Spre deosebire de anul civil care incepe pe 1 ianuarie, anul bisericesc incepe pe 1 septembrie. Potrivit traditiei mostenita din Legea Veche, in aceasta zi s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi Si-ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica.

La romano-catolici, anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent, adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.

Si evreii incep anul bisericesc in luna septembrie

Evreii incep calendarul cu luna Tisri, adica cu septembrie. In prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihna si aduceau Domnului ardere de tot. Mai existau si alte motive pentru care evreii serbau in mod deosebit luna septembrie. In aceasta luna, apele potopului au scazut si corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat; Moise a coborat de pe Sinai cu tablele Legii; s-a inceput construirea cortului Domnului.

Calendarul iulian si gregorian

Inainte de Hristos existau doua sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor – de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect si altul al romanilor – de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.

Dupa aceasta constatare s-a simtit nevoia de indreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Aceasta a facut-o intai imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adoptand sistemul de calcul egiptean, dupa care acesta s-a numit “calendarul iulian”. Dupa acest calendar a mers apoi intreaga crestinatate timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-a servit si Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Pastilor.

Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).

Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.

Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii – in Rasarit ca si in Apus – au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit “gregorian” sau “stilul nou”.

Congresul de la Constantinopol 1923

Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.

Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.

Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).

Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).

Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa – prin modul de bisectare – pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.

Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale

La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea, indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere la tulburari.

Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxa Romana (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).

Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neindreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se numesc “pe stil vechi”, pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa “stilul vechi”.

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

Anul liturgic incepe in ziua Sfintelor Pasti, in vreme ce anul bisericesc isi are inceputul pe data de 1 septembrie. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:

a) Perioada Triodului (perioada prepascala)

b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)

c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).

Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.

a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).

b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).

c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.

Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul – parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.

A.C.

sursa: crestinortodox.ro

Manastirea Banceni – sfant lacas de inchinaciune al romanilor din Ucraina

Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei, pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune. O biserica de mari dimensiuni strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei proaspat zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii. Si totusi, linistea aceasta este, in timpul zilei, intrerupta de zgomotul masinilor si al constructorilor.

La Banceni se construieste in continuare sub obladuirea Parintelui Staret Mihail Jar, cel care, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, a ridicat acest ansamblu manastiresc, format din mai multe cladiri. In partea stanga, sub un pavilion acoperit cu tabla albastra ce te duce cu gandul la cerul senin, se afla Altarul de vara unde se oficiaza Liturghiile cand se aduna foarte multi credinciosi. Viitoarea trapeza aflata in constructie va putea primi o mie de pelerini ajunsi pe aceste meleaguri. La intrarea in manastire a fost ridicata o clopotnita uriasa care poate rivaliza cu marile clopotnite ale lavrelor din Ucraina. De fapt, este o constructie complexa care va adaposti si un camin spital pentru calugari si un mic muzeu.

In biserica mare din Banceni, zugravita in exterior in galben, se afla moaste ale Sfintei Mari Mucenite Varvara iar paraclisul manastirii este inchinat Sfantului Serafim de Sarov, unul dintre cei mai mari sfinti ai Rusiei din secolul al XVIII-lea. Psaltirea se citeste neincetat, zi si noapte, in aceasta bisericuta paraclis. Aici se afla particele din Sfintele Moaste ale Sfantului Serafim si o particica din piatra pe care s-a rugat sfantul o mie de zile si de nopti. Pe peretii interiori, de jur imprejur, sunt pictate scene mari, impresionante, din viata sfantului. Tot aici, intr-o racla, se afla particele de Sfinte Moaste ale altor peste o suta de sfinti.

sursa: laurentiudumitru.ro

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Sfantul Cosma Etolianul a prezis ca va veni un timp in care omul va trebui sa calatoreasca vreme de cateva zile, spre a putea intalni un alt om, pe care sa-l poata imbratisa ca pe un frate. Traim intr-o vreme in care acest lucru deja se intampla. Omul contemporan, in singuratatea lui, experiaza stari patologice grele: angoasa, anxietate si suferinte interioare. El este turnentat si, la randul lui, ii turmenteaza pe ceilalti.

