Según cuenta El Confidencial Digital, la Delegación del Gobierno en Madrid, dirigida por Amparo Valcarce, ha contactado con la Policía Nacional para ordenar la expulsión de rumanos gitanos que hayan cometido delitos en la capital desde su llegada a España.

Especialmente grave es la situación del poblado “El Gallinero, donde residen buena parte de estos gitanos. De este modo, la Delegación del Gobierno ha dado prioridad a la expulsión de los que tienen denuncias y que residen en este emplazamiento donde viven 300 familias de gitanos rumanos.

“Los rumanos que habitan en El Gallinero son los más conflictivos, y han estado implicados en delitos como tráficos de drogas, robo con agresión o prostitución”, afirman autoridades de la Policía. Además, añaden que “las instrucciones nos han llegado después de las primeras expulsiones de rumanos en Francia. La nueva Ley de Extranjería entró en vigor hace seis meses y jamás habíamos recibido instrucciones tan específicas”.

Por su parte, El Mundo corrobora esta versión sobre la expulsión de gitanos rumanos en Madrid. Una abogada que trabaja con este colectivo afirma que “España también está deportando a gitanos rumanos como en Francia. Y se hace, igual que allí, con móvil racial, enmascarándolo con supuestos delitos. En realidad, quieren acabar con poblados chabolistas como el Gallinero”.

De este modo, la letrado Patricia Fernández dijo que al menos existen 30 expedientes de expulsiones abiertos para gitanos que residen en este poblado chabolista.

LIBERTAD DIGITAL

“Ο ΒΑΡΑΒΒΑΣ” from NAMA wvc on Vimeo.

Omul trebuie sa aiba un motiv sa planga. Daca nu plange de greutati sau de bucurie, dar plange, este considerat a fi bun de internat. Nu mai ai nevoie de explicatii cand stii ca cineva plange pentru ca locuinta i-a luat foc, ca cineva drag i-a murit sau de bucurie ca cel iubit are parte de impliniri. Dar ca sa plangi pacatele, e de neinteles. Si ramane de neinteles pentru cel care nu a simtit niciodata ca instrainarea de Dumnezeu nu este adevarata viata.

Impartasim cu usurinta starea celui ce plange din cauza banilor, a carierei, a privilegiilor si a celor asemenea acestora. Si ne este usor, pentru ca plansul din astfel de situatii este cel al nefericirii, tristetii, neajunsurilor prin care si noi am trecut poate sub alte chipuri.

Dar cel care isi plange pacatele, iti ramane strain. Plansul sau e de neinteles. Plange zambind. Nu suspina. Iti pare ca e un plans comandat, unul care a fost cerut sa sensibilizeze oamenii si care trebuie remunerat. Si nu-l poti intelege pe acest om si nici plansul sau pentru ca te gandesti la lucruri trecatoare si nu vesnic vii. Iti pare ca e un plans fara rost, pentru ca te afli pe un teritoriu neumblat.

Plansul pacatelor e mai mult decat o secretie glandulara. Este “altceva”. Este marturia impartasirii de Viata. In acest sens, Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca precum plansul nou-nascutului la iesirea din pantecele mamei sale arata ca este viu – caci daca nu plange se spune ca nu e viu, asemeni, viu duhovniceste este cel ce plange atunci cand renaste duhovniceste.

Este trist ca oamenii nu vad ceea ce este mai important in viata: plansul pacatelor. Totul este directionat impotriva plansului. Pana si religia este perceputa ca un calmant, ca ceva care nu trebuie sa mai lase loc plansului, pe motiv ca Dumnezeu ne vrea veseli si nu tristi. E adevarat ca in Imparatia Cerurilor nu intram tristi, dar plansul pacatelor nu este plansul pe care il intalnim la tot pasul. Plansul pacatelor este un plans curat, unul al intalnirii cu Dumnezeu in stare de adanca induiosare. Sa nu va ramana necunoscut, aduce numai mangaiere.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Putini dintre noi mai stim ca este obligatoriu sa tinem seama de inclinatiile copilului. Desi se intampla ca un copil sa aiba o inclinatie innascuta pentru pictura de exemplu, noi il obligam sa studieze intens matematica. Ajungem sa-i cerem copilului sa dezvolte ceea ce nu i-a fost dat. Uneori acest lucru are la baza neimplinirea unui vis al parintilor, in sensul ca daca ei nu au reusit sa devina de exemplu programatori, atunci e musai sa devina fiul lor. El trebuie sa compenseze lipsa realizarii lor. Alteori, parintii stiind ca doar anumite profesii vor fi cautate si bine platite in viitor, vor incerca sa faca din copilul lor “un produs” pentru viitor.

