O noapte întregă s-au ostenit pescarii și nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în lumea lor și, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta pește, că nu puteau să-l scoată și li se rupeau mrejele.

Aici avem o comparație între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu și munca la care ajută Dumnezeu.

Atâta vreme cât omul se ostenește de unul singur și vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăți după bunătăți.

În privința moral-duhovnicească, faptul că reușita nu este cu putință fără Domnul este limpede: ,,Fără de Mine nimic nu veți putea face”, a grăit Domnul. Și această lege lucrează în oricine.

Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se și usucă și își pierde puterea de viață, așa și oamenii, dacă nu rămân în părtășie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptății, atât de prețioase pentru viața veșnică.

Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, așa cum mărul pădureț poate fi frumos la înfățișare, dar dacă-l iei și-l guști, e acru.

Și în privința celor din afară, a celor lumești, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate și nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară.

Cei ce iau aminte și la căile vieții cunosc din experiență acest adevăr.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși) (II Cor.9, 6-11; Lc.5, 1-11)

Duminica a XVIII-a dupa Rusalii – Despre Pescuriea cea Minunată

sursa: Cristian Stavriu

Dacă am avea în noi adevărul lui Hristos…!

Dacă în această sală ar fi existat foarte mulți oameni sau o grămadă de obiecte stivuite, cum am fi mai încăput noi? Sala ar fi fost deja plină. N-am fi putut intra înăuntru.

Așadar, când umplem sufletul nostru, mintea noastră, cu cele ce nu sunt ale lui Dumnezeu, cu cele ce nu sunt plăcute lui Dumnezeu, dar pe care noi le găsim bune și frumoase, unde să mai trimită Dumnezeu Harul Său? Nu numai că nu încape Harul, dar nici măcar nu vrem să încapă.

În Sfântul Munte trăia un sfânt, Maxim Kavsokalivitul. Sfântul acesta megea într-un loc, construia o chilie, stătea în ea puțin timp, apoi îi dădea foc și se ducea în altă parte, tocmai pentru ca sufletul lui să nu se atașeze de nimic.

De aceea a fost numit Kavsokalivitul, adică cel care-și ardea coliba. A venit sfântul Grigorie de la Sinai, Sinaitul, și îndată a înțeles că acesta este om sfânt. Ceilalți credeau că nu este în toate mințile, de vreme ce-și ardea chiliile și umbla de colo-colo. Sfântul Grigorie l-a întâlnit și-l și-l iscodea. La o anumită întrebare sfântul Maxim a zâmbit și i-a spus: ,,Dă-mi ceva de mâncare și nu cerceta rătăcirea mea!” Atunci sfântul Grigorie i-a răspuns:

,,Măcar de-aș avea și eu rătăcirea ta!”

În cazul sfintei Isidora, dacă vreuna dintre monahii ar fi avut o mentalitate corectă, dacă ar fi avut duhul lui Hristos, ar fi înțeles și ar fi ocrotit-o. Se pare că nu aveau duhul lui Hristos. Veți spune că sunt monahii! Da, sunt monahii, dar până când cineva găsește duhul lui Hristos, cugetă și acționează ca și ceilalți oameni.

Câți din orașul nostru suntem creștini?

Să nu-i luăm pe toți cei în buletinele cărora este scris creștin ortodox, ci pe ceilalți, care cred despre ei că sunt buni. Câți suntem? Dacă am fi cu adevărat ai lui Hristos și am avea în noi duhul lui Hristos, am avea în noi adevărul lui Hristos și trăirile lui Hristos, s-ar cutremura locul.

Suntem creștini falși, căldicei! Umblăm pe un drum greșit. Acest drum nu numai că nu-l considerăm greșit, ba îl prezentăm ca pe unul just, adevărat!

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu

Mancarea si mancatul reprezinta unul dintre aspectele fundamentale ale vietii pe pamant. Plantele, animalele si oamenii sunt dependenti de hrana. Fiecare organism viu mananca potrivit celor puse in firea lui. Astfel, omul se hraneste cu mancare aleasa, animalele mananca plante ori carne, iar plantele se hranesc, in mare parte, cu lumina si saruri minerale.

Daca privim atent spre procesul de hranire intalnit in aceasta lume, vom observa caracterul de jertfa al fiecarei fapturi, adusa la viata de Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, “toata faptura este impregnata de Cruce”. Prin urmare, toate cele vii de pe pamant se jertfesc unele pentru altele: mineralele se jertfesc pentru plante, plantele se jertfesc pentru animale, iar animalele se jertfesc pentru oameni. Cat de fireasca se vede acum jertfirea omului pentru Dumnezeu, ca pentru Acela care mai intai s-a jertfit pentru om si pentru toate.

Daca mancarea si mancatul implica atata jertfa si atata ratiune dumnezeiasca, cum putem sa ne asezam la masa fara a ne inchina, fara a multumi pentru cele aflate inainte, ori fara a cinsti dupa cuviinta jertfa facuta de faptura, in ascultare fata de Dumnezeu, spre hrana noastra ?!

A manca fara sa multumesti

A manca fara a multumi lui Dumnezeu pentru hrana de zi cu zi, inseamna a necinsti ajutorul lui Dumnezeu si binecuvantarea data de El fapturii, spre a creste si spre a da rod bun, la vreme potrivita. Aceasta este totuna cu omul care se crede stapan a toate si atotputernic, care munceste si se increde in sine, asteptand cu certitudine rodul mainilor sale, la vreme.

