Exista o categorie de crestini botezati in credinta ortodoxa care, in mod mai mult sau mai putin constient, nu se diferentiaza de protestanti in ceea ce priveste modul de a se raporta la relatia dintre credinta si fapte in perspectiva mantuirii. Acestia cred ca se pot mantui numai prin credinta, fara a participa constant la viata Bisericii. Ei afirma cu tarie ca poarta credinta in suflet dar nu prea merg la biserica deoarece nu se incred in aceasta institutie si nici in cler.

Cu alte convinte, asistam la o relativizare a credintei la nivel personal. Aceasta inselare pe care diavolul ne-o strecoara in suflete constituie o mare primejdie, promovand o credinta inidividualista si nu una soborniceasca. Acesta constituie, in acelasi timp, primul pas pe care il facem spre acceptarea unor false invataturi de credinta.

Prin aceasta atitundine ne rupem de Sfanta Traditie deoarece crezul nostru nu se mai intemeiaza pe “ceea ce s-a crezut dintotdeauna, pretutindeni si de catre toti” (Vincentiu de Lerin).

Viata crestina se cere a fi dreapta vietuire, altfel spus, viata in Hristos. Mantuitorul ne spune: “Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic.” (Ioan 15, 5) Cum sa ducem rod, cum sa lucram faptele mantuirii, daca nu participam insa la harul sfintitor pe care il primim prin Tainele si slujbele Bisericii?

Viata crestinului inseamna mai intai de toate participare la Jertfa si Invierea lui Hristos. Ori, nu putem participa la acestea din afara Bisericii.

Inaltpreasfititul Bartolomeu Anania in lucrarea “Cartea deschisa a Imparatiei – o insotire liturgica pentru preoti si mireni”, vorbeste despre “Corabia Bisericii”, pornind de la o reprezentare iconografica ce evidentiaza legatura profunda dintre Liturghie si Biserica: “In Manastirea Hurezi, si anume in pridvorul bisericii-bolnita, poate fi vazuta urmatoarea scena, zugravita pe la inceputul secolului XVIII: pe apa unui fluviu pluteste o corabie cu vasle. In spate, la carma, Iisus Hristos. In fata, la prora, Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Pe laturi, tragand la lopeti, cuviosi parinti. Pe mal, capii ereticilor, cu niste carlige lungi in maini, straduindu-se s’o agate si s’o abata din drum. In mijlocul corabiei, pe un podium, o masa. In jurul mesei, preoti si arhierei in odajdii. Pe masa, o cutie mica, in care poate fi usor recunoscut un chivot in care se pastreaza, de obicei, Sfanta Euharistie, adica Trupul si Sangele Domnului. Asadar, in aceeasi nava, Hristos istoric si Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adica Imparatia Cerurilor in devenire, iar in mijlocul ei se afla Liturghia, adica Imparatia Cerurilor, statica si dinamica in acelasi timp, oferind pregustarea celei finale, desavarsite si vesnice.”

Corabia Bisericii pluteste pe apele involburate ale istoriei si se indreapta spre sfarsitul acesteia, avand menirea de a-i mantui pe cei ce se afla intr-insa. Dar nu ne putem bucura de ocrotirea ei atat timp cat ne aflam in afara.

Un alt aspect foarte important este ca oricat de mult ne smintim de anumite realitati intalnite in Biserica, oricat de mult ne smintesc unii clerici sau credinciosi, Corabia Bisericii isi urmeaza drumul. Asadar, nu trebuie sa ne indepartam sau sa ne rupem de ea din acest motiv.

Cat de minunat este exprimata in Ortodoxie aceasta realitate care nu lasa loc compromisului. Nu putem dobandi mantuirea in mod individualist, rupti fiind de comunitatea ecleziala. Oricat ne-am stradui sa parcurgem aceeasi cale in propria barcuta, riscam sa fim striviti de furia valurilor caci nu-L avem pe Hristos carmaci.

Dupa cum cei trei Apostoli au vazut slava dumnezeiasca la Schimbarea la Fata a lui Hristos “pe cat li se putea”, la fel si noi, in Biserica, suntem chemati sa participam la slava Sa, dupa propria masura. Dumnezeu ni se impartaseste fiecaruia dupa cat putem primi. Dar pentru a putea primi, trebuie sa manifestam o credinta vie si lucratoare.

