Octavian Dărmănescu

Ţăranul authentic a murit la colectivizare. I-au făcut câteva muzee la capitală şi l-au înmormântat în ele. Pe moşie au rămas fi-su şi fiii lu’ fi-su, nepoţii adicătelea. Ia mai mânaţi, măăăi!

Gata cu ţăranul, s-a emancipat, nu mai e, neică, ţăranul ăla d-altădat ! Imensă şi implacabilă, talpa ţării îşi face necontenit lifting facial : telefoane la purtător, oale profesionale în rate, clocitoare digitale, toate roadele ştiinţii vasăzică. Şi-a pus paraboloică în vârf de căpiţă, să prindă Bucureştii oglindă, şi-a asanat butiile cu rachiu, s-a dus în târg de şi-a tras maşină capitalistă, d-aia de nu se strică niciodată, şi-a trimes copiii în vale la meditaţie să înveţe cum să vorbească cu duşmanii ţării, să-i mai domolească oleacă, de ne-ar cotropi. Are puseuri de lectură, citeşte tot, ca să se şteargă cu mai mult. E principial, mănâncă din ograda-i, dispreţuieşte consumismul, îşi râde de ouălele celea forţate, împinse de la spate, ieşite din găinile alea chimice. E critic, nu-i plac meciurile alea româneşti, resemnate, şi-a băgat cablu şi se uită la imperialişti, că o fac cu artă. E familist convins, că trebuie să primească o moştenire din partea nevestes-i, apoi mai vedem noi. Îşi promovează copiii, să nu se lase bătuţi, să dea ei primii, nu îi caută la verbele neregulate, că e pământ destul, cine să-l are? Nu suportă filmele horror, că nu sunt adevărate, iar când stă la coadă la doctor îşi mişcă mereu picioarele, să nu i se urce furnicile, deh, racilă rurală.

Sai ţaţo, c-a băgat banane! Satul românesc în postmodernism, ca titlu de lucrare, ar fi la limita comicului şi ar da în plans. El n-a ars încă etapele rele, iar pe cele bune le-a fentat din mers. Ţăranii îşi iubesc animalele, de aceea le numesc boală, le dizolvă cu biciul dacă nu răspund la comenzi. Băşcălia ţărănească s-a încununat în sictirul pentru cele sfinte. Niciun orăşean n-ar înjura cerul atât de tacticos, cu intonaţie şi în amănunt. De fatpt, ţăranul are un apetit notoriu pentru invectivă, distracţie ieftină, aici s-a furişat isteţimea ţărănească, ţăranul în prispa cârşmii iată tabloul perfect. Caracter antitanc, pe ţăran n-o să-l vezi niciodată frustrat. Păi ce, nu erau oare căluşarii brigăzi artistice paramilitare ? Să-i fi văzut pe strămoşii lui cum mânuiau puşcociul de lemn la premilitară! Spaima oricărui intelectual treaz (pe cât se poate) şi cu aritmetica funcţională este repartizarea la ţară. Acolo se simte boborul cel mai bine şi el trebuie să fugă de asta. Ţăranul este mincinos, leneş, agresiv, rău la suflet şi cu gura mare. Poţi să îl înveţi pe Alecsandri pe de rost în autobuz, să te balonezi cu idilisme, când ajungi la cap de linie vei descăleca surprins fix într-o balegă. Caldă sau nu, se va ţine de tine pe toate uliţele, te va cotropi, se va urca încet-încet până la gât, te va asfixia. Vei rămîne în sat, trebuie să-ţi câştigi o pâine, dar cu preţul unei teribile frustrări, taci, ca s-aud cucul!

Mulţumim Partidului, că Partidul ne-a băgat, ne-a băgat lumină-n sat ! Memoria Colectivei stăruie la sate şi acum, ca un altar al hărniciei, furat piatră cu piatră după ’90, în zilele democraţiei, din raţiuni de zidărie. Ţăranul de azi e un experiment nereuşit al altor timpuri. După ce a construit oraşul, s-a întors la ţară cu tupeul şi argoul burghez. Acum e şmecher, fentează coasa şi despoaie primăria de parale. Primarul de ţară este reprezentantul lor, al ţăranilor. A studiat la frecvenţă redusă, are patalama, şi-a depus-o deasupra capului, sub icoană. Dă comenzi scurte, semnează indescifrabil, e irefutabil atâta timp cât are pâinea şi cuţitul. A chelit glorios, glumeşte, zice că i-a căzut fânul din tractor, are burtă şi şi-o întreţine pentru că la ţară dacă n-ai burtă , eşti om sărac. Nu răspunde oricui la salut, că n-a pătimit cu el când făcea foamea. Ascultă manele la maxim, şi satul face la fel, iar la chefuri le povesteşte din armată. Are fetele la oraş, ajunse bine (situate), măritate (,) cu maşină mică. N-au rămas în curţile lui mari, unde că n-a fost să fie, încai să vie de Paşti.

