Capul Sfantului Ioan Botezatorul este una dintre cele mai de pret Sfinte Moaste ale Bisericii, acesta fiind pierdut si gasit de mai multe ori. In calendar, Biserica a randuit a se praznui trei minunate aflari ale Capului Sfantului, anume in ziua de 24 februarie, cand gasim scris: Intaia si a Doua Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul, si in data de 25 mai, cand se face amintire de a Treia Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul.

“Capul Inaintemergatorului, ascuns oarecand in vas de lut, s-a vazut iesind din sanurile pamantului la aratare; care si rauri de tamaduiri izvoraste. Caci cu ape a spalat Capul Celui ce acum acopera cu ape inaltimile cele mai de deasupra si izvoraste oamenilor dumnezeiasca iertare: Deci pe acesta ce este dupa adevar marit, sa-l fericim si intru aflarea lui cu bucurie sa praznuim, ca el roaga pe Hristos sa daruiasca lumii mare mila” (Mineiul pe Februarie).

Capul Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in satul Ain Karem, la mica distanta de Ierusalim, fiind fiul Elisabetei, verisoara Maicii Domnului, si al preotului iudeu Zaharia. Sfantul Ioan s-a nascut cu cateva luni mai inainte de Iisus Hristos, caruia i-a si pregatit calea. Retras de tanar in pustie, postind aspru si petrecand in neintrecuta rugaciune, Sfantul Ioan va veni in lume, in zona Iordanului, abia la varsta de 30 de ani, varsta la care barbatul este considerat matur si apt de propovaduire.

Sfantul Ioan a fost invrednicit de Dumnezeu spre a-L boteza cu apa pe Fiul sau cel Unul Nascut, Iisus Hristos, pe Acela care va boteza pe om cu Duh Sfant si cu foc. Acesta este punctul culminant al vietii sale sfinte, moment in care Fiul lui Dumnezeu, Facatorul a toate, si-a plecat capul sub mana lui.

Avand curajul specific celor care nu cruta adevarul pentru nimic si pentru nimeni, el a mustrat personal si public pe tetrarhul Irod Antipa, care se casatorise cu fosta sotie a fratelui sau vitreg. Viclenia si mandria Irodiadei a dus la intemnitarea Sfantului Ioan in Cetatea Maherus – Machaerus din Pereia, loc aflat astazi in Iordania.

La un mare ospat, cu mancaruri grase, cu vinuri si bauturi aromate, cu dansuri si alte desfatari, Salomeea, fiica Irodiadei, a castigat inima regelui, care i-a zis ca ii va da orice ii va cere, pana la o jumatate din imparatia sa. Fata fara minte a intrebat-o pe mama ei ce sa care, iar aceea, din pizma si ura, a cerut Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nebunul rege a ascultat pe fata, poruncind taierea capului sfantului, in inchisoare. Capul Sfantului Ioan a fost adus pe o tipsie (tava) si dat fetei, care l-a dat mamei sale.

Pentru ca se temea ca Sfantul Ioan Botezatorul ar putea invia, daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, nestiutorul Irod nu a dat ucenicilor decat numai trupul sfantului. Trupul sfantului a fost luat de ucenicii sai si dus in localitatea Sevastia, undeva in Cisiordnia de astazi, unde l-au si ingropat.

Se crede ca, mai tarziu, in jurul anului 360, imparatul roman pagan Iulian Apostatul ar fi ars ramasitele Sfantului Ioan Botezatorul. Din trupul sfantului nu ar mai fi ramas nearse decat numai un brat si un deget.

Sinaxarul din data de 24 februarie spune ca Irodiada, luand Capul Sfantului Ioan, a impuns cu un ac mare limba acestuia, care de atatea ori ii aratase pacatele. Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost ingropat de Irodiada in curtea casei sale, la mare adancime, in pamant, intr-un loc “ascuns si necinstit”.

Despre acest lucru stia numai Ioana, femeia lui Huza, economul lui Irod, amintita si in Evanghelia dupa Luca: “Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod” (Luca 8, 3). Despre aceasta ni se spune ca slujea Apostolilor din avutul ei, pe cand acestia propovaduiau prin cetati. Potrivit traditiei crestine a Locurilor Sfinte, se crede ca Sfanta Ioana a dezgropat Capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat in Ierusalim, pe Muntele Eleonului – Muntele Inaltarii, intr-un vas de lut. Aici este locul care aminteste de Prima Aflare a Capului Sfantului, loc pe care astazi se inalta Manastirea ruseasca Sfantul Ioan Botezatorul.

Prima Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

La multa vreme dupa aceasta, vrednicul Inochentie, aprinzandu-se spre viata cea monahala, a mers in Tara Sfanta. Ajuns pe Muntele Eleonului, el isi zidi aici o chilie smerita. Cand vru insa sa sape santul pentru a pune temelia unei mici bisericute, el dadu peste nepretuita comoara: Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nevoitorul a tinut Capul Sfantului in bisericuta sa. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el il lua si il ascunse din nou in pamant, in acelasi loc.

A doua Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

Capul Sfantului Ioan Botezatorul s-a pastrat ingropat pe Muntele Inaltarii pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. In vremea Sfintilor Imparati, doi monahi nevoitori din Rasarit venira sa se inchine la Locurile Sfinte. Unuia dintre ei i s-a arata in vis Sfantul Ioan, care i-a descoperit cele cu privinta la Capul sau cel Sfant. Necrezand nici unul dintre cei doi, Sfantul Ioan li s-a aratat inca o data celor doua, la cateva zile distanta, zicandu-lea: “Toata necredinta si lenevirea lepadand-o, faceti ceea ce v-am poruncit.”

Se zice apoi ca cei doi au luat Capul Sfantului si l-au pus intr-un sac de piele de camila, purtandu-l cu ei pe unde calatoreau. Imprietenindu-se pe cale cu un negustor olar din Emesa, din Siria, ei au dat si aceluia sacul, spre a-l cara o bucata de drum. Luand sacul, Sfantul Ioan i s-a aratat acestuia, spunandu-i: “Lasand pe calatorii tai, fugi de dansii cu acest sac, pe care il ai in maini.” Aceasta a vrut-o sfantul din pricina necredintei monahilor cea de la inceput si din pricina lenevirii cea de pe cale, ei incredintand Sfintele Moaste unui necunoscut.

Mult a fost cinstit si iubit Capul Sfantului de catre acest olar din Emesa, intreaga lui casa fiind binecuvantata de sfant. La moartea acestuia, el a luat Capul cel Sfant si l-a asezat intr-un sicriu pecetluit, pe care la incredintat, mai apoi, surorii sale, careia i-a spus sa nu umble la el pana ce Sfantul Ioan insusi nu va voi acest lucru. Astfel, mai multe generatii au mostenit si pastrat sicriul cu Moaste.

In cele din urma, Capul Sfantului a ajuns la un monah numit Eustatie, locuitor intr-o pestera de langa Emesa. Desi acesta nu era cu viata curata, avand pacate si invatand gresit lumea, se faceau multe minuni prin Moastele sfantului. Calugarul ascundea de toti nepretuita comoara, spunand tuturor ca pentru rugaciunile lui se fac minunile. Vazand oamenii reaua viata a calugarului, ei rugara pe episcop sa il alunge de la ei. Eustatie mai ceru o zi ragaz, spre a pleca singur. Noaptea, el ingropa Capul Sfantului in pamant, spre a-l lua alta data.

A treia Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

Imediat dupa plecarea lui, niste calugari cu viata sfanta se asezara in pestera lui. Langa pestera aceasta se va zidi, in timp, o manastire. Arhimandritul Marcel este cel care a gasit Capul Sfantului, el marturisind: “Bine este cuvantat Domnul nostru Iisus Hristos, ca m-a invrednicit pe mine, Marcel, robul Sau, a fi vazator al vedeniei de fata, care mi s-a facut in 18 zile ale lunii Februarie, in saptamina din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se in somn noaptea, caci am vazut toate portile manastirii noastre deschise. Deci m-am infricosat si mi se parea ca ies sa le inchid. Apoi iarasi am vazut un rau trecand prin poarta manastirii, si ma miram de unde iese acea multime de apa. Pe cand gandeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre rasarit, cu sunet mare, iar fiecare ceata avea deosebit grai si striga: “Iata, se arata Sfantul Ioan, Botezatorul lui Hristos”.

Sfantul Simeon Metafrast, in Viata Cuvioasei Matroana, scrie si el despre aceasta Aflare a cinstitului Cap al Mergatorului Inainte, el spunand ca “Marcel, Ghenadie si Chiriac au mers la episcop si au spus lui Uranie (episcopul Emesei in acea vreme), cele despre o minune dintr-o pestera. Episcopul, cunoscand ca este un lucru mare, a luat pe clericii sai si au mers la locul acela, in pestera in care alta data locuia Eustatie, ereticul. Si facand rugaciune, a poruncit episcopul ca in locul acela sa sape pamantul. Acolo a fost gasit Sfantul Cap al lui Ioan.

In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, va lua cinstitul Cap al Sfantului Ioan si-l va aseza in biserica cea mare a cetatii Emesa, Siria.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul – Comani, Constantinopol, Amiens

In vremea de trista amintire a iconoclasmului, cand iconele au fost prigonite, Capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comani, unde a fost ingropat si trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. In cetatea Comani, Sfantul Cap a stat pana in vremea imparatului Mihail, fiul lui Teofil si al maicii sale Teodora, imparateasa, cei ce au restabilit dreapta credinta, pe vremea imparatiei caruia, prin dumnezeiasca aratare, iarasi s-a aflat Sfantul Cap al Sfantului Ioan.

De aici, Capul Sfantului va fi dus in Constantinopol de catre Sfantul patriarh Ignatie, in anul 860, in vremea imparatului Mihail. In cetatea Constantinopol, Sfantul Cap a fost asezat in Biserica Sfantului Ioan, in locul Edomon cel prea frumos, zidit prin imparateasca randuiala.

In anul 1204, in vremea cruciadelor, cruciatii vor lua o parte din Capul Sfantului Ioan Botezatorul, aflat la acea vreme inca in Constantinopol, si il vor duce in Franta, unde il vor si aseza intr-o biserica din Amiens (astazi, ele se afla in Catedrala din Amiens). Sfintele Moaste se afla aici inca si astazi.

