“Ο ΒΑΡΑΒΒΑΣ” from NAMA wvc on Vimeo.

Omul trebuie sa aiba un motiv sa planga. Daca nu plange de greutati sau de bucurie, dar plange, este considerat a fi bun de internat. Nu mai ai nevoie de explicatii cand stii ca cineva plange pentru ca locuinta i-a luat foc, ca cineva drag i-a murit sau de bucurie ca cel iubit are parte de impliniri. Dar ca sa plangi pacatele, e de neinteles. Si ramane de neinteles pentru cel care nu a simtit niciodata ca instrainarea de Dumnezeu nu este adevarata viata.

Impartasim cu usurinta starea celui ce plange din cauza banilor, a carierei, a privilegiilor si a celor asemenea acestora. Si ne este usor, pentru ca plansul din astfel de situatii este cel al nefericirii, tristetii, neajunsurilor prin care si noi am trecut poate sub alte chipuri.

Dar cel care isi plange pacatele, iti ramane strain. Plansul sau e de neinteles. Plange zambind. Nu suspina. Iti pare ca e un plans comandat, unul care a fost cerut sa sensibilizeze oamenii si care trebuie remunerat. Si nu-l poti intelege pe acest om si nici plansul sau pentru ca te gandesti la lucruri trecatoare si nu vesnic vii. Iti pare ca e un plans fara rost, pentru ca te afli pe un teritoriu neumblat.

Plansul pacatelor e mai mult decat o secretie glandulara. Este “altceva”. Este marturia impartasirii de Viata. In acest sens, Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca precum plansul nou-nascutului la iesirea din pantecele mamei sale arata ca este viu – caci daca nu plange se spune ca nu e viu, asemeni, viu duhovniceste este cel ce plange atunci cand renaste duhovniceste.

Este trist ca oamenii nu vad ceea ce este mai important in viata: plansul pacatelor. Totul este directionat impotriva plansului. Pana si religia este perceputa ca un calmant, ca ceva care nu trebuie sa mai lase loc plansului, pe motiv ca Dumnezeu ne vrea veseli si nu tristi. E adevarat ca in Imparatia Cerurilor nu intram tristi, dar plansul pacatelor nu este plansul pe care il intalnim la tot pasul. Plansul pacatelor este un plans curat, unul al intalnirii cu Dumnezeu in stare de adanca induiosare. Sa nu va ramana necunoscut, aduce numai mangaiere.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Putini dintre noi mai stim ca este obligatoriu sa tinem seama de inclinatiile copilului. Desi se intampla ca un copil sa aiba o inclinatie innascuta pentru pictura de exemplu, noi il obligam sa studieze intens matematica. Ajungem sa-i cerem copilului sa dezvolte ceea ce nu i-a fost dat. Uneori acest lucru are la baza neimplinirea unui vis al parintilor, in sensul ca daca ei nu au reusit sa devina de exemplu programatori, atunci e musai sa devina fiul lor. El trebuie sa compenseze lipsa realizarii lor. Alteori, parintii stiind ca doar anumite profesii vor fi cautate si bine platite in viitor, vor incerca sa faca din copilul lor “un produs” pentru viitor.

Parintii se cred dumnezei. Pierd din vedere ca un dar il ai sau nu. In zadar vor incerca sa faca din copilul lor un muzician, daca el este lipsit de aceasta inclinatie. Asa ca parintele nu este nascator de daruri, ci doar un impreuna lucrator cu Dumnezeu, ca darurile pe care le-au primit copiii lor sa rodeasca.

Lucrul cel mai rau pe care il putem face in fata lui Dumnezeu este de a-I lua locul: incercam sa punem in copil alte inclinatii decat cele sadite de Dumnezeu. Iar aceasta este calea cea mai sigura in avea lipsuri de toate felurile.

Este adevarat ca in viata intalnim si exceptii, copilul sa fie inzestrat cu daruri pe care le intalnim si la parinti, si astfel, daca ei sunt medici, sa poata fi si copilul lor medic. Dar de cele mai multe ori, parintele daca a urcat intr-o profesie, e bine sa stie ca a tras cu el si scara, in sensul ca daca propriul copil nu a primit darul, nu are cum sa urce in profesia lor.

Se intampla ca un copil care a mers doar in directia indicata de parinti, sa aiba un soi de revolta impotriva lui Dumnezeu, ca Unul ce nu doreste sa-i ofere ajutorul in a se dezvolta. Si se poate intampla acest lucru, daca nu se are in vedere constiinta darului pe care il primim de la Dumnezeu.

Dar sunt si parinti care au ca preocupare “portitele”, ca fiul sau fiica lor sa se realizeze. Acestia nu-i mai spun copilului “acesta este drumul pe care trebuie sa-l parcurgi”, ci ii ofera pur si simplu “cheia” cu care va reusi sa deschida multe usi in viata. Acestia impartasesc o stranie iluzie: anume ca timpul il va ajuta pe copil sa aiba cele mai bune rezultate. Dar acestia uita ca timpul singur este neputincios, in cazul in care copiii nu sunt inzestrati cu darurile necesare pozitiei pe care o ocupa.

Sunt doar cateva randuri prin care incerc sa-l fac pe parinte sa iasa din amagirea in care se afla de multe ori – “copilul meu este bun pentru asta”, fara a avea confirmarea unui specialist in acest sens.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Una dintre problemele cu care ne confruntam este purtarea urata a copiilor: nu au respect, sunt indiferenti, vorbesc urat, nu se supun etc. Sunt de vina copiii, e de vina mediul, suntem noi de vina?

Pr. V. Thermos: Uitati, aici este necesar sa tragem linia despartitoare intre om si faptele sale, ceea ce ar trebui sa facem mereu si in viata duhovniceasca. Faptul ca spunem ca acest copil are in ultima vreme un comportament urat este o realitate, nu o putem ignora. Problema e sa nu trecem mai departe si sa spunem ca acest copil care se poarta urat e pierdut, ca nu mai e copilul pe care il stiam, ca este un copil rau. Aceasta creeaza de regula problemele, deoarece, punand un anumit calificativ unui copil, acest lucru poate sa-l insingureze, iar schimbarea calificativului se face foarte greu, si starea lui provizorie poate deveni definitiva.

Parintii Bisericii sunt iubitori de semeni si, deosebind lucrurile, au spus ca in realitate nu exista oameni rai. Exista oameni care lucreaza cele rele si urate intr-un anumit moment sau constant, pe parcursul intregii lor vieti. Urmatoarea fraza este dintr-un text patristic: si cel ce se poarta in cel mai rau fel, dar doreste viata desavarsita, prin viata cea mai urata o cere in adanc pe cea deplina, viata adevarata, pe care nu stie unde sa o caute. O cauta in felul acesta stricat, in mijlocul pacatelor cauta viata adevarata, cauta sa intalneasca chipul lui Iisus. Este un adevar teologic care cred ca are o mare insemnatate pentru viata familiei, deoarece deseori o fapta rea, o purtare urata, este o incercare de comunicare. Si ajungem acum exact la ceea ce cunostintele si cercetarile stiintifice ne confirma. Cercetarile arata ca intr-o mare masura copiii care se poarta urat – si nu mai repetam exemplele – sunt copii care se simt neglijati. Simt ca nu primesc destula dragoste, destul interes, atentie, si, cel putin la inceput, purtarea urata este o incercare de a comunica, o incercare de a atrage atentia parintelui, asa incat acesta sa se preocupe de el si sa vada ce i se intampla. Desigur, in timp, acest comportament inceteaza de a fi o incercare de comunicare si ia alte forme, de exemplu, de a arata furia copilului fata de parinti sau fata de frati. Sau de a-si pedepsi parintii sau fratii pentru ca se simte neglijat.

De multe ori noi avem impresia ca ne tratam copiii in mod egal, dar in practica se vede ca asta nu functioneaza mereu, nu se conformeaza intentiilor noastre. Noi putem fi absolut siguri ca ii tratam pe copii in mod egal, dar in realitate unul sa se simta neglijat. Este o diferenta intre realitatea obiectiva si cum simte un copil.