De cate ori insa munca nu s-a arata lipsita de roada, de cate ori pamantul muncit nu si-a dat rodul lui ?! De multe ori, din pricina pacatelor, a mandriei si a autonomiei fata de Dumnezeu a celor care l-au lucrat. Si cu toate acestea, omul tot nu s-a invatat minte; el inca se crede puternic si stapan peste ratiunile fapturilor.

“De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste.” (Psalm 126, 1) Putem continua, zicand: de n-ar creste Domnul plantele, in zadar s-ar uita omul la ele; de n-ar umple Domnul de rod pamantul, in zadar l-ar munci omul.

Munca omului este continuata de binecuvantarea lui Dumnezeu. Astfel, munca rodeste ca urmare a stradaniei omului si a dragostei lui Dumnezeu. Omul sadeste si ingrijeste, iar Domnul cresti si rodeste. “Un om arunca samanta in pamant, si doarme si se scoala, noaptea si ziua, si samanta rasare si creste, cum nu stie el. Pamantul rodeste de la sine: mai intai pai, apoi spic, dupa aceea grau deplin in spic. Iar cand rodul se coace, indata trimite secera, ca a sosit secerisul.” (Marcu 4, 27-29)

La masa, inainte de a manca, cat si dupa, omul trebuie sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ca a binecuvantat munca sa, ca s-a milostivit spre lucrarea mainilor lui. Cu toate ca cel ce lucreaza pamantul are sanse mai mari sa isi constientizeze neputinta in privinta rodirii pamantului, atat cel care munceste pamantul, cat si cel ce lucreaza la birou, trebuie sa constientizeze sursa hranei lui, anume dragostea si marea mila a lui Dumnezeu.

A manca in graba

Omul zilelor noastre a ajuns sa mance in cea mai mare graba. Cand omul abia daca isi mai aseaza masa, cu tacamuri si farfurii, cu paine taiata felii si celelalte necesare mesei, atunci el “nu mai afla vreme” spre a face o scurta si smerita rugaciune, ori macar o sfanta Cruce.

Lucrurile incep a semana cu un furt. Iti intru in bucatarie, imi iau ce imi place si fug repede, mancand pe cale, fara a saluta, fara a cere voie, fara a multumi. In mintea mea, sunt convins sa cele luate mi se cuvin, doar “am facut efortul de a le lua singur”.

Graba impinge spre o desacralizare a mesei si a mancarii. Cand vedem mancarea ca pe o prada si ca pe ceva luat in viteza, intre alte doua actiuni ale zilei, atunci el nu mai are vreme sa gandeasca la aceasta, sa contientizeze bucuria mancarii si a infruptarii de rodul pamantului, de darurile lui Dumnezeu.

Care lucru bun se face in graba? Oare nu cunoastem toti cuvantul “graba strica treaba” ?!

A manca mult

Cu toate ca atat Parintii Bisericii, cat si medicii, ne spun acelasi lucru, noi ramanem tot surzi. Tot omul luminat la minte, fie el om simplu, ori de stiinta, spune: “Mananca putin si des.” Insa noi, in surzenia mintii noastre, tot ce stim facem. Prin urmare, mancam mult si rar (ori des).

Nimeni vreodata nu a indemnat la multa mancare, afara de diavol si de patimile sadite de acesta in omul lipsit de trezvie. A manca mult inseamna a fi supusi orbeste patimii imbuibarii, lucru ce duce atat la lenevirea sufletului si la aprinderea spre desfranare, cat si la imbolnavirea trupului. Omul care mananca masurat este cu mult mai viu si mai sanatos decat acela care se imbuiba fara masura.

Vedem cu imbuibarea umple spitalele de bolnavi, iar postul si masura il intareste pe om. Amintim aici de postul Proorocului Daniel si al celor Trei tineri din cuptorul Babilonului, care, desi erau hraniti cu seminte (post), s-au aratat mai frumosi decat cei hraniti cu multe desfatari.

Omul are nevoie de putina hrana, spre a vietui sanatos si in putere. De multe ori, saracia l-a ajutat pe om sa manance masurat si sanatos, ba inca sa si multumeasca Domnului pentru toate. Cei drept, cand munca devine mai ostenitoare, si mancarea trebuie sa devina mai consistenta.

A manca nesanatos

A manca nesanatos este un mare pacat. Sa ne aducem aminte de cuvintele Apostolului Pavel, scrise in Epistola I catre Corinteni, care zic: “Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi.” (3, 16-17) “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? (6, 19)”.

In baza cuvintelor Apostolului Pavel, indraznesc sa spun chiar ca a manca nesanatos este un pacat impotriva Sfantului Duh. Daca a distruge sufletul, supunandu-l poftelor diavolesti, este lucru vrednic de pedeapsa, oare nu este de condamnat si distrugerea “curata” a trupului ?!

La cum se misca societatea actuala, ajung sa spun ca mancarea de tip fast-food va ajunge, in scurt timp, la a fi trecuta pe lista pacatelor de spovedit. Dupa parerea mea, fast-food inseamna: mai multi bani pentru mai putina hrana, mai multi bani pentru o mai proasta hrana. Cu aceiasi, bani, de la piata, omul isi poate lua legume si fructe naturale si sanatoase.

