatea cea adevarata. Credinciosul alege liber ascultarea de Dumnezeu. Iar sporirea lui intru aceasta este sporire in adevarata libertate. Dumnezeu nu isi impune voia Sa omului, ci il cheama sa o primeasca liber si nesilit. Nici porunca data protoparintilor nu reprezinta o norma juridica restrictiva, ci un canon in vederea deprinderii libertatii si a maturizarii in ea. Insa omul a ignorat porunca lui Dumnezeu, s-a departat de El si s-a divinizat pe sine insusi. Ca urmare a alegerii acesteia a survenit moartea.

Pricinuitor al mortii nu este Dumnezeu, ci omul, care de voia sa a parasit izvorul vietii. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe om in chip de razbunare, ci l-a lasat sa cunoasca urmarile neascultarii. Precum observa Sfantul Grigorie Palama, Dumnezeu nu a zis “”sa muriti in ziua in care veti manca”, ci “veti muri in ziua in care veti manca”", prevestind si neimpiedicand dreapta urmare a neascultarii. Prezentarea lui Dumnezeu ca legislator nemilos este lucrul diavolului; el este primul care L-a prezentat omului pe Dumnezeul iubirii ca stapan potrivnic, ce pretinde ascultare oarba in scopuri egoiste.

Aceasta primordiala “intrepunere” – de unde vine si numele incepatorului rautatii, al celui ce a savarsit-o mai intai – il asaza pe om intr-o perspectiva gresita in ceea ce priveste legatura lui cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este privit ca parinte iubitor, care se ingrijeste cu dragoste de fapturile lui, ci ca stapan nemilos si tiran, doritor sa isi impuna voia si puterea sa. Acceptarea tezei acesteia si desconsiderarea iubirii lui Dumnezeu au dus la indepartarea (apostazia) de El si la moarte. Astfel, in vreme ce, partas de bunatatea lui Dumnezeu, omul era liber fata de puterea raului, dupa cadere s-a supus acestei stapaniri. Omul caderii actioneaza sub legatura stricaciunii si a mortii.

Ascultarea de Dumnezeu constituie conditia restaurarii spirituale a omului. Prin aceasta i se vindeca voia proprie si i se acorda cu voia dumnezeiasca. Credinciosul nu ispiteste voia lui Dumnezeu, nici nu cere sa inteleaga oportunitatea ei, ci o primeste, fiindca este voia Facatorului si Parintelui sau. Desigur acest fapt este anevoios, mai ales pentru omul societatii contemporane. Dar, totodata, este din ce in ce mai imperativ pentru terapia si restaurarea lui.

Calea ascultarii este calea smereniei. Prin ascultarea de voia lui Dumnezeu omul se intoarce la ordinea dumnezeiasca, pe care o parasise prin pacat. Astfel, ascultarea se preface din fapta morala in fapt ontologic. Prin ea, omul cel plasmuit “dupa chipul lui Dumnezeu” este repus in legatura cu arhetipul sau si devine partas vietii Lui vesnice. Se leapada de voia sa individuala, isi insuseste voia dumnezeiasca si zamisleste in sine viata dumnezeiasca.

Neascultarea lui Adam introduce stricaciunea in firea omeneasca. Stricaciunea aceasta s-a transmis la toti urmasii, facandu-i pacatosi. Ascultarea lui Hristos a vindecat firea omeneasca si a deschis calea spre libertatea cea adevarata, dar improprierea acestei vindecari necesita lupta si jertfa. Firea cazuta a omului se impotriveste voii dumnezeiesti. Omul ramane la voia sa si refuza voia lui Dumnezeu. Astfel ramane departe de harul Lui, caci acesta izvoraste din voia lui Dumnezeu. Cand, insa, se leapada de voia individuala si se supune voii dumnezeiesti, se deschide orizontului nesfarsit al acesteia si subiectul uman se largeste, devenind ipostas universal. Devine partas vietii dumnezeiesti, care pentru el este singura “viata proprie si dupa fire”.

Lepadarea desavarsita a voii individuale si conformarea cu voia lui Dumnezeu este imposibila omului pacatos. insa crestinul are premisele ce fac cu putinta aceasta conformare. Ascultarea crestinului se face esential ca ascultare in Hristos. Crestinul asculta de Hristos, participand astfel la ascultarea pe care El a aratat-o catre Dumnezeu-Tatal. Traieste ca madular al trupului lui Hristos si face voia dumnezeiasca voie a sa. Tot ceea ce s-a facut cu firea omeneasca a lui Hristos, se repeta si cu firea omeneasca a credinciosului, dupa masura in care acesta impreuna-lucreaza cu El. Precum El a avut voia Sa omeneasca absolut supusa voii Sale dumnezeiesti, tot asa si credinciosul isi supune voia sa voii dumnezeiesti. Aceasta se face prin tinerea neabatuta a poruncilor. Aici consta si lupta duhovniceasca a credinciosului, care este lupta de a ramane pe calea vietii.

Asadar, ascultarea de Dumnezeu nu se intelege ca o simpla conformare morala, ci ca raportare profund existentiala a credinciosului la El, care duce la eliberarea totala a voii omenesti si la unirea ei cu cea dumnezeiasca. Precum neascultarea nu se reduce la o indepartare morala de Dumnezeu, ci implica si instrainarea ontologica a omului si inrobirea lui de cel viclean, tot astfel nici ascultarea nu marcheaza o simpla schimbare morala, ci se extinde la nivelul ontologic, adica are statutul unui eveniment ontologic care duce la desavarsita innoire a firii omenesti si la libertatea cea in Hristos. De aceea, ascultarea crestina presupune totala lepadare de sine a credinciosului. Prin aceasta primeste harul lui Dumnezeu si participa la viata cea adevarata.

Ascultarea de Dumnezeu este o fapta a intelepciunii. Reprezinta fapta rationala prin excelenta, opusul irationalitatii neascultarii. in timp ce prin neascultare au venit in lume pacatul si moartea, prin ascultare sunt aduse in lume sfintenia si viata. Se vindeca firea omeneasca si i se redau sanatatea si frumusetea ei. Cand sufletul fara forma, aflat departe de Dumnezeu, se intoarce si asculta,de El – noteaza. Sfantul Ioan Gura-de-Aur – “leapada lipsa de forma si devine frumos”. Aceasta se vede in cazul lui Saul, dar si al fiecarui om care paraseste calea neascultarii si imbratiseaza ascultarea de Dumnezeu.

Morala lui Kant il cheama pe om, precum se stie, sa se supuna poruncii categorice a constiintei sale. Nu mai ramane loc ascultarii de Dumnezeu. Pentru Kant Dumnezeu si viata de dupa moarte trebuie sa existe pentru rasplatirea virtutii sau a rautatii. Omul il recunoaste pe Dumnezeu si ii accepta existenta ca pe un postulat al ordinii morale. Centrul si masura tuturor lucrurilor este omul. insa duhul Bisericii, in ceea ce priveste viata morala a omului si legatura lui cu Dumnezeu, este mult diferit. Dumnezeu este izvorul vietii si al binelui. Iar viata omului capata sens doar in relatie cu Dumnezeu si cu voia Lui.

In incercarea sa de a se justifica pe sine insusi, omul recurge adesea la criterii gresite. In modul acesta nu doar ca isi poate toci constiinta, dar si perverti, astfel incat sa creada ca se comporta corect, cand de fapt greseste sau chiar savarseste faradelege. De aceea, pe langa neincetata autocritica, omul are nevoie si de sfatul celorlalti. in special are nevoie de sfatul unui parinte duhovnicesc.