O alta traditie legata de Capul Sfantului Ioar este aceea care zice ca acesta ar fi fost salvat si dus la Alexandria, in Egipt, iar mai apoi la Constantinopol, in Turcia, de unde a fost dus in provincia Poitou, in Franta, de catre regele francon Pippin al III-lea (715-768).

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Moise era un fost scalv, alungat de stapanul sau pentru firea lui rea si pentru viata talhareasca. Etiopian de origine, a fost vataf de talhari in Nitria, vestit pentru omorurile sale si pentru forta sa fizica. S-a facut calugar la varsta deplinei maturitati si a fost ucenicul lui Isidor Preotul. In Lavsaicon, Paladie ne instiinteaza ca odata Moise a legat patru talhari ce ii intrasera in casa dupa ce se facuse calugar. I-a luat pe toti in spinare si i-a dus la biserica, supunandu-i judecatii fratilor sai crestini. Toti patru talhari, dupa ce au fost eliberati, recunoscandu-l pe Moise cel oarecand seful bandei lor, au ramas si s-au calugarit!

Avva Moise a suferit mucenicia de la navalitorii pagani pe la anul 375. Stia ca vin barbarii, si-a anuntat ucenicii sa fuga, dar el a ramas ca sa se indeplinesca cuvantul Domnului: ” Cel ce ridica sabie, de sabie va pieri!” . Dupa moartea sa si a celorlalti sase ucenici care au ramas langa el, un alt ucenic care se ascunsese a vazut cerurile deschise si sapte cununi luminoase pogorandu-se din cer.

La moarte ( avea 75 de ani, fusese facut preot la 60 de ani), a lasat 70 de ucenici, dupa numarul talharilor din ceata pe care o condusese candva.

Avva Moise intruchipeaza in mod clasic una dintre trasaturile pustiei, si anume VIRTUTEA LEPADARII DEPLINE. Ca monah, el a incercat sa faca exact invers decat ceea ce a trait cand era talhar. Astfel, cu silire, zdrobind puterea vechilor sale obisnuinte, upa ce ani intregi si-a inmuiat vechea asprime care i se facuse ca o a doua fire, Avva Moise a putut fi descris de catre Sf Macarie cel Mare drept … “o fire molatica” ( 21) Zis-a avva Moise catre avva Macarie din Schit : voiesc sa ma linistesc si nu ma lasa fratii. Si i-a zis lui avva Macarie : vad ca firea ta este molatica si nu poti sa intorci vreun frate. De voiesti sa te linistesti, du-te in pustie, inauntru in piatra si acolo te vei linisti ! Si aceasta facand s-a odihnit. )

( Dupa ”In inima pustiei” Pr. John Chryssavagis, Ed Sophia, 2004)

Moastele Sf Moise cel Negru ( sec 4) se afla la Manastirea Romanilor din Desertul Nitria – Egipt ( Waadi Natrun, zona Patericului Egiptean).

Tricoul din dreapta raclei este dovada unei minuni infaptuite de curand acolo. La moastele Sf Moise cel Negru sunt adusi multi demonizati, iar preotii fac frecvent slujbe pentru tamaduirea acestora ( exorcizare). Un tanar astfel vindecat a constatat ca dupa slujba avea inscris pe tricou numele Sf Moise Etiopianul si o cruce – fotografia acelui tricou este acum pusa langa moastele sfantului, drept dovada a mijlocirii pe care Sf Moise o face pentru cei carora li se slujeste langa racla sa.

“Înfrânare neasemănată, stare de toată noaptea, priveghere neadormită, minte strălucitoare de frumuseţea cea dumnezeiască, ai avut fericite Moise. Pentru aceasta ai primit darul tămăduirilor, a tămădui patimile cele prea cumplite. Pentru care te rugăm pe tine, părinte, cere tuturor mare milă“. (Minei pe August, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1894, p. 298.)

Rugaciune catre Sf Moise Arapul, pentru vindecare de patima bauturii:
Mare este puterea pocaintei! Nemasurata este puterea lui Dumnezeu! Tu, Cuvioase Moise, dintai ai fost talhar, insa apoi te-ai ingrozit de pacatele tale, ai dobandit frangere de inima pentru ele si intru pocainta ai intrat in cinul monahicesc, si astfel, intru mare plangere pentru faradelegile tale de mai inainte si intru ostenicioasele nevointe ale postirii si rugaciunii ai petrecut zilele tale pana la sfarsit, si te-ai invrednicit prin harul lui Hristos de iertare si de darul facerii de minuni.

O, Cuvioase, care de la pacate grele ai ajuns la fapte bune preaminunate! Ajuta si robilor lui Dumnezeu (numele) care sunt trasi la pierzare, prin vatamarea sufletului nemuritor si a trupului, care este biserica a Duhului Sfant, de intrebuintarea fara de masura a bauturii, dar care se roaga tie. Pleaca spre dansii privirea ta cea milostiva si nu ii trece cu vederea, ci ia aminte la dansii, care la tine alearga.
Roagă, Sfinte Moise, pe Stăpânul Hristos, ca El, Cel Milostiv, să nu îi lepede pe danşii, neputincioşii şi nefericiţii, pe care a pus stăpânire patima băuturii, şi să nu se bucure diavolul de pierzarea lor, fiindcă toţi, ca zidiri ale lui Dumnezeu, am fost răscumpăraţi prin Preacuratul Sânge al Fiului Lui. Auzi deci, Cuvioase Moise, rugăciunea lor şi a noastră. Goneşte de la danşii pe diavolul, daruieşte-le putere sa-şi biruie patima, adu-i pe calea binelui, slobozeşte-i din robia beţiei, izbăveşte-i din pierzarea băutului fără măsură, ca înnoindu-se întru trezvie duhovnicească şi întru minte luminată sa îndragească toata înfrânarea şi buna credinţă şi veşnic să proslăvească pe Dumnezeu Cel Atotbun, Care pururea mântuieşte zidirea Sa, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

sursa: miriamturism.wordpress.com

Visul Maicii Domnului, Epistolia Domnului Iisus si Talismanul, alaturi de altele asemenea, sunt traditii nesanatoase, aparute in popor. “Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originale. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.” Inalt Preasfintitul Antonie Plamadeala

Frati crestini,

In ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credintei prin raspandirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserica. Cea mai cunoscuta dintre acestea este carticica “Visul Maicii Domnului”, retiparita de nenumarate ori la diferite edituri, dar si de unele parohii, acordandu-i-se chiar si “inalte binecuvantari”.

Brosura prezinta la inceput cateva rugaciuni obisnuite ale Bisericii dar adauga si un “text” despre care se crede ca ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest “text” nu a fost acceptat de Biserica, dar unii au considerat ca ar intretine un sentiment de evlavie. In realitate, insa, apocrifa ademeneste sufletele mai slabe spre o credinta gresita, spre superstitie.

Se vorbeste acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, in care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi stim din Sfanta Scriptura ca la numai 40 de zile de la nasterea Fiului ei i s-a vestit de catre Dreptul Simeon: “Si prin sufletul tau va trece sabie”. Cu alte cuvinte: vei asista la rastignirea Fiului tau.

Deci nu era nevoie de un vis pentru a o “instiinta” sau menaja pe Maica Domnului deoarece i se vestise inca de la Intampinarea Domnului. Maica Domnului stia de calvar si din cuvintele Domnului cand le spunea ucenicilor Sai: “Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe… si sa fie omorat.” (Luca 9, 22)

Inca si din Vechiul Testament pe care il cunostea, cu siguranta, Maica Domnului stia de patimile lui Mesia. De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri si vedenii, dar Parintii duhovnicesti le-au privit cu circumspectie si de multe ori au preferat sa le respinga decat sa cada in vreo greseala. Vedem aceasta mai ales in Pateric si in Vietile sfintilor.

Astfel, Sfantul Diadoh al Foticeii ne indeamna sa nu primim nici vis, nici aratare, nici lumina, nici glas, nici stralucire, pentru ca de cele mai multe ori sunt batjocura a dracilor. Si chiar daca vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supara daca nu o primim pentru ca stie ca din pricina dracilor ne aparam. (Filocalia vol. 1).

Respectivul ravas sustine ca: “dormind Preasfanta Fecioara in muntele Eleonului, cand a fost in cetatea Betleemului, a venit acolo si Domnul nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfanta, adevarat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tau si-l va purta cu sine si in casa il va pastra, de acea casa vrajmasul nu se va apropia si duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi langa dansul indreptand calea lui, iar la dreapta judecata va afla mila si va fi primit in imparatia cerurilor.”

Pentru asemenea cazuri de falsa credinta, Pravila Bisericeasca vesteste cu luminat adevar: “Dumnezeu nu voieste sa fie slujit prin minciuna caci ceea ce astazi minciuna pare ca zideste, maine distruge impatrit mai rau .” In Pravila Bisericeasca amuleta este considerata un obiect facut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apara de pagube, dar care este, in realitate, un semn al necredintei in Dumnezeu. De aceea se canoniseste ca si vrajitoria fiindca este neplacut lui Dumnezeu.

Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea.

Iata o pilda in acest sens: Un bun crestin ce era preocupat de mantuirea sa se stradui a sa implineasca trei lucruri. Mai intai, tinea sa fie bine spovedit intotdeauna. Apoi, punea intotdeauna pomelnice la Sfanta Liturghie si, al treilea, dadea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie sa ne prezentam la Judecata de Apoi este dezlegarea de pacate obtinuta prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Ca nu raman pacatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecata spre pedeapsa.

Dupa moarte l-au luat ingerii si l-au dus in Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost ca n-a intalnit acolo pe cei care murisera inaintea lui si care fusesera siguri ca se mantuiesc. Al doilea, s-a mirat ca a aflat pe unii la care nu se astepta, care dupa socoteala omeneasca nu aveau sanse de mantuire. Si cea mai mare mirare pentru el a fost ca era si el acolo, din mila lui Dumnezeu.

Asta inseamna sa ai nadejde, nu sa fii sigur. Asa si noi, fiind ortodocsi, nu ne vom lasa “dusi de nas” de garantiile unui vis sau talisman care ne promite ca “la Judecata de Apoi vom afla mila”. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.