Singuratatea omului contemporan

Singuratatea este absenta comunicarii si a relatiilor bune dintre persoane, este incapacitatea de a dezvolta si sustine relatii de comuniune cu ceilalti. Cultura contemporana, cat si structurile sociale, mass-media, ideologiile promovate de conducere, pana si jocurile pentru copii, conduc spre o alienare sociale, spre o izolare a persoanei umane. Persoana izolata incepe, usor-usor, sa fie posedata de un sentiment de inadaptare, ea incepe sa piarda sensul si scopul vietii, incepand sa traiasca fara principii bune si disciplina, incepe sa fie continuu suspicioasa si indoielnica.

Singura si lipsita de siguranta, anxioasa si dezordonata, omul modern si, in special, tinerii contemporani, incearca sa construiasca poduri de legatura, sa ridice steaguri, sa strige sloganuri. Lipsiti insa de un ghid bun, ori conducandu-se dupa ghiduri rele, acestia sunt foarte usor de manipulat, devenind agresivi si de neinteles. Ei devin o jucarie in mana exploatatorilor politici si a acelor anarhisti insetati de putere. Dorinta de libertate devine (se face) inceput al mortii adevaratei libertati.

Tinerii, care, pana nu demult, au declarat ca nu vor face nici un fel de compromis, sunt acum deja compromisi. Ei se refugiaza in fel de fel de demonstratii si greve, devenind rebeli, intr-un efort de a se elibera pe ei insisi de greutatea singuratii lor, fara a realiza insa ca se arunca pe ei insisi intru o tot mai mare sclavie.

Aceasta se intampla, din pacate, exact acolo unde omul se asteapta mai putin, anume in randul tinerilor care au avut parte de o buna educatie, extrem de inteligenti, energici si talentati. Nesatisfacuti de bunastarea materiala si dezamagiti de ipocrizia celor mai in varsta ai lor, acesti tineri, zbatandu-se pentru o viata mai simpla, pentru o calitate a vietii si pentru un mod de viata mai bun, nu reusesc, din pacate, sa puna un inceput mai bun vietii lor.

Arta moderna este un bun exemplu pentru alienarea spirituala despre care vorbim. In loc sa imprastie lumina si sa deschida ferestre spre ceilalti oameni si spre cer, arta moderna tinde sa il inchida pe om in el insusi si sa ne imbranceasca intr-o adancime mai mare, in obscuritate si in intuneric.

De la acest stadiu nu mai este pune pana ce omul, deja izolat deja in el insusi, incepe sa vorbeasca cu el singur, incepe sa comunice cu animalele irationale, cu umbrele din jurul lui si chiar si cu cei morti. Ajuns in acest stadiu, omul este deja destul de bolnav. Melancolia, fobiile, suspiciunea si dezamagirile aduse de ceilalti au facut din om un psihopat.

O analiza oportuna a vremurilor noastre ne caracterizeaza ca fiind un secol al psihicului, al oamenilor dependenti de doctorul psihiatru. Potrivit unei statistici, realizate de Organizatia Mondiala de Sanatate, in anul 1985, peste 400 de milioane de oameni din intreaga lume sufera de adanci depresii, cu aproximativ 400.000 de sinucideri anuale. Iar aceste statistici au in vedere numai statele bine dezvoltate.

In izolarea lui, omul este inabusit de egoism si de mandrie, care sunt parintii naturali ai singuratatii lui celei rele.

Smerenia – un antidot al singuratatii

Daca egoismul si mandria hranesc si nasc acest fel de singuratate, inseamna ca adevarata smerenie (cu toate ca termenul nu mai este bine inteles, el pierzandu-si adevarata semnificatie pana si intre aceia care inca il mai folosesc) produce atmosfera in care aceasta singuratate grea nu gaseste mediul prielnic spre a se dezvolta in interiorul omului.