Credinciosul este chemat sa cerce neincetat “care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si bineplacut si desavarsit”, in aceasta consta obiectul metaeticii, care examineaza -precum am spus – premisele primordiale ale eticii. Moralitatea nu cere doar smerenie si ascultare, ci si o continua “cercare” si cugetare. Lucruri care se obisnuiesc sau se considera de la sine intelese in viata cotidiana, adesea trebuie corectate sau complet revizuite. Tipizarea credintei crestine si caracterul conventional al vietii crestinilor umbresc curatia Evangheliei si submineaza ascultarea de voia lui Dumnezeu. Pe de alta parte, greutatile cotidianului nu trebuie percepute ca piedici, ci ca mijloace care contribuie la cautarea si constientizarea voii lui Dumnezeu. Greutatile acestea, chiar si cand zdrobesc incercarile credinciosului, il ajuta, fiindca il deprind cu rabdarea si cu ascultarea de voia dumnezeiasca. In fine, ascultarea reprezinta cea mai importanta virtute din viata monahala. Temelia sporirii duhovnicesti si a desavarsirii monahului este ascultarea de parintele duhovnicesc. Acelasi lucru este valabil si pentru credinciosul din lume. insa aici ascultarea nu este impusa de vreun vot sau ‘fagaduinta speciala, cum se face in monahism. Astfel, ascultarea mireanului, care este totdeauna inteleasa ca ascultare de voia lui Dumnezeu, nu se poate identifica la modul absolut cu ascultarea monahului. Desigur, nu exista o ascultare dubla, adica una pentru calugari si alta pentru mireni. Exista, insa, o dubla metodologie: metodologia ascultarii monastice si metodologia ascultarii mirenesti. De aceea, aplicarea metodologiei monastice in exercitarea ascultarii mirenilor poate crea serioase probleme spirituale.

Viata sociala a monahilor se manifesta in principal la nivelul relatiilor personale cu raportare directa la parintele duhovnicesc, care poate fi intrebat si poate da sfaturi pentru toate amanuntele vietii cotidiene. Cand insa aceasta practica este transferata in viata mirenilor, poate duce lesne la lipsa de curaj, dependenta, lipsa de libertate si fobie fata de societate.

Este gresit ca metodologia monahismului sa se transfere in familia care traieste in lume. Aici ascultarea de duhovnic trebuie sa se armonizeze cu ascultarea copiilor de parinti, a sotilor unul de altul etc. Dar si invers, este gresit ca metodologia mirenilor sa se transfere in manastiri, caci e firesc sa provoace laxitate sau tulburare. Confuzia acestor doua metodologii este periculoasa si trebuie cu orice chip evitata. Pe de alta parte, exista si anumite elemente in metodologia monahismului – precum tinerea canonului monahal de citire si meditare a textelor sfinte, de rugaciune si asceza trupeasca -care pot inspira sau, folosite printr-o aplicare analoaga, pot ajuta viata duhovniceasca a credinciosilor din lume. Dar si aceasta este bine sa se faca in colaborare cu parintele duhovnicesc.

Traditia ortodoxa ii acorda parintelui duhovnicesc o importanta deosebita. Iar pastrarea acestei traditii, fara falsificari sau abuzuri, este absolut necesara pentru cultivarea corecta a vietii duhovnicesti a credinciosilor, monahi sau mireni. Prin ascultarea de parintele duhovnicesc este combatuta voia individuala si este cultivata ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se elibereaza de duhul egoismului si se deschide iubirii lui Dumnezeu si a aproapelui.

Georgios Mantzaridis

sursa: crestinortodox.ro

Termenul de “isterie” provine dintr-un cuvant grecesc care inseamna “uter”. Pe vremea primelor descrieri ale acestei boli se considera ca de isterie sufera doar femeile (mai tarziu, s-a dovedit ca si barbatii).

Primele relatari privitoare la isterie isi au originea in antichitate. Despre ea au scris Hipocrate si Avicenna. In epoca moderna, isteria a fost studiata de savanti psihiatri cunoscuti, cum ar fi: Jacques Charcot, Pierre Janet. O deosebita atentie a fost acordata isteriei de catre psihanalisti. Totusi, abordarea isteriei in cercetarea stiintifica a fost mult timp unilaterala. Practic, nu se intalneau nici un fel de comentarii duhovnicesti-morale pe aceasta tema.

Asadar, isteria. Starea aceasta psihopatologica poate fi calificata ca “dare in spectacol”. La personalitatile de tip isteric nu este greu de observat instabilitatea emotionala, manifestata prin modificari bruste si puternice de dispozitie. Felul de a vorbi al acestor oameni este foarte caracteristic, precum si frecventele exagerari ale unor fapte reale. Mimica lor este expresiva, uneori teatrala. In comportamentul lor se face simtita inclinatia spre a poza, autoadmirarea. Istericul inseteaza de atentie fata de persoana sa si sufera puternic cand aceasta lipseste. Pentru isteric este caracteristica dorinta de a parea “mai ceva” decat in realitate.

Dupa parerea cunoscutului psihiatru rus, profesorul P. B. Gannuskin, in comportamentul istericilor predomina intotdeauna lipsa naturaletei si falsitatea. “Fiecare fapta, fiecare gest, fiecare miscare sunt calculate pentru a produce efect asupra privitorului. Istericii doresc intotdeauna sa fie originali si nu se dau in laturi de la nici un mijloc pentru a atrage atentia asupra lor”.

“Istericul, ce recepteaza fin si acut unele lucruri, ramane insensibil la altele”, scria P. B. Gannuskin. “Intr-un caz sunt buni, in altul manifesta completa indiferenta si egoism”. Prof. G. E. Suhareva observa ca personalitatile isterice au inca din copilarie dificultati sub aspect educational. Sunt foarte capriciosi, neascultatori, le place sa joace roluri de comanda si manifesta agresivitate daca aceasta nu le reuseste. Se remarca la ei instabilitatea dispozitiei sufletesti.

Dupa ce incep sa mearga la scoala, acesti copii se integreaza greu in colectivitate, fiindca nu stiu sa impace interesele proprii cu interesele celorlalti si tind intotdeauna sa ocupe primul loc, netolerand ca in prezenta lor sa fie laudat altcineva. Cand nivelul lor intelectual este bun, rezultatele scolare nu sunt rele, dar cunostintele lor raman superficiale, interesele instabile.

Irascibilitatea ridicata, inclinarea spre minciuna ii fac pe adolescentii isterici mai dificil de educat. Totusi, daca se reuseste sa li se gaseasca o ocupatie potrivita cu interesele lor starea li se amelioreaza semnificativ.

Labilitatea crescuta, dorinta constanta de a “iesi in fata”, de a parea mai buni sunt, de fapt, lipsa de corespondenta intre dorinta si realitate: toate acestea sunt sursa trairilor conflictuale. Adeseori copiii isterici raspund la orice nereusita suferita in viata prin reactii inadecvate, in al caror tablou se remarca semnele caracteristice ale isteriei.

Voi da un exemplu. Copilul cere o bomboana (sau jucarie etc), iar mama il refuza. Atunci copilul se arunca pe podea, tipa, se zvarcoleste si continua sa cerseasca dulciuri. Deseori mama, speriata, ii da copilului care urla o mana de bomboane, doar sa se linisteasca: “Orice, numai sa nu planga”. Iar micutul, multumit, molfaie bomboanele si uita imediat de “jalea sa neconsolata”. Ce inseamna asta? O reactie isterica tipica. Deocamdata copilareasca, destul de grosiera, pe fata. Dar ce semnificatie are comportamentul mamei? Satisfacand dorinta copilasului, a intarit in el acest tip de reactie – si putem sa nu ne indoim de faptul ca micutul va mai aplica, si inca nu o data, modelul de reactie, fiindca i-a adus ceea ce a dorit, a dat “rezultatul necesar”.

Noi, parintii, adeseori intarim fara sa vrem in copii comportamentul demonstrativ, laudandu-l pe copil si ingaduindu-i sa se amestece in convorbirile celor mari si sa ii intrerupa. Copilul realizeaza slabiciunea noastra si in curand incepe sa faca totul in mod demonstrativ: sa citeasca versuri, sa danseze, sa cante. De regula, adultii se induioseaza, se topesc, il lauda, il saruta pe copil si nu se gandesc deloc la faptul ca purtarea micutului este in mod evident demonstrativa. Problema devine din ce in ce mai profunda si in urma faptului ca familiile contemporane au un singur copil, maxim doi, si acestia devin pentru parinti “buricul pamantului”.

