* Orice actiune inainte careia sau dupa care nu poti spune o rugaciune e mai bine sa nu o faci.

* Tot războiul se duce pentru smerenie.

* Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.

* Când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

* Spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

* Sufletele celor mandri sufera de-a pururea din partea demonilor (cuvant primit de la Hristos Insusi).

* Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.

* Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

* Domnul a aratat mare mila fata de mine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa – si gaseasca odihna in Dumnezeu. Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul.

* Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.

* O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas­tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.

* Noroade ale pamantului, cad in genunchi inaintea voastra si va rog cu lacrimi: “Veniti la Hristos”.

* Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

* Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

* Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” – “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.

* Păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

* Multe osteneli si multe lacrimi trebuie pentru a pastra duhul smerit al lui Hristos, dar fara el lumina vietii se stinge si sufletul moare.

* Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului; Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa; Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea; Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.

* Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi.

* Omul mandru sau se teme de demoni, sau se aseamana lor. Dar nu trebuie sa ne temem de demoni, ci de mandrie si trufie, caci ele ne fac sa pierdem harul. Cel ce vorbeste cu demonii isi intineaza mintea, in vreme ce mintea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.

* Desi e bland, totusi, Domnul lasa sufletul sa flamanzeasca din pricina mandriei lui si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia.

* Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

* Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.

* Rugati-va pentru oameni. Aveti mila de poporul lui Dumnezeu… Sigur, este un lucru anevoios. A te ruga pentru oameni e tot una cu a-ti varsa sangele… dar trebuie sa te rogi.

* Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră.

* Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.

* Chinuitor lucru este a recunoaste mandria in noi insine, dar Domnul lasa pe cel mandru sa se zbata chinuindu-se in neputinta sa pana ce se smereste.

* Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv.

* Dumnezeu – o iubire de care nu te poti satura.

* Fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

* Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta.

* Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă: „Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

* Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele“.

* Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.

* Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.

* Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

* Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.

* Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.

* Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

sursa: Război întru cuvânt

Deseori omul ia o atitudine de parcă ar fi în afara sinelui său, în afara relității sale.

Îi este teamă să pătrundă în lăuntrul său, îi este teamă să-și vadă sinele, îi este teamă să fie el însuși. Are un duh străin de sine.

Nu acceptă că greșește, nu acceptă că poate avea defecte, că poate avea slăbiciuni, că tebuie să se vindece, că Dumnezeu poate să-l vindece.

Nu se gândește să ceară ajutor și să facă și el strădaniile necesare.

Vrea doar să facă voia lui pentru a-și satisface sinele propriu.

Nu știu dacă cineva și-a văzut cu adevărat sinele și vrea să rămână în tovărășia acestuia?1 Ne este teamă. Ne este teamă să vedem rănile noastre, să vedem defectele noastre. Nu le vom putea suporta, pentru că acestea ne umilesc, acestea ne smeresc.

Celui care are dispoziția de a se smeri, de a se umili, de a merge mai jos decât îl duc neputințele lui, aceluia nu-i este teamă să vadă cine este sinele său.

Sfînta Isidora era ea însăși. De aceea își putea privi sinele fără să o deranjeze. Nimic nu o putea atinge, nimic nu o rănea. Toate erau pentru ea mărgăritare, diamante și cununi.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu

De ce ne referim cu insistență la sfânta Isidora?

Cum să acoperim golul dintre mentalitatea adevărată creștină și mentalitatea noastră?

Cât de diferit gândim noi! După cum spune apostolul Pavel: ,,Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în el, ci să și pătimiți pentru El!”

Adică, este o binecuvântare a lui Dumnezeu, este un dar al lui Dumnezeu să pătimim pentru Hristos, să fim nedreptățiți, nesocotiți, batjocoriți, vorbiți de rău, calomniați.

Pe acestea le-a trăit Însuși Hristos, deși putea să le evite pe toate. Nu a evitat nimic.

Cât de diferită este mentalitatea pe care o avem noi!

Noi nu avem deloc în noi duhul creștin.