Altfel spus, in drumul catre Imparatia lui Dumnezeu avem nevoie de faptele credintei lucrate in Biserica: “Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta” (Iacov 2; 14-26)

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro

Biroul de presă al Patriarhiei Române, ne informează:

În zilele de 6-7 iulie 2010, la Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Dintre hotărârile luate menţionăm:

- Proclamarea anului 2011 ca Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română cu scopul întăririi şi promovării valorilor familiei creştine;

- Aprobarea Programului social şi pastoral în vremuri de criză economică propus de Patriarhia Română cu scopul ajutorării familiilor de vârstnici cu pensii mici, a familiilor sărace cu mulţi copii, dar cu venituri mici şi a bolnavilor săraci. Programul va fi derulat de fiecare eparhie la nivel de parohie, mănăstire, protopopiat şi centru eparhial prin intensificarea programelor sociale desfăşurate şi prin organizarea de noi cantine filantropice, colecte de alimente, îmbrăcăminte, alte produse de strictă necesitate şi bani cu scopul ajutorării categoriilor sociale defavorizate;

- Aprobarea unor măsuri de sprijinire a familiilor preoţilor din parohiile sărace prin constituirea de fonduri pastorale eparhiale alimentate prin contribuţii de solidaritate;

- Sfântul Sinod a hotărât să adreseze un apel la dialog frăţesc Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică) pentru o mărturie creştină comună în societatea românească contemporană din ce în ce mai secularizată cu speranţa creării unui climat de încredere şi respect reciproc între cele două Biserici româneşti. În acest context, ierarhii Sfântului Sinod şi-au dat acordul de principiu pentru o posibilă invitaţie a Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea în România. În acest sens, Patriarhia Română va evalua timpul invitaţiei în consultare cu alţi factori implicaţi.

În cadrul şedinţei sinodale a fost prezentat stadiul demersurilor pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. La finalul şedinţei, ierarhii Sfântului Sinod au participat la ceremonia de premiere a câştigătorilor concursului de proiectare pentru Catedrala Mântuirii Neamului, care a avut loc în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei. Cu acest prilej, a fost lansat oficial site-ul www.catedralaneamului.ro, dedicat Catedralei Mântuirii Neamului, realizat de centrul de presă Basilica în colaborare cu sectorul Monumente şi Construcţii bisericeşti şi cu sprijinul Serviciului IT ale Patriarhiei Române.

sursa: basilica.ro

21 de judeţe din ţara noastră sunt afectate de inundaţiile produse de ploile din ultima săptămână. Peste 5400 de locuinţe au fost avariate şi 247 distruse complet de ape, informează TRINITAS TV. Totodată peste 87.000 de hectare de teren arabil de păşuni sunt sub ape. 23 de oameni au murit şi mii de persoane din judeţele Suceava, Botoşani sau Neamţ au fost evacuate din casele lor.

Patriarhia Română îndeamnă clerul şi credincioşii de la parohii şi mănăstiri ca la Sfânta Liturghie şi la alte sfinte slujbe să înalţe rugăciuni pentru oprirea ploilor, conform îndrumărilor din Liturghier.

În acelaşi timp, ierarhii, preoţii şi credincioşii ortodocşi de la parohii şi mănăstiri sunt îndemnaţi să organizeze colecte în bani, alimente neperisabile şi alte bunuri materiale (inclusiv materiale de construcţii) pentru ajutorarea familiilor sinistrate.

Sumele colectate pot fi depuse în următoarele conturi pentru sinistraţi ale Patriarhiei Române:

RO54 RNCB 0075 0048 9503 0091(Lei),

RO27 RNCB 0075 0048 9503 0092(Euro),

RO97 RNCB 0075 0048 9503 0093(USD), cu menţiunea „PENTRU SINISTRAŢI”, deschise la Banca Comercială Română, filiala Sector 4, Bucureşti.