In trecut, in familia patriarhala rusa, care de regula avea numerosi copii, nimeni nu cuteza la masa sa-si vare lingura in oala cu ciorba inaintea tatalui. Acum situatia este alta. Cateodata intreaga familie se invarte cu linguri, furculite, tigai prin fata “puisorului”, dorind sa il hraneasca cat mai gustos si cat mai din belsug, sa ii faca placere – iar dupa aceea ne miram de egoismul, de trufia nemasurata a “puiului caruia i-au crescut aripile”.

Viata ne ofera numeroase exemple asemanatoare celui pe care l-am dat. Ele sunt pur si simplu nenumarate. La drept vorbind, toata structura modului de viata al omului contemporan, de la gradinita pana la pensie, il invata pe om sa fie isteric. Bineinteles, fiecare recepteaza diferit aceste “lectii”.

Totul depinde de educatia si de conceptia despre lume a omului. Precum s-a spus deja, caracteristica fundamentala a personalitatilor isterice consta in tendinta constanta de a atrage asupra lor atentia celor din jur. in actiunile lor se vede un teatralism accentuat, o lipsa de naturalete, o nesinceritate marcata. Pentru a capta atentia generala, ei nu dispretuiesc nici un fel de mijloace, recurg la orice viclenii, uneori chiar la minciuna evidenta si la escrocherie sentimentala.

Manifestarile pregnante ale caracteristicilor personalitatii isterice sunt imaturitatea psihica, infantilismul, ce se exprima prin instabilitatea intereselor si atasamentelor, in schimbarea cu usurinta a dispozitiei sufletesti. Personalitatile isterice se dezamagesc repede de prieteni si ii schimba cu usurinta, in ciuda faptului ca la inceput prietenia li se parea vesnica. De la dragoste la ura nu este la isterici decat un pas.

Literatura artistica descrie in culori vii personalitati isterice. Modelul clasic de isteric poate fi considerat gogolianul Hlestakov. Intre oamenii isterici sunt deseori distinsi in calitate de varianta asa-numitii pseudologi. in comportamentul acestora, alaturi de caracterul demonstrativ, este prezent un joc furtunos al imaginatiei insotit de tendinta spre a fantaza – iar in fantezii subiectul este de obicei subiectul insusi.

In unele clasificari psihiatrice este distins, de asemenea, grupul personalitatilor narcisiste. Semnul fundamental al personalitatilor narcisiste este reprezentat, dupa cum arata profesorul A. Aleksandrovski, increderea aparuta din adolescenta in propria insemnatate, in propriile talente, in aspectul neobisnuit de atragator, care ar trebui sa starneasca admiratia generala.

“Nevoia de admiratie, nazuinta de a se vedea inconjurati de adoratori il apropie neindoielnic pe acest tip de cel isteric, la fel ca incapacitatea acestor subiecti de compatimire, de empatie fata de ceilalti. Aceste personalitati sunt inclinate spre fantezii ale caror teme sunt legate de succesele lor, ele obtinerea unei puteri nemarginite, de bogatie. Le place sa vorbeasca despre prietenii lor celebri – artisti, politicieni, puternicii acestei lumi, despre legaturile lor cu societati secrete sau institutii de importanta exceptionala. Aceste relatari sunt bazate fie pe relatii superficiale, de “buna ziua”, fie (mai des) sunt rod al imaginatiei infierbantate. Comunicand aceste informatii, personalitatile narcisiste nu numai ca asteapta o deosebita admiratie din partea celor din jur, ci si cer de la ei fara motiv ca acestia sa li se supuna ca unei persoane superioare care o inconjoara”, scrie acelasi autor.

Istericii sunt deseori vicleni, abili. Printre ei sunt numerosi afaceristi. Nu rareori poseda o fina intuitie. Multi fondatori de secte, ca de exemplu Mary Baker Eddy (doctrina “Christian Science”), aveau in mod indiscutabil o structura isterica a caracterului. Acelasi lucru se poate spune si despre o serie de alte “personalitati harismatice”. Se stie, de exemplu, ca viitoarea intemeietoare a miscarii teosofice, Elena Blavatskaia, se distingea inca din frageda copilarie printr-o uimitoare inclinare spre minciuna si fantezii aprinse, despre care scriu rudele ei apropiate.

Mecanismul “satisfactiei conditionate” date de simptomul dureros este specific pentru isterie. El reprezinta un criteriu pentru delimitarea isteriei de diverse manifestari neisterice. Placute si dorite pentru isteric pot fi diferite manifestari dureroase care fagaduiesc profit sau scutesc de unele neplaceri.

Istericul are nevoie de spectatori – de exemplu, daca Robinson Crusoe ar fi fost isteric, manifestarile respective nu s-ar fi dezvoltat la el, fiindca n-ar fi avut cine sa-l priveasca. El e usor influentabil, dar aceasta influentabilitate e totusi foarte selectiva. In sufletul istericului intra, de regula, ceea ce e avantajos pentru el.

Manifestarile clinice ale isteriei sunt extrem de diverse. Pot avea loc convulsii isterice, paralizii, se observa hiperkinezii isterice, manifestate prin tremur al intregului corp sau al unora dintre partile lui. Se intalnesc tulburari de sensibilitate (diverse dureri, junghiuri, amortiri etc). Am avut prilejul sa observ surdomutitate si orbire isterica, in trecut, la isterici se observa asa-numitul “arc isteric”, in prezent multi psihiatri arata ca reactiile isterice sunt descoperite din ce in ce mai des in forme mai subtile.

Jacques Charcot numea isteria “marea simulanta”, desi nu se poate spune ca isteria si simularea sunt concepte identice. Istericul sufera cu adevarat, dar suferinta lui este produsa de dorinta “satisfactiei conditionate”; simulantul pur si simplu face pe bolnavul.

Diapazonul comportamentului isteric este foarte cuprinzator si proteic. Isterici pot fi tineri cu cercel in nas si parul verde-rosu-albastru, pot fi si politicieni pentru care autoadmirarea este mai importanta decat orice.

Comportamentul isteric se intalneste, din pacate, si in mediul ortodox. Am avut prilejul sa vad “maicute” (asa isi spuneau ele) care, prin entuzi-asmele lor, prefaceau intr-o clipa un preot tanar in “facator de minuni” si “stravazator”. Istericul pune imediat “diagnostice” duhovnicesti, imparte bisericile si preotii in “cu har” si “fara har”. in cazul dat criteriul este, bineinteles, propriul “simt launtric”. Uneori se creeaza impresia ca un asemenea om este de-a dreptul insetat de fapte “fierbinti”, de informatie senzationala sau chiar de zvonuri senzationale, si atunci se simte in mediul sau. Pentru isteric sunt importante nu faptele, ci propria sa interpretare.

Istericul poate iesi in evidenta nu numai prin infatisarea extravaganta, prin mimica teatrala sau particularitatile de vorbire. El poate avea si un exterior banal, dar conversatia lui va abunda in citate, va avea aparenta “stiintifica”. In fine, el poate pur si simplu sa pastreze intotdeauna o tacere misterioasa. Si totusi, acestea toate sunt teatru. in tot comportamentul lui se fac simtite falsitatea si nefirescul.

Sentimentele istericului, cu toata caldura si blandetea lor aparenta, sunt intotdeauna amestecate cu o anumita raceala. Propria persoana, iata principalul pentru un asemenea om! In psihiatria clinica se face distinctie intre nevroza isterica si psihopatia isterica. Aceste stari se deosebesc intre ele prin profunzimea, exprimarea si provenienta fenomenelor isterice. Pentru nevroza isterica e mai caracteristica somatizarea conflictului, adica manifestarea isteriei sub forma unor diverse indispozitii si senzatii fizice. De pilda, foarte des apare “nodul” isteric in gat. Amin-titi-va pasajele din literatura artistica unde tinerele domnisoare, emotionandu-se, lesinau.

Psihopatia de tip corespunzator se caracterizeaza prin tulburari comportamentale, prin scaderea nivelului social-etic. Repet inca o data ca pentru ca isteria sa se manifeste complet sunt necesare doua conditii: profitul si spectatorul. Nimic nu il raneste pe isteric atat de tare ca lipsa atentiei fata de persoana sa. in atare caz viata paleste in ochii lui, pierzandu-si atractivitatea.