In practica, am vazut copii care au oarecare dreptate in ceea ce simt, nefiind pe deplin numai imaginatia lor ca sunt neglijati. Chiar si atunci cand parintii se jura ca ii trateaza pe copii in mod egal si ca nu il lipsesc pe nici unul de grija lor.

De multe ori se recunoaste, ca sa iau partea parintilor, ca se neglijeaza un copil, dar ca exista un motiv, de exemplu, un alt copil e bolnav sau are oarecare probleme mari, si astfel parintii sunt nevoiti sa-si dea mai mult interes cu acel copil. Iar celalalt, implicit, se va simti neglijat. Credeti ca, daca ii explicam copilului situatia, va intelege? Sau trebuie, oricum, sa-i oferim timpul alocat lui si preocuparea fata de el in mod egal cu a copilului bolnav?

Intr-adevar, ceea ce spuneti constituie o problema familiala serioasa, iar cand auzim de copii care intampina probleme grave de sanatate, ramanand mult timp in spital, sau care fac tratamente indelungate, suntem indurerati cu totii si ne gandim cat sufera acestia. Faptul ca noi, ca straini, ca spectatori, ne gandim in mod automat la copilul aflat in suferinta, si nu si la ceilalti, este foarte potrivit pentru a intelege cum reactioneaza si parintii. Omul este atras automat de acest fel de a reactiona, de a se ingriji de cel care sufera. Va pot spune ca foarte des copiii care raman acasa – cand mama se duce la spital la celalalt sau in cazul in care unul este acasa bolnav si are parte de mai multa atentie din partea parintilor -, ceilalti frati adica, se simt mult mai nefericiti decat cel bolnav exact pentru acest motiv, pentru ca sunt neglijati. Ce sa faci daca timpul parintilor este limitat, daca nu este infinit, iar cel bolnav are nevoie de mult timp?!

Uneori parintii nu doar ca ofera mai mult timp celui bolnav, dar cer si participarea celorlalti copii. Este corect sa procedeze asa?

Uitati, cand se intampla asta, porneste de la o intentie buna, intentia de a-i obisnui sa se poarte cu dragoste, cu compatimire si cu grija fata de frati si de ceilalti copii. Are, pe langa folosul practic, si un folos pedagogic. Dupa parerea mea, nu este gresit si foloseste daca copiii nu se simt lipsiti din cauza bolii fratelui lor, daca nu se simt neglijati, daca sunt indestulati. Atunci le putem cere asta, dar cu masura, dupa putintele lor, atunci foloseste. Daca insa copiii se simt neglijati, atunci durerea se dubleaza, greutatea, la fel. Pe de o parte ne duc lipsa, pe de alta ii mai si incarcam cu responsabilitati fata de cel bolnav, sa-i ofere grija si dragoste, in timp ce ei nu primesc – dupa sentimentul lor. Drept urmare, e nevoie de mare grija, nu cred ca e imposibil de realizat, poate e chiar de dorit, cu conditia ca mai inainte sa-i fi dat fiecarui copil timp si atentia necesara. Asta nu inseamna neaparat mult timp. Ceea ce ii ajuta pe copii este sa le oferim putin timp fiecaruia. Adica sa fim prezenti doar pentru acel copil in momentul respectiv. Pentru o discutie de interes general, pentru o problema pe care o au, pentru o treaba, o joaca, ori in casa, ori afara. Dar sa fim special pentru el, pentru fiecare in parte.

Parinte Vasile, ajung 5-10 minute atunci cand un copil are nevoie? In timp ce pentru celalalt, pentru cel bolnav, este nevoie poate de mai multe ore?

Intr-adevar, poate exista o mare diferenta intre timpul alocat fiecaruia. In practica, observam ca ajunge si putin timp, daca prezenta noastra este reala, daca acest timp ii este destinat exclusiv lui. Adica sa nu fim cu ochii pe ceas, iar preocuparea sa nu fie de rutina, ca asa trebuie, deoarece si rational vorbind stim ca trebuie sa petrecem cu fiecare copil cate putin in fiecare zi. Daca legatura noastra in acel moment este reala, copilul primeste mesajul ca dragostea noastra pentru el nu s-a micsorat din cauza problemei fratelui, ca exista interes in continuare si pentru el, si ca avem disponibilitatea de a-i fi aproape in cazul in care va avea nevoie.

Daca insa cadem si ne agatam de copilul bolnav – asa cum din nefericire se intampla cu parintii de la noi cand unul din copii are probleme de sanatate -, de multe ori din cauza angoasei prezentam si noi diferite simptome si chiar ne imbolnavim. Atunci exista pericolul de a le neglija pe toate celelalte, de a ajunge in situatia dureroasa ca ceilalti copii sa ne spuna: Mai ocupati-va si de noi, avem si noi anumite nevoi! Si de multe ori ni se spune asta pe o alta limba, nu pe cea fireasca, deoarece aceasta nu a “prins”, nu a dat rezultate.

De multe ori descoperim la copiii care se simt neglijati si care se poarta urat nu numai o imagine urata despre sine, ci chiar o stare interioara care ajunge pana la deprimare. Deseori vad copii deprimati. Asta se intampla de regula la adolescenta, alteori chiar si la varsta copilariei, iar parintii nici nu inteleg ce se intampla, nici nu se ingrijesc, nici nu apeleaza la un specialist. Iar modul in care reactioneaza omul la aceasta afectiune, la durerea si greutatea psihica ce o insoteste, modul cu care se impotriveste deprimarii, ca aceasta sa nu-l inghita, il constituie de cele mai multe ori comportamentul urat. Multor tineri acest comportament urat – numit comportament delincvent sau, medical, deviant, le da o anume vitalitate, le aminteste ca traiesc, nu-i lasa sa se scufunde in melancolia interioara care-i apasa. Desigur, cand aceasta se petrece in adolescenta, este rodul simptomelor ce au inceput cu mult mai devreme, care nu au fost depistate si s-au inmultit, adaugandu-se unul celuilalt.

Exista situatia in care noi, parintii, nu reusim sa formulam reguli si norme in care sa functioneze familia, din care cauza se instaureaza in viata familiei dezordinea. Asta se poate intampla din cauza ca nu ne-am gandit la asta niciodata, in familia din care provenim nu s-a auzit de asa ceva. Se poate intampla si daca in familia noastra s-a cazut in cealalta extrema, iar noi, copii fiind, am fost fortati sa ne supunem unor reguli exagerate, iar acum, ca parinti, nu putem pune deloc norme si limitari. Asa incat copiii nu gasesc nici o limita in privinta oricarei dorinte sau a vreunei abateri, si viata familiei se mentine in haos. Nu exista nimic care sa canalizeze coerent puterile copiilor, actiunile lor, si ajung sa se poarte urat nu din rea intentie, ci pentru ca traiesc fara nici o lege, fara un rost al vietii lor si al familiei. Si stim bine ca acolo unde nu exista lege exista anarhie, iar acolo unde este exces de lege este dictatura. Combinarea legii cu libertatea este singura varianta in care se poate trai atat in familie, cat si in societate.

Deci, daca am adus in discutie cauzele pentru care nu suntem capabili sa punem reguli si limite, sa ne referim si la situatia opusa. De multe ori asta se poate baza pe vinovatia pe care o simtim fata de copii. De exemplu, deoarece se intampla sa lipsim foarte mult timp de acasa fiind la serviciu, ori multe ore pe zi, ori multe zile pe an, si, din cauza vinovatiei, incercam, pe langa darurile pe care le facem, sa depasim si uneori sa desfiintam regulile familiei, crezand ca astfel stergem sau inlocuim durerea despartirii. Consideram ca regulile si limitele ii vor traumatiza pe copii. Astfel insa copilul nu este ajutat in comportamentul sau. Se poarta „cum ii vine”, nu are o norma interioara, respecta norme exterioare, definite de gruparea la care adera sau pe cele pe care le vede la televizor, dar care nu se potrivesc cu ceea ce dorim noi de la familie si asa incepe purtarea cea rea. Asta este o cauza, si daca acest fapt se intampla ar trebui sa ne cercetam bine pe noi insine ca sa ne vedem vinovatiile, iar daca sunt fundamentate sa intelegem ca, lipsind mult de langa copii, nu vom putea acoperi golul asa, ci printr-o relatie personala in timpul pe care il avem la dispozitie, atat cat putem sa fim alaturi de ei.