Nu este oare aceasta promisiune “va fi primit in imparatia cerurilor” o pacaleala de 1 aprilie sau un fel de asigurare ADAS ? Mai departe se spune acolo: „iar de va scrie cineva visul si-l va purta cu sine… arhanghelul Mihail va fi langa dansul indreptand calea lui”.

Niciodata nu-i va cere Hristos vreunui crestin ca, de dragul Lui, acesta sa-si vopseasca barba in albastru sau sa-si puna la palarie o pana mare de paun. La fel, nici nu-i va cere vreodata sa poarte la el vreun talisman. In schimb Mantuitorul ne cere sa ne purtam crucea vietii cu rabdare. Apostolul Iacov spune: “Credinta fara fapte este moarta.” Iar faptele inseamna sa implinim poruncile lui Hristos din Evanghelie.

In schimb, omul care poarta visul sau talismanul implineste porunci omenesti si crede ca acestea ii vor aduce mantuirea. El cauta o credinta ieftina, care nu-i cere nici un efort. Credinta lui se afla in buzunar si nu se cere dovedita prin fapte bune. Se lauda cu talismanul si-i gaseste diferite intrebuintari: vesta antiglont, paratraznet, le atribuie putere de exorcizare.

Se mai spune acolo ca “din acea casa in care va fi pastrat, duhul rau va fi gonit”. Dar Sfintii Parinti spun ca diavolul are indrazneala sa intre si in biserica si in Altar, numai in Sfantul Potir nu-i ingaduie Dumnezeu sa intre. Deci de vom crede ca nu va intra in casa ce are talismanul, se imbolnaveste dracul de ras! Iata cat de grosolana este inselaciunea vrajmasului pentru cei creduli, si cu cata obraznicie se foloseste el de numele Maicii Domnului si al Arhanghelului Mihail pentru a insela. Aceasta din cauza urii nestavilite pe care o are fata de Arhanghelul Mihail care i s-a impotrivit, si fata de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.

Mai nou, se face reclama pe posturile TV la diferite lantisoare cu cruciulite aducatoare de noroc si castig care, zice-se, au girul Ierusalimului. Iarasi o credinta care nu-ti cere nici un efort. Dar un proverb romanesc spune: “Dumnezeu iti da dar nu-ti pune in traista.” Altul german: “Dumnezeu ajuta pe marinar la vreme de furtuna dar timonierul trebuie sa fie la carma.”

Intelepciunea popoarelor arata de mult prapastia dintre credinta si credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Cumparatorii dornici de noroc si-au achizitionat bijuteria miraculoasa doar-doar cocosul cel batut din poveste va aduce punguta cu doi bani.

Niciodata nu vom trai fara probleme si fara sabii indreptate impotriva noastra, dar toate acestea nu trebuie sa ne descurajeze. Nu trebuie sa ne dam batuti. Dumnezeu stie necazurile noastre dar ne curateste prin ele asa cum se curata aurul in cuptor.

Dumnezeu ne-a mantuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era invins. Deci nici un crestin nu este scutit de crucea sa, pentru ca este un dar de la Dumnezeu spre mantuire. Suferinta nu este numaidecat o pedeapsa dar chiar daca ar fi, ea este un canon care ne ajuta sa ne indreptam, sa ne intoarcem la bine.

De vreti sa va pregatiti pentru viata si sa nu aveti surprize, bune sunt studiile, buna e ingineria si mai buna este meseria – bratara de aur -, buna este tehnica, bune sunt limbile straine, dar cea mai temeinica pregatire este studiul Calvarului si al Golgotei. Asta este scoala practica si tehnica, asta este adevarata scoala profesionala a meseriei de om in lume.

In concluzie, “dorim” vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!

Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc

sursa: crestinortodox.ro

Fratilor, trebuie sa stiti ca un crestin care merge la biserica are 14 reguli canonice de buna cuviinta, daca vrea sa-l foloseasca sfanta biserica. Daca nu le implineste, se duce la biserica spre osanda.

Am sa va spun regulile de buna cuviinta pentru un crestin care merge la sfanta biserica.

Daca vreti sa fiti fii cu adevarat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmaritoare, care ne naste pe noi prin apa si prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, in Biserica lui Hristos, care este stalp si intarire a adevarului, sa stiti regulile de mergere la biserica, dupa cum urmeaza :

1. Prima conditie canonica pentru a merge la Sfanta Biserica este sa te ierti cu toti. Daca merge mama la biserica, sau tata, sa zica : ” Iertati-ma, mai baieti ! Iarta-ma, sotie !”

2. A doua conditie canonica. Cand mergi la Biserica sa duci un mic dar din casa ta. Macar o lumanarica, macar un banut, o prescura, un pahar de vin, ce poti. Ca prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserica se binecuvinteaza toata averea ta, caci il dai jertfa lui Dumnezeu.

3. A treia conditie canonica. La biserica este bine sa mergi mai de dimineata, ca sa poti apuca Evanghelia Invierii de dimineata si Slavoslovia. Si totodata daca te duci mai devreme, te poti inchina linistit, nu-i lume multa la biserica, te duci la locul tau fara sa deranjezi slujba.

4. A patra conditie canonica. Totdeauna barbatii in biserica trebuie sa stea in partea dreapta, iar femeile in partea stanga. Si in ordinea aceasta trebuie sa stea in biserica : barbatii batrani in frunte, cei mai putin carunti la spate, cei mai tineri in spatele lor, flacaii si baietii tot asa. La fel si femeile. Iar intre barbati si femei, sa lasati o carare in biserica, ca sa mearga cine vine sa se inchine si sa duca darul la Sfantul Altar.

5. A cincea conditie canonica este sa nu vorbiti in biserica, ca este mare pacat. Daca este mare nevoie sa vorbesti, vorbeste in soapta sau prin semne.

6. A sasea conditie canonica. Daca mergi la biserica, sa nu iesi pana nu se termina slujba. Numai, Doamne fereste, daca esti bolnav, sau daca patesti ceva. Dar altfel sa nu iesi, ca, daca iesi inainte de terminarea Liturghiei, esti asemenea cu Iuda, care a iesit de la Cina de Taina, unde erau la masa Mantuitorul cu Apostolii si s-a dus si L-a vandut pe Hristos. Asa arata Sfantul Ioan Gura de Aur.

7. A saptea conditie canonica pentru cei ce merg la biserica. Cand va inchinati la sfintele icoane, sa nu sarutati sfintii pe fata , ca-i pacat. Nu-i voie. Daca sfantul este pictat in picioare, ii saruti picioarele, daca este pictat pe jumatate, il saruti la partea de jos.

8. A opta conditie canonica. Sa stiti ca dupa ce da preotul binecuvantare de Sfanta Liturghie, nimeni nu mai are voie sa se inchine la icoane in biserica sau sa mai duca daruri la altar, ca este mare pacat.

Cand auzi ca zice preotul : ” Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor “, este gata ! De atunci fiecare sta la locul lui linistit, nu se mai duce sa se inchine. Chiar de-ai venit cu un dar in biserica, cu lumanare si cu prescura, le dai la urma.

Ca din timpul acela preotul intra in Sfanta Liturghie si nu mai are timp sa ia darul. Ca daca te duci si el se opreste de la Liturghie, ii raman o multime de rugaciuni si are pacat. Deci darurile se dau la biserica pana se da binecuvantarea de Liturghie.

De atunci inainte nu mai este voie nici sa te inchini la icoane, pentru ca ii tulburi pe cei care vor sa asculte Sfanta Liturghie.

9. A noua conditie canonica. Crestinii trebuie sa stea in genunchi cand se sfintesc preacuratele daruri, cand se canta : ” Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam… !” Altii stau in genunchi si la Evanghelie. Nu-i o greseala. La Axionul Maicii Domnului si la Tatal nostru, atunci se sta. Si dupa ce se canta Tatal nostru se face sarutarea pacii. Asa se facea inainte. Acum in unele biserici s-a uitat.

Cei ce au dezlegare si vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa-si ceara iertare de la toti, de la cei mai batrani pana la cei mai tineri. Daca sunt barbati, se duc la cei mai batrani oameni din frunte. si de la care au avut vreo suparare, Doamne fereste, sa ceara iertare : ” Iarta-ma, frate ! Iarta-ma, cumetre sau vecine !”

La fel si femeile sa se duca la cele mai batrane si sa ia iertare, sa le sarute mana, iar acelea sa le sarute pe frunte. Aceasta randuiala se face inainte de a merge la Sfanta Impartasanie. Si apoi iei o lumanarica aprinsa si la iconostas o dai in mana paraclisierului; nu mergi cu ea inaintea preotului, in fata Sfantului Potir.

Pentru ca in fata Sfantului Potir, cand mergeti, nu aveti voie sa fiti cu lumanarea aprinsa, nici sa mai faceti Sfanta Cruce, ca-i mare primejdie. Multi, facand cruce, s-a intamplat ca au lovit Sfantul Potir, pe preot, si au varsat Sfintele. S-a intamplat in multe biserici.

Eu am patit-o. A venit unul de la Sasca Mare la impartasanie; eram staret la Manastirea Slatina, si m-a lovit peste Sfantul Potir si, daca nu-l tineam, il zvarlea in mijlocul bisericii. Aveam Sfintele in el. Si tot mi-a varsat cele noua cete ingeresti. Trei au cazut din acelea. Am avut de facut canon si randuiala.

Un baietan cand si-a facut cruce, a dat peste Sfantul Potir. Si daca nu-l tineam strans mi-l varsa tot si nu mai puteam sa fiu preot din cauza asta . A incremenit si el. Si doar le-am spus, ca erau sute de oameni cu lumanari aprinse : ” Nu mai faceti cruce cand ajungeti in fata Sfantului Potir, si lumanarile lasati-le colo la iconostas !”

Cand mergi in fata Sfantului Potir pui mainile crucis pe piept. Si atunci preotul ia cu lingurita Preasfintele si Preacuratele Taine si ti le da sa ie mananci.

10. A zecea conditie canonica. Dupa ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la usa diaconeasca, ca acolo sa-ti dea anafora si un paharut de vin. Apoi treceti la strana sau in pridvor, sa va cititi molitfele sau rugaciunea de multumire dupa Sfanta Impartasanie.