Non-cultura contemporana este o apoteoza isterica sui generis. Este suficient, de exemplu, sa privim la majoritatea muzicienilor rock, sa ascultam “creatiile” lor, ca sa ni se faca pur si simplu rau. Exaltarea si teatralismul extrem sunt la fel de firesti pentru ei ca respiratia. Nazuinta de a atrage privirile celor din jur se vede literalmente in orice: in imbracaminte, in atitudine, in convorbire.

La Preasfintitul Varnava (Beliaev) se afla expresia “a minti cu viata”. Si istericul, in manifestarile sale extreme, minte cu intreaga sa viata. Multe persoane isterice sunt “senatori de drept” la manifestatii, demonstratii, mitinguri. Pentru ei nu este deosebit de important ce sau pe cine apara, pentru ale cui drepturi se ridica. ii atrage posibilitatea in sine de a fi in atentia lumii.

In ultimul deceniu, o data cu venirea democratiei, pe valul crizei valorilor morale care a rezultat din lipsa de duhovnicie ce a domnit in societate in ultimii saptezeci si ceva de ani, ataca pe front larg sufletele omenesti tot felul de magicieni, vrajitori, vraci, persoane cu “capacitati extrasenzoriale”, aducand atatea nenorociri oamenilor ce li se adreseaza.

Fara a intra in amanuntele descrierii acestei ciume oculte, voi spune doar ca, prin structura personalitatii lor, majoritatea covarsitoarea a acestor “vindecatori” sunt isterici insetati de slava si de recunoastere obsteasca.

Desigur, printre ei sunt si slujitori constienti ai raului, aflati pe diverse trepte de initiere. Sunt insa si destui escroci, care habar nu au de ocultism, ci pur si simplu jecmanesc concetatenii ignoranti duhovniceste, “saltand” din buzunarele lor nu putini bani. Incontestabil, faptul ca nu sunt legati in mod constient cu ocultismul nu ii scuteste de responsabilitate pe cei ce recurg la un asemenea “ajutor”, fie si cerandu-l de la un escroc. Acesta este un pacat greu.

Dorinta de a fi in vazul lumii, in centrul atentiei este legata de patima curviei. Istericul, mai ales in tinerete, este intotdeauna indragostit, petrece in “oceanul” fanteziilor erotice. Femeile isterice nu se pot abtine decat putina vreme de la flirt, de la cochetarie. Nu rareori istericii, mai ales psihopatii, sunt inrobiti complet de patima curviei si duc un mod corespunzator de viata.

Protoiereul Boris Niciporov, protoiereu ortodox, scrie pe drept cuvant: “Idealurile pe care le cultiva constiinta sociala astazi sunt urmatoarele. Primul ideal al societatii de consum este fata ca fo-tomodel. Sunt necesare o infatisare placuta, dinti albi, sarm s.a.m.d. in general, punctul de plecare pentru orice nu este inima sau mintea, ci coapsa. Totul trebuie sa fie de la coapsa si nu mai sus de coapsa: si gandurile, si dorintele, si simtamintele.

Al doilea ideal ce cucereste astazi o uriasa popularitate, in ciuda evidentei sale imoralitati, este fata ca si curva. insasi denumirea este din ce in ce mai blamata in societate. Despre tragicele urmari ale acestui stil de viata nu cred ca este cazul sa vorbesc.. Si mai intai de toate, este pierderea acelei temelii dintai, a acelui lucru de prima insemnatate pentru care fata se iveste pe lumea lui Dumnezeu..

Totusi, parandu-ne rau de aceste fete si femei, nu putem sa nu blamam cauzele care duc la aceste anomalii. In primul rand, este implicata aici propaganda pe scara larga a pornografiei si violentei, desfraului si curviei, pe care o duc astazi mijloacele de informare in masa. Temelie si ideal moral pozitiv pentru fata rusa trebuie sa fie idealul femeii cu buna randuiala si mamei grijulii.

In vremea de astazi multi parinti, mai ales ortodocsi, sunt nelinistiti de introducerea in scoli a programelor de educatie sexuala. Pretutindeni sunt raspandite jurnale, carti ilustrate pe aceasta tema. De pe ecranele televizoarelor se revarsa in sufletele copiilor tot soiul de netrebnicii. Se creeaza impresia ca inainte in Rusia nu se nasteau copii. Sunt profund convins ca toata aceasta problema artificiala este o viclenie demonica. Cineva a hotarat: copiii trebuie familiarizati cu orice pret, cat se poate de timpuriu, cu fiziologia relatiilor sexuale. Nu se pune problema ca din baiat sa creasca un tata, sot, ocrotitor de nadejde, iar din fata o mama grijulie si o sotie credincioasa. Oare domnisoarele de conditie nobila sau fetele de la tara studiau fiziologia cu pricina? Iar familiile erau de regula solide, cu multi copii. In trecut aceasta tema a fost intotdeauna acoperita cu valul castitatii sau, daca vreti, al trecerii anumitor lucruri sub tacere.

Oponentii ne acuza ca avem idei perimate. ei perimate au ei, intorcandu-si privirile spre Sodoma si Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: sa perverteasca tineretul si sa micsoreze natalitatea.

Doctorul V. K. Neviarovici arata in mod corect ca “incepand cu sfarsitul secolului al XlX-lea savantii de orientare atee s-au straduit sa demonstreze ca nu exista indracire, ci este vorba doar de manifestari ale isteriei. O astfel de parere avea, din pacate, si V. M. Bechterew (1857-1927), important savant rus, care s-a ocupat cu psihiatria, neurologia, psihologia.

Oricum, el si-a edificat cercetarile pornind de la pozitii strict materialiste, ceea ce nu putea sa nu se reflecte asupra cercetarilor lui stiintifice. Astfel, intr-una din lucrarile sale el chiar se straduieste sa demonstreze (o, groaza!) ca toate minunile savarsite de catre Mantuitorul si relatate in Evanghelie – este vorba de vindecari si invieri din morti – se explica prin suferinte de natura isterica ale oamenilor care au crezut in Hristos.

Din pacate, si in zilele noastre medicina oficiala, spre bucuria intregii lumi demonice, nu face diferenta intre bolile sufletesti si cele duhovnicesti si se straduieste sa-i vindece pe multi indraciti ba cu insulina, ba prin hipnoza, ba cu preparate chimice, iar in ultima vreme chiar si cu metode oculte (meditatie transcendentala s.a.).

Acelasi autor scrie ca “isteria si indracirea nu sunt unul si acelasi lucru; totusi, isteria pregateste cum nu se poate mai bine sufletul pentru indracire, fiindca diavolul este tatal minciunii, iar istericii sunt cu totii mincinosi; diavolul, dupa cuvintele Sfintilor Parinti, este actor si maimuta, iar pentru isterie sunt caracteristice imitatia, actoria si imaginatia artistica morbida. Caderea diavolului a avut loc din pricina slavei desarte si a trufiei – si aici asemanarea este evidenta.”

Despre aceasta boala sufleteasca parintele Aleksandr Elceaninov scrie: “Isteria este descompunere a personalitatii si ea elibereaza cantitati de energie uriase, pierzatoare prin puterea lor distructiva, la fel ca in fisiunea nucleara”.

Trufia si slava desarta, minciuna si fatarnicia: iata natura duhovniceasca a isteriei. Si totusi, ce este isteria: pacat sau boala? Mi se pare ca isteria este o asezare (dispozitie) pacatoasa a sufletului, ce nu rareori duce si la boala.

Cu ce scop scriu aceste randuri? Ca sa “il stim la fata pe vrajmas”, cum se spune, si sa ne luptam cu el, smulgand neghinele isteriei din sufletul nostru, si, totodata, ca sa vedem mai bine aceasta boala pacatoasa si realitatea care ne inconjoara.

Cum sa reactionam la comportamentul isteric (in caz ca este necesar sa reactionam) ? in primul rand, nu trebuie sa intri in jocul istericului. Pastrati-va demnitatea si calmul, iar daca este necesar, trebuie sa aratati asprime chibzuita. inca o data amintesc ca fara spectator criza de isterie inceteaza. Ca atare, mama pe care o dadeam de exemplu mai sus n-ar fi trebuit sa dea atentie “convulsiilor” baietelului nestapanit, ci sa continue calma sa-si vada de treburile sale.