Exista si cealalta situatie, in care parintii instituie reguli si limite, dar ei nu sunt in stare sa le respecte in fata altora, din afara, sau chiar in fata copiilor lor. Adica, in familie trebuie sa fie acceptate limite, dar chiar parintii sa fie cei ce le incalca. Este cazul in care parintele cere copiilor respectarea unor reguli pe care ei le incalca la serviciu, iar familia cunoaste asta. Minte la serviciu, face tot felul de combinatii, furturi, arata ca acolo nu respecta legea. Iar copilul invata incet-incet ca legile nu sunt ceva important – si nu ma refer la legile statului, ci la cele morale, la legea interioara pe care o avem fiecare dintre noi, a constiintei – si incepe si el sa le incalce atunci cand poate.

Asta se poate petrece chiar in familie. Adica parintii au pretentia ca sa-i respecte copiii, sa nu le vorbeasca urat, dar ei le vorbesc copiilor urat, ii injura etc. Sau cer sa nu fie intrerupti de copii cand vorbesc, dar ei ii intrerup. In aceasta situatie avem de-a face cu o inconsecventa care submineaza importanta legii in ochii copiilor. Si cata vreme copilul este mic si asculta de frica, de teama pedepsei, purtarea urata nu se arata. Dar, crescand, incet-incet, cand simte ca si puterile sale cresc, se poate purta urat, cu obraznicie, cu nesupunere, cu lipsa de respect, cu impotrivire, si sa se manifeste diferit de copilul cu care ne obisnuiseram.

Asa ca propunerea mea e sa incercam sa intelegem intai de ce se petrec aceste fapte, si apoi sa facem schimbarile necesare, pentru noi sau pentru copiii nostri, prin fapte, cuvinte, situatii etc.

Interviu cu parintele Vasile Thermos

sursa: crestinortodox.ro

Bineinteles ca iubirea trebuie sa cuprinda toate, astfel ca iubind pe Dumnezeu, sa ajungem sa iubim intreaga Lui faptura. Toti avem dragoste fata de sfintii lui Dumnezeu, care au dus viata bineplacuta Lui, care au savarsit minuni inca din timpul vietii, care ne-au lasat Sfintele lor Moaste si care nu ne parasesc inca nici acum, dupa plecarea lor din aceasta lume.

Cu toate acestea, nu am intalnit pana acum crestin care sa nu aibe cel putin un sfant fata de care sa nu simta ceva mai special, o bucurie mai mare, o dragoste mai calda, decat fata de toti ceilalti altii. Unul ii poarta numele, altul s-a vindecat in urma rugaciunilor la Sfintele lui Moaste, altul a fost ajutat in cutare problema ori necaz, altul este minunat de viata cea inalta petrecuta in lume, si tot asa.

Sfantul Nectarie din Eghina a coplesit inima multora, cu minunile sale, tot asa si Sfantul Ierarh Nicolae, prin binefacerile lui, dar ce sa mai spunem de Sfantul Ierarh Ciprian, ori de Sfantul Antonie cel Mare. Sfantul Dimitrie Basarabov, Sfanta Cuvioasa Parascheva, Sfantul Pantelimon, Sfantul Gheorghe, Sfantul Calinic de la Cernica, Sfantul Ioan de Kronstadt, ori Sfantul Siluan Athonitul sunt sfintii despre care aud atat de des pe cei din jurul meu.

Toti sunt mari, toti au putere si trecere inaintea lui Dumnezeu, nici unul dintre ei ramanand mic, odata intrat in camara cea de Nunta a Fiului lui Dumnezeu. A incerca sa ii punem pe o scara a nevointelor si a sfinteniei, nu poate aduce decat inselare si neintelegere. Nimeni sa nu indrazneasca a masura sfintenia sfintilor.

Oamenii se simt insa mai atrasi de unul, ori de altul dintre sfinti. Deci fara a trece cu vederea vreun sfant al Bisericii de Rasarit, in orice vreme ar fi vietuit el, simtim in inima noastra o mai mare apropiere fata de unii dintre ei. Nu cred ca aceasta sa fie ceva rau.

In general iubim sfintii pe care, din mila lui Dumnezeu, am ajuns sa ii simtim aproape de noi, mult mai aproape decat o fac cei de langa noi. Simtim prezenta personala a acelui sfant in viata noastra si ne straduim sa pastram aceasta vecinatate cu sfantul.

Sfantul ne va gasi pe noi, iar nu noi pe el !

Cu toate ca inca de mici copii auzim despre sfintii lui Dumnezeu, se intampla insa ca la un moment dat in viata sa intalnim (de fapt, sa fim gasiti) de un anumit sfant, pe care inima noastra il va indragi mai apoi toata viata.

Sfantul Siluan Athonitul este unul dintre cei mai dragi sfinti ai inimii mele. Dragostea, smerenia si rugaciunea acestuia pentru lume m-au facut sa-l iubesc cat pot de mult, putin insa fata de cum ar trebui iubit acest sfant. El m-a gasit pe mine, iar nu eu pe el. Era o vreme cand mergeam prin anticariate, spre a cauta ceva carti de literatura universala. Din mila lui Dumnezeu si pentru rugaciunile sfantului, am gasit cartea cu insemnarile lui. M-a atras icoana de pe coperta, titlul si ceea ce am spicuit pe loc din carte; a fost printre primele carti duhovnicesti pe care am pus mana, ramanand pana astazi printre cele mai dragi ale mele.

Cum cunoastem si cum ne aratam iubirea fata de un sfant ?

Cand iubim un sfant, ii cautam icoana si o asezam la loc de cinste, langa icoana Mantuitorului si a Maicii Domnului. De putem aprinde si o candela in fata ei, pe care sa o ingrijim zilnic, bucuria va fi si mai mare.

Cand ajungem sa cunoastem un sfant in inima noastra, nu va mai treace zi fara a ne inalta mintea la sfantul iubit. Mai mult chiar, ne bucuram de tot ce a ramas de la acel sfant: chilia in care a vietuit, biserica in care a slujit, insemnarile facute de acela, icoanele cu el si Sfintele lui Moaste.

Rugaciunea noastra nu il va mai putea ocoli pe sfant, iar sfantul nu va intarzia sa ne auda si sa mijloceasca pentru noi cele dorite. Acatistul sfantului il vom citi din cand in cand, ori chiar zilnic, dupa puteri. De asemenea, putem dona ceva unei biserici, in numele lui: o icoana cu acela, o candela, niste lumanari din ceara curata, etc. Unde este cazul, in Taina Sfantului Botez, putem pune copilului numele acelui sfant.

Cea mai buna cale de a cinsti un sfant e aceea de a-i urma lui intru cele duhovnicesti. Cel mai bun mod de a iubi un sfant este de a ne stradui sa-i urmam lui in credinta, dragoste, nadejde si rugaciune. Prin acestea sfantul a ajuns sfant, iar nu prin nevointele singure.

Daca, iubind un sfant, nu ne vom apropia si de Dumnezeu, inseamna ca nu il iubim pe sfant asa cum trebuie.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Incet, incet, pe masura ce citim din ce in ce mai putin, asa-numita mass-media se ocupa din ce in ce mai mult cu educatia noastra. Nu ca citirea ne-ar face neaparat mai buni sau mai curati, dar nestiinta ne expune din ce in ce mai mult la tot felul de capcane pe care le intinde lumea actuala.