Donaţiile în bani vor fi distribuite de Sectorul social-filantropic al Patriarhiei Române familiilor sinistrate iar celelalte ajutoare vor fi trimise direct în zonele sinistrate prin intermediul sectoarelor similare ale eparhiilor din nord-estul ţării, sub coordonarea Biroului de asistenţă socială al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

sursa: basilica.ro

Odraslit din pamântul Moldovei, maritul Voievod Stefan cel Mare a fost numit si cinstit din totdeauna de catre poporul dreptcredincios: bun, mare si sfânt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusinta cu care a condus tara cu dreptate, Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi si tradatori, sfânt pentru lucrarea lui întru apararea întregii crestinatati si zidirea unui mare numar de biserici si manastiri.

Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si SfantDreptcredinciosul Voievod s-a nascut la Borzesti, din parintii binecredinciosi crestini voievodul Bogdan al II-lea si doamna sa Maria-Malina Oltea, aratându-se din frageda copilarie cu deosebita dragoste fata de tara si credinta stramoseasca. Curând, dupa uciderea tatalui sau, este chemat la tronul Moldovei la 12 aprilie 1457. Încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferinte, nu si-a pierdut niciodata nadejdea în Bunul Dumnezeu ci, cu evlavie si-a purtat jugul vietii sale.

Stefan cel Mare si cel Sfânt a luptat pentru apararea întregii crestinatati “pâna la moarte” cu capul sau adica, “cu pretul vietii sale”, cum arata în scrisoarea adresata principilor întregii crestinatati, chemându-i la lupta sfânta de aparare a credintei crestine.

Stefan, Dreptcredinciosul Voievod, a pus biruintele sale nu pe seama iscusintei mintii sale ci, cu smerenie pe seama voii si puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu în ajutor. Maritul Voievod a fost nu numai aparator, ci si marturisitor al credintei prin numarul mare de mânastiri si biserici zidite, atât în Moldova cât si în Muntenia, Transilvania si Muntele Athos. Prin frumusetea si maretia acestor sfinte lacasuri, împodobirea lor cu pictura, înzestrarea lor cu cele necesare sfintelor slujbe, toate lucrate cu o maiestrie artistica neîntrecute pâna astazi, binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfânt aduce înaintea lui Dumnezeu “slava poporului sau”, adica a neamului nostru românesc.

Ca om al rugaciunii, evlaviosul Voievod a cerut sfintitilor parinti sa se roage pentru poporul dreptcredincios al Moldovei, pentru ostenii sai, pentru cei vii si pentru morti. El însusi se ruga cu post si facând nenumarate fapte de milostenie în vremuri de primejdie mai ales, asa cum este înfatisat pe icoanele pictate în ctitoria sa de la Putna. Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul i-a fost parinte si povatuitor duhovnicesc si întelept sfatuitor în ceasurile sale de rugaciune si veghe. Deopotriva a fost om al întelepciunii si dreptatii, precum si al iubirii si iertarii: “Te-am iertat si toata mânia si ura am alungat-o cu totul din inima noastra”, scria Voievodul, adresându-se boierului sau Mihu, unul din cei care participasera la uciderea parintelui sau. Gândul mortii pururea l-a avut în minte caci pentru el moartea era, potrivit învataturii crestine, o stramutare “de la cele vremelnice” catre “locasurile de veci”, asa cum el însusi a pus sa se scrie pe piatra sa de mormânt, pregatita cu 12 ani înainte de mutarea la Domnul.

Paginile sfinte de cronica româneasca amintesc peste veacuri despre evlavia, cinstirea si credinta poporului român fata de Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfânt: “iar pe Stefan Voda l-au îngropat tara cu multa jale si plângere la mânastire la Putna care era de dânsul zidita. Atâta jale era de plângeau toti, ca dupa un parinte al lor”, zicând mai departe cronicarul: “Ce dupa moartea lui pâna astazi îi zic Sfântul Stefan Voda…, pentru lucrurile lui cele vitejesti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici dupa aceea l-au ajuns”.

De la mutarea sa la Parintele Ceresc pâna astazi, mormântul sau de la Manastirea Putna este strajuit de o candela pururea aprinsa, unde fiii neamului românesc neîncetat îsi pleaca genunchiul cu evlavie si rugaciune catre Milostivul Dumnezeu. Maritul si drept-credinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfânt ramâne peste veacuri o pilda de adevarat conducator de tara, stapânit permanent de credinta în Puternicul Dumnezeu, iubirea de Biserica stramoseasca si tara, spre slava lui Dumnezeu, unul în fiinta si închinat în Treime, Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Amin.