Doctor Dimitri Aleksandrovici Avdeev

sursa: crestinortodox.ro

Mai ucigatoare decat cancerul,mai apasatoare decat teroarea si mai nociva decat drogul este astazi pornografia.

Generatiile parintilor si bunicilor nos­tri au avut de infruntat cea mai cumplita dictatura din istoria lumii: comunismul bolsevic. Multi au infundat puscariile, al­tii – aflati in asa-zisa libertate – au suferit teroarea, degradarea si injosirea; fiara co­munista isi incerca dintii pe trupurile si sufletele poporului roman.

A cazut regimul comunist si ne-am bucurat; cine sa se gandeasca ca, intr-un fel anume, comunismul nu facuse decat sa se replieze putin, schimbandu-si doar infatisarea, pentru a se pregati pentru ba­talia finala? Acum se foloseste o munitie cu mult mai distructiva pentru sufletul uman, mai nociva decat cancerul, mai eficace cu mult decat teroarea: numele ei e marea des­franata sau pornografia.

Cati oare constientizeaza faptul ca desfranarea sau erotismul obsesiv este cel mai mare inamic al omului modern? Isi arata chipul seducator la fiecare colt de strada, in chioscurile cu de toate; ne intampina ata­tator in paginile ziarelor de mare tiraj; dar mai ales ni se scurge in vene precum otra­va cea dulce atunci cand ne conectam la lumea televiziunii si internetului, canalele sau armele preferate ale marii desfranate.

Exageram ?

Studiile desfasurate in ultimele dece­nii demonstreaza fara putinta de tagada ca pornografia da dependenta mai repede decat oricare drog. In general, narcotice­le creeaza dependenta dupa cel putin doua saptamani de la debutul consumului, pe cand pornografia, conform unor studii re­cente, poate conduce la dependenta dupa primele vizionari. Evident insa ca educatia, stabilitatea psihica, credinta sunt factori de atenuare a efectelor pornografiei.

“Plecand de la efectul de dependenta, doctorul Cline (Zillmann Bryant & Huston, 1994), tratand sute de persoane cu dereglari sexuale, prezinta un proces in patru pasi al impli­carii in consumul de materiale sexuale, in special cele pornografice. Primul este “efectul de dependenta”, in care persoana revine in mod repetat dupa mai mult material, deoa­rece acesta ii furnizeaza un foarte puternic stimulent sexual, avand un efect afrodisiac (…). Cline continua cu descrierea unui “efect de crestere”, in care este resimtita “o nevo­ie crescuta de mai mult stimulent pentru a obtine acelasi efect”. In al treilea stadiu, apa­re “desensibilizarea”. Lucrurile care odata pareau socante sunt din ce in ce mai putin socante si, prin urmare, devin legitime cu timpul. In al patrulea stadiu, Cline consta­ta ca exista “o tendinta crescanda de a pune in practica comportamentul vazut in mate­rialele pornografice”.”

Multi dintre prizonierii regimului co­munist au fost asteptati ani buni, uneori chiar zeci de ani, de catre femeile iubite, pentru ca dupa iesirea din puscarie sa-si in­temeieze familia. Suferintele, reeducarea, lipsa sperantei de viata nu au putut distruge dragostea acestor oameni, care nici macar prin scrisoare nu puteau comunica. Acum pornografia e capabila sa zdruncine in nu­mai cateva saptamani si cea mai curata si proaspata iubire sau sentimentul adanc de dragoste cladit in zeci de ani!

“Zillmann si Bryant sunt interesati de gradul in care “pornografia intra in conflict cu valorile familiale” si ne ofera din nou do­vezi experimentale. In aceste studii, un grup experimental de adulti este expus la materia­le video pornografice pe o perioada de cateva saptamani (de obicei, sase). La o saptamana dupa expunere, raspunsurile grupului la in­trebarile puse sunt comparate cu cele ale unui grup de control care nu a fost expus.

Concluziile? Expunerea prelungita la pornografie, realizata experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuitatii atat la barbati, cat si la femei, iar pe masura ce promiscuitatea este considerata a fi normala, fidelitatea fata de partenerii de viata sexuala se diminueaza mult fata de cazul adultilor din grupul martor (de control). Subiectii participanti raporteaza, de asemenea, ca ar accepta mult mai usor o intimitate sexua­la neexclusiva pentru ei insisi, adica relatii sexuale in afara vietii conjugale, cu persoa­ne care, de asemenea, traiesc cu altcineva.” (Gheorghe, 2008)

Nu numai dragostea, dar nici macar respectul firesc fata de ceilalti oameni nu rezista prea mult bombardamentului cu fantasme erotice. Ceea ce nu a reusit sa faca poate cea mai demonica “reeduca­re” din toate timpurile, practicata in anii 1950 la Inchisoarea de la Pitesti, se reu­seste astazi prin pornografie si practicarea perversiunilor. De fapt, lucrurile merg mult mai departe. Consumatorii de pornografie ajung nu numai sa prezinte simptome de irascibilitate si lipsa de respect, dar ajung si la un comportament violent fata de femei.

“Cercetarile efectuate de Weaver au aratat ca pornografia creste comportamen­tul sexual dur cu femeile. (Weaver, 1994) Aceasta duritate include agresivitate crescuta asupra femeilor, precum si o insensibilizare la ranile pe care violenta si atacurile sexuale le pro­voaca. De asemenea, Larry Hoo din Hong Kong analizeaza in anul 1986 rezultatele a 35 de cercetari privind efectele expunerii la pornografie. “Din aceste studii, 20 arata ca pornografia mareste agresivitatea; in 4 din ele s-a gasit ca exista o legatura intre expu­nerea la pornografie si cazurile de viol, iar in 11 s-a scos in evidenta faptul ca barba­tii care vizioneaza pornografie accepta mai usor violenta indreptata impotriva femeilor si batjocorirea acestora.” (Gheorghe, 2008)

Cum de s-a ajuns aici, cum s-a putut ca desfranarea sa devina nota generala pe mai toate canalele mediatice ale societatii moderne, desi are un efect atat de distruga­tor pentru mintea si viata oamenilor?

In mod cert, pornografia este una din cele mai profitabile afaceri, de aceea ras­pandirea ei intr-o societate de consum este foarte explicabila, dar aceasta nu poate fi o explicatie satisfacatoare decat intr-o socie­tate tribala condusa de instincte si magie. Pentru lumea moderna insa, unde exista institutii si legi, unde orice fenomen poa­te fi monitorizat si analizat sociologic in vederea luarii de masuri pentru protectia indivizilor, o astfel de explicatie nu poate fi suficienta. Mai ales in conditiile in care insesi organizatiile internationale, care nu ar trebui sa fie motivate de vanzarea de pornografie si prostitutie, sustin legisla­tiv desfranarea.

Acum ceva vreme aratam cum ONU si UNESCO impun educatia sexuala in gradinita si scoala inca de la varsta de 5 ani. Altminteri, Uniunea Europeana este principalul suporter al ho­mosexualilor, dand legi care impun atat recunoasterea acestora, cat si casatoriile intre ei sau infierea de copii. Asadar, des­franarea, pornografia si chiar perversiunile sunt nu numai ingaduite, dar si promovate obsesiv de marile organizatii internationa-le. Se poate vorbi, asadar, chiar de o politica globala.

Lectura cartii lui Aldous Huxley – “Minunata lume noua” – ne va face sa in­telegem motivele sau resorturile acestei politici mondialiste. In distopia sa scri­sa prin anii ”30, el preconiza introducerea obligativitatii educatiei sexuale de la var-stele cele mai mici. Prichindeii, la numai cativa anisori (precum ne cere UNESCO astazi!) erau initiati in practicarea jocuri­lor erotice, atat pentru a-si cultiva mai bine impulsurile sexuale, cat si pentru a invinge rusinea sau alte obstacole de natura psiho­logica care i-ar fi impiedicat mai tarziu in viata sa se impreuneze precum animalele cu cine se intampla sa se afle in preajma…

“Pe o peluza cuprinsa de tufe de arbusti mediteraneeni, doi copii – un baietel de vreo sapte ani si o fetita cam cu vreun an mai mare – jucau, cu toata gravitatea si atentia concen­trata a savantilor adanciti intr-un studiu consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar.