Bunaoara, exista acum posibilitatea – ba chiar probabilitatea – ca educatia noastra teologica sa fie formata de anumite emisiuni TV. Fara sa jignesc pe vreun jurnalist sau realizator, dar felul in care acestia abordeaza teme teologice penduleaza deseori intre nestiinta si rea-vointa.

Argumentele pe care le aflam de la televizor le stie deja oricine: inchizitia, Giordano Bruno, preotii homosexuali, catedrala etc. Problema este ca daca nu incercam sa ne formam o parere fundamentata despre aceste aspecte suntem foarte “maleabili” in fata oricarei pareri personale care este sustinuta suficient de vehement.

Spre exemplu, nimeni nu pare sa mentioneze – probabil din nestiinta – faptul ca inchizitia a fost un tribunal al Bisericii Romano-Catolice, neavand absolut nicio legatura cu Biserica Ortodoxa. Mai mult, inchizitia era o institutie cvasi-statala, cu rol mai ales politic.

In alta ordine de idei, Giordano Bruno este scos astazi in fata ca un fel de “martir” al stiintei. De fapt Bruno, care nu era vreun om de stiinta stralucit, a fost condamnat pentru ereziile sale teologice, iar nu pentru “operele” sale stiintifice. Sigur ca arderea sa pe rug este un act care descalifica Biserica Romano-Catolica, intrucat nimeni nu trebuie sa fie vatamat in numele credintei, dar nici nu se poate pune problema transformarii sale intr-un “martir” al stiintei.

In general, eroarea pe care o fac deseori jurnalistii, dar si cei ce ii urmaresc, este ca nu stiu sa separe intre doctrina, adica credinta Bisericii, si caderile omenesti ale clericilor. Aceasta provine si din cauza lipsei de cunostinta in ce priveste lucrarea lui Hristos si a Duhului Sfant in Biserica.

Poate una dintre cele mai elocvente marturii in acest sens este chiar a lui Hristos, care zice: “Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine”. Trebuie sa intelegem astfel ca lucrarea lui Hristos nu incalca vointa si lucrarea omului. Daca omul nu este deschis catre Hristos, poate sa fie in cel mai inalt rang bisericesc, nu este ferit de rautatea si inselarea inimii lui. Din contra, cel mai umil si nebagat in seama dintre oameni, daca este deschis fata de lucrarea Duhului Sfant, este mult mai aparat de rautate si inima sa este mult mai linistita.

Iata de ce orice cadere a omului, fie el credincios de rand, calugar sau preot sau chiar episcop nu invalideaza sfintenia Bisericii. Pentru ca inca un lucru pe care se pare ca nu-l intelege multa lume este ca Biserica este formata din toti credinciosii, nu doar din cler. Biserica nu sta intr-un episcop sau intr-un preot, sau nici chiar in toti episcopii si toti preotii. Biserica sta – si rezista – prin toti credinciosii sai. Prin credinta noastra, adica prin Hristos care se salasluieste in sufletele noastre rezista si exista Biserica. De aceea niciun homosexual si niciun staret bataus nu stirbesc sfintenia Bisericii.

Necunoasterea credintei noastre nu este vreo virtute, ba din contra: ne aduce numai neajunsuri. Trebuie sa ne indemnam asadar unii pe altii (caci mass-media nu ne indeamna – vai – decat la scandal) sa citim mai mult, sa ne intrebam mai mult. Cum zicea Apostolul, sa “ne purtam sarcinile unii altora”, sa avem grija unul de celalalt. Chiar daca lumea este atee, noi totusi nu suntem si noi stim ca vom fi dispretuiti si bataia de joc a celor necredinciosi. In aceasta se cuvine sa vedem semnul faptului ca mergem cu Hristos, caci “de va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte de voi M’a urat”.

Sa nu fim asadar nepasatori fata de noi insine, caci trebuie sa ne mantuim. Si nu ne vom mantui prin talk-show, dar ne vom mantui cu siguranta prin credinta, nadejde si dragoste in Hristos.

Paul Cocei

sursa: crestinortodox.ro

Unul dintre cele mai socante pasaje din Evanghelie este acesta: – De aceea va zic: Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor dar hula impotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care se va zice impotriva Duhului Sfant nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa vina (Mt. 12, 31-32).

Care este motivul unui avertisment atat de sever? Este oare posibil ca Persoanele diferite ale Treimii sa aiba un caracter diferit si ca Duhul sa fie mai maniat fata de pacatos decat Fiul? Evident, o asemenea presupunere nu sta in picioare. Dar atunci de unde provine o atat de drastica discriminare? Ar reiesi ca nemernicul cunoscut de noi din romanul Fratii Karamazov, care arunca fetita de iobag drept hrana unui caine poate fi iertat, iar omul care a spus doar un singur cuvant nu mai are nicio speranta?

Din punctul de vedere al moralitatii, o astfel de judecata nu poate fi inteleasa. Pe de alta parte insa, predicile lui Hristos nu contin nimic ce ar avea un caracter amoral. Rezulta de aici ca trebuie adoptata o alta perspectiva din care cuvintele lui Hristos isi vor dobandi propriul sens. Daca moralitatea nu poate juca acest rol, atunci este vorba de religie.

Intr-adevar, exigentele si unitatile de masura ale eticii si ale religiei nu se suprapun totdeauna. Dificultatea pe care incearca s-o rezolve istoria sfanta are, de asemenea, un caracter religios, si nu unul moral. Principala problema a umanitatii nu rezida in aceea ca ea are tendinta de a neglija preceptele morale. Din punct de vedere religios, nenorocirea cea mai mare consta in aceea ca suntem muritori. Probabil, toti ganditorii religiosi vor fi de acord cu cuvintele Apostolului Pavel: Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire (I Tim. 6, 15-16). Tot restul primeste viata doar de la comuniunea cu Dumnezeu. Izvorul vietii fara de moarte este unul singur. Acolo unde este Izvorul, acolo va fi si viata. Dar ce se intampla cu cei care isi intorc fata de la acest Izvor? Daca Dumnezeu este viata, iar omul isi intoarce fata de la El – incotro se va indrepta privirea lui? In vid. Va aduceti aminte de marturisirea lui Hamlet: “Mi-am intors ochii catre suflet si am gasit acolo o puzderie de pete negre”?

Cunoastem cu totii disconfortul care apare o data cu schimbarea brusca a altitudinii si, respectiv, a presiunii atmosferice. Dumnezeu ne-a creat pentru El, pentru Viata intru Vesnicie. De aceea, ne-a indestulat cu o bogatie a vietii ca sa ne simtim bine inconjurati de Viata Vesnica. Noi insa ne-am desprins, am cazut in vid, in straturi rarefiate ale existentei. Acest vid a inceput sa aspire din noi presiunea, ce devenise excesiva. Din cauza acestei scaderi am inceput sa simtim durerile. S-a produs in noi o implozie. Alte fiinte nu fusesera create in vederea vesniciei si de aceea intensitatea durerii lor este incomparabil mai mica decat cea a durerii omenesti. De aici locul neobisnuit al omului in lume, care da nastere atat de staruitor unor intrebari asemanatoare celor ce au luat nastere la F. Tiutcev sau S. Frank: “Cum de se ivi discordia si de unde?/ Si de ce-n corul ce firea intreaga patrunde/ Sufletul nu canta cantec de mare/ Si carteste trestia ganditoare?” (Feodor Tiutcev).

“De unde aceasta discordie intre sufletul omenesc si lumea intreaga, din care si el face parte? Este un fapt esential al existentei umane. Un fapt atat de marunt si insignifiant ca incapacitatea animalului biped numit om de a-si orandui viata pe pamant reprezinta – pentru o privire scrutatoare de adancuri – o dovada a apartenentei noastre la o cu totul alta existenta” . Dar oamenii s-au desprins din comuniunea cu Dumnezeu. Ei nu au putut sa mai revina la El. Ei bine, atunci Dumnezeu il regaseste pe om.

