O legenda spune ca in Evul Mediu un om a fost acuzat pe nedrept ca a omorat o femeie. Adevaratul asasin era un om foarte influent al acelor vremuri si de aceea se cauta un tap ispasitor pentru a ascunde adevaratul vinovat.Judecatorul, fiind si el complice la toata minciuna, a incercat sa para cat mai corect.

El i-a spus acuzatului:

- Se stie despre tine ca esti un om credincios, devotat lui Dumnezeu. Sa lasam soarta ta in mainile Lui. Vom scrie pe doua hartii separate cuvintele „vinovat” si „nevinovat”, iar tu vei alege una din ele. Astfel Dumnezeu iti va decide destinul!

Bineinteles, judecatorul corupt scrisese acelasi cuvant, „vinovat”, pe ambele foi, insa bietul om nevinovat si-a dat seama ca era o capcana. Nu avea scapare. A fost pus sa aleaga una dintre cele doua hartii. Omul si-a inchis ochii si a stat sa se gandeasca pret de cateva momente, iar cand sala incepuse sa-si piarda rabdarea, si-a deschis ochii, a pus un zambet ciudat pe fata si a ales una dintre cele doua foi, pe care a bagat-o in gura si a inghitit-o repede.

Surprinsi, dar si indignati, cei prezenti au vociferat:

- Cum, ce e asta? Cum vom putea sti verdictul?

Barbatul le-a raspuns:

- Foarte simplu! Citim foaia care a ramas si vom sti ce scria pe cea pe care am ales-o eu!

Judecatorul si ceilalti oameni care au incercat sa-l gaseasca vinovat au fost nevoiti sa-l lase liber si nu l-au mai deranjat niciodata.

Sfintii Parinti spun ca omul n-are cu ce sa se mandreasca: “Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e faptura lui Dumnezeu”, zice Ioan Scararul. Ca atare, orice am face nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu ne-a facut in asa fel ca nu ar fi trebuit deloc sa facem raul, dar noi ne-am bagat singuri in suflet pacatul si stricaciunea.

Toate darurile duhovnicesti sunt ale lui Dumnezeu. Tu, daca ai minte, nu te poti mandri cu avutul altuia, cu haina altuia, cu scrierea altuia, pentru ca stii prea bine ca nu sunt ale tale. La fel si fata de Dumnezeu. “Te poti mandri numai cu pacatele tale”, zice un Sfant Parinte. Iar sa te mandresti cu ceea ce ti-a dat Domnul e cea mai mare nebunie, fiindca aceste daruri, dupa cum spune Isaac Sirul, nu sunt avutul tau, ci ti-au fost date de Dumnezeu, si daca nu vei umbla dupa poruncile Lui si dupa voia Lui Domnul isi va lua de la tine darurile Sale, avutul Sau, si vei semana cu un om caruia i s-a luat tocul care tocmai fusese inmuiat in cerneala. Trebuie sa ne amintim ca toate acestea nu-s ale noastre, ci sunt bogatia Domnului, pe care noi nu facem altceva decat s-o risipim si sa o stricam.

Domnul spune ca cel ce are in sine trufie are drac inlauntrul sau. “Calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic”, citim la Ioan Scararul. Orice ar face un asemenea om este in zadar si nu va aduce nici un folos. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca monahul trufas nu se da in laturi de la nimic – nici de la rugaciune, nici de la post, nici de la priveghere, nici de la dormitul pe pamantul gol, nici de la alte nevointe grele -, insa le face pe toate atata vreme cat ii convine dracului ce sade in el, atata vreme cat le face pentru egoul sau, pentru ca omul ce se slaveste in desert este, precum am spus, inchinator la idoli.

Se cuvine sa uitam de toate virtutile noastre, pentru ca toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mandreste cu ele se afla intr-o stare groaznica, pentru ca are in sine drac. Unui asemenea om ii poate ajuta numai Dumnezeu si, dupa cum spune Ioan Scararul, rana lui “nu se tamaduieste de catre oameni”. Ne putem doar ruga pentru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cuvantul, nici cu fapta: “Cine este robit de trufie, acela are trebuinta de ajutorul lui Dumnezeu insusi, caci desarta e pentru unul ca acesta izbavirea cea de la oameni”.