Dintr-un grup de arbusti din apropriere iesi o educatoare, conducand de mana un ba­ietel care urla in timp ce era tras inainte. Pe urmele lor venea trap-trap o fetita cu mutra ingrijorata.

- Ce s-a intamplat? intreba directorul. Educatoarea dadu din umeri:

- Nu cine stie ce. Numai ca baietelul asta se lasa greu implicat in jocuri erotice obisnuite.” (Huxley: 69)

Scopul acestor jocuri sexuale nu era al­tul decat educarea unor indivizi in spiritul libertinajului sexual, pentru o societate in care fidelitatea si dragostea in cadrul unei familii erau considerate obscene si ilicite. Statul lui Huxley trebuia sa-i pedepseasca pe cei ce indrazneau sa persiste prea mult in dragostea fata de o singura persoana. Astazi, televizorul si pornografia implinesc cu succes acest tip de reeducare.

Cum de s-a gandit Huxley la posi­bilitatea aparitiei unui asemenea tip de societate? Care e explicatia unei asemenea educatii, cata vreme aceasta nu poate face fericit pe nimeni si nu poate asigura o soci­etate sanatoasa?

Primul motiv enuntat de eroii Minunatei lumi noi este acela ca oamenii desfranati sunt mai usor de manipulat. Sunt ca si reeducatii care, avand constiinta morala distrusa, nu se pot opune represiu­nii sistemului. Al doilea motiv este acela ca desfranarea este cea mai buna metoda de control, de reducere a populatiei. Cultura erotismului, pornografiei si prostitutiei vin in conflict direct cu viata de familie, cu nasterea de copii, dupa cum demonstreaza studiile facute in zilele noastre.

“Zillmann si Bryant (Kubey, 1996: 7) au aratat ca expunerea la pornografie reduce dorinta participantilor la studiu – barbati sau fe­mei, studenti si nestudenti – de a avea copii. Zillmann apreciaza ca aceasta constatare poate sustine ideea urmatoare: consumul prelungit de pornografie face ca faptul de a avea copii si a intemeia o familie sa apara drept inconveniente, care nu sunt necesare pentru obtinerea placerii. Aceasta deoarece pornografia inlesneste accesul facil la satisfac­tii sexuale “superlative”, satisfactii care sunt disponibile fara investitii emotionale, fara ingradire sociala, fara obligatii economice, fara sacrificarea timpului si a efortului. Din aceasta perspectiva, satisfactia imediata, pe care televiziunea comerciala o ofera si o pro­moveaza atat de frecvent poate fi, in insasi esenta ei, in conflict cu valorile de stabilitate si angajament atat de necesare functionarii sanatoase a vietii de familie”. (Gheorghe, 2008).

Huxley anticipa la nivelul anilor 1930 si necesitatea dezvoltarii tehnicilor con­traceptive si a abortivelor pentru controlul populatiei, in contextul destrabalarii genera­le a indivizilor. Astfel, fericirea omului din cadrul vietii de familie este substituita cu placerea obtinuta intr-o extrem de seduca­toare cultura a desfranarii si pornografiei. Bucuriilor frumoase ale implinirii dragos­tei in familie si nasterii de copii, Huxley le opune placerea trupeasca, rezultata dintr-o excitare a simturilor.

Faptul ca acum 70 de ani se prevedea cu atata precizie introducerea educatiei sexuale in scoli si gradinite, precum si raspandirea fara precedent in istorie a desfranarii nu poa­te fi ceva intamplator. Sa ne gandim numai ca la inceputul secolului al XX-lea aceste lu­cruri pareau de-a dreptul aberante, intr-o vreme cand si sarutul in public era considerat un act indecent. Poate ca este la fel de intam­plator precum faptul ca fratele lui Huxley a fost primul presedinte al ONU, organizatie care astazi pare sa puna in practica utopia scrisa in urma cu aproape 80 ani in urma… De ce tot in anii ”30 incepea sa se fun­damenteze “stiintific” ideologia pe care mai tarziu se va intemeia promovarea ob­sesiva a desfranarii, ia perversiunilor si homosexualitatii?

Gheorghe Fecioru

Articol aparut in Revista “Familia Ortodoxa”, nr. 1 (12), 2010

Un crestin l-a intrebat pe duhovnicul sau:

 - Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important ?

 - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti sa creasca ? Asa, fara sa faci nimic, or sa rasara ele ?

 - Nu, parinte, trebuie sa le ud …

 - Dar daca le uzi si atat, vor creaste ele mari si frumoase ?

 - Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni …

 - Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca ?

- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu vor creste niciodata.

 - Acum ai inteles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in care sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpatarea, omenia … Noi, insa, trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.

 Ce trebuie sa facem pentru toate acestea ? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi, fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului ? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.

 Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare a dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica ?!

 E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.

 Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.

 ”Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua si noi acestora.”

sursa: crestinortodox.ro

Care Hristos? Hristos cel intrupat in care credem noi toti, sau Hristos care, dupa unii teologi, este doar un mit, care este doar un principiu, care n-a fost Dumnezeu, care n-a inviat, care a fost om, om foarte mare dar om, si care, in cele din urma, redus la ceea ce se numeste o kerigma, o predica, o invatatura s.a.m.d. ramane ceva ce nu mai seamana cu Hristosul nostru, dar care este totusi Hristosul unei teologii pretinse crestine? Ati inteles desigur ca am in vedere teologia demitologizarii, a mortii lui Dumnezeu, a tipului de teologie din “Honest to God”, a lui J. A. T. Robinson.

Daca punem din acest punct de vedere problema, atunci ne dam seama ca intrebarea: “Care Hristos este viata lumii”, nu este lipsita de temei. Acest Hristos, care n-a fost Dumnezeu, care n-a inviat, care e redus doar la niste esente de invatatura morala, acest Hristos nu poate fi viata lumii. Acest Hristos poate fi un principiu pentru teo­retizari, pentru carti inteligente, si pentru carti de scandal, cu buna vinzare, dar nu poate fi un principiu pentru viata lumii. Acest Hris­tos poate fi o ipoteza de lucru, dar nu poate da, nu poate fi izvorul vietii lumii. Acelasi lucru il putem spune si despre Dumnezeu.

Nu ne vom referi la cei care nu cred in Dumnezeu, ci la unii teologi care vin cu ideea unui Dumnezeu care e principiu, a unui Dumnezeu care e “ground of Being”, baza a vietii, principiu de viata, a fi-ul vietii cum s-ar traduce, si stiti bine ca ma refer aici la Tillich. Acest Dumnezeu care e cu totul altceva decat, de pilda, Dumnezeul teologiei apofatice a lui Dionisie Areopagitul, acest Dumnezeu nu mai e per­soana. Poate fi acest Dumnezeu viata a lumii? Acest Dumnezeu e despersonalizat.

Noi – si aceasta este pozitia noastra – avem in vedere un Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, cel pe care-L marturisim in Simbolul credintei, Fiul lui Dumnezeu, om adevarat si Dumnezeu adevarat, intrupat, mort si inviat. Dumnezeul nostru este Dumnezeul lui Avraam, al lui Iacob si al lui Isac, cum ii placea sa-l numeasca totdeauna Pascal, tocmai pentru ca sa accentueze faptul ca este persoana, cu care se poate sta de vorba, cu care se poate purta un dialog, care este capabil de dialog, nu un principiu abstract.

Cu principiile nu se poate sta de vorba. Noi raminem, prin urmare, cu acest Dumnezeu care poate fi partener al rugaciunii. Un Dumnezeu – principiu nu poate fi partener al rugaciunii. Nu are cine te asculta. Vorbesti in vant. Nu esti in dialog, ci in monolog. Tu vorbesti, tu iti raspunzi!