Dumnezeu il cauta pe om nu pentru a-l pedepsi. In parabola despre oaia ratacita, pastorul o cauta nu ca sa jupoaie drept pedeapsa trei piei de pe ea, ci ca s-o fereasca de primejdii. In parabola despre fiul ratacitor tatal organizeaza o petrecere in cinstea intoarcerii pacatosului, si nu-i trage o sapuneala. Asadar, Dumnezeu intinde omului o mana de ajutor. Mai exact – ambele maini: Fiul si Duhul. Insa aceste doua maini apar in campul vizual al omului in chip diferit. Fiul vine in chip de rob (Fil. 2, 7). El se arata prin trup (Evr. 10, 20). Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Mt. 20, 28).

Slujirea Fiului este sfanta. Taina Lui poate fi dezvaluita numai de cel caruia i-o descopera Duhul: …nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus, decat in Duhul Sfant (I Cor. 12, 3). Daca omul nu L-a recunoscut in Iisus pe Domnul, nu este vina lui: el n-a avut parte de Revelatia care l-ar initia in “marea taina a dreptei credinte: S-a aratat in trup” (a se compara I Tim. 3, 16). Omul care nu cunoaste taina nu este vinovat ca trece prin viata fara sa-i pese de ea. Iata de ce Celui care va zice cuvant impotriva Fiului omului, se va ierta lui (Mt. 12, 32).

Cu totul altfel procedeaza Duhul. Fiul Omului isi ascunde Dumnezeirea, Duhul si-o descopera, dezvaluind totodata si sfintenia Fiului. Una dintre semnificatiile biblice ale cuvantului “Duh” rezida in epifania lui Dumnezeu in lume, interventia Creatorului in viata noastra cotidiana. In cazul in care Dumnezeu se afla la vedere in pragul sufletului tau, iar tu nu-L primesti – asta inseamna ca din nou ai trecut pe langa Viata.

Cel care nu observa mana salvatoare care i se intinde sau o loveste din intunecarea sufletului ramane singur cu nenorocirea sa. Numai Dumnezeu ne poate implini din nou cu Vesnicia Lui. Numai El poate echilibra presiunea din noi si din afara, astfel ca la revenirea noastra intru Vesnicie sa nu fim striviti. Daca in interiorul nostru presiunea a scazut (intrucat puterile ne-au fost toarse de vidul in care pluteam din obisnuinta), iar Duhul care este gata sa ne daruiasca plinirea Celui ce plineste toate intru toti (Ef. 1, 23) a fost respins de noi, atunci vom lua cu noi acel vid in locasul sfant. In Vesnicie se vor pomeni cei ce nu sunt adaptati la viata de-acolo. Si atunci Vei manca, dar nu te satura si foamea va roade launtrul tau (Mih. 6, 14).

Pentru ca omul sa se poata mantui, punctele de contact intre glumea de aici si Vesnicie sunt marcate cu pecetea de Duh. Omul alearga pe o sosea si intalneste in mod regulat semne rutiere care, intr-un limbaj conventional, anunta din timp: 500 de metri pana la un restaurant, mai mergi dupa aceea inca 20 de metri si faci la dreapta… Cel ce goneste insa si nu acorda atentie acestor semne nu are dreptul sa spuna cu suparare ca a fost trimis la drum lung fara nicio speranta sa gaseasca de-ale gurii. Duhul se atinge de om, ii trimite semne si minuni, dovezi si marturii… Omul insa Ii intoarce spatele, se face ca nu aude batai in usa sa. Si nu-I da drumul Musafirului care, in realitate, este Stapanul. Cel ce nu a invatat sa auda aici glasul Duhului, va fi cufundat acolo intr-o tacere solitara si disperata. Cel ce nu a invatat sa se bucure de Dumnezeu aici, nu se va putea bucura de El nici atunci cand El Se va arata ca toate intru toti (Ef. 1, 23).

Tocmai de aceea celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie (Mt. 12, 32). Cel care nu a fost obisnuit sa traiasca aici cu Dumnezeu, cum ar putea sa traiasca cu El in Viata ce va sa fie? Pacatul hulei la adresa Duhului nu are nimic comun cu indoiala asupra unui lucru neclar; este pacatul impotrivirii la ceea ce este evident.

In ce mod este omul in stare sa-L huleasca pe Sfantul Duh? Mi se pare ca exista doua cai de a savarsi acest pacat. Prima cale: atunci cand omul vede o adevarata minune si nu-i da crezare. Am avut candva ocazia sa stau de vorba cu un demnitar. De la inceput el m-a prevenit ca este ateu. Nu-i nimic, continuam discutia. Deodata, observ pe peretii cabinetului lui niste cruci, din cele pe care preotul le deseneaza pe peretii unei incaperi in timpul sfintirii ei. Surprinzand privirea si nedumerirea mea, demnitarul a spus: “Cabinetul meu a fost sfintit de un preot!” Eu, desigur, il intreb: Pentru ce? Si aud raspunsul: Eu, de fapt m-am instalat aici nu demult si, nu stiu de ce, de la inceput nu ma simteam bine in acest cabinet. Nu rezist mai mult de o ora si jumatate. Parca cineva ma stoarce de vlaga. Incep sa ma sufoc. Simt nevoia sa ies pe coridor, sa trec pe la colegul meu sa trag din tigara, sa ies pe strada… Numai dupa aceea imi refac cat de cat puterile. Am fost sfatuit: “Cheama un preot, lasa-l sa-ti sfinteasca cabinetul”. M-am hotarat gandindu-ma ca mai rau nu are cum sa fie… Asa ca preotul mi-a sfintit aici totul. Si stiti, acum pot sta aici chiar si 12 ore pe zi – nu ma deranjeaza…” Care credeti ca a fost ultima lui fraza din finalul convorbirii noastre? “Dar eu tot ateu am ramas.”

Cea de-a doua cale de a huli Duhul este astazi mai raspandita. In acest caz omul ia drept Daruri ale Duhului trairi omenesti cu totul obisnuite.

In primul caz, omul care, de pilda, a avut ocazia sa simta harul slujbei religioase, se lasa furat de gandurile care ii revin obsesiv: “Asta ti s-a parut: mediul neobisnuit, ma intelegi, miresmele stranii, muzica, vesmintele, cuvintele… Nu s-a petrecut nicio minune. Pur si simplu ti s-a parut ca e. Totul se explica prin aceea ca nu esti obisnuit cu asa ceva”. In cel de al doilea caz, omul, intr-adevar, a perceput exclusiv la nivelul psihicului noutatea ritualului religios si, entuziasmat putin de actul intrarii sale din biserica, se socoteste deja plin de har: “Atunci cand parintele a trecut cu cadelnita pe langa mine, am simtit asa un har, era asa o mireasma minunata!”

Omul se agita singur, isi provoaca singur “trairi inalte” si dupa aceea le declara Dar al Cerului. Odata am avut ocazia sa vad un “Sfarsit al lumii” organizat de amatori. In toamna anului 1992, ziarele rusesti erau pline de titluri care anuntau ca pe 28 octombrie a.c. la ora 18 va avea loc “Venirea lui Iisus pe nori” si “inaltarea crestinilor la Ceruri”. Aceasta prorocire venea de la protestantii “charismatici din Coreea de Sud. Intrucat astfel de evenimente se produc destul de rar, m-am hotarat sa merg si sa asist la “Sfarsitul lumii”, organizat “de mana omului”.

La aceasta adunare m-a impresionat in mod deosebit profesionalismul celui care comunica de pe scena cu sala. Profesionalismul lui nu era al unui propovaduitor, ci al unui disk-jockey. El anima auditoriul cu mare dibacie, trezindu-mi amintiri vii din discotecile studentiei. “Eu voi spune “Aliluia!”, iar voi raspundeti: “Amin!” Raspundeti mai tare! Mai tare! Si mai tare, altfel Dumnezeu nu va va auzi!… Voi cei din spate, treceti in primele randuri, altfel Dumnezeu nu va va lua in Ceruri! Acum jumatatea dreapta a salii tace, iar cea stanga raspunde: “Aliluia!” -”Amin!” – “Aliluia!” – “Amin!” Acum jumatatea stanga tace, iar cea dreapta raspunde: “Aliluia!” – “Amin! – “Aliluia!” -”Amin!”"… Dupa o jumatate de ora de un asemenea exercitiu chiar si batranele din casele invecinate, care venisera doar sa arunce o privire la acest spectacol, au inceput sa se deplaseze spre scena, sa danseze si sa tremure, simtind ca in ele patrunde un duh (nu se stie de ce, propovaduitorul il numea “sfant”).