Trebuie sa stiti ca nimeni nu are voie sa se impartaseasca daca nu si-a citit rugaciunile de impartasire ( molitfele ). Apoi, cele de multumire.

Cel ce s-a impartasit, nu mai are voie sa sarute mana preotului. Pana nu stai la masa nu mai ai voie sa saruti nici sfintele icoane, nimic, ca ai primit pe Hristos atunci. Dupa masa poti sa saruti mana si sfintele icoane.

Dupa impartasanie n-ai voie sa scuipi trei zile si trei nopti. Asa-i dupa randuiala canonica. Dar macar pana a doua zi, macar 24 de ore sa tineti minte. Dar, trei zile arata cartea. Asa este dupa Sfanta Impartasanie.

Cei casatoriti, care vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa pazeasca curatia in familie, macar trei zile, iar dupa ce s-au impartasit sa tina macar doua zile. Iar in posturi, trebuie sa traiasca toate zilele in curatie.

11. A unsprezecea conditie canonica. Cel ce a venit la biserica dintr-o familie, se cheama apostolul familiei. El trebuie sa ia sfanta anafora pentru toti cei de acasa.

Cei de acasa n-au voie, Doamne fereste, in Duminici si sarbatori, sa manance ceva, pana nu vine cel de la sfanta biserica, sa le aduca sfanta anafora, sa se impartaseasca cu sfanta anafora in locul Preacuratelor Taine. Ca sfanta anafora pe greceste se cheama antidoron, adica contra chip, tine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot sa se impartaseasca.

Duminica si in sarbatori, in timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie sa faci mancare, ca este mare pacat. Fa mancarea de sambata seara si pune-o undeva la rece, ca aveti acum frigidere, si o incalzesti cand veniti de la biserica. In caz de mare nevoie, dupa ce iesi de la Sfanta Liturghie, ai voie sa faci mancare. Dar in timpul Sfintei Liturghii, cand preotul leaga cerul cu pamantul si scoate particele pentru milioane de suflete, tu sa nu te apuci atunci sa faci mancare, ca-i mare pacat !

Asa a fost la stramosii nostri. Intrebati batranii. ca asa tineau inainte ! Nu se facea mancare Duminica. Este mare pacat. Nu-i voie sa faci focul si sa faci mancare cand preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atatea milioane de crestini, unde mijloceste iertarea atator suflete, si pentru cei din iad si pentru cei din ceruri si pentru cei de pe pamant.

12. A douasprezecea conditie canonica. Cel ce a fost la sfanta biserica, cand a zis preotul : ” Cu pace sa iesim ! Intru numele Domnului” si a facut otpustul, adica sfarsitul Liturghiei, face trei inchinaciuni in mijlocul bisericii si merge acasa.

De la biserica sa nu se opreasca pana la usa lui. Nu cumva sa-l duca diavolul de la biserica la crasma sau la joc, ca atunci e vai de el. A inceput cu Dumnezeu si termina cu diavolul. Ca asa face vrajmasul : ” Da, oare sa ma duc pe la cutare cumatru; dar, sa ma duc pana la cutare; dar, sa merg oleaca la crasma “.

Bucuria diavolului ca te-a scos din raiul lui Dumnezeu si te duce in iad, caci crasma este gura iadului. Asa o numesc toti Sfintii Parinti.

Dracul, cand ai intrat in crasma iti bate trei cuie. Primul cui, cand ai pus piciorul pe pragul crasmii; al doilea, cand ai stat pe scaun la masa, in crasma; si al treilea, cand ai luat primul pahar. Pe urma esti al lui; te tine el acolo, nu scapi degraba. Ti-a batut trei cuie.

Deci, de la usa bisericii du-te direct acasa !

13. A treisprezecea conditie canonica. Cand mergi acasa, zi o rugaciune la sfintele icoane si cand toti stau la masa, tu sa le povestesti ce ti-a ramas si tie in cap de la biserica. ” Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a tinut predica cutare; uite asa a cantat dascalul, asa frumos a fost !”, ca sa auda si cei ce n-au putut merge la biserica, din motive binecuvantate.

14. A paisprezecea conditie canonica. Dupa ce ai stat si tu la masa, sa te odihnesti doua ore. Apoi trebuie sa te duci in Duminici si sarbatori sa faci vizite si sa cercetezi pe cei bolnavi si saraci.

Daca stii un batran bolnav sau o femeie bolnava sau un copil, sau cineva care zace de multi ani, du-te si-l cerceteaza, ca auzi ce spune Hristos in ziua Judecatii : Bolnav am fost si nu m-ati cercetat (Matei 25, 36).

Daca nu poti duce un dar cat de mic la cel bolnav, du-te si-i spune un cuvant de mangaiere : ” Rabda, frate ! Roaga-te lui Dumnezeu ca te iubeste ! Dumnezeu, pe care-L iubeste, il cearta. Si daca ai sa rabzi in lumea asta, n-ai sa mai rabzi dincolo. Asa a rabdat Iov, asa a rabdat Lazar !”

Deci regula a paisprezecea este sa cercetam pe batrani si pe cei bolnavi in Duminici si sarbatori.

Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de buna cuviinta pentru crestinii care merg la sfanta biserica in Duminici si in sarbatori.

Ca toate pacatele, eresurile se zamislesc mai intai in inima, pentru ca din inima ies “gandurile rele” (Mc. 7,18-23). Gandurile rele spurca inima, si dintr-o inima spurcata ies cuvinte si invataturi gresite.

La prihana inimii se adauga trufia mintii. Ereticii sunt oameni care se incred in puterea mintii lor. isi inchipuie ca numai ei cunosc adevarul. Se cred intelepti si astfel se trufesc. Trufia insa, in loc sa aduca limpezire, aduce intunecarea mintii. In fata mintii lor de “apostoli mincinosi, lucratori vicleni care nu chip de apostoli ai lui Hristos…, satana se preface in inger de lumina” (II Cor. 11,13-14), vine cu Biblia in mana si incepe a-i ispiti, cum a ispitit si pe Mantuitorul in pustie (Lc. 4, 1-12). Cand le sopteste pe ascuns, cand le striga in gura mare: nu va mai faceti sfanta cruce, nu va mai botezati copiii, nu mai respectati traditia Bisericii, tineti sambata in locul Duminicii, lepadati-va de sfinti si de icoane, nu va mai rugati in limba parintilor vostri, ci graiti si bolborositi in limbi nemaiauzite, lasati sa va conduca “numai Biblia”… Cu astfel de cuvinte amagitoare, “tatal minciunii” (In 8, 44) insala si pierde multe suflete slabe de inger.

Trufia mintii si slabirea credintei la eretici se arata in neascultarea fata de Biserica. Ereticul incepe sa mearga pe o cale gresita, din clipa in care se desparte de crezul si de canoanele Bisericii. El cauta o credinta “noua”, o cale “noua”, care tocmai prin noutatea ei este gresita. Biserica este una, sfanta, soborniceasca si apostolica. A doua, a treia, a zecea sau a suta “biserica” nu poate sa mai fie a lui Hristos, caci “nimeni nu mai poate sa puna alta temelie, afara de cea pusa” (I Cor. 3,11). Prin faptul ca ereticii nu mai asculta de Biserica, ei raman straini de invataturile si binecuvantarile ei, ca niste pagani si vamesi (Mt. 18, 17).

Despartiti de Biserica, ereticii iau “chip de apostoli ai lui Hristos”, cum “insusi satana se pre-facein inger al luminii” (II Cor. 11,13-14). Cu Biblia in mana, luata de la Biserica, ei cauta sa-si indreptateasca eresurile lor. Ei stiu ca Sfanta Scriptura intre triate cartile din lume este cea mai raspandita si se bucura de cea mai mare autoritate. Dar greseala lor se vadeste si aici in ratacirile lor. Toti ereticii isi intemeiaza eresurile pe Sfanta Scriptura, care-i osandeste si-i mustra, fara crutare, tocmai pentru ca o talmacesc in tot felul, de capul lor.

Biserica Ortodoxa ii invata pe fiii ei ca fiecare crestin poate si e bine sa citeasca Sfanta Scriptura, dar nu si sa o talcuiasca, tocmai pentru nenumaratele eresuri care s-au nascut din talcuirea ei gresita.

“Mai inainte de toate, trebuie sa stiti – scrie, Sfantul Apostol Petru – ca nici o proorocie (invatatura) aScripturit nu se talcuieste dupa bunul plac al fiecaruia”… (II Pt. 1,20). Din “bunul plac al fiecaruia” s-au nascut toate eresurile. De aceea talcuirea dreapta a Bibliei o face numai Biserica si de aceea la talcuirea Bibliei trebuie sa ascultam de Biserica, sub indrumarea Parintilor, ierarhilor, slujitorilor si soboarelor ei.

Una dintre pricinile care dau nastere la eresuri este incercarea de a talmaci invataturile cele mai grele si tainele cele mai adanci despre care ne vorbeste Sfanta Scriptura. Apostolul Petru scrie ca in epistolele Apostolului Pavel “sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzanie” (II Pt. 3, 15-16). Ereticii se leaga tocmai de aceste locuri greu de inteles, incercand sa le dezlege intelesul. Se leaga de Apocalipsa, de cartile profetilor si de Sfintele Taine ale Bisericii, care prin insasi numirea lor ne arata ca adevarurile lor sunt ascunse cu sapte peceti si care tocmai de aceea se primesc prin credinta, pentru ca nu avem pentru ele alta cale de primire si de intelegere.

Iata, asadar, cum se nasc eresurile. Ele izvorasc din gandurile cele rele ale inimii, din trufia mintii, din slabirea credintei, din incercarea de a talmaci locurile cele mai grele din Sfanta Scriptura si din neascultarea fata de Biserica.

Odata razvratiti si cazuti in eresuri, ereticii isi iau titlul de “apostoli”, “evanghelisti”, “misionari”, “predicatori”, si altele asemenea acestora. Dumnezeu ii descopera ca merg pe cai gresite, caci, desi toti se lauda ca se tin numai de Biblie, poarta alte si alte numiri, merg pe alt drum, intemeiaza alte si alte adunari, propaga alte si alte invataturi. De multe ori unul si acelasi predicator a trecut prin toate sectele si, in cele din urma, sau se intoarce pocait la Biserica, sau se pierde din rea credinta.