Cand stiinta si medicii au ajuns la concluziile Parintilor Bisericii, diavolul se vede pe sine descoperit in fata oamenilor de culturi si a celor “cu carte”. Astfel, el ajunge sa lucreze din ce in ce mai fin si sa se ascunda din ce in ce mai bine, in “lucruri curate”. Astfel, multi ajung sa zica foarte inocent: “Ce e asa rau in a pune putina vegeta, ori niste potentiator de gust (arome), mai ales ca sunt si de firma?!”

Din moment ce pamantul, pentru pacatele noastre, devine din ce in ce mai neroditor, in incapatanarea lui, omul ajunge sa se autonomizeze de Dumnezeu. Astfel, pe zi e trece apar mai multe culturi “imbunatatite”, plante “mai rezistente la clima actuala”, ingrasaminte “de ultima generatie”, tot felul de hormoni de crestere si de metode ciudate de inmultire a productiei.

Omul parca vrea sa arate lui Dumnezeu ca se descurca si singur, ca si singur poate “sa creeze” mancarea cea de toate zilele. Din pacate insa, omul se raneste cu mana lui, si inca pe termen lung. Urmarile incapatanarii lui nu au intarziat sa se vada. Cancerul s-a inmultit infiorator.

Se observa o “intoarcere spre natura”, a celor dornici de produse ecologice, de produse naturiste si facute “ca la bunica”, “ca acasa”, “ca in copilarie”. Dar si acestea sunt insa numai incercari neputincioase ale omului mandru ce refuza sa ceara ajutorul lui Dumnezeu.

A arunca o parte din mancare

Aruncatul mancarii ramase, ori a acelor produse care “nu ne plac”, indica mari lipsuri sufletesti, ce duc inspre pierderi trupesti (dar si sufletesti). Cand nu ne place ceva, il dam la o parte, iar apoi alegem ce e mai bun si mai ales. Cand se altereaza un fruct, nu il curatam, spre a manca partea cea buna, ci il aruncam cu totul. Chiar si atunci cand se strica o mancare, nu se cade a o arunca, ci a o pune intr-un vas special si a o duce unui animal infometat. Cunosc pe cineva care nu arunca nici macar firimiturile ce raman pe masa, ci le strange intr-o cana pe care, priodic, o arunca la pasari.

Multi spun ca va veni vremea in care ne va parea rau de lejera noastra raportare la hrana, mai ales in privinta aceleia pe care o dam la o parte, nefiind “suficient de gustoasa”. Pentru pacatele lumii, fie din pricina saraciei, fie din aceea a nerodirii pamantului, ori din oarecare alta asemenea pricina, omului ii va parea rau de necinstirea aratata Hranitorului a toate.

La vremea hotarata de Dumnezeu ca cipurilor sa le fie ingaduit a deveni obligatorii (Apocalipsa 13, 16-17), hrana va constitui una dintre cele mai mari probleme ale lumii crestine. “Fiara ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte. Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei.”

Imi vin in minte multimile de oameni din tarile defavorizate, care ar manca orice, numai de ar avea. Iar noi, am devenit dependenti de “mancaruri fine”, cat mai bine arnajate si cat mai sofisticate. Cataloage nenumarate de retete, restaurante care mai de care mai selecte si preturi care nu fac decat sa arate lipsa de minte a unora care dau pe un produs de zeci de ori mai mult decat valoreaza.

Daca ar fi dupa dreptate, oare nu am merita ca noi sa facem schimb cu aceia, ca unii care ne aratam nemultumitori fata de darurile lui Dumnezeu puse pe masa ?! Aceia s-ar bucura si aici de orice rod al pamantului si dar al lui Dumnezeu, iar noi, ajunsi acolo, am invata sa pretuim hrana cea de toate zilele. Ba mai mult, am invata sa o si cerem in rugaciune, sa si multumim pentru ea, si inca sa Il si iubim mai mult pe Daruitorul ei, pe Parintele bunatatilor.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă păstor şi învăţător, ilustru om de carte de arte, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul. Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”. Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 19-20 iunie 1992, prin care strălucitul între ierarhi, Antim Ivireanu, a fost confirmat oficial în rândul sfinţilor, ca Ierarh-Martir, fiind prăznuit la 27 septembrie.

Originar din Iviria, Georgia de astăzi, născut în jurul anului 1650, purtând numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopol (1680). Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde îşi desăvârşeşte măiestria în sculptură, pictură, caligrafie şi broderie, învăţând şi limbile greacă, turcă şi arabă pe care le va folosi mai târziu tipărind cărţi pentru creştinii din spaţiul ocupaţiei otomane. În jurul anilor 1690, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească, devenind ucenic tipograf la fostul episcop Mitrofan al Huşilor în mănăstirea Snagov unde este călugărit şi apoi hirotonit ieromonah în anul 1691. Este numit egumen al acestei mănăstiri în vara anului 1694 de către bătrânul mitropolit Teodosie, iar din 1701 conduce tipografia Mitropoliei Ţării Româneşti de la Bucureşti. Pentru viaţa sa profund duhovnicească oglindită şi în activitatea sa tipografică și culturală a fost ales şi apoi, a doua zi, a fost înscăunat episcop al Râmnicului la 17 martie 1705. La 22 februarie 1708, potrivit testamentului mitropolitului Teodosie, episcopul Antim este înscăunat mitropolit al UngroVlahiei, de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului. A desfăşurat o bogată activitate pastorală şi tipografică. În total Sfântul Antim a tipărit 63 de cărţi liturgice şi de folos duhovnicesc, 39 cu mâna sa, 21 în limba română, iar 4 fiind scrise de el însuşi. Multe cărţi sunt ilustrate cu miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie şi frumuseţe deosebite. Între cărţile tipărite de el şi puse la îndemâna credincioşilor amintim: Antologhionul (1697), Mărturisirea Ortodoxă (1699), Carte sau lumină (1699), Învăţăturile creştineşti (1700), Floarea darurilor (1701), Liturghierul greco-arab (1701) – prima carte imprimată cu caractere arabe, pentru folosul credincioşilor din Antiohia, Ceaslovul greco-arab (1702), Noul Testament (1703), Didahiile (28 de predici ale sale), Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei (1705), Chipurile Vechiului şi Noului Testament (1709), Psaltirea (1710), Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Pilde filozofeşti (1713), Catavasierul (1715), Ceaslovul (1715).