Parintii se cred dumnezei. Pierd din vedere ca un dar il ai sau nu. In zadar vor incerca sa faca din copilul lor un muzician, daca el este lipsit de aceasta inclinatie. Asa ca parintele nu este nascator de daruri, ci doar un impreuna lucrator cu Dumnezeu, ca darurile pe care le-au primit copiii lor sa rodeasca.

Lucrul cel mai rau pe care il putem face in fata lui Dumnezeu este de a-I lua locul: incercam sa punem in copil alte inclinatii decat cele sadite de Dumnezeu. Iar aceasta este calea cea mai sigura in avea lipsuri de toate felurile.

Este adevarat ca in viata intalnim si exceptii, copilul sa fie inzestrat cu daruri pe care le intalnim si la parinti, si astfel, daca ei sunt medici, sa poata fi si copilul lor medic. Dar de cele mai multe ori, parintele daca a urcat intr-o profesie, e bine sa stie ca a tras cu el si scara, in sensul ca daca propriul copil nu a primit darul, nu are cum sa urce in profesia lor.

Se intampla ca un copil care a mers doar in directia indicata de parinti, sa aiba un soi de revolta impotriva lui Dumnezeu, ca Unul ce nu doreste sa-i ofere ajutorul in a se dezvolta. Si se poate intampla acest lucru, daca nu se are in vedere constiinta darului pe care il primim de la Dumnezeu.

Dar sunt si parinti care au ca preocupare “portitele”, ca fiul sau fiica lor sa se realizeze. Acestia nu-i mai spun copilului “acesta este drumul pe care trebuie sa-l parcurgi”, ci ii ofera pur si simplu “cheia” cu care va reusi sa deschida multe usi in viata. Acestia impartasesc o stranie iluzie: anume ca timpul il va ajuta pe copil sa aiba cele mai bune rezultate. Dar acestia uita ca timpul singur este neputincios, in cazul in care copiii nu sunt inzestrati cu darurile necesare pozitiei pe care o ocupa.

Sunt doar cateva randuri prin care incerc sa-l fac pe parinte sa iasa din amagirea in care se afla de multe ori – “copilul meu este bun pentru asta”, fara a avea confirmarea unui specialist in acest sens.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Una dintre problemele cu care ne confruntam este purtarea urata a copiilor: nu au respect, sunt indiferenti, vorbesc urat, nu se supun etc. Sunt de vina copiii, e de vina mediul, suntem noi de vina?

Pr. V. Thermos: Uitati, aici este necesar sa tragem linia despartitoare intre om si faptele sale, ceea ce ar trebui sa facem mereu si in viata duhovniceasca. Faptul ca spunem ca acest copil are in ultima vreme un comportament urat este o realitate, nu o putem ignora. Problema e sa nu trecem mai departe si sa spunem ca acest copil care se poarta urat e pierdut, ca nu mai e copilul pe care il stiam, ca este un copil rau. Aceasta creeaza de regula problemele, deoarece, punand un anumit calificativ unui copil, acest lucru poate sa-l insingureze, iar schimbarea calificativului se face foarte greu, si starea lui provizorie poate deveni definitiva.