Dumnezeu ii descopera si in alt fel. Niciun eretic nu lucreaza cum lucrau Sfintii Apostoli si urmasii lor. Apostolii predicau Evanghelia Domnului prin temple si sinagogi, pe fata, limpede si cu credinta puternica pana la moarte. Apostolul Pavel, dupa 14 ani de la intoarcerea sa Ia Hristos, s-a dus la Apostolii cei mai cu vaza din Ieruselim, ca sa-si arate si sa-si lamureasca Evanghelia pe care o propovaduia, sa se puna de acord cu ei, ca nu cumva – zice el – prin invataturi gresite, “sa alerg sau sa fi alergat in zadar” (Gal. 2,1-2). Ereticii nostri lucreaza tocmai pe dos, pe ascuns si la intuneric, pe la margini de sate si orase. Nu apare nici unul intr-o sfanta biserica, nu se duc la nici un episcop sau preot sa spuna: iata ce cred si ce invat eu… Nici unul nu face asa, ci – intocmai cum a spus Mantuitorul – toti sar pe aiurea, peste gard, in staulul oilor Bisericii, ca sa fure si sa junghie si sa piarda”, si de aceea, pe cea mai buna dreptate, Iisus Hristos ii numeste furi si talhari (In 10, 1,10); furi – adica hoti de cele sfinte ( iau Biblia din Biserica si o rastalmacesc); talhari, adica ucigasi ai credintei celei adevarate in sufletele celor slabi, de inger. Apostolul Pavel le zice “lupi rai” (Fapte 20,29), adica fiare salbatice, de care orice om se fereste, cu groaza, desi lor le place sa se numeasca, fatarnic si fals, “copiii lui Dumnezeu”, adica tocmai ceea ce nu sunt.

Parintele Ilarion Felea

sursa: crestinortodox.ro

Amanunte despre viaţa şi lucrarea Părintelui Ilarion Felea citiţi aici.

O legenda spune ca in Evul Mediu un om a fost acuzat pe nedrept ca a omorat o femeie. Adevaratul asasin era un om foarte influent al acelor vremuri si de aceea se cauta un tap ispasitor pentru a ascunde adevaratul vinovat.Judecatorul, fiind si el complice la toata minciuna, a incercat sa para cat mai corect.

El i-a spus acuzatului:

- Se stie despre tine ca esti un om credincios, devotat lui Dumnezeu. Sa lasam soarta ta in mainile Lui. Vom scrie pe doua hartii separate cuvintele „vinovat” si „nevinovat”, iar tu vei alege una din ele. Astfel Dumnezeu iti va decide destinul!

Bineinteles, judecatorul corupt scrisese acelasi cuvant, „vinovat”, pe ambele foi, insa bietul om nevinovat si-a dat seama ca era o capcana. Nu avea scapare. A fost pus sa aleaga una dintre cele doua hartii. Omul si-a inchis ochii si a stat sa se gandeasca pret de cateva momente, iar cand sala incepuse sa-si piarda rabdarea, si-a deschis ochii, a pus un zambet ciudat pe fata si a ales una dintre cele doua foi, pe care a bagat-o in gura si a inghitit-o repede.

Surprinsi, dar si indignati, cei prezenti au vociferat:

- Cum, ce e asta? Cum vom putea sti verdictul?

Barbatul le-a raspuns:

- Foarte simplu! Citim foaia care a ramas si vom sti ce scria pe cea pe care am ales-o eu!

Judecatorul si ceilalti oameni care au incercat sa-l gaseasca vinovat au fost nevoiti sa-l lase liber si nu l-au mai deranjat niciodata.

Sfintii Parinti spun ca omul n-are cu ce sa se mandreasca: “Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e faptura lui Dumnezeu”, zice Ioan Scararul. Ca atare, orice am face nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu ne-a facut in asa fel ca nu ar fi trebuit deloc sa facem raul, dar noi ne-am bagat singuri in suflet pacatul si stricaciunea.

Toate darurile duhovnicesti sunt ale lui Dumnezeu. Tu, daca ai minte, nu te poti mandri cu avutul altuia, cu haina altuia, cu scrierea altuia, pentru ca stii prea bine ca nu sunt ale tale. La fel si fata de Dumnezeu. “Te poti mandri numai cu pacatele tale”, zice un Sfant Parinte. Iar sa te mandresti cu ceea ce ti-a dat Domnul e cea mai mare nebunie, fiindca aceste daruri, dupa cum spune Isaac Sirul, nu sunt avutul tau, ci ti-au fost date de Dumnezeu, si daca nu vei umbla dupa poruncile Lui si dupa voia Lui Domnul isi va lua de la tine darurile Sale, avutul Sau, si vei semana cu un om caruia i s-a luat tocul care tocmai fusese inmuiat in cerneala. Trebuie sa ne amintim ca toate acestea nu-s ale noastre, ci sunt bogatia Domnului, pe care noi nu facem altceva decat s-o risipim si sa o stricam.

Domnul spune ca cel ce are in sine trufie are drac inlauntrul sau. “Calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic”, citim la Ioan Scararul. Orice ar face un asemenea om este in zadar si nu va aduce nici un folos. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca monahul trufas nu se da in laturi de la nimic – nici de la rugaciune, nici de la post, nici de la priveghere, nici de la dormitul pe pamantul gol, nici de la alte nevointe grele -, insa le face pe toate atata vreme cat ii convine dracului ce sade in el, atata vreme cat le face pentru egoul sau, pentru ca omul ce se slaveste in desert este, precum am spus, inchinator la idoli.

Se cuvine sa uitam de toate virtutile noastre, pentru ca toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mandreste cu ele se afla intr-o stare groaznica, pentru ca are in sine drac. Unui asemenea om ii poate ajuta numai Dumnezeu si, dupa cum spune Ioan Scararul, rana lui “nu se tamaduieste de catre oameni”. Ne putem doar ruga pentru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cuvantul, nici cu fapta: “Cine este robit de trufie, acela are trebuinta de ajutorul lui Dumnezeu insusi, caci desarta e pentru unul ca acesta izbavirea cea de la oameni”.

Cum sa ne luptam cu starea aceasta? Daca am savarsit un lucru bun, trebuie sa ne amintim ca sub masca multumirii aduse lui Dumnezeu se strecoara ades trufia. Sa ne amintim de vames si de fariseu. Fariseul chiar era altfel decat vamesul, vamesul n-avea faptele lui – dar prin slava desarta si-a nimicit singur rasplata. Nu se cuvine sa incepem rugaciunea, mai ales de marturisire si multumire, zicand: „slava Domnului, nu am cutare si cutare pacat, fac cutare si cutare lucru bun”. Si deseori facem asa. Ioan Scararul spune despre trufie: “Sa ascultam, toti cei ce vrem sa scapam din aceasta groapa: foarte ades aceasta patima primeste hrana de la multumirea adusa lui Dumnezeu. Am vazut oameni care cu gura multumeau lui Dumnezeu semetindu-se in cugetele lor. Despre aceasta da marturie limpede fariseul, care a zis: Dumnezeule, Iti multumesc (Lc. 18, 11)”.

Ideea este nu ca nu trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce facem – pentru ca, intr-adevar, toate sunt ale Lui, darul Lui -, ci ca zicand: „Iti multumesc fiindca am devenit atat de bun” punem accentul pe noi insine. Asadar, aceia dintre noi care au unele faptele bune trebuie sa-si aduca aminte ca marturisirea si multumirea trebuie sa inceapa cu pocainta si cu smerenia, si de-abia apoi putem da multumita lui Dumnezeu, in primul rand pentru faptul ca ne da vreme de pocainta. Trebuie sa ne amintim ca nu ne putem apropia de Dumnezeu in trufie. De la rugaciunea de multumire fariseica nu putem astepta nimic mantuitor, nimic folositor pentru pocainta.

Trufia ne impiedica in primul rand sa ne pocaim, ne departeaza de pocainta, pentru ca in esenta sa este “lepadare de Dumnezeu” si de ajutorul Lui, „nascocire draceasca”, si daca inca nu avem asta in noi, apoi avem deja „defaimarea aproapelui si trambitarea nerusinata a propriilor osteneli”.

Trebuie sa ne amintim si ca in aceeasi masura cu trufia aduce piedici pocaintei si deznadejdea. Deznadejdea este de doua feluri: uneori vine din multimea pacatelor si multa intristare, alteori – din trufie si semetie. Daca toata vremea m-am socotit bun, toata vremea am nadajduit in mine insumi, in puterile mele, am crezut ca nu sunt la fel ca ceilalti, si deodata am cazut, aratandu-ma mai rau chiar decat toti, bineinteles ca in mine ia nastere deznadejdea.

Despre aceasta vorbeste Ioan Scararul: “Este o deznadejde care vine din multimea pacatelor si din impovararea constiintei si din intristarea nesuferita, cand sufletul, din pricina multimii rautatilor sale, se afunda, si de greutatea lor se ineaca in adancul dezna-dajduirii. Este insa si un alt fel al deznadejdii, care vine din trufie si semetie, cand ceia ce au cazut socot ca nu au meritat aceasta cadere. Cel ce va cugeta adanc la lucrul acesta va afla ca intre unii si ceilalti este deosebire: cei dintai se lasa prada nepasarii, iar ceilalti, in deznadejdea lor, se tin si de nevointa”. Bineinteles ca nici o deznadejde, nici cealalta nu pot sa ne aduca la pocainta.

Cum sa ne luptam cu deznadejdea ce vine din trufie? De acest fel de deznadejde ne vindeca, dupa Ioan Scararul, smerenia si neosandirea aproapelui, iar de cea care ia nastere din pacate ne mantuieste gandul la milostivirea Domnului, Care a zis ca trebuie sa iertam aproapelui nostru de saptezeci de ori cate sapte. „Insa de cea dintai tamaduiesc infranarea si nadejdea cea buna, iar de cea din urma – smerenia si neosandirea nimanui”.