Ca niste deosebiti psihologi si filosofi ai sufletelui, parintii desertului vorbesc despre sfanta smerenie, despre tacere si singuratate, ca despre adevarate scoli ale sufletului si ale virtutii.

Omul smerit este odihnit si are pace oriunde si langa oricine ar vietui el.

Avva Isaac ne spune ca acel om, care se face pe el insusi mic, care se smereste in orice lucru, va fi mai marit decat toti ceilalti. “Uraste cinstea si mandria, iar in schimb vei fi cinstit si marit. Acela care alearga dupa cinstiri va fi lipsit de adevarata cinste, care se indeparteaza tot mai mult de la el. Uraste cinstea in mod sincer, caci daca abia te abtii de la aceasta si intr-un mod ipocrit te feresti de ea, spre a parea altora smerit, Dumnezeu te va descoperi.”

In cartea numita Pateric, care cuprinde o multime de scrieri duhovnicesti ale parintilor, se spune, in mod repetat, urmatorul lucru: “Omul cu mintea smerita si cei saraci cu duhul nu sunt cei care se desconsidera pe ei insisi si vorbesc despre smerenie, ci aceia care rabda cu bucurie necinstirile care le vin de la cei apropiati lor.”

Intr-alt loc din Pateric, gasim scris: “Acela care este cinstit mai mult decat merita este, in mod real, vatamat, in timp ce omul care nu este cinstit deloc de catre fratii sai, acela va fi cinstit de catre Dumnezeu in cer.”

Avva Pimen ne da urmatorul sfat: “Orice ingrijorare (mahnire) care ne vine trebuie sa fie depasita prin tacere.” Avva Isaia, spune acelasi lucru, zicand: “Pana ce inima ta nu si-a aflat pacea, prin rugaciune, straduieste-te sa nu explici nimic fratelui tau.”

Studiind scrierile parintilor din desert, se poate usor observa un duh comun si o gandire asemanatore, o noblete a inimii generala, o umanitate sanatoasa si atotcuprinzatoare. Acestia sunt stropi de roua pe care Duhul Sfant i-a picurat in desertul arid, dupa lungi nevointe si lupte cu patimile. Acesti stropi de roua au facut sa infloreasca flori frumos mirositoare in comunitatile de credinciosi care si-au inchinat intreaga lor viata lui Dumnezeu si care ii adapa cu aceesi apa pe aceia care sunt insetati de Dumnezeu.

Avva Isaia scrie, cu subtilitate: “Acela care se smereste pe el insusi inaintea lui Dumnezeu este capabil sa indure si sa rabde orice insulta. Omul smerit nu se ingrijoreaza de ce spun ceilalti despre el. Omul care rabda duritatea cuvintelor unui om rautacios si lipsit de minte, de dragul lui Dumnezeu, este vrednic de a dobandi pacea.”

Avva Marcu, vorbind tot despre relatia noastra cu noi insine si cu ceilalti, in care ne gasim pe noi insine luptandu-ne pentru o pastrare a pacii inimii, scrie: “In momentul in care ai devenit constient de gandul din mintea ta care iti spune si te indeamna spre slava cea de la oameni, ar trebui sa stii, cu siguranta, ca acest gand te pregateste spre rusine. Iar daca il afli pe un om ca te roaga si te cinsteste, insa intr-un mod ipocrit, sa te astepti, tot de la acela, la o serie de jigniri, in viitorul apropiat.”

Cu precizia unui chirurg al sufletului, parintele continua, zicand: “Cand il afli pe un om plangandu-se de nenumaratele insulte pe care le-a primit, trebuie sa stii ca, deoarece a fost coplesit de slavirea in desert, acum, pe nestiute, el isi culege roadele patimilor din inima lui. Acela care iubeste placerile este intristat si macinat de acuzatii si de abuzuri. Pe de alta parte, acela care il iubeste pe Dumnezeu, este intristat de laudele si aprecierile de prisos ale altora. Masura smereniei este verificata de catre colomnii, de catre rabdarea insultelor. Sa nu crezi ca ai smerenie, atata timp cat nu poti rabda nici cea mai mica acuzatie si jignire.”