Parintii Bisericii sunt iubitori de semeni si, deosebind lucrurile, au spus ca in realitate nu exista oameni rai. Exista oameni care lucreaza cele rele si urate intr-un anumit moment sau constant, pe parcursul intregii lor vieti. Urmatoarea fraza este dintr-un text patristic: si cel ce se poarta in cel mai rau fel, dar doreste viata desavarsita, prin viata cea mai urata o cere in adanc pe cea deplina, viata adevarata, pe care nu stie unde sa o caute. O cauta in felul acesta stricat, in mijlocul pacatelor cauta viata adevarata, cauta sa intalneasca chipul lui Iisus. Este un adevar teologic care cred ca are o mare insemnatate pentru viata familiei, deoarece deseori o fapta rea, o purtare urata, este o incercare de comunicare. Si ajungem acum exact la ceea ce cunostintele si cercetarile stiintifice ne confirma. Cercetarile arata ca intr-o mare masura copiii care se poarta urat – si nu mai repetam exemplele – sunt copii care se simt neglijati. Simt ca nu primesc destula dragoste, destul interes, atentie, si, cel putin la inceput, purtarea urata este o incercare de a comunica, o incercare de a atrage atentia parintelui, asa incat acesta sa se preocupe de el si sa vada ce i se intampla. Desigur, in timp, acest comportament inceteaza de a fi o incercare de comunicare si ia alte forme, de exemplu, de a arata furia copilului fata de parinti sau fata de frati. Sau de a-si pedepsi parintii sau fratii pentru ca se simte neglijat.

De multe ori noi avem impresia ca ne tratam copiii in mod egal, dar in practica se vede ca asta nu functioneaza mereu, nu se conformeaza intentiilor noastre. Noi putem fi absolut siguri ca ii tratam pe copii in mod egal, dar in realitate unul sa se simta neglijat. Este o diferenta intre realitatea obiectiva si cum simte un copil.

In practica, am vazut copii care au oarecare dreptate in ceea ce simt, nefiind pe deplin numai imaginatia lor ca sunt neglijati. Chiar si atunci cand parintii se jura ca ii trateaza pe copii in mod egal si ca nu il lipsesc pe nici unul de grija lor.

De multe ori se recunoaste, ca sa iau partea parintilor, ca se neglijeaza un copil, dar ca exista un motiv, de exemplu, un alt copil e bolnav sau are oarecare probleme mari, si astfel parintii sunt nevoiti sa-si dea mai mult interes cu acel copil. Iar celalalt, implicit, se va simti neglijat. Credeti ca, daca ii explicam copilului situatia, va intelege? Sau trebuie, oricum, sa-i oferim timpul alocat lui si preocuparea fata de el in mod egal cu a copilului bolnav?

Intr-adevar, ceea ce spuneti constituie o problema familiala serioasa, iar cand auzim de copii care intampina probleme grave de sanatate, ramanand mult timp in spital, sau care fac tratamente indelungate, suntem indurerati cu totii si ne gandim cat sufera acestia. Faptul ca noi, ca straini, ca spectatori, ne gandim in mod automat la copilul aflat in suferinta, si nu si la ceilalti, este foarte potrivit pentru a intelege cum reactioneaza si parintii. Omul este atras automat de acest fel de a reactiona, de a se ingriji de cel care sufera. Va pot spune ca foarte des copiii care raman acasa – cand mama se duce la spital la celalalt sau in cazul in care unul este acasa bolnav si are parte de mai multa atentie din partea parintilor -, ceilalti frati adica, se simt mult mai nefericiti decat cel bolnav exact pentru acest motiv, pentru ca sunt neglijati. Ce sa faci daca timpul parintilor este limitat, daca nu este infinit, iar cel bolnav are nevoie de mult timp?!

Uneori parintii nu doar ca ofera mai mult timp celui bolnav, dar cer si participarea celorlalti copii. Este corect sa procedeze asa?