Trebuie sa ne amintim ca deznadejdea este un mare pacat si sa nu uitam sfatul pe care l-a dat Domnul lui Petru. Daca El ne-a poruncit noua, care suntem slabi, sa iertam atat, cu cat mai mult ne va ierta El daca ne vom pocai? Ioan Scararul spune: “Nu te ingrozi nici de ai cadea in fiece zi si nu te abate de la calea lui Dumnezeu, ci stai cu vitejie”. „Cand intristarea pentru pacate ne trage spre deznadejde, sa nu incetam sa ne amintim ca Domnul i-a poruncit lui Petru sa-l ierte pe cel ce a pacatuit de saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21) – iar Cel ce a dat aceasta porunca altuia, fara indoiala ca o va implini neasemuit mai mult El insusi”.

Dupa cat s-ar parea, deznadejdea si trufia sunt potrivnice una alteia din fire, insa – ciudat lucru – ele pot da mana ca sa ne impiedice de la pocainta. Ioan Scararul scrie: “Dupa cum nunta si moartea sunt potrivnice intre ele, nici trufia si deznadejdea nu au impreuna-glasuire intre ele; insa din reaua mestesugire a dracilor putem vedea intr-un singur om amandoua aceste patimi”.

Trebuie sa ne straduim, pe cat ne sta in putere, sa sporim in virtute, dar totodata sa vedem in toate faptele noastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu – si atunci, putin cate putin, vom nimici ingraditura ce ne desparte de pocainta adevarata.

Sfantul Serghie Meciov

sursa: crestinortodox.ro

Pentru a depasi durerea si lipsa de siguranta produse de absenta iubirii, sau mai rau, de abuz (emotional, fizic, sexual), e nevoie de constiinta faptului ca esti iubit si ca poti darui iubire. Totusi, celor care au nevoie disperata sa se simta iubiti le vine adeseori greu sa iubeasca pentru ca cer prea mult. Apoi, daca isi dau seama de efortul cerut pentru a li se arata iubire, apare convingerea ca nu pot fi iubiti.

Unele terapii incarca sa-l faca pe pacient sa se simta “iubit” intr-un mod patimas periculos, incurajand mandria si egoismul. Un consilier cunoscut al meu a fost sfatuit sa spuna pacientilor deprimati sa-si spuna cu mandrie de zece ori pe zi: “Sunt minunat asa cum sunt”. O, daca ar putea fi invatati sa spuna in schimb: “Dumnezeu este minunat si El are grija de noi”, sau: “Ce minune este existenta mea”, sau: “Orice as fi, pot sa devin mai bun”.

Oamenilor le este frica sa ceara iubire de la o persoana “zdrobita”. Dar Evangheliile sunt calea tamaduirii de orice boala. “Lupta impotriva amintirilor prin cultivarea virtutilor” (Cuviosul Talasie Libianul). Chiar si la nivel psihologic, cineva care este insetat de iubire va fi mai sincer iubit daca e amabil si neegoist. La inceput purtarea iubitoare poate fi silita si artificiala, dar reactiile pozitive ale celorlalti vor duce mai usor la relatii firesti decat cersitul iubirii: “Daca vrei sa fii iubit, fii demn de a fi iubit”.

Cele ce urmeaza sunt un fragment dintr-o carte cu amintiri despre venerabilul staret Porfirie.

O femeie se plangea odata staretului ca nimeni n-o iubea. Sotul ei n-o iubea, la serviciu nimeni n-o placea, prietenii se indepartasera de ea, copiii nu-i dadeau nici o atentie. Se plangea intr-una.

Staretul a sfatuit-o sa-si scoata aceste ganduri din cap pentru ca nu sunt ale ei.

A doua zi staretul se plimba printre copacii de langa manastire si a dat peste un grup de studenti care venisera acolo intr-o excursie. Aveau un casetofon si ascultau muzica. Cantecul pe care tocmai il ascultau suna astfel:

“Nu-mi cere sa te iubesc,

Iubirea nu poate fi poruncita.

In adancul inimii

Se naste si prinde radacini iubirea.”

Batranul s-a gandit la femeia care-l vizitase cu o zi in urma. Mai tarziu i-a spus: Nu trebuie sa cerem iubire de la ceilalti. Trebuie sa-i iubim noi mai intai, nu sa luptam sa castigam dragostea lor. Apoi, candva, ne vor intoarce si ei iubirea.” Si i-a spus si ei versurile cantecului pe care-l auzise.

Sfantul Ioan Scararul spune ca o persoana care trebuie sa lupte impotriva resentimentului sau maniei va dobandi mai mult har decat cineva pe care imprejurarile l-au facut sa fie calm si sa aiba usor relatii in chip natural.

O femeie de 40 de ani fusese abuzata in copilarie si era chinuita de ganduri amare impotriva parintilor ei: impotriva tatalui care abuzase de ea, si impotriva mamei pentru ca “n-o protejase” de el. Psihoterapeutii o sfatuisera sa-si exprime resentimentul si sa nu se simta vinovata pentru aceasta, dar ea nu si-a gasit pacea. Cand a cautat sfatul unui preot ortodox, acesta a abordat lucrurile intr-un mod diferit. Simpatizand cu durerea ei, i-a aratat si ca daca tatal ei era responsabil pentru faptele lui, in schimb ea trebuie sa-si asume acum responsabilitatea pentru reactia sa – isi facea singura rau lasandu-se in seama resentimentului. Lasa raul sa nasca un alt rau. Intr-adevar, nu facea decat sa-si adanceasca si chiar sa-si cultive iritarea, dandu-i mai multa putere asupra ei si nesmulgand-o din radacina. Preotul a sfatuit-o sa se roage ca sa-si castige pacea si pentru tatal ei, chiar daca la inceput cu inima amara si doar din cuvinte. I-a mai sugerat sa vorbeasca cu mine. (Asa stiu ce i-a spus; de obicei nu las pe nimeni sa-mi povesteasca cele spuse de el la spovedanie.)

Inca o data am vazut ca nu exista situatii in care Evanghelia sa fie inaplicabila. Femeia a inceput sa se elibereze de chinuri. Orice gand la tatal sau o indemna sa se straduiasca sa-si depaseasca resentimentul. La inceput, pe cand se lasa inca prada gandului razbunarii, a fost usurata cand a inteles ca “Dumnezeu il va judeca”. Treptat a incetat sa doreasca razbunarea. Curand a dobandit o oarecare pace si o mare nadejde ca pacea ii va vindeca in cele din urma ranile. Daca va ajunge sa-si iubeasca tatal se va sfinti, pentru ca daca va putea sa-l primeasca in inima sa, nimeni altul nu va mai fi exclus din ea.

Nu oricine a trecut prin asa ceva mai e in stare sa asculte un sfat. Uneori un sfatuitor crestin nu poate decat sa asculte cu compasiune si rugaciune. Dar o victima care invata sa iubeasca ajunge biruitoare asupra raului si tovarasa a sfintilor.

“Iubirea este de la Dumnezeu” [1 Ioan 4, 7]. In masura in care iubesc in duhul Evangheliilor, traiesc asa cum traieste Dumnezeu, iar Tatal, Fiul si Duhul Sfant pot salaslui in mine. Filozoful Descartes si-a inceput investigatia sa asupra realitatii de la ideea de baza potrivit careia din moment ce gandesti existenta, poti fi sigur cel putin de faptul existi. Si asa a plamadit expresia: “Gandesc, deci exist”. Un crestin are o alta perspectiva: “Iubesc, deci exist”. Putem face iubirea mai usoara pentru copiii nostri. Sa ne amintim nevoia lor de asigurare sporita de iubirea noastra, intr-o lume plina de presiuni impotriva a tot ceea ce ne este mai scump noua si lor. Nu-i putem iubi niciodata prea mult si nu le aratam niciodata prea multa iubire.

Maica Magdalena

sursa: crestinortodox.ro

Unde sa cautam originea pacatului ?

Cum sa interpretam povestea biblica despre sarpele din paradis ?

Geneza, in capitolul 3, povesteste istoria primului pacat: tentatia de a manca fructul interzis, convorbirea Evei cu sarpele seducator, consimtamantul lui Adam, alungarea din paradis. Parintii retin faptul ca experienta fiecaruia dintre noi confirma si prelungeste in istorie ceea ce Geneza povesteste in primele capitole. Fiecare din noi poseda un paradis, adica inima creata de Dumnezeu intr-o stare de pace. Si fiecare din noi traieste experienta sarpelui, care patrunde in inima pentru a ne seduce. Sarpele are forma unui gand rau. Origene scrie – si sunt de acord cu el multi alti Parinti – ca: “izvorul si inceputul oricarui pacat este gandul” (in greaca logismos).

Cum poate un simplu gand cauza raul ?

Nu este vorba de un simplu gand, ci de un gand necurat, rau. Ca sa fim sinceri, ceea ce numim adesea tentatii nu sunt nici macar ganduri adevarate, ci mai degraba imagini ale fanteziei, carora li se adauga sugestia de a savarsi ceva rau.

Sf. Maxim Marturisitorul ilustreaza aceasta situatie cu exemple luate din viata de zi cu zi afirmand, de pilda, ca pulinta de a gandi nu este un rau, si nici gandirea. Nu este un rau femeia. Nici sa te gandesti la o femeie nu este un rau. Si totusi, in mintea unui om aplecat spre senzualitate, imaginea unei femei nu ramane mereu curata, ci se amesteca cu un impuls carnal care sugereaza un act potrivnic legii lui Dumnezeu, in acelasi fel, banii si vinul nu sunt un rau in sine.

Si totusi pot deveni piatra de poticnire datorita impulsurilor necurate care li se adauga. Numim astfel “pur” ceva caruia nu i se adauga nimic altceva, cum vorbim, de pilda, de aur pur, de apa pura etc. Asa si gandurile sunt curate pana nu li se adauga vreun impuls care duce la savarsirea raului.

De unde vin astfel de impulsuri spre rau?

Parintii compara inima umana cu un ”pamant al fagaduintei”, spre care filistenii, babilonienii si alte popoare pagane arunca sulite si sageti, adica sugestii rele. Aceste ganduri “diabolice”‘, “carnale”, “necurate” nu-si pot avea originea in inima noastra, de vreme ce ea este creata de Dumnezeu. Prin urmare, ele vin “din afara”. Nu apartin felului nostru natural de a gandi. Si pana cand raman “in afara noastra”, nu sunt pacat. Constituie un rau numai in momentul in care le acceptam in mod constient si liber, adica atunci cand ne identificam cu ele.