Cu sapa după uşă şi cu damigeana-n portbagaj, ţăranul de bloc, cel mai tragic şi nociv specimen rural, este încarnarea căpoşeniei brute : el sacoate trandafirii primăriei şi îşi pune ceapă, o îngrădeşte cu drag, o udă şi chiuie să usture mai tare. Bă, care v-a sărit mingea pe răzor, hai că v-o tai io! Fidel coclaului, ţăranul de bloc face transhumanţă săptămânal, la neamuri. Bloc de granit imperturbabil, ireductibil, suficient şi inexpugnabil, reticent la predici şi unsori. Hibrizi leneviţi sub duş, ţăranii stau cu sapa la uşă şi cu plugul la amanet, neam căpos de sfeclă, se scarpină în fund şi se întreabă când se coc cireşele. Zgârie-norii pitici, proletari, porecliţi muncitoreşti, nu-l intimidează defel pe ţăran, hotărât să dea cu tifla tuturor. Curentul de pe scară, vânt constant de stepă, care ar înnebuni orice rafinat, îi prieşte, se simte ca la coasă. Creşte porumbei pe balcon, face grătare în uscătorie, aşa, din ambiţ, să le vadă pe profesoare cum crapă de indignare. Joacă liniştit table cetăţeneşti la subsol, în timp ce la ţară, neamurile şi le-a aruncat în aceeaşi groapă, călare, că dincolo nu se mai ceartă şi nici nu se mai pupă. Ţăranii de la bloc nu se calcă des, şi când o fac, îşi schimbă microbii. Respectă funciar legile deochiului, iar când trec pe lângă apartamentul popii, se muşcă de limbă. Ei sunt proprietarii unor personalităţi polivalente, ca sala aia de la capitală, sparg seminţe la modul filozof, fac aritmetici preţioase cu gâdul pe vedrele de ţuică de la toamnă. Îşi face anticipat parastasele, să nu mai încurce copiii, este otevist fidel, are noroi pe anvelope şi unde prinde un homosexual, acolo mi-l reeducă.

Ţăranul are, ca şi ta-su, ca şi tata-mare, ca şi moşul de pe front, o afinitate vizavi de ora exactă trimsă de la Bucureşti, deh, spaima morţii. A murit Nae? Întâi muncă, dup’aia distracţie!

sursa: Laurentiu Dumitru

Îndrăzneala care-ți trebuie pentru a te vindeca!

Eu cred că pentru fiecare este foarte important să găsească o persoană în care să se încreadă.

Însă fiți cu luare – aminte. Domnul a spus: ,,Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă ”

În viața cotidiană s-au creat și se creează probleme înfricoșătoare, chiar între oamenii duhovnicești, atunci când cineva se încredințează orbește unui om. Este necesar să se încredințeze cuiva care-l poate ajuta, nu oricui.

Să facă un mic sacrificiu. Să riște puțin, dacă-mi este îngăduit să spun așa. Soluția nu poate veni dacă omul stă comod și se împacă cu starea lui. Ca să găsească pe cineva căruia să i se încredințeze este nevoie de îndrăzneală. Să riște puțin, să iasă din cochilia lui. Dacă va avea îndrăzneală nu va întârzia să vadă că va fi ajutat.

Cunosc mulți oameni care s-ar fi putut sfinți până astăzi. Au elemente bune în ei, au o dispoziție bună, au un dor de viață veșnică, de viață dăruită de Hristos. Sunt mulți, trebuie s-o spunem. Însă nu îndrăznesc. Le este frică și de aceea vegetează. Adică, unul se apucă de băutură. Îi trebuie curaj să spună: ,,Până aici, gata!” Altul se lasă pradă plăcerilor. Îi trebuie curaj să spună: ,,Ori le omor eu pe ele, ori mă omoară ele pe mine!”

Să taie răul de la rădăcină. Să se respecte puțin pe sine și să spună: ,,Nu ți-e rușine, ticălosule, ce hal de om ești? Ce vrei să faci cu tine? Haide, asumă-ți responsabilitatea vieții tale, asumă-ți responsabilitatea faptelor tale!”