Uitati, cand se intampla asta, porneste de la o intentie buna, intentia de a-i obisnui sa se poarte cu dragoste, cu compatimire si cu grija fata de frati si de ceilalti copii. Are, pe langa folosul practic, si un folos pedagogic. Dupa parerea mea, nu este gresit si foloseste daca copiii nu se simt lipsiti din cauza bolii fratelui lor, daca nu se simt neglijati, daca sunt indestulati. Atunci le putem cere asta, dar cu masura, dupa putintele lor, atunci foloseste. Daca insa copiii se simt neglijati, atunci durerea se dubleaza, greutatea, la fel. Pe de o parte ne duc lipsa, pe de alta ii mai si incarcam cu responsabilitati fata de cel bolnav, sa-i ofere grija si dragoste, in timp ce ei nu primesc – dupa sentimentul lor. Drept urmare, e nevoie de mare grija, nu cred ca e imposibil de realizat, poate e chiar de dorit, cu conditia ca mai inainte sa-i fi dat fiecarui copil timp si atentia necesara. Asta nu inseamna neaparat mult timp. Ceea ce ii ajuta pe copii este sa le oferim putin timp fiecaruia. Adica sa fim prezenti doar pentru acel copil in momentul respectiv. Pentru o discutie de interes general, pentru o problema pe care o au, pentru o treaba, o joaca, ori in casa, ori afara. Dar sa fim special pentru el, pentru fiecare in parte.

Parinte Vasile, ajung 5-10 minute atunci cand un copil are nevoie? In timp ce pentru celalalt, pentru cel bolnav, este nevoie poate de mai multe ore?

Intr-adevar, poate exista o mare diferenta intre timpul alocat fiecaruia. In practica, observam ca ajunge si putin timp, daca prezenta noastra este reala, daca acest timp ii este destinat exclusiv lui. Adica sa nu fim cu ochii pe ceas, iar preocuparea sa nu fie de rutina, ca asa trebuie, deoarece si rational vorbind stim ca trebuie sa petrecem cu fiecare copil cate putin in fiecare zi. Daca legatura noastra in acel moment este reala, copilul primeste mesajul ca dragostea noastra pentru el nu s-a micsorat din cauza problemei fratelui, ca exista interes in continuare si pentru el, si ca avem disponibilitatea de a-i fi aproape in cazul in care va avea nevoie.

Daca insa cadem si ne agatam de copilul bolnav – asa cum din nefericire se intampla cu parintii de la noi cand unul din copii are probleme de sanatate -, de multe ori din cauza angoasei prezentam si noi diferite simptome si chiar ne imbolnavim. Atunci exista pericolul de a le neglija pe toate celelalte, de a ajunge in situatia dureroasa ca ceilalti copii sa ne spuna: Mai ocupati-va si de noi, avem si noi anumite nevoi! Si de multe ori ni se spune asta pe o alta limba, nu pe cea fireasca, deoarece aceasta nu a “prins”, nu a dat rezultate.

De multe ori descoperim la copiii care se simt neglijati si care se poarta urat nu numai o imagine urata despre sine, ci chiar o stare interioara care ajunge pana la deprimare. Deseori vad copii deprimati. Asta se intampla de regula la adolescenta, alteori chiar si la varsta copilariei, iar parintii nici nu inteleg ce se intampla, nici nu se ingrijesc, nici nu apeleaza la un specialist. Iar modul in care reactioneaza omul la aceasta afectiune, la durerea si greutatea psihica ce o insoteste, modul cu care se impotriveste deprimarii, ca aceasta sa nu-l inghita, il constituie de cele mai multe ori comportamentul urat. Multor tineri acest comportament urat – numit comportament delincvent sau, medical, deviant, le da o anume vitalitate, le aminteste ca traiesc, nu-i lasa sa se scufunde in melancolia interioara care-i apasa. Desigur, cand aceasta se petrece in adolescenta, este rodul simptomelor ce au inceput cu mult mai devreme, care nu au fost depistate si s-au inmultit, adaugandu-se unul celuilalt.