Înflăcărat luptător împotriva asupririi turceşti, ca voievodul şi ocrotitorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este întemniţat de Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot) în primăvara anului 1716, şi supus la cumplite defăimări şi chinuri. Obligat să-şi dea demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim a fost caterisit pe nedrept de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai. Pe drum însă, spre finalul lunii septembrie 1716, ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungia, lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani, în anul 1966, Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh Martir Antim Ivireanul.

Predicile, dedicațiile, prefețele și postfețele cărților Sfântului Antim pot fi citite aici:

http://biblioteca.nicuilie.eu/2008/10/antim-ivireanul-didahii/

Sfântul Voievod Neagoe Basarab
„Tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc”

Înainte de a scrie câteva gânduri despre Neagoe Vodă Basarab, domnul Ţării Româneşti, în vederea canonizării sau a trecerii în rândul Tuturor Sfinţilor, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am parcurs cu atenţie o seamă de lucrări zidite pe izvoarele din vremea sa, precum şi contribuţiile istoricilor, mai vechi şi mai noi, şi chiar din osteneala tălmăcitorilor din secolul XX, şi cei mai proaspeţi din pragul mileniului III.

Materialul cercetat şi tălmăcit de specialişti asupra vieţii lui Neagoe Vodă Basarab, de la începutul vieţuirii sale în această frumuseţe a lumii văzute şi până la trecerea în Ţara de peste veac, este imens şi te transpune într-o lume plină de frumuseţi şi vrednicii, dar şi încercări, uneori, peste puterile omului de a fi învinse, dacă nu are „ajutorul de sus, de la Părintele Luminilor!”

Atunci când am publicat volumul, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare între cer şi genune, în anul 2004, cu prilejul proclamării canonizării ce a avut loc la Mănăstirea Putna, am întâlnit similitudini cu domnia ambiţioasă a domnitorului Ţării Româneşti, Radu cel Mare, în al cărui Sfat Domnesc era şi tânărul Neagoe din marea familie a Craioveştilor. Răspundea în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea externă, deşi era cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor.

În Bănia Craiovei şi în şcoala de la Mănăstirea Bistriţa, unde boierii Craioveşti, unii înrudiţi prin căsătorie cu domniţe de la curtea despoţilor sârbi, Neagoe avea să înveţe nu doar slavona, dar şi limba sârbă cu mult mai înainte de 1504, când despotul sârb Gheorghe Brancovici, devenit mitropolitul Maxim de mai târziu este nevoit să se refugieze cu nepoata sa Miliţa, fiica fratelui său, despotul Iovan Brancovici. Tânărul Neagoe se va căsători în acelaşi an. Tot aici, la chinovia ctitorită de Barbu Craiovescu, marele ban, care se călugăreşte în 1520, luându-şi numele de Pahomie, avea să se adăpostească o vreme Patriarhul Nifon II al Constantinopolului, după ce l-a alungat Radu cel Mare de la Mitropolia din Târgovişte.

„Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale”

Neagoe îl ocroteşte, peste voia domnitorului, devenindu-i ucenic. Aşa aflăm de la Gavriil Protul, cronicarul şi conducătorul Muntelui Athos, scriind în Viaţa Sfântului Nifon, că Neagoe l-a avut profesor şi duhovnic pe Sfântul Nifon: „Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale”.

Întâlnirea fericită cu învăţatul patriarh ecumenic, îi va aduce tânărului Neagoe un folos nebănuit. După cum s-a văzut mai târziu, bogăţia învăţăturilor de înaltă tărie duhovnicească, precum şi cunoaşterea limbilor de circulaţie europeană din vremea aceea, avea să ducă la alcătuirea operei sale de erudit Învăţăturile către fiul său Teodosie.

Norocosul Neagoe Basarab a avut un prilej tot aşa de fericit, că la Târgovişte a participat, negreşit, la zidirea bisericii Mănăstirii Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, într-un stil fără precedent în Ţara Românească. Neterminată din pricina morţii lui Radu cel Mare, în anul 1508, biserica va fi isprăvită de marele domnitor Neagoe. Mai târziu, dar, ca şi încununare, pentru instruirea viitorului domn al Ţării Româneşti, Neagoe participă, la tipărirea primului Liturghier în limba slavonă, în anul 1508, a Octoihului, în 1510 şi a Tetraevanghelului, în 1512, pregătite cu migală şi erudiţie de învăţatul Macarie, la Mănăstirea Bistriţa şi Mănăstirea Dealu unde s-au şi tipărit.