Totul este să riști puțin și să ai îndrăzneală. Vei fi ajutat și vei putea deveni sfânt. Sfințenia este pentru toți.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu

,,Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur: iar dacă va muri, multă roadă aduce”.

Așadar, mori, dacă vrei să fii roditor; mori cu adevărat, așa încât să ai în inima ta simțământul că ai murit.

Ca mortul, care este nepăsător față de tot ce îl înconjoară, să fii și tu:

te laudă–taci,

te ocărăsc–taci,

capeți câștig–taci,

ești sătul–taci,

ești flămând–taci.

Așa să fii față de toate cele din afară, iar lăuntric să fii acolo unde ajunge orice mort, înaintea feței Atotdreptului Dumnezeu, gata să asculți hotărârea din urmă a judecății.

„Dar care este roada, veți spune, de vreme ce totul se va stinge?”

Nu, nu se va stinge, ci va apărea o energie și încă ce energie! „O clipă doar a mai rămas”, îți vei spune, „acum vine sentința: să mă grăbesc să mai lucrez ceva” – și o să te grăbești. Și tot așa în fiecare clipă.

(Fapte 17, 19-28; In. 19-36)

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

sursa: Cristian Stavriu

1.Pocăieşte-te, şi fii întărit de puterea harului din Sfintele Taine, păşeşte pe calea poruncilor dumnezeieşti, sub îndrumarea pe care Sfânta Biserică ţi-o dă .

2. Pocăieşte-te şi întoarce-te către Domnul, recunoaşte-ţi păcatele, plângi pentru ele, cu strângere de inimă, şi mărturiseşte-le în faţa părintelui duhovnicesc. Jură-te cu vorba şi cu inima înaintea feţei Domnului să nu îl mai superi de acum înainte cu păcatele tale.

3. Apoi, statornicind cu Dumnezeu în minte şi în inimă, năzuieşte să împlineşti în trup îndatoririle şi treburile pe care şederea în această viaţă ţi le impune.

4. În această nevoinţă mai ales să îţi păzeşti inima de cugetele şi simţirile cele rele: mândria, slava deşartă, mânia, judecarea celorlalţi, ura, invidia, dispreţul, deznădejdea, ataşamentul faţă de lucruri şi de oameni, gânduri împrăştiate, neliniştea, toate plăcerile simţurilor şi tot ceea ce desparte mintea şi inima de Dumnezeu.

5. Pentru a rezista în nevoinţa aceasta, hotărăşte înainte de toate să nu te retragi din ceea ce recunoşti că este trebuincios, chiar de ar însemna moartea. Pentru a dobândi aceasta, când te-ai hotărât să faci astfel, dăruieşte-ţi viaţa lui Dumnezeu pentru a nu mai trăi de dragul tău, ci doar pentru Dumnezeu.

6. Susţinerea unei vieţi dusă astfel este o jertfă smerită a sinelui către voinţa lui Dumnezeu, şi a nebizuirii pe sine; arena duhovnicească în care această viaţă se săvârşeşte este răbdarea sau şederea neabătută în rândul vieţii răscumpărate, cu îndurarea plină de bucurie a tuturor nevoinţelor şi neplăcerilor care sunt legate de aceasta.

7. O temelie pentru răbdare este credinţa, sau convingerea că, nevoindu-te în acest fel pentru Dumnezeu, eşti sluga Sa şi El este Stăpânul tău, Care îţi vede strădaniile, se bucură de ele şi le preţuieşte; nădejdea că ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteşte pururea, este mereu pregătit şi aşteptându-te, şi se va pogorî asupra ta la vreme de trebuinţă, că Dumnezeu nu te va părăsi la sfârşitul vieţii tale, şi păstrându-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va călăuzi prin moarte la veşnica Sa Împărăţie; dragostea, care cugetă zi şi noapte asupra Domnului iubit, în toate felurile străduindu-se să facă numai ceea ce este plăcut Lui, şi să evite tot ceea ce L-ar putea supăra cu gândul, cu vorba sau cu fapta.

8. Armele unei astfel de vieţi sunt: rugăciunile în biserică şi acasă, mai ales rugăciunea minţii, postirea pe măsură puterii fiecăruia şi a rânduielilor Bisericii, trezvia, singurătatea, muncile fizice, mărturisirea deasă a păcatelor, Sfântă Împărtăşanie, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, discuţii cu oameni temători de Dumnezeu, cercetarea deasă a părintelui duhovnicesc asupra tuturor întâmplărilor vieţii lăuntrice şi exterioare. Temelia tuturor acestor nevoinţe în măsură, vreme şi loc este înţelepciunea, cu povaţă celor experimentaţi.