Mai multe pe stefancelmare.info si stefancelmare.ro

Sfantul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfant al secolului XX. Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost in acelasi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si “nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera. Urmas al primilor apostoli, el a dobandit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spatiului, el cunostea si raspundea gandurilor oamenilor, inainte ca acestia sa si le exprime. Fericitul Ioan raspandea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decat nenumaratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taina inaccesibila intelegerii lumesti.

Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheama in ajutor, dupa cum marturisesc minunile si tamaduirile inregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost infloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe mosia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfantul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfantului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.

Cel mai stralucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfantul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaste se pastreaza pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfantul ierarh Ioan a murit la inceputul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmasului sau indepartat, care mai tarziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnavicios, firav si bland. Nu-i placeau jocurile zgomotoase si deseori era adancit in gandurile sale. Iubea animalele, mai ales cainii. In copilarie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii placea sa citeasca Vietile sfintilor.

Mosia familiei Maximovici se afla in vecinatatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, “monah din copilarie”, isi petrecea toata vara la manastire.

La varsta de 11 ani a fost trimis la scoala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a ramas pentru el un model de sfintenie pana la sfarsitul vietii.

In 1914, Mihail a absolvit scoala de cadeti si, urmand vocatiei sale intime, a hotarat sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Parintii insa au insistat sa se inscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renuntat la dorinta sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu inceputul groaznicei revolutii, al carei scop a fost sa conduca lumea catre anticrestinism.

In 1921, in timpul razboiului civil, emigreaza la Belgrad impreuna cu intreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in manastirea Milkovo, luand numele de Ioan. La sfarsitul aceluiasi an parintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic “Sfantul Ioan Botezatorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l priveste pe insasi parintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain nazuintelor sale decat acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povesteste cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greseala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tacut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situatie si mai proasta decat crezuse el – anume pe el vor sa-l faca episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniti de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplaneaza conflicte religioase, ridica o catedrala.

Odata cu venirea comunistilor la putere, colonia emigrantilor rusi din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

In 1949, in insula Tubabao, in lagarul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiati. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a mentionat teama sa de uragane, insa acestia i-au spus ca nu exista motive de ingrijorare, intrucat “sfantul vostru binecuvanteaza lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. Dupa ce lagarul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.

In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.

In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce priveste America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vladica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevaratei Ortodoxii in Lumea Noua.

In anul 1962, la cererea unor numerosi credinciosi, ce-l cunosteau de la Shanghai, Vladica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.

La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si constructia marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scarbitilor oprita. Vladica Ioan s-a adresat credinciosilor cu rugamintea de a face donatii pentru continuarea lucrarilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobisnuit in randul ortodocsilor americani. Pacea a fost restabilita si constructia catedralei dusa la bun sfarsit.

In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidentia, probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictetea in tot ce se referea la Biserica si la Traditie. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca intretinea relatii cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune “inter-crestine” din cauza canonicitatii indoielnice a unora dintre participanti. Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de indoielnica.

Precum Parintii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai “actuale” erezii ale contemporaneitatii – denaturarii dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari “marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.

Cu toate acestea Vladica a ramas in memoria credinciosilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotriva, prin blandetea, veselia si chiar prin ceea ce se numeste “nebunie intru Hristos”.

Ultimii ani ai vietii arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor sai, carora le raspundea totdeauna fara a se plange sau a invinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Implinise abia saptezeci de ani, cand a murit, insingurat, cum a si fost mereu de cand devenise arhiereu.

In 1966, dupa trecerea in vesnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au aparut numeroase materiale atestand sfintenia sa: tamaduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea in timpul noptii, aparitiile sale dupa moarte, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfarsit, ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi oranduia viata intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele sale celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si in biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodocsi, ci si in randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara, in una din bisericile catolice din Paris, preotul incerca sa trezeasca interesul tinerilor fata de credinta prin urmatoarele cuvinte: “Afirmati ca in prezent nu se mai intampla minuni, nu mai exista sfinti. De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand astazi pe strazile Parisului umbla un sfant – sfantul Jean cel Descult!”