Trece dincolo de orice îndoială, că tânărul Neagoe, cu inteligenţa sa sclipitoare, plin de credinţă în Dumnezeu şi adâncă evlavie, a fost nu numai învăţăcelul ilustrului savant şi istoric, ci chiar şi ajutorul erudit la tipărirea primelor cărţi de slujbă pe teritoriul Ţării Româneşti.

Cât de odihnitoare vor fi fost clipele când Macarie, împodobit de bogăţie cărturărească şi duhovnicească, dimpreună cu Neagoe şi alţi învăţaţi din obştea bistriţeană, orânduiau spre tipar celebrele manuscrise, capodopere ale culturii şi evlaviei româneşti!

Iată că se împlineşte anul acesta o jumătate de mileniu, cinci veacuri de la prima apariţie tipărită a Liturghierului! Cred nestrămutat, că gândul de a se pregăti documentele pentru canonizarea domnitorului Neagoe Vodă Basarab, tocmai la împlinirea acestui soroc, în 2008, se poate considera chiar o minune a Sfântului Neagoe Basarab, care ne veghează şi ajută din preajma Sfintei Treimi.

Am putea înţelege mai cu înlesnire, cum au stat lucrurile. Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază din rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu zidirea Mănăstirii Dealu!

Fericite vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie!

Neagoe Vodă Basarab – Principe isihast

Cum ne vom mai mira, că atunci când a fost chemat la domnia Ţării Româneşti a şi început zidirea Mănăstirii Argeşului, între anii 1512-1517 şi isprăvirea de zidit şi a Mănăstirii Dealu?

Cum nu vom înţelege, că osteneala sfântă pentru scoaterea la lumină a sfintelor cărţi de slujbă, ajutând pe Macarie, l-a dus pe evlaviosul Neagoe Basarab, la gândul de a scrie şi tipări o carte magistrală şi unică de învăţătură, pe care a adresat-o fiului său Teodosie?

Nimic nu este întâmplător!

Neagoe Vodă Basarab a crescut din rădăcină domnească, hrănită cu învăţătura cea mai înaltă şi cuprinzătoare, în duhul isihast athonit, de la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI. Acest secol a debutat, ca roua Duhului Sfânt, prin Neagoe Basarab. El împlinea protejând şi ajutând creştinătatea dreptmăritoare, care gemea sub tirania agarenilor cotropitori, precum ne arată cronicarul Gavriil Protul, în Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele său şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”.

Dacă vom îndrepta o privire asupra documentelor care ne arată bogăţia daniilor primite de mănăstirile de la Muntele Athos, rămânem uimiţi. Pe lângă renovări, daruri de obiecte de cult şi zidiri, se adaugă danii anuale aproape la toate chinoviile monahale: Cutlumuş, 10.000 aspri; Zografu, 3.000 aspri; Xenofon, 2.000 aspri; Rusicon, 4.000 aspri; Vatoped, 200 taleri; Iviron, 200 taleri; Hilandar, 7.000 aspri anual; Marea Lavră etc.

Nu mai prejos s-a arătat mila lui Neagoe pentru Patriarhia din Contantinopol, Ierusalimul şi Muntele Sinai, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Ascalon, în Siria, şi pe unde n-a rourat mila creştină a celui mai mare ctitor din lume?

Inima şi sufletul de aur al sfântului slăvitului domnitor din Ţara Românească

Creştinătatea din întreaga lume a auzit de inima şi sufletul de aur al slăvitului domnitor din Ţara Românească unde bisericile şi mănăstirile aşteptau mila domnească a darnicului Neagoe Basarab. Vistieria domnească se înmulţea mereu ca untdelemnul văduvei din Sarepta Sidonului, iar grija lui veghea ca o candelă aprinsă şi la ctitoriile domneşti de la Tismana – o acoperă cu plumb, metal foarte scump – Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov, Snagov, continuă şi isprăveşte de zidit Mănăstirea Dealului, iar biserica Mitropoliei din Târgovişte dorea să fie încă o împlinire a ctitoriilor sale.

Remarcabilă şi monument de culme, din viaţa pământească a strălucitului domnitor Neagoe Basarab, rămâne peste veacuri, Mănăstirea de la Argeş, zidită în timp record, cu piatră din Albeştii Muscelului, de către meşterii români şi alţii chemaţi din Ardeal, Serbia, Elada, Veneţia, Armenia şi Constatinopol.

Trupul bisericii închinat Maicii Domnului

Doar cinci ani, dintre care mai mult de jumătate au fost toamnă, iarnă şi primăvară – aşadar tocmai în doi-trei ani – celebrul şi sfântul domnitor Neagoe, a ridicat spre cer, trupul bisericii închinat Maicii Domnului, dăltuit în piatră şi marmură, cu turlele răsucite, îndreptate spre spaţiul şi timpul lui Dumnezeu. Nu se mai văzuse asemenea minune!

Cine l-a îndemnat pe Neagoe să ridice astfel de Imn de slavă lui Dumnezeu, din materia zidită de El? El, Neagoe, însuşi Manole, după ce a isprăvit Mănăstirea Dealului, începută de Radu cel Mare, a făcut una şi mai frumoasă, Mănăstirea Argeşului.