Cum sa ne luptam cu starea aceasta? Daca am savarsit un lucru bun, trebuie sa ne amintim ca sub masca multumirii aduse lui Dumnezeu se strecoara ades trufia. Sa ne amintim de vames si de fariseu. Fariseul chiar era altfel decat vamesul, vamesul n-avea faptele lui – dar prin slava desarta si-a nimicit singur rasplata. Nu se cuvine sa incepem rugaciunea, mai ales de marturisire si multumire, zicand: „slava Domnului, nu am cutare si cutare pacat, fac cutare si cutare lucru bun”. Si deseori facem asa. Ioan Scararul spune despre trufie: “Sa ascultam, toti cei ce vrem sa scapam din aceasta groapa: foarte ades aceasta patima primeste hrana de la multumirea adusa lui Dumnezeu. Am vazut oameni care cu gura multumeau lui Dumnezeu semetindu-se in cugetele lor. Despre aceasta da marturie limpede fariseul, care a zis: Dumnezeule, Iti multumesc (Lc. 18, 11)”.

Ideea este nu ca nu trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce facem – pentru ca, intr-adevar, toate sunt ale Lui, darul Lui -, ci ca zicand: „Iti multumesc fiindca am devenit atat de bun” punem accentul pe noi insine. Asadar, aceia dintre noi care au unele faptele bune trebuie sa-si aduca aminte ca marturisirea si multumirea trebuie sa inceapa cu pocainta si cu smerenia, si de-abia apoi putem da multumita lui Dumnezeu, in primul rand pentru faptul ca ne da vreme de pocainta. Trebuie sa ne amintim ca nu ne putem apropia de Dumnezeu in trufie. De la rugaciunea de multumire fariseica nu putem astepta nimic mantuitor, nimic folositor pentru pocainta.

Trufia ne impiedica in primul rand sa ne pocaim, ne departeaza de pocainta, pentru ca in esenta sa este “lepadare de Dumnezeu” si de ajutorul Lui, „nascocire draceasca”, si daca inca nu avem asta in noi, apoi avem deja „defaimarea aproapelui si trambitarea nerusinata a propriilor osteneli”.

Trebuie sa ne amintim si ca in aceeasi masura cu trufia aduce piedici pocaintei si deznadejdea. Deznadejdea este de doua feluri: uneori vine din multimea pacatelor si multa intristare, alteori – din trufie si semetie. Daca toata vremea m-am socotit bun, toata vremea am nadajduit in mine insumi, in puterile mele, am crezut ca nu sunt la fel ca ceilalti, si deodata am cazut, aratandu-ma mai rau chiar decat toti, bineinteles ca in mine ia nastere deznadejdea.

Despre aceasta vorbeste Ioan Scararul: “Este o deznadejde care vine din multimea pacatelor si din impovararea constiintei si din intristarea nesuferita, cand sufletul, din pricina multimii rautatilor sale, se afunda, si de greutatea lor se ineaca in adancul dezna-dajduirii. Este insa si un alt fel al deznadejdii, care vine din trufie si semetie, cand ceia ce au cazut socot ca nu au meritat aceasta cadere. Cel ce va cugeta adanc la lucrul acesta va afla ca intre unii si ceilalti este deosebire: cei dintai se lasa prada nepasarii, iar ceilalti, in deznadejdea lor, se tin si de nevointa”. Bineinteles ca nici o deznadejde, nici cealalta nu pot sa ne aduca la pocainta.

Cum sa ne luptam cu deznadejdea ce vine din trufie? De acest fel de deznadejde ne vindeca, dupa Ioan Scararul, smerenia si neosandirea aproapelui, iar de cea care ia nastere din pacate ne mantuieste gandul la milostivirea Domnului, Care a zis ca trebuie sa iertam aproapelui nostru de saptezeci de ori cate sapte. „Insa de cea dintai tamaduiesc infranarea si nadejdea cea buna, iar de cea din urma – smerenia si neosandirea nimanui”.

Trebuie sa ne amintim ca deznadejdea este un mare pacat si sa nu uitam sfatul pe care l-a dat Domnul lui Petru. Daca El ne-a poruncit noua, care suntem slabi, sa iertam atat, cu cat mai mult ne va ierta El daca ne vom pocai? Ioan Scararul spune: “Nu te ingrozi nici de ai cadea in fiece zi si nu te abate de la calea lui Dumnezeu, ci stai cu vitejie”. „Cand intristarea pentru pacate ne trage spre deznadejde, sa nu incetam sa ne amintim ca Domnul i-a poruncit lui Petru sa-l ierte pe cel ce a pacatuit de saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21) – iar Cel ce a dat aceasta porunca altuia, fara indoiala ca o va implini neasemuit mai mult El insusi”.