In legatura cu Viata s-au spus aici lucruri importante, esentiale. Viata este creata de Dumnezeu, viata e ceva de dinainte de darul lui Dumnezeu.

Dumnezeu e definit ca Facator. De aceea si prima carte a Scrip­turii se numeste Cartea Facerii. Numai despre Iisus Hristos se spune in Simbolul credintei: “Nascut, iar nu facut.” E altceva. Facerea e una, Iisus Hristos ca Dumnezeu e altceva. Dar verbul a face aplicat vietii inseamna ca marturiseste despre faptul ca viata e facuta numai de Dumnezeu. Nu stiu cum e in alte parti ale tarii, dar in unele parti ale Moldovei, despre o femeie insarcinata, cand naste, se spune ca face, si despre nastere se spune facere. Femeia “face” ceva ce n-a mai existat, repeta Facerea dintai.

Cand vorbim de viata, trebuie sa avem in vedere unicitatea si sfintenia ei. De aici valoarea vietii si imperativul apararii ei. De aici respectul fata de viata. De aici responsabilitatea fata de viata.

Daca viata este opera lui Dumnezeu, inseamna ca avem fata de ea o datorie si o raspundere cu totul si cu totul deosebita. Nu putem dispune de ea oricum. Nu e a noastra. Nu o putem noi face. Nu putem dispune de ea.

De aici pozitia noastra impotriva armelor, a razboiului si a uci­derilor. Oamenii au toti dreptul fundamental la viata si, ca o urmare a acestui drept, toti, indivizii si popoarele, au dreptul la pace. De ce? Pentru ca pacea nu este altceva decat corolarul vietii, ceea ce implineste viata.

Asupra conceptului de lume, cel de-al treilea termen al temei de la Vancouver, pozitia noastra se va orienta bineinteles, asa cum s-a spus in referatele care s-au prezentat aici, spre afirmatia ca lumea e buna, si nu pentru ca vrem noi sa afirmam asa, ci pentru ca Dumnezeu a zis dupa fiecare moment al creatiei: “Si a vazut Dumnezeu ca e bine.” Dumnezeu a facut primele aprecieri asupra creatiei si noi n-avem motive sa facem alte aprecieri decat le-a facut Dumnezeu.

Este adevarat, ascetii au fugit de lume. Pe unde mai sunt, fug si astazi de lume. Dar de care lume? Ascetii fug de lumea pacatului. Ascetii fug de acea lume care este impatimita, de acea lume care a devenit rea, nu fug de lumea in sine. De altfel, daca ar fi sa fim drepti, parca din lumea noastra cu bombe si cu amenin­tari de razboaie nu-ti vine sa fugi uneori?

Lumea de astazi si-a cam pierdut busola. Se intampla ceva cu omenirea, cam ceea ce se intampla cu balenele sinucigase. Ati citit desigur toti in presa despre grupuri mari de balene care, la un moment dat, esueaza pe plaja, pur si simplu, si nimeni nu le mai poate convinge, daca se poate intrebuinta acest cuvant, sa se intoarca inapoi in apa. Cursa inarma­rilor nu e altceva decat un fenomen asemanator cu acesta al balene­lor sinucigase.

Situatia antreneaza din ce in ce mai mult in lume o atmosfera de neincredere. Pierderea increderii arata ca in omenire s-a instalat o hiba morala si ca e nevoie de o noua ordine morala, pentru ca sa se refaca increderea dintre popoare. Cuvantul dat nu mai e respec­tat. Tratatele internationale, cu semnaturi mari pe ele, nu se mai respecta. Da nu mai inseamna da si nu nu mai inseamna nu.

Tre­buie facut ceva pentru ca increderea sa se inscauneze din nou intre oameni. in aceasta privinta avem si noi ceva de spus lumii, fara indoiala. Avem si noi de lansat o chemare la restaurarea, la restabi­lirea increderii dintre popoare. E intr-un fel un examen pe care-l dam si noi, spunindu-ne cu hotarire cuvantul in aceasta privinta.

Mai intai trebuie sa spunem limpede ca nu e posibila pacea fara dreptate sociala. O pace fara dreptate sociala poate fi un surogat de pace, care poate sa adoarma constiintele pentru o vreme, dar nu pentru totdeauna. Mai devreme sau mai tarziu o pace fara dreptate sociala se va sparge, fiindca dreptatea sociala este cea care preva­leaza, cea pe care o cere constiinta oamenilor, constiinta umanitatii. Dreptatea sociala inseamna dreptate pe tot globul, inseamna drep­tate tarilor mari si tarilor mici, sa nu mai existe un Nord supradezvoltat si un Sud subdezvoltat, sa nu mai existe tari de categoria I, de a II-a si a III-a. Dreptate sociala inseamna dreptul tuturor, dreptul egal al tuturor la resurse, dreptul tuturor la libertate, dreptul tutu­ror la viata, la pace, la folosirea in comun in mod egal a bunurilor acestei lumi.

IPS Antonie Plamadeala

- Parinte, ce poate ajuta astazi mai mult lumea ?

- Astazi, daca s-ar invata pocainta in lume, numai ea ar putea ajuta. Sa citim, pe cat putem Vietile Sfintilor care insista asupra pocaintei, ca sa ne folosim. A cere pocainta de la Dumnezeu inseamna a cere iluminare. Atunci cand cerem pocainta si ne pocaim mai mult, fireste, ne vom si smeri mai mult si atunci negresit va veni si mai mult har dumnezeiesc, iluminare dumnezeiasca. Cand omul se afla in pocainta, pastreaza harul lui Dumnezeu, in orice caz lumea are o tendinta spre bunatate.

Vezi, cei mai multi nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserica, sunt stapaniti de o mare nestiinta, dar pe de alta parte vin si imi cer ajutor. Lucrul acesta spune ceva.

- Parinte, nu cumva incercarile se fac pricini ca oamenii sa se apropie de Dumnezeu?

- Cei care au dispozitie buna se folosesc din incercari. Cei ce n-au se impotrivesc lui Dumnezeu, hulesc etc. Raul este ca nu spun: “Am gresit”, ci se chinuiesc. Diavolul are mare stapanire in lume. I-am dat multe drepturi. Cum a devenit omul de azi! Raul este ca se impiedica interventia dumnezeiasca atunci cand nu este pocainta. Daca ar exista pocainta, lucrurile s-ar fi aranjat. Vom trece prin furtuni dupa furtuni! Dumnezeu sa ne ajute. Sa cerem pocainta pentru intreaga lume, si pentru toti cei care fac rau Bisericii cu sange rece si nu au dorinta sa se indrepte, ca Dumnezeu sa le dea pocainta, si abia dupa aceea sa-i ia.

Sa ajutam pe cat putem lumea sa se pocaiasca, pentru ca sa primim binecuvantarile lui Dumnezeu. Pocainta si marturisire, de acestea e trebuinta azi. Eu recomand mereu pocainta si marturisire, ca diavolul sa-si piarda drepturile si sa se taie influentele exterioare demonice. Oamenii au nevoie de zguduituri ca sa inteleaga si sa se pocaiasca.

De pilda cineva se marturiseste ca a facut desfranare. Duhovnicul ii da iertare, ii da si un canon, dar acela nu merge mai departe. Duhovnicul trebuie sa-l ajute sa inteleaga ca raul n-a fost numai desfranarea; ca prin aceea ce a facut a facut crime, a destramat doua familii. Dar unii duhovnici nici nu cerceteaza mai departe, nici nu le fac oamenilor probleme de constiinta.

- Parinte, exista oameni care sunt buni, insa nu merg la biserica adeseori, nu au o viata liturgica regulata.

- Se poate cateodata ca cineva sa nu mearga regulat la biserica, dar inlauntrul lui sa existe evlavie, bunatate si astfel Dumnezeu gaseste loc si Se salasluieste in el. Acesti oameni de ar fi avut o viata liturgica, ar fi sporit mult in viata duhovniceasca. Si iata, exista altii care merg la biserica, se marturisesc, se impartasesc, le fac pe toate si cu toate acestea Dumnezeu nu afla loc sa locuiasca in ei, pentru ca nu exista smerenie, bunatate, pocainta adevarata.