Intuia că va fi mai mare ca Radu Voievod! Mai mult, Neagoe creştea o dată cu Mănăstirea Argeşului şi cu sfinţenia în sinea sa, răsucind firele de aur ale jertfei care unea pământul cu cerul, prin turlele care se înşurubau în Univers. Era cântecul lui cel din urmă care se arăta pe plaiurile Argeşului. Acest cântec l-a auzit şi Gavriil Protul, care exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat, că nu era aşa mare şi sobornică precum Sionul, pe care-l făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care o făcu Iustinian Împăratul, iar ca frumuseţe este mai presus decât acelea”.

Sfinţirea Catedralei, în 15 august 1517, închinată Adormirii Maicii Domnului, dar şi cu gândul la mama sa Neaga, despre care scrie, ca nimeni altul în lumea aceasta, a strâns în comuniunea dragostei creştine ortodoxe pe Patriarhul Teolipt al Constantinopolei, cu un strălucit sobor de mitropoliţi, preoţi, diaconi şi chiar Protosul Athosului, cronicarul învăţat Gavriil, care ne va lăsa ştiri preţioase de la începutul secolului al XVI-lea.

La Argeş, Neagoe cânta în Imn de slavă ctitoria sa divină, Mănăstirea Argeşului, în timp ce la Roma se ridica surata sa, San Pietro, în cuprinsul unui secol de înfruntări şi osteneli.

Testamentul său din urmă

Arătându-i-se sfârşitul în curgerea zilelor, Neagoe, în suferinţe doar de el ştiute, orânduind toate în ţară şi pace cu toţi vecinii dinafară, alcătuieşte Testamentul său din urmă! Umblând prin lumea din Răsărit şi Apus, cercetând bibliotecile de pe acolo, adunând ca albina mierea din floarea ştiinţelor, având bucuria de la Domnul Dumnezeu de a întâlni pe Macarie, tipograful, cu care a lucrat la tipărirea sfintelor cărţi şi apoi mitropolit pe timpul domniei sale; pe patriarhul Nifon, pe care l-a ocrotit şi de la care a învăţat; pe Maxim Brancovici, învăţatul mitropolit sârb, unchiul soţiei sale Miliţa, grăitu-s’a de Duhul Sfânt, să scrie în Învăţăturile, după care să trăiască Ţara Românească şi să domnească urmaşul în domnie, fiul său Teodosie.

„Domn cu atâta dor de frumuseţe, cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul”

Neagoe Vodă Basarab, cunoscător al Sfintelor Scripturi, al Sfinţilor Părinţi şi isihaşti din Răsăritul Ortodox şi contemporan cu mari gânditori şi reformatori europeni, ale căror opere le cunoştea cu siguranţă, amintind doar pe Erasmus din Rotterdam, Niccolo Machiavelli şi mai ales, Martin Luther, la a cărei naştere, s-au arătat pe cer semne care înspăimântau şi pe Ştefan cel Mare, iar în târgul Romanului se prăvălea ploaie cu sânge.

Domn creştin ortodox şi bazileu, purtând coroana împărătească a credinţei în Hristos

În sufletul lui de domn creştin ortodox şi bazileu, purtând coroana împărătească a credinţei în Hristos, a gândit să lase moştenire urmaşilor săi, popor şi domn de ţară, ultimul său cuvânt, precum rosteau marii duhovnici şi isihaşti, înainte de a se odihni cu trupul în sălaş, sub lespede şi cu sufletul în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

Auzind, cum poetul grec, Maximos Trivalis, îl numea „divinul” şi îl aşeza tocmai în palatele Olimpului; că Al. Piru îi lăuda: „dragostea pentru cultură şi rafinament artistic”; N. Iorga îl numeşte: „domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe, cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul”; iar Ion Bogdan, îl crede, pe drept cuvânt: „unul din cei mai culţi domni ai noştri din vechime”; B. P. Haşdeu, l-a numit: „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filozof”, aşadar Neagoe Vodă Basarab, nu putea să ne păgubească de primul şi cel mai complet tratat de teologie, de la începutul secolului XVI, împletit cu celebrele Învăţături în arta domniei şi a slujirii supuşilor săi, numită de acelaşi B. P. Haşdeu: „monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă”.

Şi aşa, spre sfârşitul vieţii pământeşti, Neagoe Basarab, ştiind că agarenii sunt nărăviţi în fel şi chip, că şi cei din Europa îşi cam leapădă credinţa şi pietatea, iar casnicii săi au nevoie de întărire în credinţă şi înţelepciune, ne-a lăsat în dar, Învăţăturile sale ca drept testament, urmaşilor- urmaşilor săi.

Cartea cu Învăţăturile lui Neagoe Vodă Basarab, ar trebui să stea alături de Biblie şi Cartea de Rugăciuni, la căpătâiul nostru.

Trebuie să ne reamintim, că Neagoe Vodă Basarab, a fost domnitorul care a îndemnat cele mai multe minţi şi condeie să se avânte la cercetare şi scris, culminând cu traducerea din slavonă a Învăţăturilor de către acad. G. Mihăilă, cu aparatul critic aferent şi exegeza desăvârşită – am putea spune fără a greşi – a paternităţii Învăţăturilor neagoiene, de profesorul Dan Zamfirescu, „fiul de suflet” al lui Neagoe Vodă Basarab.

Domn al culturii româneşti!