Avva Zosima merge mai departe, zicand: “Adu-ti aminte de cel care te-a necinstit, care te-a luat in ras si care te-a intristat, care ti-a facut rau, adu-ti aminte de el ca de doctorul tau. Hristos l-a trimis pe acela ca sa te vindece. Nu iti adu aminte de el cu rautate.”

Evagrie ii considera pe aceia care il vorbesc de rau drept binefacatori ai lui.

Intelepciunea dumnezeiasca a acestor doctori ai desertului este de o semnificatie esentiala in vorbirea despre singuratea cea buna si singuratatea cea rea. S-a spus ca aceste cuvinte sunt rostite de catre calugari si pentru calugari, insa aceasta este pe cat se poate de gresit.

Singuratatea bolnavicioasa si depresiile despre care vorbim rezulta din mintile mandre, lipsite de smerenie, rezulta din relatiile intrapersonale esuate, din aspiratiile egoiste nesatisfacute, dintr-o slava de sine, dintr-o cautare a cinstirii celorlalti si dintr-o iubire gresita de sine. Aceasta singuratate este suficient de puternica pentru a slabi o persoana si a o imbolnavi. Insa dragostea este mai puternica decat ea, fiind capabila sa vindece si sa regenereze intreaga lume.

Omul are o nevoie de neoprit de a comunica, insa comunicarea trebuie dezvoltata intr-un mod corect. Pentru inceput, noi insine trebuie sa ne angajam intr-o conversatie sincera, intr-un monolog demn si curajos cu noi insine, trebuie sa redescoperim, in adancurile sufletului nostru, inocenta anilor copilariei. Abia mai apoi trebuie sa invatam a purta o discutie lipsita de ipocrizie, fara nici o masca, cu singurul prieten viu, Tatal nostru cel din ceruri. In cele din urma, vom fi apti de a comunica eficient cu ceilalti oameni, de orice fel ar fi ei, mai rai sau mai buni, vecini, apropiati sau indepartati, frati si surori.

Astfel, panzele singuratatii sunt indepartate, colturile inaccesibile si neluminate de soare ale inimii sunt scoase la lumina, iar carapacea egoismului nostru este rupta. In momentul in care am respins singuratatea egoismului nostru mizerabil, abia atunci putem sa incepem sa ne bucuram, sa fim liberi, sa respiram si sa fim vii.

Singuratatea naturala: un altar al cunoasterii de sine si a lui Dumnezeu

Exista un alt tip de singuratate, anume singuratatea cea naturala (buna), care nu este una de factura patologica, ci una creativa, de viata datatoare, plina de har. Aceasta se observa cel mai bine in separarea calugarilor de cele din lume. Aceasta este o singuratate careia, noi toti, trebuie sa ii dedicam mai mult timp.

Trebuie sa devenim apti sa ne sustragem pe noi insine de la zgomotele zilnice si de la multimea miscarilor de peste zi, care atat de mult de distrag atentia si care atat de mult ne impiedica de la a ne aduna sufleteste, fiind potrivnice unei retrageri sanatoase si de folos.

Este important sa invatam sa inchidem comunicarea constanta cu cei multi, care ne impiedica sa ramanem singuri cu noi insine si, ca urmare, ne impiedica sa ramanem singuri cu Cel singur, care intotdeauna ne asteapta, cu Hristos.

Trebuie sa ne facem timp spre a gasi calea spre acest altfel de comunicare sfanta, anume spre singuratatea naturala. Trebuie sa pornim spre aceasta practica cu un program foarte ordonat si disciplinat.

Trebuie reamintit faptul, foarte important, ca noi nu vorbim despre aceia care cauta sa scape de griji si preocupari lumesti bune si de folos, spre a gasi odihna, spre a privi rasarituri frumoase, ori spre a se holba la ceruri intesate cu stele. Asemenea activitati nu sunt de factura duhovniceasca.