In toate spitalele europene se stia despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci cand el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut si venerat in intreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate retinea plecarea trenului pana la venirea “Arhiepiscopului rus”.

Insemnatatea sfantului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de intreaga lume ortodoxa – facatorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.

In epoca Universalei secatuiri duhovnicesti, a celor mai mari cataclisme sociale si a ratacirii mintilor, el a crezut de cuviinta sa traiasca asa cum au trait marii asceti ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfantului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.

In secolul nostru nemilos si sovaielnic, acest sfant s-a asemanat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si veneratie in randul crestinilor, incat odata cu sfarsitul Vladicai a inceput parca un nou capitol al vietii sale – cinstirea sa de catre intreaga lume ortodoxa.

In zilele noastre de neputinta duhovniceasca ascetii au devenit rari. Fie ca viata acestui ascet sa-i insufleteasca pe dreptcredinciosii crestini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinsi de lasitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viata lui sa le arate ca, contrar slabiciunilor si neajunsurilor noastre “Iisus Hristos ieri si azi si in veci este acelasi” (Evr. 13. 8  ) si ca nu exista nimic mai placut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decat viata sfanta pentru Hristos, oglinda caruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a inceput sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credintei, infaptuind minuni pretutindeni si intotdeauna.

Putem sa nu ne indoim de asta, asa apare chipul sau, daca vom contempla viata lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, multi slujitori ai Bisericii, clerici “constienti” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar dispretuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevar, privit nepartinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine socanta: incovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunand uneori mai mult ca un gangurit copilaresc.

Fermitatea vointei sale, indreptata catre cele dumnezeiesti, anume acea calitate ce i-a permis sa cucereasca astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinatie gratuita. In ochii multora el nu era decat un batran incapatanat si excentric, insistand asupra ideilor sale “absurde” cu privire la treburile de care s-ar cadea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe “inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber inaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era “privelistea”‘ lumii acesteia, dupa cuvantul sfantului apostol Pavel.

Lumea, care zace in rautate si a carei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea “succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decazut si stricat insa, astfel de sfinti, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata vesniciei si a infricosatoarei Judecati.

Actuala ofensiva a raului nu trebuie sa ne constranga sa admitem pasiv triumful necredintei, datoria noastra fiind de a apara binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – asa cum a fost sfantul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renuntam la “respectabilitatea” noastra, vestind puterea de neinvins a lui Dumnezeu, preaslavit intru sfintit Sai.

Divergentele de pareri, legate de venerarea sfantului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunaoara, noi il cunoastem si-l iubim pe sfantul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai putin sunt cunoscute proportiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vietii sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credinciosi.

Necatand insa la tentativele diavolesti de a eclipsa imaginea binefacatoare a sfintilor, Hristos a promis ca portile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).

Fara indoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, cand surogatul a devenit o norma in toate sferele vietii, cand adevaratul Duh al credintei lui Hristos a devenit atat de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfantul Ioan poate fi considerat un model al autenticitatii duhovnicesti.

Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de masura nu este altceva decat curata dragoste crestineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o raspandea in jurul sau cu darnicie. Cu aceasta dragoste straduinta pentru trairea duhovniceasca capata un rost. Iar fara ea, tot ce ramane din relatiile omenesti si viata bisericeasca, va fi un fel de desertaciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotriva, in linguseli si laude reciproce.

Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevaratului apostolat in lumea moderna. Pe masura ce un numar tot mai mare de oameni se alatura Bisericii Ortodoxe, inainte de apropierea ultimei dezlantuiri a raului, fie ca ei sa vada in el indrumatorul si pastorul lor iubit, nesupus mortii.

sursa: sfioanmaximovici.wordpress.com

Europa zilelor noastre este cel mai mare Turn babilónic. Cel dintâi turn din Babilón, zidit de oameni din cărămidă, era doar un semn şi-o închipuire a adevăratului şi marelui turn babilónic înfăţişat astăzi de Europa. Europa iudaizată a repetat amăgirea ucigătoare a vechilor Evrei de acum două mii de ani…