Dupa cat s-ar parea, deznadejdea si trufia sunt potrivnice una alteia din fire, insa – ciudat lucru – ele pot da mana ca sa ne impiedice de la pocainta. Ioan Scararul scrie: “Dupa cum nunta si moartea sunt potrivnice intre ele, nici trufia si deznadejdea nu au impreuna-glasuire intre ele; insa din reaua mestesugire a dracilor putem vedea intr-un singur om amandoua aceste patimi”.

Trebuie sa ne straduim, pe cat ne sta in putere, sa sporim in virtute, dar totodata sa vedem in toate faptele noastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu – si atunci, putin cate putin, vom nimici ingraditura ce ne desparte de pocainta adevarata.

Sfantul Serghie Meciov

sursa: crestinortodox.ro

Pentru a depasi durerea si lipsa de siguranta produse de absenta iubirii, sau mai rau, de abuz (emotional, fizic, sexual), e nevoie de constiinta faptului ca esti iubit si ca poti darui iubire. Totusi, celor care au nevoie disperata sa se simta iubiti le vine adeseori greu sa iubeasca pentru ca cer prea mult. Apoi, daca isi dau seama de efortul cerut pentru a li se arata iubire, apare convingerea ca nu pot fi iubiti.

Unele terapii incarca sa-l faca pe pacient sa se simta “iubit” intr-un mod patimas periculos, incurajand mandria si egoismul. Un consilier cunoscut al meu a fost sfatuit sa spuna pacientilor deprimati sa-si spuna cu mandrie de zece ori pe zi: “Sunt minunat asa cum sunt”. O, daca ar putea fi invatati sa spuna in schimb: “Dumnezeu este minunat si El are grija de noi”, sau: “Ce minune este existenta mea”, sau: “Orice as fi, pot sa devin mai bun”.

Oamenilor le este frica sa ceara iubire de la o persoana “zdrobita”. Dar Evangheliile sunt calea tamaduirii de orice boala. “Lupta impotriva amintirilor prin cultivarea virtutilor” (Cuviosul Talasie Libianul). Chiar si la nivel psihologic, cineva care este insetat de iubire va fi mai sincer iubit daca e amabil si neegoist. La inceput purtarea iubitoare poate fi silita si artificiala, dar reactiile pozitive ale celorlalti vor duce mai usor la relatii firesti decat cersitul iubirii: “Daca vrei sa fii iubit, fii demn de a fi iubit”.

Cele ce urmeaza sunt un fragment dintr-o carte cu amintiri despre venerabilul staret Porfirie.

O femeie se plangea odata staretului ca nimeni n-o iubea. Sotul ei n-o iubea, la serviciu nimeni n-o placea, prietenii se indepartasera de ea, copiii nu-i dadeau nici o atentie. Se plangea intr-una.

Staretul a sfatuit-o sa-si scoata aceste ganduri din cap pentru ca nu sunt ale ei.

A doua zi staretul se plimba printre copacii de langa manastire si a dat peste un grup de studenti care venisera acolo intr-o excursie. Aveau un casetofon si ascultau muzica. Cantecul pe care tocmai il ascultau suna astfel:

“Nu-mi cere sa te iubesc,

Iubirea nu poate fi poruncita.

In adancul inimii

Se naste si prinde radacini iubirea.”

Batranul s-a gandit la femeia care-l vizitase cu o zi in urma. Mai tarziu i-a spus: Nu trebuie sa cerem iubire de la ceilalti. Trebuie sa-i iubim noi mai intai, nu sa luptam sa castigam dragostea lor. Apoi, candva, ne vor intoarce si ei iubirea.” Si i-a spus si ei versurile cantecului pe care-l auzise.

Sfantul Ioan Scararul spune ca o persoana care trebuie sa lupte impotriva resentimentului sau maniei va dobandi mai mult har decat cineva pe care imprejurarile l-au facut sa fie calm si sa aiba usor relatii in chip natural.