Nu vorbim aici nici despre aceia care cauta sa mediteze, folosind tehnici de origine indoielnica, spre a dobandi rezultate dubioase, precum yoga si alte asemenea practici orientale. Nu vorbim nici despre aceia care isi dedica momente intregi din zi spre a visa cu ochii deschisi la lucruri superficiale si care considera ca s-au pocait, atunci cand simt anumite stari emotionale, in clipa in care isi aduc aminte de parti gresite din trecutul lor. Si, cu siguranta, nu vorbim despre aceia, bine intentionati, dar naivi, care considera ca viata duhovniceasca a linistirii consta in a te plimba pe malul marii, invartind in mana un sirag de metanii.

Ba, inca si mai mult, nu ne referim aici la acei turisti spirituali care viziteaza locuri sfinte si comunica, cu mandrie, cu duhovnici mare, dar care nu isi neaga si nu isi anuleaza egoismul lor si nici nu isi taie voia lor. Asemenea activitati sunt incercari superficiale de a scapa de viata, prin vise de zi, prin umbra si printr-o imaginatie capricioasa. Noi, aici, vorbim insa despre o liniste sfanta, dobandita prin eforturi ascetice, care ne elibereaza pe noi insine de singuratatea lumii, de singuratatea cea rea, chiar daca ne aflam intr-un oras zgomotos sau intr-o casa aglomerata.

Aici, vorbim despre rabdarea si persistenta care ne ajuta sa probam si sa cunoastem cele mai adanci radacini ale existentei noastre, sa ne intelegem limitele si sa imprastiem intunericul care ne leaga si ne descurajeaza.

Avem nevoie sa invatam sa ne rugam. Avem nevoie de privegheri neincetate. Acem nevoie de o priveghere intr-o stare sufleteasca fara imprastiere si calma.

Din moment ce sunt aproape de Dumnezeu, de ce anume trebuie sa ma mai tem? Dumnezeu m-a indrumat acolo unde ma pot lasa indrumat de catre El.

Despartit de prieteni si dezamagit de atatea intalniri, cat si de multimea artelor, a tehnologiilor si a ideologiilor, am ajuns la priveligiul ultimei deznadejdi, la o disperare existentiala. Am ajuns constient de faptul ca, in goliciunea mea, Dumnezeu insusi se afla pregatit sa ma intareasca intr-o nadejde autentica. Si, in aceasta minune, Maica Domnului, impreuna cu toti sfintii, imi apar gata spre a ma intari si ajuta.

In aceasta singuratate naturala, numita dumnezeiasca singuratate, eu insumi aflu usurare, imi gasesc odihna. Mastile de actor, pe care am fost obligat sa le port, sau care mi-au fost puse, sunt acum date la o parte.

Pana acum a fost o stare a lucrurilor infricosatoare, in fiecare noapte aveam nevoie spre a merge la o alta intalnire, la o alta petrecere, sa fac parte dintr-un alt grup, deoarece aveam nevoie sa fiu inclus undeva, sa simt ca aprtin unui grup si unor oameni. Neincetat, imi schimba masca. Acum, in orice caz, intorcandu-ma spre mine insumi, spre interior, am inceput sa devin, sa fiu constient de faptul ca sunt un copil al lui Dumnezeu, sa descopar o metoda unica si personala, dar si de neinlocuit, de a ma identifica, de a ma cunoaste pe mine insumi, de a imi cunoaste persoana. Abia acum am inceput sa imi dau seama de lucrarea in om a patimilor, abia acum imi vad puterile si limitele. Sunt scapat astfel de pacate, de fantezii si de excese, cat si de orice fel de apatie.