9. Păzeşte-te cu teamă. Pentru această adu-ţi aminte de sfârşit: moartea, judecată, iadul, Împărăţia cerurilor. Mai ales, fii cu băgare de seamă la tine: păstrează-ţi mintea trează şi inimă netulburată.

10. Aşează-ţi ca ţel din urmă aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc să ardă întru inimă ta şi, strângându-ţi toate puterile laolaltă, să înceapă a-ţi zidi omul lăuntric şi, în cele din urmă, să ardă neghina păcatelor şi patimilor tale.

Rânduieşte-ţi viaţa în acest chip şi, cu harul lui Dumnezeu, te vei mântui!

Sursa: Cristi Serban

Dar unde a dispărut? Dumnezeu a existat mii de ani și dintr-o dată a dispărut? Să-L fi ,,preschimbat” ateii, numindu-l ,,natura”?

Am întrebat odată niște copii de clasa a patra:

-Copii, ce este natura?

O fetiță din prima bancă a ridicat mâna și a zis:

-Natura este tot ce ne înconjoară.

-Bine, haideți să vedem atunci ce ne înconjoară!

Prin natură înțelegem soarele, luna, planetele, stelele, aerul, pământul și tot ce este pe acesta, apa și totul din ea. Dar spuneți-mi: soarele, luna, plantele… sunt însuflețite?

Copiii au răspuns:

-Nu, deoarece sunt obiecte.

-Dar conștiință au?

-Sigur că nu.

-În cadrul acestei naturi, am mai zis eu, intră și omul, animalele, păsările; ele sunt însuflețite?

-Da.

-Cine din natura care ne înconjoară are rațiune creativă?

-Omul.

-Așa e. Haideți să mai spunem încă o dată că soarele, luna, pământul și apa sunt neânsuflețite și nu au conștiință. Un avion și o pasăre în zbor seamănă între ele?

-Da, deoarece atunci când oamenii au creat avioanele s-au gândit la păsări.

-Spuneți-mi, copii, o pasăre poate fi omorâtă și disecată, la fel cum și avionul poate fi doborât și demontat; dar ce este mai ușor să refaci: o pasăre sau un avion?… Sigur, toți ne dăm seama că un avion, fiindcă nimeni nu a reușit vreodată să facă o pasăre. Cine a construit avionul?

-Omul.

-Dar pasărea?

-Natura, au răspuns copiii în cor.

-Bine, am spus eu, dar din natura înconjurătoare cine are rațiune creativă?

-Omul.

-Și poate omul să facă pasăre?

-Nu.

-Atunci cum credeți că natura inconștientă a putut face o pasăre vie? Am spus mai devreme că omul este o parte a naturii. Din ceea ce spuneți voi acum reiese că a fost creat de natura neânsuflețită și irațională sau că s-a alcătuit singur. A luat de undeva mâinile, picioarele, capul…interesant; sau poate că soarele, luna, plantele, aerul, apa s-au înțeles să facă o pasăre?

Cine este deci creatorul păsării?

Jumătate de clasă a răspuns:

-Dumnezeu!

Iar cealaltă jumătate:

-Natura!

-Dacă toate cele ce ne înconjoară au fost create de natura înseamnă că ele nu au existat dintotdeauna, ci doar după ce au fost create. Și dacă natura nu a existat dintotdeauna și a fost creată, atunci cum ar fi putut să se creeze pe sine? Ar trebui să ne mai întrebăm oare cine a făcut toate cele din natură cu atâta înțelepciune?

Rațiunea umană nu poate face asta, ci doar o Rațiune Supremă. Această Rațiune Supremă este Dumnezeu. Dumnezeu nu este un moș cu barbă, care zboară dincolo de nori. Dumnezeu este duh și nu a fost văzut vreodată, dar El Se descoperă în diferite moduri oamenilor. În viața noastră sunt multe lucruri pe care nu le putem vedea, nici mirosi; și totuși știm că există. Astfel, nu vedem mintea, dragostea, undele, radio. Ca să înțelegem ce este dragostea trebuie să iubim, ca să ,,vedem” undele radio trebuie să avem un apărat special. Tot așa este și în viața spirituală: când omul își îndreaptă privirea spre Dumnezeu, potrivindu-și ,,aparatul său” – sufletul –atunci Îl poate ,,vedea”. Îl poate cunoaște, primind multe dovezi despre existența Lui.

sursa: Cristian Stavriu