Omul care considera ca Duhul a si venit la el sau ca, in genere, nu l-a parasit niciodata, inchide usile si se desfata cu roadele propriei imaginatii. La el nu mai poate veni Adevaratul Dumnezeu. El se socoteste deja indumnezeit. Un bolnav care se crede sanatos considera ca nu au nici un rost vizitele la doctor si administrarea de medicamente. Boala i-a atrofiat deja insasi senzatia de durere (un dinte stricat complet nu mai simte durerea). Omul ia drept Dumnezeu ceea ce nu este Dumnezeu. El se indumnezeieste pe sine, trairile si gandurile sale. “Eu sunt cineva”, “Eu sunt Dumnezeu” – mediteaza el, repetand cuminte incantatiile yoghine… El fura numele de la Dumnezeu si de la Duh, se slujeste pe sine si nu-L slujeste pe Dumnezeu. Ei bine, intr-un astfel de delir spiritual isi va sfarsi zilele. Fara bucuria intalnirii. Fara Nunta de Taina, fara Rodul duhovnicesc. El s-a complacut cu sine insusi. S-a inchis si s-a centrat pe sine insusi.

Rezultatul: il asteapta o vesnicie solitara. Intr-o buna zi mirajele lui se vor risipi. Si se va arata ca in timpul inundatiei a cercat sa se salveze cu ajutorul meditatiei pe tema: “Sunt uscat… Sunt uscat… Imi este cald… Ma bucur… Sunt Dumnezeu. – Sunt uscat”. Batailor in usa ale Mantuitorului nu le-a dat nicio importanta, pentru ca nu a vrut sa iasa din lumea vesela si uscata a iluziilor sale. In acest veac nu L-a intalnit pe Celalalt. Ei bine, n-o sa-L aiba pe Dumnezeu nici in Veacul ce va sa fie.

Daca lumea noastra omeneasca ar fi fost in siguranta, Dumnezeu n-ar fi fost nevoit sa-L jertfeasca pe Fiul Sau. Intr-o lume aflata in siguranta, asumarea Crucii nu are sens. Daca, intr-adevar, calea lui Dumnezeu in lumea noastra este o cale a Crucii, asta inseamna ca lumea noastra este bolnava. Hristos a oferit un leac. Noi cei care L-am rastignit, L-am invinuit din acest motiv de cruzime: “De ce nu-i mantuiesti pe toti, chiar si pe necredinciosi?” – E simplu. Pentru ca a mantui inseamna a uni pe Dumnezeu cu omul. A mantui inseamna a lasa pe Dumnezeu sa intre in sufletul omenesc. A mantui inseamna a-l deprinde pe om sa traiasca in Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie sa fie acceptata ca evidenta marturisirea Duhului despre Fiul care a reunit, tainic, Dumnezeiescul cu omenescul. Fiul a unit in Sine pe Dumnezeu cu omul pentru ca, ulterior, sa ne transmita noua aceasta unitate indestructibila. Nu vrem? Ei bine, atunci Dumnezeu va fi aparte, iar noi tot aparte. Oare exista ceva mai trist decat un “Veac ce va sa fie” petrecut departe de Dumnezeu? De aici reiese ca Hristos, Care avertizeaza ca celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie (Mt. 12, 32), nu este nemilos. El ne vesteste doar adevarul.

Diaconul Andrei Kuraev

sursa: crestinortodox.ro

Așa spunea un ascet român aghiorit.

Trăiește încă în Sfântul Munte. S-a dus la o mănăstire să ceară măncare. Unii monahi din Sfântul Munte nu au deloc venituri și trăiesc din posmagii dați de alte mănăstiri. Era pustnic și mergea prin tot Athosul. Așadar, odată se afla la poarta unei mănăstiri și zicea: ,,Eu câine, câine. Îi dai cîinelui mâncare, o ia și o mănâncă. Poți să-i dai și una…, e un câine!”

O asemenea părere avea despre sine. Fiți atenți, nu spunea și nu făcea așa pentru că nu era în toate mințile. Nu. Știa și ce face, știa și ce spune. Dar era atât de smerit și avea o asemenea părere despre sine, încât nu-l interesa ce-i făceau ceilalți, dacă-i dădeau de mîncare sau nu.

,,Și bătaie dacă-mi dau, spunea, o merit, sunt un câine!”

Nici sfânta Isidora nu era nebună. Înțelegea și știa tot ce-i fac monahiile. Dacă ar fi fost nebună n-ar fi fost sfântă. Știa și înțelegea, dar avea multă smerenie. A înțeles de fapt cât folos are cineva dintr-o asemenea comportare. Este la fel ca în cazul mucenicilor. Toți cei care au mucenicit, au dorit să mucenicească. Și Dumnezeu a iconomisit lucrurile ca și cum le-ar fi spus:

,,Vreți mucenicie? Luați mucenicie!” Așa și aici. Sfânta dorea să devină preș în bucătărie, pe care să-ți ștergi picioarele. Și Dumnezeu i le-a dat.

,,Dea ție Domnul după inima ta!” astfel, sufletul ei s-a sfințit.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu

Într-o carte este descris următorul episod:

,,Odată, s-au adunat oamenii, au ieșit în câmp și l-au provocat pe Dumnezeu:

-Dacă exiști, Dumnezeule, atunci de ce domnește răul în lume, de ce sunt atâtea războaie, omoruri, viloență și hoții?

Dumnezeu i-a întrebat:

-Vouă vă place asta?

-Sigur că nu.

-V-am dat voință liberă, atunci de ce vă războiți, violați și furați?”

Dumnezeu nu creează răul. Oamenii fac acest lucru. Moliile ,,se nasc” în haine și apoi le mănâncă.

Fierul ,,naște” rugina, care îl mănâncă apoi. Răul ca atare nu există.

Omul dă naștere răului și acesta îi mănâncă sufletul. Atunci când păcătuiește și nu îi pare rău (păcătuiește cu fapta, cu cuvântul, cu gândul), omul eliberează o undă de energie negativă. Închipuiți-vă cât de mulți oameni au păcătuit! Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se și întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundații, războaie.

De ce atunci Dumnezeu, se întreabă mulți, dacă este Atotputernic, nu face în așa fel încât să nu mai existe răul pe pământ? De ce nu-i obligă pe oameni să fie buni, să trăiască în pace și iubire?

Închipuiți-vă că sunteți hipnotizator și vreți să vă asculte copiii, să vă iubească. Pentru aceasta îi aduceți în starea de hipnoză, în care ei nu pot acționa autonom și le comandați: ,,stați aici până când mă voi întoarce! (…) Mâncați! (…) Încetați să mâncați! (…) Urați-mi noapte bună!”

Copiii, ca într-un somn profund, vă vor asculta: mâini fără simțuri vă vor cuprinde de după gât, buze mute vă vor săruta…

V-ar plăcea oare o astfel de ascultare, o astfel de dragoste? Probabil că nu.

Sigur că doriți ca ei să vă iubească după voia lor.

Dorindu-le doar binele, vreți ca ei să aibă libertatea de a alege.

Astfel de copii vrea să aibă și Dumnezeu: El ne-a dat nouă, creaturilor Sale, voință liberă pentru a alege singuri între bine și rău.

Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

sursa: Cristian Stavriu

Crucea este simbolul de căpătîi al religiei creştine. Indentificată cu “semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), ea îndeamnă toată suflarea la urmarea lui Hristos (imitatio Christi). Pentru Sfîntul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei (Epistola către Smyrneni, I, 2). În cultul ortodox, cinstirea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. În ziua de 14 septembrie, Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci (praznic împărătesc, dar ţinut cu post, fiind vorba de aducerea aminte a pătimirii şi morţii Celui Răstignit), de aceea am găsit nimerit în această lună un scurt remember despre cruce şi semnificaţiile ei.