O femeie de 40 de ani fusese abuzata in copilarie si era chinuita de ganduri amare impotriva parintilor ei: impotriva tatalui care abuzase de ea, si impotriva mamei pentru ca “n-o protejase” de el. Psihoterapeutii o sfatuisera sa-si exprime resentimentul si sa nu se simta vinovata pentru aceasta, dar ea nu si-a gasit pacea. Cand a cautat sfatul unui preot ortodox, acesta a abordat lucrurile intr-un mod diferit. Simpatizand cu durerea ei, i-a aratat si ca daca tatal ei era responsabil pentru faptele lui, in schimb ea trebuie sa-si asume acum responsabilitatea pentru reactia sa – isi facea singura rau lasandu-se in seama resentimentului. Lasa raul sa nasca un alt rau. Intr-adevar, nu facea decat sa-si adanceasca si chiar sa-si cultive iritarea, dandu-i mai multa putere asupra ei si nesmulgand-o din radacina. Preotul a sfatuit-o sa se roage ca sa-si castige pacea si pentru tatal ei, chiar daca la inceput cu inima amara si doar din cuvinte. I-a mai sugerat sa vorbeasca cu mine. (Asa stiu ce i-a spus; de obicei nu las pe nimeni sa-mi povesteasca cele spuse de el la spovedanie.)

Inca o data am vazut ca nu exista situatii in care Evanghelia sa fie inaplicabila. Femeia a inceput sa se elibereze de chinuri. Orice gand la tatal sau o indemna sa se straduiasca sa-si depaseasca resentimentul. La inceput, pe cand se lasa inca prada gandului razbunarii, a fost usurata cand a inteles ca “Dumnezeu il va judeca”. Treptat a incetat sa doreasca razbunarea. Curand a dobandit o oarecare pace si o mare nadejde ca pacea ii va vindeca in cele din urma ranile. Daca va ajunge sa-si iubeasca tatal se va sfinti, pentru ca daca va putea sa-l primeasca in inima sa, nimeni altul nu va mai fi exclus din ea.

Nu oricine a trecut prin asa ceva mai e in stare sa asculte un sfat. Uneori un sfatuitor crestin nu poate decat sa asculte cu compasiune si rugaciune. Dar o victima care invata sa iubeasca ajunge biruitoare asupra raului si tovarasa a sfintilor.

“Iubirea este de la Dumnezeu” [1 Ioan 4, 7]. In masura in care iubesc in duhul Evangheliilor, traiesc asa cum traieste Dumnezeu, iar Tatal, Fiul si Duhul Sfant pot salaslui in mine. Filozoful Descartes si-a inceput investigatia sa asupra realitatii de la ideea de baza potrivit careia din moment ce gandesti existenta, poti fi sigur cel putin de faptul existi. Si asa a plamadit expresia: “Gandesc, deci exist”. Un crestin are o alta perspectiva: “Iubesc, deci exist”. Putem face iubirea mai usoara pentru copiii nostri. Sa ne amintim nevoia lor de asigurare sporita de iubirea noastra, intr-o lume plina de presiuni impotriva a tot ceea ce ne este mai scump noua si lor. Nu-i putem iubi niciodata prea mult si nu le aratam niciodata prea multa iubire.

Maica Magdalena

sursa: crestinortodox.ro

Unde sa cautam originea pacatului ?

Cum sa interpretam povestea biblica despre sarpele din paradis ?

Geneza, in capitolul 3, povesteste istoria primului pacat: tentatia de a manca fructul interzis, convorbirea Evei cu sarpele seducator, consimtamantul lui Adam, alungarea din paradis. Parintii retin faptul ca experienta fiecaruia dintre noi confirma si prelungeste in istorie ceea ce Geneza povesteste in primele capitole. Fiecare din noi poseda un paradis, adica inima creata de Dumnezeu intr-o stare de pace. Si fiecare din noi traieste experienta sarpelui, care patrunde in inima pentru a ne seduce. Sarpele are forma unui gand rau. Origene scrie – si sunt de acord cu el multi alti Parinti – ca: “izvorul si inceputul oricarui pacat este gandul” (in greaca logismos).

Cum poate un simplu gand cauza raul ?

Nu este vorba de un simplu gand, ci de un gand necurat, rau. Ca sa fim sinceri, ceea ce numim adesea tentatii nu sunt nici macar ganduri adevarate, ci mai degraba imagini ale fanteziei, carora li se adauga sugestia de a savarsi ceva rau.

Sf. Maxim Marturisitorul ilustreaza aceasta situatie cu exemple luate din viata de zi cu zi afirmand, de pilda, ca pulinta de a gandi nu este un rau, si nici gandirea. Nu este un rau femeia. Nici sa te gandesti la o femeie nu este un rau. Si totusi, in mintea unui om aplecat spre senzualitate, imaginea unei femei nu ramane mereu curata, ci se amesteca cu un impuls carnal care sugereaza un act potrivnic legii lui Dumnezeu, in acelasi fel, banii si vinul nu sunt un rau in sine.