Pentru noi a fi creștin înseamnă un mod de a petrece bine, de a merge totul bine, de a nu avea greutăți, de a fi cinstiți de semenii, de a nu fi nedreptățiți, de a fi respectați. Aceasta este mentalitatea noastră, deși nu vedem aceasta nici la Hristos, nici la cei care L-au urmat pe El; mucenici, sfinți mai vechi sau mai noi.

Nu numai că nu vedem lucrurile cum le vedeau sfinții, ba chiar suntem convinși că just este contrariul faptelor săvârșite de ei. Nu numai că nu ne bucurăm să fim nesocotiți și nedreptățiți, ba chiar facem sacrificii pentru ca ceilalți să aibă respect față de noi, să țină seama de noi.

Cum vom umple acest gol care există între mentalitatea adevărată creștină și mentalitatea noastră cotidiană?

Ne întrebăm de ce nu avem bucuria făgăduită de Hristos, de ce nu avem pacea pe care a făgăduit-o Hristos?

Cum să le avem când noi căutăm totdeauna în altă parte? Grija noastră este să făptuim lucrurile după voia noastră.

Este greu să găsești în ziua de astăzi un creștin care să se lase în mâinile lui Dumnezeu și să se încredințeze cu totul lui.

Fiecare vrea să-și conducă viața după mintea lui, după judecata lui și după voia lui. Acesta este motivul pentru care acceptăm să fim creștini, învățăm câteva lucruri, credem în ele pentru ca acestea să ne ajute să ne simțim orecum bine, dar nu acceptăm să-i imităm pe sfinți, pe mucenici, pe cuvioși. Nu acceptm, nu vrem. Nu că nu putem, nu vrem!

Cum o vom scoate la capăt?

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu

Cum se poate păstra curat un creștin mai puțin sporit duhovnicește, care își câștigă existența lucrând în lume și venind în contact și cu oamenii păcătoși?

-el trebuie să participe regulat la Sfânta Liturghie

-să se smerească

-să spovedească de câte ori este nevoie

-să se roage

-să postească

-să facă milostenie

-să se străduiască să vadă pe toți oamenii mai buni decât el

-și să ceară binecuvântarea și rugăciunile preoților

Astfel Dumnezeu, care știe mai dinainte ispitele pe care le pregătesc diavolii și slujitorii lor oamenii păcătoși, îl va întări și îi va da putere prin harul Duhului Sfânt ca să fie biruitor asupra lumii, asupra diavolilor și a păcatelor și să sfințească locul unde lucrează și trăiește.

În cazurile păcatelor și a smintelilor mari trebuie să-și caute alt loc de muncă, pentru că nu are creșterea duhovnicească pentru a primi harul dumnezeiesc și astfel să iasă biruitor asupra păcatelor.

Căile pătrunderii ispitelor

Calea pătrunderii ispitei o reprezintă, așadar, un gând, o imagine, o senzație, o halucinație, o fantezie, o amintire. Acestea urmează două circuite: fie din exterior spre interior, adică de la ispitele lumii, spre suflet, prin mijlocirea simțurilor, a căror tentacule sunt larg și irațional deschise spre plăcere, fie din interior spre exterior, prin închipuiri și amintiri, spre fapta sensibilă.

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX

VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

sursa: Cristian Stavriu

O informaţie care mi-a ajuns cu oarecare întîrziere, dar care s-ar cuveni să facă măcar înconjurul ţării noastre: echipa României a obţinut locul 2 în lume şi locul 1 în Europa la ediţia 2010 (a IV-a) a Olimpiadei Internaţionale de Astronomie şi Astrofizică desfăşurată, în perioada 12-20 septembrie, la Beijing.

Iată-i pe laureaţii noştri: Miruna Oprescu, Constanţa -medalie de aur; Kruk Şandor, Baia Mare – medalie de aur; Roxana Pop, Bucuresti -medalie de argint; Ana -Maria Constantin; Bucuresti -medalie de bronz; Vlad Mărgărint, Bîrlad -medalie de bronz.

Asta în condiţiile în care Astronomia nu se studiază în şcoala românească, iar elevii sînt nevoiţi să-şi procure informaţiile de pe internet şi din cărţi cumpărate din străinătate.

sursa: Claudiu Târziu