Ce e, aşadar, Europa? Al doilea Ierihon. Întâiul născut al Europei este Papa, iar fiul cel mic al Europei e atheul. S’a spus despre vechea cetate a Ierihonului, când a fost blestemată: întru cel întâiu al lui născut va pune temelia ei, şi întru cel mai mic al lui va pune porţile ei. [Is. Navì 6:26] Ce este Europa? Erezie. Este erezie. Mai întâi arhi-erezia papală, apoi erezia lutherană, apoi cea calvină, apoi cea a ‘sâmbătarilor’, şi tot aşa, aproape fără sfârşit. Şirul tuturor acestor erezii se încheie cu atheismul, adică cu Europenii cei fără de Dumnezeu, lucru nemaiîntâlnit în istoria omenirii, niciodată, niciunde, nici ca număr, nici ca dezlănţuire.

Că omenirea Europeană a făcut legământ cu moartea şi învoială cu iadul este cel mai vădit lucru dintre toate cele petrecute în istoria lumii în ultimele două sute de ani. Europa întreagă duhneşte a moarte. Universităţile Europene propovăduiesc moartea. Cărturarii Europeni descriu moartea. Oamenii de ştiinţă Europeni fac moartea nemuritoare. Politicienii Europeni lucrează pentru moarte. Dascălii Europeni sădesc moartea în sufletele tinerilor. Imperialiştii Europeni răspândesc moartea în întreaga lume. Revoluţionarii Europeni poartă stindardul morţii. Europa modernă este sinonimă cu moartea. Nu vrea să ştie de viaţa de după moarte; vreţi cu Europa, tovarăşa morţii, sau cu Hristos, împăratul vieţii veşnice?

Dacă vreţi să ştiţi cum arătau acei urmaşi ai Dreptului Nóe, care au ajuns aşa iute uitători de Dumnezeu şi lăudători de sine, întoarceţi-vă dinspre Răsărit spre Apus, şi uitaţi-vă la Turnul Babel al zilelor noastre, nu departe de voi. În privinţa imboldului şi dorinţei de a zidi, vom vedea că asemănarea merge până la identitate. Aceleaşi porniri şi acelaşi dorinţă stau şi astăzi, ca şi atunci, la temelia şi la plănuirea acelui Turn Asiatic al Babilónului. Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu e pricina bolii şi a constructorilor din vechime, şi a celor noi. În amândouă cazuri, imboldurile sânt slava personală sau naţională, în pofida lui Dumnezeu şi a celor ce cred în Dumnezeu, iar dorinţele sânt de a se face pe sine dumnezei şi de a-şi rândui întreaga viaţă după socoteala şi voia omenească, fără să bage de seamă la Ziditorul cerului şi-al pământului, fără nici o cercetare a voii şi-a proniei lui Dumnezeu. Patru sânt zidurile acestui nou Turn al Babilónului…

Căci aşa îi învaţă diavolul, tatăl lor. Diavolul i-a învăţat să se ridice împotriva Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Diavolul i-a învăţat, de-a lungul veacurilor şi până acum, să lupte împotriva fiilor lui Hristos, împotriva fiilor luminii, împotriva următorilor Evangheliei şi-ai vieţii veşnice.

De-a lungul veacurilor, cei ce l-au răstignit pe Messía, Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, au făcut din Europa cel mai mare câmp de luptă al diavolului împotriva lui Dumnezeu. Aici este astăzi cel mai mare câmp de luptă al Jidovilor şi al tatălui Jidovilor, diavolul, împotriva Tatălui ceresc, împotriva Fiului Său cel Unul-născut, întrupat din Fecioară, şi împotriva sfinţeniei Duhului Sfânt.