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în anul 1981, scotea de sub tipar, Dascăli de cuget şi simţire românească. Peste 50 de pagini sunt dedicate lui Neagoe Basarab, Domn al culturii româneşti!
Întreg studiul este o frumuseţe. Voi reda câteva crâmpeie: „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor. Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat în Învăţături, ca şi în catedrală, o sinteză românească originală, între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat”.

„Tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc”

Care ar fi textul care ne-ar îndritui să-l considerăm sfânt pe Neagoe Vodă Basarab, pe lângă toate cele, pe scurt, scrise aici?

Iată textul cheie: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele său şi ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”.

Iar la sfinţenia lui Neagoe Vodă Basarab este părtaş şi Neamul Românesc pe care l-a domnit, că toate milele le-a făcut din zestrea lui cea darnică.

La aşa popor cuminte,
Aşa Domn!
La aşa Domn Sfânt,
Aşa Popor!

† Calinic Argatu, Episcop al Argeşului şi Muscelului

sursa: Laurenţiu Dumitru

* Orice actiune inainte careia sau dupa care nu poti spune o rugaciune e mai bine sa nu o faci.

* Tot războiul se duce pentru smerenie.

* Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.

* Când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

* Spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

* Sufletele celor mandri sufera de-a pururea din partea demonilor (cuvant primit de la Hristos Insusi).

* Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.

* Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

* Domnul a aratat mare mila fata de mine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa – si gaseasca odihna in Dumnezeu. Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul.

* Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.

* O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas­tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.

* Noroade ale pamantului, cad in genunchi inaintea voastra si va rog cu lacrimi: “Veniti la Hristos”.

* Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

* Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

* Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” – “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.

* Păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

* Multe osteneli si multe lacrimi trebuie pentru a pastra duhul smerit al lui Hristos, dar fara el lumina vietii se stinge si sufletul moare.

* Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului; Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa; Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea; Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.

* Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi.

* Omul mandru sau se teme de demoni, sau se aseamana lor. Dar nu trebuie sa ne temem de demoni, ci de mandrie si trufie, caci ele ne fac sa pierdem harul. Cel ce vorbeste cu demonii isi intineaza mintea, in vreme ce mintea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.

* Desi e bland, totusi, Domnul lasa sufletul sa flamanzeasca din pricina mandriei lui si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia.

* Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

* Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.

* Rugati-va pentru oameni. Aveti mila de poporul lui Dumnezeu… Sigur, este un lucru anevoios. A te ruga pentru oameni e tot una cu a-ti varsa sangele… dar trebuie sa te rogi.

* Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră.

* Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.

* Chinuitor lucru este a recunoaste mandria in noi insine, dar Domnul lasa pe cel mandru sa se zbata chinuindu-se in neputinta sa pana ce se smereste.

* Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv.

* Dumnezeu – o iubire de care nu te poti satura.

* Fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

* Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta.

* Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă: „Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

* Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele“.

* Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.

* Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.

* Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

* Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.

* Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.

* Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

sursa: Război întru cuvânt

Deseori omul ia o atitudine de parcă ar fi în afara sinelui său, în afara relității sale.

Îi este teamă să pătrundă în lăuntrul său, îi este teamă să-și vadă sinele, îi este teamă să fie el însuși. Are un duh străin de sine.

Nu acceptă că greșește, nu acceptă că poate avea defecte, că poate avea slăbiciuni, că tebuie să se vindece, că Dumnezeu poate să-l vindece.

Nu se gândește să ceară ajutor și să facă și el strădaniile necesare.

Vrea doar să facă voia lui pentru a-și satisface sinele propriu.

Nu știu dacă cineva și-a văzut cu adevărat sinele și vrea să rămână în tovărășia acestuia?1 Ne este teamă. Ne este teamă să vedem rănile noastre, să vedem defectele noastre. Nu le vom putea suporta, pentru că acestea ne umilesc, acestea ne smeresc.

Celui care are dispoziția de a se smeri, de a se umili, de a merge mai jos decât îl duc neputințele lui, aceluia nu-i este teamă să vadă cine este sinele său.

Sfînta Isidora era ea însăși. De aceea își putea privi sinele fără să o deranjeze. Nimic nu o putea atinge, nimic nu o rănea. Toate erau pentru ea mărgăritare, diamante și cununi.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu

De ce ne referim cu insistență la sfânta Isidora?

Cum să acoperim golul dintre mentalitatea adevărată creștină și mentalitatea noastră?

Cât de diferit gândim noi! După cum spune apostolul Pavel: ,,Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în el, ci să și pătimiți pentru El!”

Adică, este o binecuvântare a lui Dumnezeu, este un dar al lui Dumnezeu să pătimim pentru Hristos, să fim nedreptățiți, nesocotiți, batjocoriți, vorbiți de rău, calomniați.

Pe acestea le-a trăit Însuși Hristos, deși putea să le evite pe toate. Nu a evitat nimic.

Cât de diferită este mentalitatea pe care o avem noi!

Noi nu avem deloc în noi duhul creștin.

Pentru noi a fi creștin înseamnă un mod de a petrece bine, de a merge totul bine, de a nu avea greutăți, de a fi cinstiți de semenii, de a nu fi nedreptățiți, de a fi respectați. Aceasta este mentalitatea noastră, deși nu vedem aceasta nici la Hristos, nici la cei care L-au urmat pe El; mucenici, sfinți mai vechi sau mai noi.