Nu ajunge numai marturisirea la duhovnic pentru ca sa se intocmeasca bine cineva; e trebuinta si de pocainta. Si orice rugaciune pe care o face cineva trebuie sa inceapa cu marturisire inaintea lui Dumnezeu. Nu sa planga si sa spuna “sunt asa, asa si asa”, si dupa aceea sa faca asemenea. Lucrul acesta nu are simtire. Atunci cand exista simtire, exista si putina imbunatatire.

Ati vazut pe israeliti cu cata simplitate se rugau? “Scoala-Te Doamne, pentru ce dormi?”. Si dupa aceea Domnul “S-a desteptat ca un puternic, ca un ametit de vin, si a lovit”. Cu ce simplitate si ce smerenie, dar si cu ce indrazneala au spus: Doamne, ce vom spune neamurilor? Ne-ai izbavit din Marea Rosie si acum sa murim in pustie, sau sa ne omoare cei de alt neam? Sa ne facem de ras? Sa nu spunem si noi “De ce dormi, Dumnezeule, si nu vezi?” – pentru ca ne va da o palma. Este obraznicie.

Aceia au spus-o cu smerenie si simplitate. N-au invinuit pe Dumnezeu spunand: “De ce ai facut acestea?” – ci au spus: “Noua ne trebuie rele mult mai mari, dar acum ce vom spune neamurilor?” Si ati vazut? Una peste alta au induiosat pe Dumnezeu. Ati inteles? A existat recunoastere a greselii, pocainta si Dumnezeu a intervenit si “a lovit”. Daca ne aflam si noi intr-o situatie grea si n-o infruntam duhovniceste, atunci mirenii ne vor spune: “Unde este rugaciunea voastra? Spuneti ca va rugati, dar ce faceti?” Ne facem de ras.

Pocainta ajuta sa dispara raul !

Atunci cand cerem pocainta de la Dumnezeu pentru lume, sa ne punem si pe noi insine printre aceia care au gresit si sa nu spunem: “Ajuta lumea care este pacatoasa”. Cei trei tineri s-au nascut in robie, si cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi vinovati?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia si mai multe sa suferim”.

Vorbeau ca si cum ar fi fost si ei printre cei ce au calcat poruncile lui Dumnezeu mai inainte de robia babilonica, ca si cum ar fi fost si ei partasi la pacat, in timp ce erau nevinovati, caci nici nu erau nascuti cand se petrecusera acelea.

Cat ma misca rugaciunea ce au facut-o atunci cand se aflau in mijlocul vapaii cuptorului! “Drept esti Doamne in tot ce ai facut cu noi, ca am pacatuit si am facut faradelege, si acum nu suntem vrednici sa deschidem gura noastra. Nu ne parasi pe noi pana in sfarsit si nu intoarce mila Ta de la noi, pentru Avraam cel iubit al Tau”.

Adica “pe dreptate ne pedepsesti Doamne, pentru ca am pacatuit, dar numai pentru Avraam pe care il iubesti nu ne parasi”. S-au pus si pe ei insisi printre pacatosi si credeau asta, de aceea cuptorul s-a racorit, in timp ce pe inchinatorul la idoli care s-a dus sa vada cuptorul, l-au ars flacarile.

Daca omul nu lucreaza asa, cauta mereu sa se indreptateasca. “Diavolul m-a pus sa pacatuiesc”, sau, “Adam e de vina; Eva e de vina, nu eu”. Un teolog mi-a spus odata: “Si cu ce suntem vinovati noi ca acum sa ne chinuim din pricina Evei?” “Omule binecuvantat – ii spun – te impiedica asta la mantuire?” Ce-i de vina Adam sarmanul sau Eva? Au facut o gresala si cate veacuri au fost in iad, in timp ce pentru noi a venit Hristos si ne-a eliberat. “De saptezeci de ori cate sapte de pacatuiti si va pocaiti, Eu va iert” – a spus Domnul. Pacatuim de mii de ori si Hristos ne iarta – numai sa ne pocaim cu sinceritate – cum sa spunem ca e de vina Adam si Eva? Si uitati-va ca nu pun numele de Eva – nu dau numele Eva unei surori, sau cel putin Zoe, daca e greu Eva. Ea este mama noastra, mama intregii lumi si nici numele ei nu vrem sa-l auzim. Dar blestemul, de fapt l-a dat Dumnezeu diavolului. “Si sarpele era intelept”.

Diavolul a intrat in sarpe ca sa insele pe om. Si iata, toti au ce au cu Eva ca si cum ea ne-a prapadit, in timp ce am fi fost foarte bine in rai, daca nu s-ar fi facut calcarea de lege. Daca si noua ne-ar spune Hristos: “Fiindca ati pacatuit o data, veti merge atatea veacuri in iad”, ei, atunci sa fi spus cineva ceva! Ce lume nemultumitoare!

In orice caz pocainta este mare lucru. N-am inteles ca omul prin pocainta poate scchimba hotararea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul sa aiba o astfel de putere. Faci rau? Dumnezeu iti da o palmuta. Spui “am gresit”. Se opreste si-ti da binecuvantari. Adica, atunci cand copilul cel dezordonat isi vine intru sine, se pocaieste si este mustrat de constiinta sa, atunci Parintele lui il rasfata cu dragoste si il mangaie.

Israelitii, deoarece s-au departat de poruncile lui Dumnezeu, au trait in robie 75 de ani. Si in cele din urma, atunci cand s-au pocait, apare imparatul Cirus, care s-a aratat mai bun decat fiii lui Israel, care au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe.

Dumnezeu i-a schimbat mintea si l-a facut sa creada in Dumnezeul cerului. Astfel acela a lasat pe israeliti liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a facut zidurile Ierusalimului si a aratat o astfel de bunatate si o astfel de evlavie, ce nu le-au aratat intr-un anumit fel nici israelitii. Si toate acestea pentru ca poporul s-a pocait si s-a schimbat. Cat de mult ajuta pocainta ca sa faca sa dispara raul!

Cartile Macabeilor sa le cititi pe toate. Sunt foarte puternice. Ce porunca a dat imparatul! Ca elefantii sa calce pe israeliti. S-au dus ceilalti, au pregatit ceremonia, au adapat 500 de elefanti cu vin tare si tamaie ca sa-i intarate si au asteptat pe imparat sa vina ca sa inceapa spectacolul. Dar imparatul uitase porunca ce o daduse. Se duce ingrijitorul de elefanti sa instiinteze pe imparat, pentru ca acela inca nu aparuse. “Imparate – ii spune – te asteptam. Toate sunt gata, elefantii, iudeii si cei chemati asteapta”. “Cine v-a spus sa faceti un astfel de lucru?” – le spune. Strigate, amenintari. Si asta nu s-a facut o data, ci de trei ori. Lucru mic a fost ca imparatul sa uite porunca ce-o daduse el insusi? Si nu numai asta, ci in cele din urma si-a schimbat toata purtarea sa fata de iudei. Toata cheia aici este: sa se pocaiasca lumea.

- Parinte, asociatiile de pace intemeiate de diferite state ajuta pentru pacea lumii?

- Depinde. Sunt unii care pornesc cu intentie buna. Dar atunci cand se aduna vrajitori, inchinatori la foc, protestanti, o gramada – nu le mai dai de capat – ca sa aduca pace in lume, cum sa ajute? Dumnezeu sa ma ierte, dar acestea sunt zdrentele diavolului. Se face pace cu o asociatie pacatoasa? Cum poate veni pacea, atunci cand oamenii nu se imprietenesc cu Dumnezeu? Numai atunci cand omul se imprieteneste cu Dumnezeu, vine pacea launtrica si cea exterioara.

Si pentru ca omul sa se imprieteneasca cu Dumnezeu trebuie sa-si vina in simtire, sa se pocaiasca, sa traiasca potrivit cu poruncile lui Dumnezeu si atunci vin harul si pacea lui Dumnezeu inlauntrul lui, asa incat poate ajuta si pentru pacea din jurul lui.

Parintele Paisie Aghioritul

sursa: crestinortodox.ro