Dar in Evanghelie sta scris ca raul provine din inima si nu din lucrurile externe (Mt. 15, 19) si atunci?

Cu siguranta, dar trebuie sa fim atenti cum explicam acesi text. Pacatul vine din inima omului, deoarece consimtamantul la rau este dat din interiorul omului, de libera sa vointa. Gandurile rele, dorintele pasionale bantuie continuu, ca sa zicem asa, in jurul nostru. Deseori ne acapareaza fantezia si mintea. Constituie slabiciunea umana de dupa pacatul primilor stramosi. Dar in sine nu sunt inca un rau adevarat. Biserica afirma: concupiscenta provine din pacat si atrage la pacat, dar in sine nu este pacat.

Dar atunci traim intr-o stare de primejdie, mereu expusi tentatiilor…

Viata omului pe pamant este o lupta, zice Iov (7, 1). Si un proverb adauga: cine nu vrea sa lupte, nici n-ar trebui sa traiasca. Dar nu trebuie sa exageram dificultatea acestei lupte. Un autor mistic antic, Pseudo-Macarie, compara sufletul nostru cu o mare cetate. In centru se afla un castel frumos, alaturi este targul, iar de jur imprejur periferia. Dusmanul, adica pacatul originar, a ocupat periferia, adica simturile noastre. Si de aceea ne simtim tulburati in acel punct.

Dar aceste tulburari ajung adesea si in targ, adica acolo unde se incepe sa se discute daca trebuie sau nu trebuie sa primim un gand ca fiind al nostru sau mai degraba trebuie sa-l refuzam. Dar in castelul interior, unde tine de libertatea noastra sa fim stapani, pacatul nu poate patrunde daca nu-i deschidem poarta cu liberul nostru consimtamant.

Si Sfanta Tereza de Avilla vorbeste despre “castelul interior” a! sufletului nostru, unde putem sa conversam cu Domnul, Oaspetele divin, fara ca tulburarile periferice sa impiedice in vreun fel acest lucru.

In ciuda acestui fapt, suntem in intregime impartiti. Acest lucru nu este placut si poate ca este de-a dreptul obositor…

Oamenii spirituali cauta nu numai sa evite pacatul, ci si sa purifice inima, pentru ca, facand astfel, sufletul se poate intoarce la pacea launtrica. Autorii monastici numesc asceza cu termenul grecesc praxis, indicand astfel practica spirituala. Dar fac deosebire intre “practica exterioara” – care se concentreaza asupra evitarii actelor pacatoase -, si “practica interioara” – care are drept scop purificarea inimii.

Deseori, din pacate, invataturile morale care sunt propuse raman limitate numai la practica exterioara: “Nu trebuie sa se iaca acest lucru, se poate face acela. Si asta poate explica, probabil, de ce atat de des, cand oamenii se simt foarte tulburati, nu mai stiu ce sa faca, din momentul in care aplicarea legilor exterioare aliate in posesia lor nu ii ajuta. atunci in cautarea unor solutii ulterioare, se intorc la metodele mai nepotrivite propuse de un fals misticism, la medici, la droguri …

Unde pot fi gasite aceste instructiuni?

Calugarii care alegeau o viata de singuratate erau in mod particular experti in dobandirea pacii interioare. Cautau linistea fugind din lume. Dar foarte curand traiau experienta faptului ca solitudinea, de una singura. in sine nu pacifica. Sf. Antonie cel Mare, de pilda, s-a retras in desert, dar a fost asaltat de “demoni”, adica de o puzderie de ganduri si de fantezii care il tulburau. A trebuit deci sa invete sa invinga acesti “demoni”. Numai dupa o lunga lupta launtrica a dobandit arta de ii invinge fanteziile.

Numai atunci a devenit singuratatea lui un salas al pacii. O astfel de experienta era asa de comuna, atat de cunoscuta, incat o lege de stat din imperiul bizantin a interzis monahilor sa se retraga in desert, in solitudine, inainte de a fi trait zece ani de viata ascetica in manastire. Calugarii trebuiau, prin urmare, inainte de a aborda viata de pustnic, sa fi invatat deja sa fie stapani pe gandurile lor si pe fanteziile lor.

Dar aceste experiente ale monahilor din vechime sunt inca accesibile si utile pentru omul de azi?

Este interesant ca in zilele noastre tocmai pentru ca se simte in mod deosebit nevoia si creste cererea acestora sunt traduse si publicate texte ale spiritualitatii antice care privesc tema luptei launtrice. Pentru a cita un exemplu cunoscut. ajunge sa amintim cum se inmultesc in ultimul timp traducerile Filocaliei lui Nicodim Aghioritul. Textul este o culegere de numeroase bucati patristice in care se invata cum se dobandeste puritatea inimii, care este conditia rugaciunii si a linistii vietii.

S-a spus ca adevaratul pacat il avem numai cand intervine liberul consimtamant, care se uneste cu gandul rau. Dar cum putem sti sigur daca am consimtit liber sau nu?

Exista persoane scrupuloase care la spovada, se acuza de “a fi avut ganduri rele”, dar nu stiu sa raspunda la intrebarea daca au consimtit la ele sau nu. Vechii monahi stiau ca o astfel de nesiguranta este foarte daunatoare pentru pacea sufletului. De aceea au propus o analiza atenta a procesului mental care se observa cu ocazia tentatiilor interioare. in mod obisnuit se deosebesc cinci trepte de patrundere a raului in inima: 1) sugestia; 2) convorbirea: 3) lupta: 4) consimtamantul; 5) pasiunea.

Acest lucru necesita, evident, o explicatie.

Ce este sugestia?

Acest prim grad se mai numeste si “contact”. Fste prima imagine furnizata de fantezie, primul impuls. Astfel, de pilda, un avar vede niste bani nepaziti si ii vine o idee: “as putea sa-i ascund”. In acelasi fel ni se pot impune imagini carnale, gandul dea fi mai buni decat toti, impulsul de a se lasa de lucru. etc. In acest caz nu decidem inca nimic, constatam pur si simplu ca ni se ofera posibilitatea de a face raul, si raul se prezinta intr-o forma placuta. Neofitii in viata spirituala se inspaimanta, marturisesc ca au avut “ganduri rele” pana si in biserica si in timpul rugaciunii.

Se povesteste ca Sf. Antonie cel Mare ar fi condus pe acoperis pe unul dintre discipolii care se plangea amar de gandurile lui rele si i-ar fi poruncit sa prinda vantul cu mana. Apoi, dupa un timp, i-ar fi spus: “Daca nu poti prinde vantul, cu atat mai putin vei prinde in mana gandurile rele!”.

Voia sa demonstreze in felul acesta ca in primele sugestii nu se afla inca nici o vina si ca, atat cat vom trai, nu ne vom putea elibera de sugestii. Ele seamana cu mustele, care ne chinuie cu atat mai mult, cu cat devenim mai nerabdatori.

Ce inseamna “convorbire”?

Aceasta treapta aminteste de povestirea din Geneza 3 cand Eva intra in vorba cu sarpele. Daca lasam deoparte prima sugestie, ea dispare asa cum a venit iar omul, in mod normal, n-o face se iasa mai degraba provocat si incepe sa reflecteze. Astfel, avarul zice: “Daca iau acei bani. ii depun la banca”. Apoi ii vine in minte ca acesta nu este un lucru cinstit si, mai presus de toate, este si primejdios, din moment ce acest gest al sau ar putea ajunge la cunostinta cuiva.

Atunci gandeste ca ar fi mai bine sa pastreze lucrul ascuns. Nu este capabil sa decida nimic, dar chestiunea banilor ii ramane in minte toata ziua. Acelasi lucru se intampla cu cel care s-a maniat pe cineva. Multa vreme se ocupa de cel care 1-a facut sa se manie. Isi imagineaza ca-l bate, ca il jigneste, apoi il iarta cu generozitate, apoi din nou se gandeste ce ar putea sa-i faca … il uita doar dupa mult timp.

Care este vina acestor “convorbiri” interioare? Cel ce nu a decis nimic nu poate avea pacat. Dar cat timp si cata energie vitala se pierd cu aceste “dialoguri” interioare neghioabe!

De ce este situata lupta doar pe locul al treilea?

Suntem la a treia treapta. Un gand care dupa o lunga convorbire, s-a cuibarit in inima, nu se lasa alungat cu usurinta. Omul senzual are o fantezie asa de poluata de imagini necurate, incat nu reuseste sa se elibereze de ele. E inca liber sa nu consimta. Poate si trebuie sa iasa invingator din aceasta lupta a sa, dar plateste cu multa truda: trebuie sa lupte. Vointa sa trebuie sa ramana ferma, trebuie sa-si repete lui insusi: “simt o puternica atractie spre pacat, si totusi nu vreau sa consimt, decid in mod liber contrariul si sunt capabil sa rezist”.

Ce este consimtamantul?

Este al patrulea stadiu. Cel care a pierdut batalia decide sa savarseasca, cu prima ocazie, ceea ce ii sugereaza gandul rau, ii da liberul sau consimtamant sugestiei raului. In acest stadiu se produce cu adevarat pacatul. Si chiar daca nu se va concretiza exterior, pacatul ramane in interior. Este vorba de ceea ce morala numeste “pacat in gandire”. Cum sa iesi din aceasta confuzie? Trebuie sa stii sa te opresti si sa-ti spui: “Ce simt, atractia spre pacat? Imi place? Ma simt foarte atras sa-l implinesc? O voi face? Nu! Decid sa n-o fac”.

Aceasta ultima decizie trebuie sa ne mangaie, in momentul in care am luat-o, am descoperit propria libertate. Omul este esential ceea ce decide, si nu lucrul spre care il poarta atractia simturilor In astfel de momente, cand dam liber consimtamant raului, avem si experienta pacatului.

Ce este pasiunea?