Si totusi pot deveni piatra de poticnire datorita impulsurilor necurate care li se adauga. Numim astfel “pur” ceva caruia nu i se adauga nimic altceva, cum vorbim, de pilda, de aur pur, de apa pura etc. Asa si gandurile sunt curate pana nu li se adauga vreun impuls care duce la savarsirea raului.

De unde vin astfel de impulsuri spre rau?

Parintii compara inima umana cu un ”pamant al fagaduintei”, spre care filistenii, babilonienii si alte popoare pagane arunca sulite si sageti, adica sugestii rele. Aceste ganduri “diabolice”‘, “carnale”, “necurate” nu-si pot avea originea in inima noastra, de vreme ce ea este creata de Dumnezeu. Prin urmare, ele vin “din afara”. Nu apartin felului nostru natural de a gandi. Si pana cand raman “in afara noastra”, nu sunt pacat. Constituie un rau numai in momentul in care le acceptam in mod constient si liber, adica atunci cand ne identificam cu ele.

Dar in Evanghelie sta scris ca raul provine din inima si nu din lucrurile externe (Mt. 15, 19) si atunci?

Cu siguranta, dar trebuie sa fim atenti cum explicam acesi text. Pacatul vine din inima omului, deoarece consimtamantul la rau este dat din interiorul omului, de libera sa vointa. Gandurile rele, dorintele pasionale bantuie continuu, ca sa zicem asa, in jurul nostru. Deseori ne acapareaza fantezia si mintea. Constituie slabiciunea umana de dupa pacatul primilor stramosi. Dar in sine nu sunt inca un rau adevarat. Biserica afirma: concupiscenta provine din pacat si atrage la pacat, dar in sine nu este pacat.

Dar atunci traim intr-o stare de primejdie, mereu expusi tentatiilor…

Viata omului pe pamant este o lupta, zice Iov (7, 1). Si un proverb adauga: cine nu vrea sa lupte, nici n-ar trebui sa traiasca. Dar nu trebuie sa exageram dificultatea acestei lupte. Un autor mistic antic, Pseudo-Macarie, compara sufletul nostru cu o mare cetate. In centru se afla un castel frumos, alaturi este targul, iar de jur imprejur periferia. Dusmanul, adica pacatul originar, a ocupat periferia, adica simturile noastre. Si de aceea ne simtim tulburati in acel punct.

Dar aceste tulburari ajung adesea si in targ, adica acolo unde se incepe sa se discute daca trebuie sau nu trebuie sa primim un gand ca fiind al nostru sau mai degraba trebuie sa-l refuzam. Dar in castelul interior, unde tine de libertatea noastra sa fim stapani, pacatul nu poate patrunde daca nu-i deschidem poarta cu liberul nostru consimtamant.

Si Sfanta Tereza de Avilla vorbeste despre “castelul interior” a! sufletului nostru, unde putem sa conversam cu Domnul, Oaspetele divin, fara ca tulburarile periferice sa impiedice in vreun fel acest lucru.

In ciuda acestui fapt, suntem in intregime impartiti. Acest lucru nu este placut si poate ca este de-a dreptul obositor…

Oamenii spirituali cauta nu numai sa evite pacatul, ci si sa purifice inima, pentru ca, facand astfel, sufletul se poate intoarce la pacea launtrica. Autorii monastici numesc asceza cu termenul grecesc praxis, indicand astfel practica spirituala. Dar fac deosebire intre “practica exterioara” – care se concentreaza asupra evitarii actelor pacatoase -, si “practica interioara” – care are drept scop purificarea inimii.

Deseori, din pacate, invataturile morale care sunt propuse raman limitate numai la practica exterioara: “Nu trebuie sa se iaca acest lucru, se poate face acela. Si asta poate explica, probabil, de ce atat de des, cand oamenii se simt foarte tulburati, nu mai stiu ce sa faca, din momentul in care aplicarea legilor exterioare aliate in posesia lor nu ii ajuta. atunci in cautarea unor solutii ulterioare, se intorc la metodele mai nepotrivite propuse de un fals misticism, la medici, la droguri …

Unde pot fi gasite aceste instructiuni?