Exista situatia in care noi, parintii, nu reusim sa formulam reguli si norme in care sa functioneze familia, din care cauza se instaureaza in viata familiei dezordinea. Asta se poate intampla din cauza ca nu ne-am gandit la asta niciodata, in familia din care provenim nu s-a auzit de asa ceva. Se poate intampla si daca in familia noastra s-a cazut in cealalta extrema, iar noi, copii fiind, am fost fortati sa ne supunem unor reguli exagerate, iar acum, ca parinti, nu putem pune deloc norme si limitari. Asa incat copiii nu gasesc nici o limita in privinta oricarei dorinte sau a vreunei abateri, si viata familiei se mentine in haos. Nu exista nimic care sa canalizeze coerent puterile copiilor, actiunile lor, si ajung sa se poarte urat nu din rea intentie, ci pentru ca traiesc fara nici o lege, fara un rost al vietii lor si al familiei. Si stim bine ca acolo unde nu exista lege exista anarhie, iar acolo unde este exces de lege este dictatura. Combinarea legii cu libertatea este singura varianta in care se poate trai atat in familie, cat si in societate.

Deci, daca am adus in discutie cauzele pentru care nu suntem capabili sa punem reguli si limite, sa ne referim si la situatia opusa. De multe ori asta se poate baza pe vinovatia pe care o simtim fata de copii. De exemplu, deoarece se intampla sa lipsim foarte mult timp de acasa fiind la serviciu, ori multe ore pe zi, ori multe zile pe an, si, din cauza vinovatiei, incercam, pe langa darurile pe care le facem, sa depasim si uneori sa desfiintam regulile familiei, crezand ca astfel stergem sau inlocuim durerea despartirii. Consideram ca regulile si limitele ii vor traumatiza pe copii. Astfel insa copilul nu este ajutat in comportamentul sau. Se poarta „cum ii vine”, nu are o norma interioara, respecta norme exterioare, definite de gruparea la care adera sau pe cele pe care le vede la televizor, dar care nu se potrivesc cu ceea ce dorim noi de la familie si asa incepe purtarea cea rea. Asta este o cauza, si daca acest fapt se intampla ar trebui sa ne cercetam bine pe noi insine ca sa ne vedem vinovatiile, iar daca sunt fundamentate sa intelegem ca, lipsind mult de langa copii, nu vom putea acoperi golul asa, ci printr-o relatie personala in timpul pe care il avem la dispozitie, atat cat putem sa fim alaturi de ei.

Exista si cealalta situatie, in care parintii instituie reguli si limite, dar ei nu sunt in stare sa le respecte in fata altora, din afara, sau chiar in fata copiilor lor. Adica, in familie trebuie sa fie acceptate limite, dar chiar parintii sa fie cei ce le incalca. Este cazul in care parintele cere copiilor respectarea unor reguli pe care ei le incalca la serviciu, iar familia cunoaste asta. Minte la serviciu, face tot felul de combinatii, furturi, arata ca acolo nu respecta legea. Iar copilul invata incet-incet ca legile nu sunt ceva important – si nu ma refer la legile statului, ci la cele morale, la legea interioara pe care o avem fiecare dintre noi, a constiintei – si incepe si el sa le incalce atunci cand poate.

Asta se poate petrece chiar in familie. Adica parintii au pretentia ca sa-i respecte copiii, sa nu le vorbeasca urat, dar ei le vorbesc copiilor urat, ii injura etc. Sau cer sa nu fie intrerupti de copii cand vorbesc, dar ei ii intrerup. In aceasta situatie avem de-a face cu o inconsecventa care submineaza importanta legii in ochii copiilor. Si cata vreme copilul este mic si asculta de frica, de teama pedepsei, purtarea urata nu se arata. Dar, crescand, incet-incet, cand simte ca si puterile sale cresc, se poate purta urat, cu obraznicie, cu nesupunere, cu lipsa de respect, cu impotrivire, si sa se manifeste diferit de copilul cu care ne obisnuiseram.

Asa ca propunerea mea e sa incercam sa intelegem intai de ce se petrec aceste fapte, si apoi sa facem schimbarile necesare, pentru noi sau pentru copiii nostri, prin fapte, cuvinte, situatii etc.

Interviu cu parintele Vasile Thermos

sursa: crestinortodox.ro