Este ultima treapta, cea mai tragica. Cel care se prabuseste in gandurile rele, adesea isi slabeste treptat caracterul. Se naste astfel o aplecare constanta spre rau, care poate deveni puternica, asa incat sa fie foarte greu sa-i rezisti. Pasiunea este cea care il face pe om robul bauturii, al desfraului sexual, al izbucnirilor manioase necontrolate, etc. Se poate spune ca libertatea a fost deja distrusa intr-un astfel de individ? Opiniile in aceasta privinta sunt diverse. Recent, anumiti psihologi, cat si, adesea, unii teoreticieni ai dreptului au considerat anormalii pe oamenii caracterizati de pasiuni puternice. Prin urmare nu i-au acuzat de altceva decat de o slabiciune exagerata.

Dimpotriva, Parintii din vechime, ca de pilda Ioan Gura-de-Aur, repeta chiar si pentru aceste tipuri de persoane: “E de ajuns sa vrei!” In viziunea Parintilor deci, si omul pasional si slab ramane om, prin urmare vointa este inca prezenta in el. Dar este ca si cum ar dormi, si prin urmare trebuie s-o trezesti. In acest sens, o problema in mod deosebit de actuala astazi o constituie cei care se drogheaza. Experienta arata ca este nevoie de o cura speciala pentru a trezi si a intari in ei vointa.

Tomas Spidlik

sursa: crestinortodox.ro

Orice om doreste sa fie iubit. In sinea sa, fiecare crede ca stie de ce are nevoie de la celalalt pentru a se simti iubit. Inca din copilarie, mintea fiecaruia dintre noi a fost ocupata de fantasme despre dragoste, despre o relatie ideala cu oamenii langa care ni s-a dat sa traim. Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim si inaccesibil omului de rand. Se crede ca despre dragoste vorbesc numai poetii.

Pentru ca toata lumea stia ca eu am scris poezii, nu o data mi s-a intamplat sa fiu rugat sa scriu scrisorele de dragoste in numele unui tanar catre o tanara pe care eu nici nu o cunosteam. Desigur, n-am scris niciodata astfel de scrisori. N-am scris pentru ca niciodata n-am inteles cum cineva care iubeste nu poate gasi cuvintele pe care sa le spuna celui iubit.

Intotdeauna am crezut ca in gura celui ce iubeste orice cuvant poate fi o declaratie de dragoste, dupa cum in gura omului superficial pana si cuvintele lui Hristos suna neplacut.

Oamenii, in special tinerii, traiesc complexul ca nu-si pot exprima dragostea, ca vor fi intelesi gresit de cel iubit sau ca nu vor fi intelesi deloc. De aceea cei mai multi prefera sa se retraga in spatele unor autoritati consacrate.

Un tanar va suferi mai usor esecul unui inceput de relatie, daca acest esec va fi provocat de un biletel care continea un vers de Eminescu sau o maxima a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent prefera sa-si incredinteze soarta in mainile unui om care se “pricepe” la cuvinte, cerandu-i sa-i redacteze o scrisoare de dragoste catre fata pe care o iubeste, decat sa-si asume responsabilitatea de a fi el insusi in fata dragostei.

De unde aceasta teama de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste? A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca si a vorbi despre Dumnezeu. Asa cum exista oameni care nu cred in Dumnezeu, tot asa exista oameni care nu mai cred in dragoste. Dragostea este de la Dumnezeu, ea este insusi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzatoare si la fel de necunoscuta ca si Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoastem nu putem vorbi decat gresind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii sa nu se simta stapani in fata dragostei, sa-si constientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o traiesc.

Ceea ce nu este normal este faptul de a lasa pe altii sa-ti defineasca propria ta traire. Noi trebuie sa intelegem ca dragostea nu are nevoie de purtatori de cuvant, sa intelegem ca cea mai scumpa declaratie de dragoste este prezenta si ca un cuvant poate sa transmita ceva numai in masura in care cel ce l-a rostit este prezent el insusi in acel cuvant. Hristos ne-a aratat ca ne iubeste nu pentru ca ne-a vorbit frumos si, indraznesc sa spun, nici macar pentru ca a murit pentru noi, ci mai ales pentru ca ne-a incredintat ca El insusi este cu noi pana la sfarsitul veacului. S-ar fi putut intampla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani in urma sa-Si schimbe relatia fata de omenire acum sau maine, dupa cum multi indragostiti care au facut gesturi de jertfa s-au schimbat in timp.

De aceea, nimic nu ne incredinteaza mai mult de dragostea lui Hristos decat fagaduinta Lui de a fi cu noi pana la sfarsitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luata ca o demonstratie de iubire, desi a fost si asta, caci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstratii. Sfintii L-ar fi iubit pe Hristos chiar daca El ar fi ales o alta cale de rascumparare a omului decat moartea Sa pe cruce. Insa nimeni n-ar fi suferit despartirea de Hristos si daca Hristos s-ar fi despartit de noi dupa invierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci si insasi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi insemnat nimic. Iata de ce cea mai scumpa declaratie si dovada a dragostei este prezenta, este legamantul, pe care si Hristos l-a facut cu noi, acela de a fi impreuna pana la sfarsitul veacurilor. Hristos este prezent in cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simpla informatie despre dragostea lui Hristos fata de noi, Evanghelia este o prezenta de netagaduit. Oricine citeste Evanghelia se impartaseste de Hristos, il primeste in sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricaruia dintre noi sunt si raman cuvinte de dragoste numai in masura in care noi insine suntem prezenti in acele cuvinte, adica le indeplinim.

Evanghelia mai este numita si adunare de “cuvinte ale vietii vesnice”, asa cum a fost descoperita de catre inger su-tasului pomenit in Faptele Apostolilor. Altfel spus, atat cuvintele, cat si faptele noastre, au o valoare numai in masura in care pot ramane vesnice, vesnicie pe care o primesc din impartasirea cu Cel singur vesnic, Dumnezeu.

Asadar, dragostea este mai intai de toate prezenta, poate nu atat fizica, cat duhovniceasca, prezenta atotcuprinzatoare, prezenta pana la identificare. Este o prezenta in care doar Cel iubit mai exista, iar noi ne micsoram si ne golim pentru a lasa loc Aceluia sa ne cuprinda si sa ne umple de prezenta Sa. In fata acestei intalniri Sfantul Vasile cel Mare a gasit sa zica doar cuvintele pe care adunarea credinciosilor le canta pana astazi in biserici: “Sa taca tot trupul omenesc, caci imparatul imparatilor si Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine sa Se junghie si sa Se dea spre mancare credinciosilor…”

Parintele Savatie Bastovoi

sursa: crestinortodox.ro

Un joven chino con los brazos amputados conmovió a millones de telespectadores interpretando piezas musicales en piano utilizando los dedos de los pies durante un programa de televisión chino, copia de la edición británica que propulsó a Susan Boyle a un reconocimiento planetario.

La interpretación de Liu Wei, un chino de 23 años que perdió sus dos brazos cuando tenía 10 años tras una electrocución, conmovió hasta las lágrimas al público de “China’s Got Talent”, cuyo vídeo ya ha sido visto 200.000 veces en YouTube.

“No entiendo por qué la gente piensa siempre que mi vida es terrible porque no tengo brazos”, declaró esta semana el joven al periódico ´’Shanghai Daily’. “Soy un hombre feliz que tiene una vida interesante, como los otros jóvenes”, dijo.

Liu comenzó a tocar el piano a los 19 años. Su primer profesor dejó de enseñarle ya que consideraba que era imposible tocar con los dedos de los pies. Pero el joven, que ya estudiaba solfeo, perseveró y aprendió sólo.

El abanico de melodías que puede interpretar es limitado por el tamaño de los dedos de los pies, explicó Liu. Pero esto no le impidió conquistar a la audiencia del estudio en donde se grabó el programa y de hacer llorar a uno de los miembros del jurado al interpretar, el 8 de agosto, una composición del pianista Richard Clayderman.

Liu fue seleccionado como uno de los 40 finalistas y se lo comparó a la escocesa Susan Boyle, que se convirtió en una estrella mundial después de cantar un aire de “Los Miserables” en el programa “Britain’s Got Talent”. Liu Wei participará nuevamente en el programa el 29 de agosto.

A devenit deja o tradiţie ca prima duminică după sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului (15 august 2010) să fie dedicată românilor migranţi, potrivit Hotărârii Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin care se arată preţuirea şi grija spirituală a ierarhilor Bisericii noastre faţă de fiii şi fiicele duhovniceşti, plecaţi din diferite motive în afara graniţelor ţării.

Este evident faptul că, după anul 1989, un număr impresionant de români au emigrat către alte ţări europene sau continente mai îndepărtate. Se constată însă că românul adevărat când se află în alte ţări, chiar dacă este mai împlinit din punct de vedere material, trăieşte permanent cu dorul de casă, de neam şi de tradiţiile strămoşeşti, care s-au imprimat adânc în fiinţa sa.

Ţinând seama de nevoile spirituale ale românilor de pretutindeni, Patriarhia Română a înfiinţat mai multe eparhii şi numeroase parohii pentru românii ortodocşi care păstrează cu fidelitate comuniunea lor cu Biserica mamă, iar Centrul de presă Basilica oferă aproape zilnic informaţii privind viaţa românilor din diaspora, considerând astfel că, prin credinţă şi rugăciune, prin comuniune şi solidaritate frăţească, greutăţile inerente ale acestei vieţi vor fi trecute mai uşor, iar bucuriile vor fi mai intense.

Cunoscând faptul că este foarte greu să trăieşti departe de ţară şi, în special, de cei dragi (soţ sau soţie, copii, părinţi, fraţi, surori, bunici), Biserica Ortodoxă Română se roagă pentru poporul român de pretutindeni şi îndeamnă la rugăciune, la comuniune şi conlucrare frăţească pe toţi românii ortodocşi aflaţi în diaspora.

Mulţumim tuturor românilor din diaspora care au contribuit în diferite forme la ajutorarea sinistraţilor afectaţi de inundaţiile recente din România.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să dăruiască sănătate şi mântuire, bucurie şi mult ajutor tuturor românilor emigranţi, iar şederea şi activitatea lor în străinătate să se împlinească în bună înţelegere cu cetăţenii ţărilor în care se află acum, păstrând, totodată, credinţa ortodoxă şi identitatea românească, pentru a nu se înstrăina spiritual de ei înşişi şi de poporul român.

Cu aleasă preţuire şi părinteşti binecuvântări,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: basilica.ro