Calugarii care alegeau o viata de singuratate erau in mod particular experti in dobandirea pacii interioare. Cautau linistea fugind din lume. Dar foarte curand traiau experienta faptului ca solitudinea, de una singura. in sine nu pacifica. Sf. Antonie cel Mare, de pilda, s-a retras in desert, dar a fost asaltat de “demoni”, adica de o puzderie de ganduri si de fantezii care il tulburau. A trebuit deci sa invete sa invinga acesti “demoni”. Numai dupa o lunga lupta launtrica a dobandit arta de ii invinge fanteziile.

Numai atunci a devenit singuratatea lui un salas al pacii. O astfel de experienta era asa de comuna, atat de cunoscuta, incat o lege de stat din imperiul bizantin a interzis monahilor sa se retraga in desert, in solitudine, inainte de a fi trait zece ani de viata ascetica in manastire. Calugarii trebuiau, prin urmare, inainte de a aborda viata de pustnic, sa fi invatat deja sa fie stapani pe gandurile lor si pe fanteziile lor.

Dar aceste experiente ale monahilor din vechime sunt inca accesibile si utile pentru omul de azi?

Este interesant ca in zilele noastre tocmai pentru ca se simte in mod deosebit nevoia si creste cererea acestora sunt traduse si publicate texte ale spiritualitatii antice care privesc tema luptei launtrice. Pentru a cita un exemplu cunoscut. ajunge sa amintim cum se inmultesc in ultimul timp traducerile Filocaliei lui Nicodim Aghioritul. Textul este o culegere de numeroase bucati patristice in care se invata cum se dobandeste puritatea inimii, care este conditia rugaciunii si a linistii vietii.

S-a spus ca adevaratul pacat il avem numai cand intervine liberul consimtamant, care se uneste cu gandul rau. Dar cum putem sti sigur daca am consimtit liber sau nu?

Exista persoane scrupuloase care la spovada, se acuza de “a fi avut ganduri rele”, dar nu stiu sa raspunda la intrebarea daca au consimtit la ele sau nu. Vechii monahi stiau ca o astfel de nesiguranta este foarte daunatoare pentru pacea sufletului. De aceea au propus o analiza atenta a procesului mental care se observa cu ocazia tentatiilor interioare. in mod obisnuit se deosebesc cinci trepte de patrundere a raului in inima: 1) sugestia; 2) convorbirea: 3) lupta: 4) consimtamantul; 5) pasiunea.

Acest lucru necesita, evident, o explicatie.

Ce este sugestia?

Acest prim grad se mai numeste si “contact”. Fste prima imagine furnizata de fantezie, primul impuls. Astfel, de pilda, un avar vede niste bani nepaziti si ii vine o idee: “as putea sa-i ascund”. In acelasi fel ni se pot impune imagini carnale, gandul dea fi mai buni decat toti, impulsul de a se lasa de lucru. etc. In acest caz nu decidem inca nimic, constatam pur si simplu ca ni se ofera posibilitatea de a face raul, si raul se prezinta intr-o forma placuta. Neofitii in viata spirituala se inspaimanta, marturisesc ca au avut “ganduri rele” pana si in biserica si in timpul rugaciunii.

Se povesteste ca Sf. Antonie cel Mare ar fi condus pe acoperis pe unul dintre discipolii care se plangea amar de gandurile lui rele si i-ar fi poruncit sa prinda vantul cu mana. Apoi, dupa un timp, i-ar fi spus: “Daca nu poti prinde vantul, cu atat mai putin vei prinde in mana gandurile rele!”.

Voia sa demonstreze in felul acesta ca in primele sugestii nu se afla inca nici o vina si ca, atat cat vom trai, nu ne vom putea elibera de sugestii. Ele seamana cu mustele, care ne chinuie cu atat mai mult, cu cat devenim mai nerabdatori.

Ce inseamna “convorbire”?

Aceasta treapta aminteste de povestirea din Geneza 3 cand Eva intra in vorba cu sarpele. Daca lasam deoparte prima sugestie, ea dispare asa cum a venit iar omul, in mod normal, n-o face se iasa mai degraba provocat si incepe sa reflecteze. Astfel, avarul zice: “Daca iau acei bani. ii depun la banca”. Apoi ii vine in minte ca acesta nu este un lucru cinstit si, mai presus de toate, este si primejdios, din moment ce acest gest al sau ar putea ajunge la cunostinta cuiva.