Toate acestea Europa nu le ştie, şi în aceasta constă toată trista sa soartă, toată tragedia întunecată a popoarelor sale. Ea, mai presus de toate, nu ştie a cui este. Nu ştie cine îi este prieten, şi cine îi este duşman. Nu ştie pe cine să numească Tată şi pe cine Fiu, pentru că este scuipat în ea strămoşescul şi fiiescul, părintescul şi copilărescul. Ea nu ştie nimic în afară de ceea ce Jidovii îi arată drept ştiinţă. Ea nu crede nimic în afară de ceea ce Jidovii îi poruncesc să creadă. Ea nu ştie să preţuiască nimic după vrednicie, până ce Jidovii îi dau cântarul lor ca să măsoare ce-i vrednic. Cei mai învăţaţi fii ai ei sânt cei fără de Dumnezeu, atheii, după reţeta Jidovilor. Cei mai mari oameni de ştiinţă ai ei învaţă că natura este principalul dumnezeu, şi nu este vreun alt Dumnezeu în afară de natură, iar Europa primeşte. Politicienii ei vorbesc ca nişte lunatici despre egalitatea tuturor credinţelor şi necredinţelor, ceea ce Jidovii vor şi îşi doresc, căci le este de trebuinţă ca mai întâi să se facă egali în faţa legii cu Creştinii, pentru ca apoi să prigonească Creştinismul, să-i facă pe Creştini necredincioşi şi să le stea cu călcâiul pe grumaz. Toate devizele Europene moderne au fost alcătuite de Jidovii care l-au răstignit pe Hristos. Democraţia, grevele, socialismul, atheismul, toleranţa tuturor credinţelor, pacifismul, revoluţia universală, capitalismul, comunismul – toate acestea sânt creaţiile Jidovilor sau, mai bine zis, ale tatălui lor, diavolul; toate acestea, pentru a-l defăima pe Hristos, pentru a-l nimici pe Hristos, pentru a aşeza pe scaunul lui Hristos pe Messía lor Evreiesc, neştiind nici până astăzi că acela e însuşi satana, tatăl lor, cel ce i-a ţinut în frâul său şi i-a lovit cu biciu-i.

Fraţii mei, nu este deloc de mirare că Jidovii fac toate acestea împotriva lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, pentru că însuşi Domnul Hristos cel înainte-văzător şi fără de greşeală a zis că tatăl lor este diavolul şi poftele tatălui lor vor să facă. E de mirare însă că Europenii, botezaţi şi mirunşi, s’au dat în întregime Jidovilor, încât cugetă cu minte Jidovească, primesc programele Jidovilor, îşi însuşesc lupta Jidovilor împotriva lui Hristos, primesc minciunile Jidovilor drept adevăruri, primesc lozincile Jidovilor ca pe ale lor, umblă pe calea Jidovilor şi slujesc ţelurilor Jidoveşti. Acest lucru este de mirare în vremurile noastre, şi nimic altceva. Toate celelalte sânt mai puţin importante, sau fără vreo importanţă. Dar cel mai important este cum a ajuns Europa Creştină slujitoare a Jidovilor, cum a căzut de la Părintele Luminii şi l-a primit pe diavol ca tată, în toate cugetele, dorinţele şi faptele ei.

La aceasta se cuvine să cugetaţi, fraţi Sârbi, şi în legătură cu aceasta să vă îndreptaţi calea pe care să meargă cugetele, dorinţele şi faptele voastre. Să nu fiţi aflaţi ca fii ai satanei! Hristos să vă fie în ajutor. Amin.

Extras din Sfântul Nicolae Velimirovici – Prin fereastra temniţei, Ed. Predania, 2007.

sursa: Tradiţia Ortodoxă

“Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos.”
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă “de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti,  în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În ’90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind “fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ’56, “în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei “un produs al regimului”. Părintele exemplifică: “tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. “Aveam întrebări fără răspuns…”

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă  “fără  să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia “Idei Contemporane” a Editurii Politice. “În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu “Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…”

DRUMUL SPRE SUFLET
A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. “Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ’90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. “Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa.” Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. “Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave.”

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. “CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”
În ’92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. “Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: “Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!”

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,…  Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”,  povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA
1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. “Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o.”

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul.  “Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

“NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”
În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. “Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.” Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. “Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!”, râde călugărul.

“I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că  tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom’le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»”.

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. “Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau – prin ’97 – ’98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi.”

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. “Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani…. Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el.  Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine…”

“PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?”
Cum e la mănăstire? “E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat – ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate – «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?”. La care vlădica Nicolae i-a zis: “când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu…” la care neamţu’ l-a privit aşa… uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! “Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!” (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic.  În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt… cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine.”

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN
Ion Dan a ajuns prima oară în America în ’94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. “M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York”, spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O “CRIZA SISTEMICĂ”
În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. “Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani… Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul?  Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!”

sursa: jurnalul.ro