De la păgînism la creştinism

Simbol cosmic cu mult anterior apariţiei creştinismului, crucea reprezenta la unele popoare din vechime soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere al braţelor ei simboliza centrul universului, iar cele patru braţe indicau punctele cardinale. Spre sfîrşitul Antichităţii, crucea, înainte de a avea o semnificaţie sacră, ajunsese cunoscută mai ales ca instrument de supliciu (preluat în cele din urmă şi în lumea romană, se pare că de la fenicieni). De altfel, în mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. crux,-cis (în legătură cu crucio,-are, “a răstigni”, “a tortura”). Cuvîntul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu un stîlp vertical, de care se putea atîrna vreun lucru oarecare. Şi la romani termenul crux pare să fi avut la origine tot sensul de stîlp vertical.

Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte (“blestemat este… tot cel spînzurat pe lemn” – Deuteronomul 21, 23), într-un obiect sfînt, dătător de viaţă (“Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” – I Corinteni 1, 18). Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mîntuirii şi al biruinţei întru Hristos, “Soarele Dreptăţii” sau “Răsăritul cel de Sus”.

Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfînta Împărăteasă Elena, mama Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul Crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, cînd îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca făgadă de biruinţă: In hoc signo vinces, “Întru acest semn vei birui”. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, considerată prototipul troiţelor de mai tîrziu.

Tradiţia spune că în anul 335 (cînd s-a sfinţit biserica ridicată de Constantin cel Mare pe locul Calvarului), la cererea mulţimii, neputînd să se apropie şi să atingă fiecare lemnul Răstignirii, Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a înălţat Sfînta Cruce deasupra amvonului (cum se arată şi în icoana marelui praznic din 14 septembrie), ca să o poată vedea tot poporul (care atunci a strigat, cu înfiorată bucurie: “Doamne, miluieşte-ne cu puterea Crucii Tale!”).

Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentînd semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sînt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vîrf, ca semn identitar şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte, pînă astăzi, şi în stemele multor ţări creştine. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gît, iar mormintele creştine sînt marcate cu cruci (în mod tradiţional, de lemn sau de piatră). Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se da o destinaţie sau alta.

Prin verticala ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pămînt, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea (ekklesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere, de “cuminecare” a orizontalei cu verticala semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mîntuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin conexarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfînt).

Diferite forme de cruci

Încă din Antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux commissa, denumită şi crucea Sfîntului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfîntului Andrei, avea forma literei X. Mîntuitorul a fost răstignit pe o crux immissa, fapt atestat de Sfînta Scriptură, unde Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).

Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care trei sînt cele mai răspîndite în lumea creştină:

- crucea Tau, în formă de T (litera greacă Tau), forma cea mai veche, cu origini în Orientul păgîn;

- crucea latină/catolică, cu 4 braţe inegale: † (stîlpul vertical mai lung), forma cea mai răspîndită la ora actuală;

- crucea greacă/ortodoxă, cu 4 braţe egale: + (totodată simbolul actual al Crucii Roşii internaţionale).

În afară de tipurile menţionate mai sus, de o răspîndire mai largă se mai bucură: crucea slavă/rusească (cu 8 braţe), crucea celtică (cu un cerc în mijloc), crucea Sfîntului Andrei (în formă de X), crucea papală (cu 6 braţe, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea trilobată (cu extremităţile în formă de treflă), crucea sagitată (cu extremităţile în formă de săgeţi), sau crucile unor vechi ordine cavalereşti, precum crucea de Malta (cu braţele egale şi extremităţile mult lăţite). Swastika/zvastica (vechi simbol păgîn) este şi ea un fel de cruce (crux gammata).

Crucifixul – crucea mobilă, de obicei manuală, pe care e înfăţişat Iisus răstignit – a apărut cam prin secolul 10, cunoscînd şi varianta crucifixului complex (cu Iisus însoţit de îngeri, Sfînta Fecioară Maria şi Sfîntul Apostol Ioan – căruia Domnul, de pe Cruce, i-a încredinţat-o pe Maica Sa).

Însemnarea creştinului cu semnul Sfintei Cruci

Creştinul adevărat se legitimează prin semnul Sfintei Cruci, căruia nu doar că i se închină, dar cu care se şi închină el însuşi (şi e bine să conştientizăm cît mai îndeaproape semnificaţia complexă a gestului ritual de “a ne face cruce” – care astăzi, din păcate, este adeseori “luat în deşert”): după rînduiala ortodoxă, ţinem trei degete ale mîinii drepte bine împreunate (semnificînd unitatea treimică a lui Dumnezeu), iar pe celelalte două lipite în podul palmei (semnificînd cele două firi unite “fără amestecare” în Hristos, dar şi cele două ipostaze ale umanului – bărbatul şi femeia – prosternate dinaintea Sfintei Treimi, ba încă şi unitatea sufletului cu trupul în firea noastră omenească); ducem mîna întîi la frunte (cinstind raţiunea umană subsumată Raţiunii Divine), apoi la piept (unde bate inima, centru al vieţii biologice, dar şi duhovniceşti), iar la urmă pe umărul drept şi pe cel stîng (ca într-o cuprindere a întregii noastre fiinţe); şi rostim concomitent (cu voce tare sau doar în gînd) marea taină a Dumnezeirii creatoare şi proniatoare: “în numele Tatălui” (cînd ne ducem mîna în sus) “şi al Fiului” (cînd ne ducem mîna în jos) “şi al Duhului Sfînt” (cînd ne-o ducem în lateral, de-a dreapta şi de-a stînga), încheind cu cuvîntul Amin (care se tălmăceşte: “Adevărat”, “Aşa să fie!”) – întărire a mărturisirii noastre “în Duh şi în Adevăr”.

În închinarea cu semnul Sfintei Cruci avem, aşadar, rezumatul întregului nostru crez creştinesc şi mărturia simplă a faptului fundamental că “toate se cer după Cruce” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, I, 67).

Răzvan CODRESCU

Rugăciunea Sfintei Cruci

Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicînd: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorît la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Sfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii în veci. Amin.

Axion la Înălţarea Sfintei Cruci

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pămînt s-a sădit. Pentru aceasta, acum înălţat fiind [lemnul Sfintei Cruci], închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!

sursa: Razvan Codrescu

Copilul este o faptura a vietii neintinate, este o floare deschisa luminii, este un indemn la simplitate si frumusete. In el vorbeste frantura de cer data omului odata cu inceputul.

Copilul este un mare dar al vietii noastre aci: aduce cu el inocenta, dragalasenia si bunatatea. Copilul indulceste viata noastra atat de amara; faptura sa mica, cu aripi la suflet, ne da multe invataminte. Un scriitor a spus: “Zambetul copilului este pentru mama ca o rugaciune pentru Dumnezeu.” In preajma copilului staruie mereu o atmosfera de lumina si frumusete. De aceea Iisus iubea atat de mult copiii, de aceea i-a aratat ca pe un simbol al crestinismului, lume noua care pune pret pe nevinovatia ingereasca, pe fragezime si sete de inteles. “De nu va faceti la fel cu pruncii, nici ca veti intra in imparatia cerurilor.”

Cu aceste cuvinte s-a incheiat ieri, 12 septembrie a.c., Sfânta Liturghie si rugaciunea pentru inceputul noului an scolar 2010-2011 in parohia noastra, zi plina de bucuria reintalnirii copiilor in generosul ambient al comunitatii, dupa ce multi dintre ei si-au petrecut vacanta in tara, alaturi de bunici si prieteni.

Cu totii s-au spovedit, s-au impartasit, au participat la agapa pregatita de dna preoteasa si s-au bucurat din plin de vremea minunata si darurile primite.

Le dorim din tot sufletul acomodare rapida si un an bogat in impliniri si satisfactii personale si familiale!