Atunci gandeste ca ar fi mai bine sa pastreze lucrul ascuns. Nu este capabil sa decida nimic, dar chestiunea banilor ii ramane in minte toata ziua. Acelasi lucru se intampla cu cel care s-a maniat pe cineva. Multa vreme se ocupa de cel care 1-a facut sa se manie. Isi imagineaza ca-l bate, ca il jigneste, apoi il iarta cu generozitate, apoi din nou se gandeste ce ar putea sa-i faca … il uita doar dupa mult timp.

Care este vina acestor “convorbiri” interioare? Cel ce nu a decis nimic nu poate avea pacat. Dar cat timp si cata energie vitala se pierd cu aceste “dialoguri” interioare neghioabe!

De ce este situata lupta doar pe locul al treilea?

Suntem la a treia treapta. Un gand care dupa o lunga convorbire, s-a cuibarit in inima, nu se lasa alungat cu usurinta. Omul senzual are o fantezie asa de poluata de imagini necurate, incat nu reuseste sa se elibereze de ele. E inca liber sa nu consimta. Poate si trebuie sa iasa invingator din aceasta lupta a sa, dar plateste cu multa truda: trebuie sa lupte. Vointa sa trebuie sa ramana ferma, trebuie sa-si repete lui insusi: “simt o puternica atractie spre pacat, si totusi nu vreau sa consimt, decid in mod liber contrariul si sunt capabil sa rezist”.

Ce este consimtamantul?

Este al patrulea stadiu. Cel care a pierdut batalia decide sa savarseasca, cu prima ocazie, ceea ce ii sugereaza gandul rau, ii da liberul sau consimtamant sugestiei raului. In acest stadiu se produce cu adevarat pacatul. Si chiar daca nu se va concretiza exterior, pacatul ramane in interior. Este vorba de ceea ce morala numeste “pacat in gandire”. Cum sa iesi din aceasta confuzie? Trebuie sa stii sa te opresti si sa-ti spui: “Ce simt, atractia spre pacat? Imi place? Ma simt foarte atras sa-l implinesc? O voi face? Nu! Decid sa n-o fac”.

Aceasta ultima decizie trebuie sa ne mangaie, in momentul in care am luat-o, am descoperit propria libertate. Omul este esential ceea ce decide, si nu lucrul spre care il poarta atractia simturilor In astfel de momente, cand dam liber consimtamant raului, avem si experienta pacatului.

Ce este pasiunea?

Este ultima treapta, cea mai tragica. Cel care se prabuseste in gandurile rele, adesea isi slabeste treptat caracterul. Se naste astfel o aplecare constanta spre rau, care poate deveni puternica, asa incat sa fie foarte greu sa-i rezisti. Pasiunea este cea care il face pe om robul bauturii, al desfraului sexual, al izbucnirilor manioase necontrolate, etc. Se poate spune ca libertatea a fost deja distrusa intr-un astfel de individ? Opiniile in aceasta privinta sunt diverse. Recent, anumiti psihologi, cat si, adesea, unii teoreticieni ai dreptului au considerat anormalii pe oamenii caracterizati de pasiuni puternice. Prin urmare nu i-au acuzat de altceva decat de o slabiciune exagerata.

Dimpotriva, Parintii din vechime, ca de pilda Ioan Gura-de-Aur, repeta chiar si pentru aceste tipuri de persoane: “E de ajuns sa vrei!” In viziunea Parintilor deci, si omul pasional si slab ramane om, prin urmare vointa este inca prezenta in el. Dar este ca si cum ar dormi, si prin urmare trebuie s-o trezesti. In acest sens, o problema in mod deosebit de actuala astazi o constituie cei care se drogheaza. Experienta arata ca este nevoie de o cura speciala pentru a trezi si a intari in ei vointa.

Tomas Spidlik

sursa: crestinortodox.ro

Orice om doreste sa fie iubit. In sinea sa, fiecare crede ca stie de ce are nevoie de la celalalt pentru a se simti iubit. Inca din copilarie, mintea fiecaruia dintre noi a fost ocupata de fantasme despre dragoste, despre o relatie ideala cu oamenii langa care ni s-a dat sa traim. Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim si inaccesibil omului de rand. Se crede ca despre dragoste vorbesc numai poetii.

Pentru ca toata lumea stia ca eu am scris poezii, nu o data mi s-a intamplat sa fiu rugat sa scriu scrisorele de dragoste in numele unui tanar catre o tanara pe care eu nici nu o cunosteam. Desigur, n-am scris niciodata astfel de scrisori. N-am scris pentru ca niciodata n-am inteles cum cineva care iubeste nu poate gasi cuvintele pe care sa le spuna celui iubit.