O solutie ferma ne ajuta sa ne indreptam pasii spre acest altar al singuratatii celei bune, spre acest loc al cunoasterii de noi insine si a lui Dumnezeu. In acest loc al singuratatii, singuratatea, de care atat de mult ne temeam, ne devine acum odihnitoare si placuta. Aceasta deoarece persoana care este alaturi de Dumnezeu nu poate fi vreodata singura, din moment ce ea se afla intr-un continuu dialog cu Dumnezeu si cu sine. Abia aici ne gasim pe noi insine mai lipsiti de individualism, de egoism si mai deschisi in iubire spre ceilalti. Aici gasim lacrimi ce izvorasc pentru durerea celor de langa noi, cat si puterea de a-i ajuta pe aceia. Vocea care se inalta din adancimile unei persoane ramasa singura cu ea insasi strabate norii si ajunge la Dumnezeul Treime, care intotdeauna de asculta si intotdeauna ne raspunde.

Dumnezeiasca singuratate a omului aflat in comuniune cu Dumnezeu

Omul aflat in comuniune cu Dumnezeu cunoaste cum sa isi faca vocea mai auzita si cum sa se bucure aflandu-se pe locul al doilea, neravnind niciodata locul cel dintai. Acesta stie cum sa fie prieten pana si cu cei straini si cum sa se multumeasca si cu putin. El stie cum sa se pocaiasca in lacrimi pentru cei rataciti. El face aceasta fara sa se planga si fara nici o greutate, chiar si atunci cand el este parasit de rude, de prieteni si de apropiati.

Departe de multimile zgomotoase si de confuzia lumii publice, in intimitatea camerei tale, in chilia ta, alege liber si fara intoarcere.

La prima vedere, acest lucru poate sa nasca gandul ca, facand aceasta, tu nu oferi nimic celorlalti si ca esti concentrat numai pe tine insuti, iar mai ales atunci cand ceilalti spun ca au nevoie de tine, ca sufera de singuratatea cea grea (rea).

Aceasta singuratate, pe care tu ai ales-o pentru tine insuti, este o sarcina obositoare, necesitand o mare putere, un eroism, persistenta si rabdare. Aceasta este o lunga si fara de sfarsit cale. Uneori, exista tentatia de a te intoarce afara din viata ta zilnica, cu toate ca acest lucru nu ar trebui niciodata sa fie scopul angajarii tale ascetice. Aceasta ramanere in singuratate nu trebuie facuta cu gandul ca, dupa ceva timp, te vei intoarce la tot ceea ce ai lasat in urma, imbunatatit si odihnit.

Toti sfintii Bisericii, cei mai ravnitori si activi misionare, chiar Hristos insusi, au experiat taina dumnezeiestii singuratati. Adu-ti aminte de marile personalitate, de profetii Vechiului Testament, de Moise, de Ilie, de Isaia si de Sfantul Ioan Botezatorul.

Intorcandu-ne in secolul nostru, il gasim pe om tragic de singur, in disperare si pesimism. In pofida tuturor eforturilor de a fugi de acestea, lumea se afla in conflict cu toti si cu toate, cu tarile, cu guvernele, cu rasele umane, cu parintii, cu cartile, cu munca si cu scolile. Fiind in conflict pana si cu el insusi, omul ajunge treptat in conflict cu Dumnezeu, caruia oricum nu ii vorbeste niciodata.

Cea mai dureroasa singuratate este aceea de a fi aproape de cel de langa tine si a nu putea sa ii transmiti sentimentele tale. Cu toate ca informatiile circula, intr-o fractiune de secunda, dintr-o emisfera intr-alta, gandurile si sentimentele (uneori) nu pot circula de la un om la altul. Este o singuratate dureroasa pentru cei casatoriti a umbla cu secrete. Este dureros atunci cand dialogul nu exista intre soti, intre parinti si copii, intre preoti si copii, intre elevi si profesori. Nu exista singuratate mai crude pentru o familie, decat a sta ore intregi in fata televizorului, fara a-si rosti nici un cuvant. Traim intr-o vreme grea. Singuratatea este pe culmi. Omul este singur. Dumnezeu este tacut.

(sfarsitul primei parti)

Parintele Moise din Sfantul Munte Athos

Traducere de Teodor Danalache.

sursa: crestinortodox.ro