Nu numai că nu vedem lucrurile cum le vedeau sfinții, ba chiar suntem convinși că just este contrariul faptelor săvârșite de ei. Nu numai că nu ne bucurăm să fim nesocotiți și nedreptățiți, ba chiar facem sacrificii pentru ca ceilalți să aibă respect față de noi, să țină seama de noi.

Cum vom umple acest gol care există între mentalitatea adevărată creștină și mentalitatea noastră cotidiană?

Ne întrebăm de ce nu avem bucuria făgăduită de Hristos, de ce nu avem pacea pe care a făgăduit-o Hristos?

Cum să le avem când noi căutăm totdeauna în altă parte? Grija noastră este să făptuim lucrurile după voia noastră.

Este greu să găsești în ziua de astăzi un creștin care să se lase în mâinile lui Dumnezeu și să se încredințeze cu totul lui.

Fiecare vrea să-și conducă viața după mintea lui, după judecata lui și după voia lui. Acesta este motivul pentru care acceptăm să fim creștini, învățăm câteva lucruri, credem în ele pentru ca acestea să ne ajute să ne simțim orecum bine, dar nu acceptăm să-i imităm pe sfinți, pe mucenici, pe cuvioși. Nu acceptm, nu vrem. Nu că nu putem, nu vrem!

Cum o vom scoate la capăt?

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu

Cum se poate păstra curat un creștin mai puțin sporit duhovnicește, care își câștigă existența lucrând în lume și venind în contact și cu oamenii păcătoși?

-el trebuie să participe regulat la Sfânta Liturghie

-să se smerească

-să spovedească de câte ori este nevoie

-să se roage

-să postească

-să facă milostenie

-să se străduiască să vadă pe toți oamenii mai buni decât el

-și să ceară binecuvântarea și rugăciunile preoților

Astfel Dumnezeu, care știe mai dinainte ispitele pe care le pregătesc diavolii și slujitorii lor oamenii păcătoși, îl va întări și îi va da putere prin harul Duhului Sfânt ca să fie biruitor asupra lumii, asupra diavolilor și a păcatelor și să sfințească locul unde lucrează și trăiește.

În cazurile păcatelor și a smintelilor mari trebuie să-și caute alt loc de muncă, pentru că nu are creșterea duhovnicească pentru a primi harul dumnezeiesc și astfel să iasă biruitor asupra păcatelor.

Căile pătrunderii ispitelor

Calea pătrunderii ispitei o reprezintă, așadar, un gând, o imagine, o senzație, o halucinație, o fantezie, o amintire. Acestea urmează două circuite: fie din exterior spre interior, adică de la ispitele lumii, spre suflet, prin mijlocirea simțurilor, a căror tentacule sunt larg și irațional deschise spre plăcere, fie din interior spre exterior, prin închipuiri și amintiri, spre fapta sensibilă.

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX

VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

sursa: Cristian Stavriu

O informaţie care mi-a ajuns cu oarecare întîrziere, dar care s-ar cuveni să facă măcar înconjurul ţării noastre: echipa României a obţinut locul 2 în lume şi locul 1 în Europa la ediţia 2010 (a IV-a) a Olimpiadei Internaţionale de Astronomie şi Astrofizică desfăşurată, în perioada 12-20 septembrie, la Beijing.

Iată-i pe laureaţii noştri: Miruna Oprescu, Constanţa -medalie de aur; Kruk Şandor, Baia Mare – medalie de aur; Roxana Pop, Bucuresti -medalie de argint; Ana -Maria Constantin; Bucuresti -medalie de bronz; Vlad Mărgărint, Bîrlad -medalie de bronz.

Asta în condiţiile în care Astronomia nu se studiază în şcoala românească, iar elevii sînt nevoiţi să-şi procure informaţiile de pe internet şi din cărţi cumpărate din străinătate.

sursa: Claudiu Târziu

Según cuenta El Confidencial Digital, la Delegación del Gobierno en Madrid, dirigida por Amparo Valcarce, ha contactado con la Policía Nacional para ordenar la expulsión de rumanos gitanos que hayan cometido delitos en la capital desde su llegada a España.

Especialmente grave es la situación del poblado “El Gallinero, donde residen buena parte de estos gitanos. De este modo, la Delegación del Gobierno ha dado prioridad a la expulsión de los que tienen denuncias y que residen en este emplazamiento donde viven 300 familias de gitanos rumanos.

“Los rumanos que habitan en El Gallinero son los más conflictivos, y han estado implicados en delitos como tráficos de drogas, robo con agresión o prostitución”, afirman autoridades de la Policía. Además, añaden que “las instrucciones nos han llegado después de las primeras expulsiones de rumanos en Francia. La nueva Ley de Extranjería entró en vigor hace seis meses y jamás habíamos recibido instrucciones tan específicas”.

Por su parte, El Mundo corrobora esta versión sobre la expulsión de gitanos rumanos en Madrid. Una abogada que trabaja con este colectivo afirma que “España también está deportando a gitanos rumanos como en Francia. Y se hace, igual que allí, con móvil racial, enmascarándolo con supuestos delitos. En realidad, quieren acabar con poblados chabolistas como el Gallinero”.

De este modo, la letrado Patricia Fernández dijo que al menos existen 30 expedientes de expulsiones abiertos para gitanos que residen en este poblado chabolista.

LIBERTAD DIGITAL