Intotdeauna am crezut ca in gura celui ce iubeste orice cuvant poate fi o declaratie de dragoste, dupa cum in gura omului superficial pana si cuvintele lui Hristos suna neplacut.

Oamenii, in special tinerii, traiesc complexul ca nu-si pot exprima dragostea, ca vor fi intelesi gresit de cel iubit sau ca nu vor fi intelesi deloc. De aceea cei mai multi prefera sa se retraga in spatele unor autoritati consacrate.

Un tanar va suferi mai usor esecul unui inceput de relatie, daca acest esec va fi provocat de un biletel care continea un vers de Eminescu sau o maxima a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent prefera sa-si incredinteze soarta in mainile unui om care se “pricepe” la cuvinte, cerandu-i sa-i redacteze o scrisoare de dragoste catre fata pe care o iubeste, decat sa-si asume responsabilitatea de a fi el insusi in fata dragostei.

De unde aceasta teama de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste? A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca si a vorbi despre Dumnezeu. Asa cum exista oameni care nu cred in Dumnezeu, tot asa exista oameni care nu mai cred in dragoste. Dragostea este de la Dumnezeu, ea este insusi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzatoare si la fel de necunoscuta ca si Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoastem nu putem vorbi decat gresind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii sa nu se simta stapani in fata dragostei, sa-si constientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o traiesc.

Ceea ce nu este normal este faptul de a lasa pe altii sa-ti defineasca propria ta traire. Noi trebuie sa intelegem ca dragostea nu are nevoie de purtatori de cuvant, sa intelegem ca cea mai scumpa declaratie de dragoste este prezenta si ca un cuvant poate sa transmita ceva numai in masura in care cel ce l-a rostit este prezent el insusi in acel cuvant. Hristos ne-a aratat ca ne iubeste nu pentru ca ne-a vorbit frumos si, indraznesc sa spun, nici macar pentru ca a murit pentru noi, ci mai ales pentru ca ne-a incredintat ca El insusi este cu noi pana la sfarsitul veacului. S-ar fi putut intampla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani in urma sa-Si schimbe relatia fata de omenire acum sau maine, dupa cum multi indragostiti care au facut gesturi de jertfa s-au schimbat in timp.

De aceea, nimic nu ne incredinteaza mai mult de dragostea lui Hristos decat fagaduinta Lui de a fi cu noi pana la sfarsitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luata ca o demonstratie de iubire, desi a fost si asta, caci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstratii. Sfintii L-ar fi iubit pe Hristos chiar daca El ar fi ales o alta cale de rascumparare a omului decat moartea Sa pe cruce. Insa nimeni n-ar fi suferit despartirea de Hristos si daca Hristos s-ar fi despartit de noi dupa invierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci si insasi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi insemnat nimic. Iata de ce cea mai scumpa declaratie si dovada a dragostei este prezenta, este legamantul, pe care si Hristos l-a facut cu noi, acela de a fi impreuna pana la sfarsitul veacurilor. Hristos este prezent in cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simpla informatie despre dragostea lui Hristos fata de noi, Evanghelia este o prezenta de netagaduit. Oricine citeste Evanghelia se impartaseste de Hristos, il primeste in sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricaruia dintre noi sunt si raman cuvinte de dragoste numai in masura in care noi insine suntem prezenti in acele cuvinte, adica le indeplinim.

Evanghelia mai este numita si adunare de “cuvinte ale vietii vesnice”, asa cum a fost descoperita de catre inger su-tasului pomenit in Faptele Apostolilor. Altfel spus, atat cuvintele, cat si faptele noastre, au o valoare numai in masura in care pot ramane vesnice, vesnicie pe care o primesc din impartasirea cu Cel singur vesnic, Dumnezeu.

Asadar, dragostea este mai intai de toate prezenta, poate nu atat fizica, cat duhovniceasca, prezenta atotcuprinzatoare, prezenta pana la identificare. Este o prezenta in care doar Cel iubit mai exista, iar noi ne micsoram si ne golim pentru a lasa loc Aceluia sa ne cuprinda si sa ne umple de prezenta Sa. In fata acestei intalniri Sfantul Vasile cel Mare a gasit sa zica doar cuvintele pe care adunarea credinciosilor le canta pana astazi in biserici: “Sa taca tot trupul omenesc, caci imparatul imparatilor si Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine sa Se junghie si sa Se dea spre mancare credinciosilor…”

Parintele Savatie Bastovoi

sursa: crestinortodox.ro