Rogu-va si va poftesc, o dragii mei frati, multa osardie si nevointa sa faceti la copiii vostri si la slugile voastre, sa cereti pururea mantuirea sufletului lor si sa va aduceti aminte de fericitul Iov, care facea jertfe in toate zilele pentru fiii sai, caci se temea sa nu greseasca cu gandul lor catre Dumnezeu. Urmeaza lui Avraam care a poruncit sa pazeasca stranepotii lui legile lui Dumnezeu. La fel si proorocul si imparatul David, cand a vrut sa moara, in loc de a lasa fiului lui mostenire mare, l-a chemat si i-a poruncit zicandu-i: “O fiul meu de vei vrea sa traiesti dupa legile lui Dumnezeu, nu-ti va veni nici o rautate niciodata, ci toate lucrurile iti vor intocmi cum vrei tu si vei dobandi multa intarire, dar de vei cadea din acest ajutor nimic nu-ti va folosi imparatia si puterea cea multa, pentru ca atunci cand nu este la tot omul dreptate si credinta buna, pierde-se si averile acelea pe care le are cu nevoie si cu multa rusine. Dar cand are cineva dreptate si credinta buna si acelea care nu le are le dobandeste.

Dar se cade sa socoteasca parintii si tatal si mama nu cum sa faca pe fiul lor cu bani si cu avutie de galbeni, ci cum sa-i poata sa-i faca mai avuti la smerenie si omenie si la invatatura si la bunatate si la intelepciune mai multa decat toate. Sa nu le trebuiasca multe, ca sa nu fie dati la pofte si la lucrurile cele lumesti ale tineretii, ci sa fie plecati, sa fie invatati, sa fie intelepti.

Cade-se ca voi parintii sa cercetati, adica sa vedeti intrarile si iesirile lor, umbletele lor cu amanuntul si cu grija mare sa vedeti umbletele lor si cu cine se unesc, pentru ca atunci cand va leneviti de toate acestea nu aveti nici o intrare de la Dumnezeu. Pentru ca atunci cand nu avem grija celorlati oameni si nevointa, Dumnezeu o sa ne pedepseasca, pentru ca zice Pavel ca nimeni sa nu caute numai de dansul ci si pentru fratele lui crestinul, cu cat mai mult nu ne va pedepsi pe noi de nu vom avea grija fiilor nostri.

Ce, tu omule, faci ce poti ca sa-i agonisesti fiului tau, un cal bun, sau o casa buna, sau tarina de mult pret si vie, sau avutie multa si lucruri multe, dar cum sa face ca bunatate buna si suflet curat si bun si invatatura buna si intelepciune, nu o pui nicidecum in gandul tau, macar de le si are si vor fi multe si cinstite, cand nu este bun pedepsit acela carele are sa le chiverniseasca toate, se pierd si se strica impreuna cu el. Dar de va fi sufletul lui vrednic si bun, macar desi nu le are acestea la casa lui, le va putea agonisi pe toate foarte bine. La fel si cei mai multi parinti ca acesta rau patimesc, ca nu vor sa bata pe fii lor, nici sa-i certe, nici sa-i dojeneasca cu cuvantul, nici sa-i mahneasca pe cei care traiesc prost si rau in fara de lege. De multe ori am vazut eu pe unii care i-au luat si la judecata, care au fost prinsi in rusine si in greseli si le-au taiat capetele lor nefiind pedepsiti de parintii lor.

Pentru ca daca tu care esti tata nu certi copilul tau, nu-l inteleptesti, nu-l inveti el unindu-se pe sine cu oamenii rai si pangariti si facandu-se partasi la rautati si vicleniile oamenilor celor rai; il aduc la legile cele de obste, aducandu-se la judecata si-l muncesc si-l pedepsesc, vazandu-l toti si inaintea tuturor si impreuna cu primejdia si paguba care se face lui, este si mai mare rusine si parintelui si fiului si toti arata pe tata cu degetul dupa ce moare copilul moarte grea si zic: Acest tata necercetand pe fiul lui il hulesc si de rusinea lui, parintele acela nu mai poate sa mearga la targ nici altundeva, pentru ca, cu ce ochi poate sa-i vada pe aceia care-l intampina, dupa acea rusine si primejdie a copilului?

Ce rautate poate sa fie mai rea decat aceasta nebunie a parintelui aceluia? Nu ti-e rusine sa nu rosesti cand cearta judecatorul pe fiul tau si sa-l faca mai intelept si sa aiba indreptarea judecatii? Nu ti-e rusine, mai bine sa te ascunzi in pamant, mai indraznesti sa te numesti parinte, tu care l-ai vandut pe fiul tau si n-ai facut ceea ce trebuia sa-l inveti, si sa-l certi si sa-l bati, ci l-ai lasat de s-a stricat de tot de rautate? Tu de vei vedea pe altcineva om prost care bate pe copilul sau iti pare rau si te mahneste si te scarbesti si sari in fata lui, aceluia ce-l bate ca o fiara si mai rau, si pe diavolul pe care-l vezi in toate zilele ca il bate pe fiul tau si-l aduce la draci, tu dormi si nu-ti pare rau, nici te mahnesti, nici vrei sa-l rapesti de la fiara cea rea diavolul.

Si care iubire de oameni vei afla langa Dumnezeu? Caci cum nu este fara de cale si rau? Iar cand se pedepseste fiul tau de la diavolul si-l apuca nevoia, sa alergi la toti sfintii sa izbaveasca pe fiul tau din chinul diavolului. Si cand se afla in pacat si rautate, care pacat este mai rau decat orice chin diavolesc, care vezi ca-l bantuieste in toate zilele, nu pui in minte? Macar bine de se bantuieste fiul tau de diavolul sa-l arunce jos, nu este nimic nicidecat pentru ca nu poate demonul care-l apuca sa-l lege la iad nicidecum. Mai mult din aceasta poate sa se izbaveasca cineva si sa incununeze cand poarta patima aceasta cu ingaduinta si cu multumita.

Dar cel ce se afla inauntru in pacat cu putinta sa se izbaveasca niciodata, ci i se cuvine si aici sa fie cu totul ocarat si necinstit si daca va merge si acolo la viata ce va sa fie sa se munceasca in veci.

Si ce raspuns vei da lui Dumnezeu, tu care te lenevesti a certa pe fiul tau? N-a fost copilul locuitor cu tine, va zice Dumnezeu catre tine cel care esti tata, nu te-am facut invatator si stapan, si purtator de grija asupra copilului tau? Nu ti-am dat toata puterea in mainile tale?

Nu ti-am poruncit sa inveti si inca sa-l prefaci cand este tinerel? Deci ce iertare o sa ai de vei lasa pe copilul tau sa creasca si sa ramaie neinvatat si ce vei zice? Ca este copilul tau slab la minte si nu pricepe cuvantul? Ti s-a cazut cand era inca copilul tau mic sa-l inveti si sa-l obisnuiesti la cele ce se cuvin sa cerci miscarile sufletului lui si sa te aiba de frica de mic, cand este usoara lucrarea, atunci se cuvine ca un plugar bun sa tai maracinii, adica obiceiurile lui cele rele.

Deci care raspuns si ce cuvinte avem sa zicem lui Dumnezeu cand copiii nostri hulesc? Dumnezeu nu se milostiveste nici spre viata lor, pentru ca cel ce huleste pe parintele lui sau pe mama lui, zice legea, sa se omoare si Dumnezeu sa se batjocoreasca de copiii nostri? Si nimic sa nu ne para rau? Eu nu lipsesc zice Dumnezeu, sa ucid nici pe fiul tau cand te huleste si tu macar nici cu cuvantul nu voiesti sa scarbesti pe fiul tau, care huleste legile Mele si le calca? Si cum nadajduieste sa afli vreo iertaciune de la Mine? Deci sa nu ne lenevim, sa certam pe fii nostri sa faca poruncile lui Dumnezeu, cunoscand ca atunci cand sunt cu Dumnezeu bine si in viata lor aceasta se vor face cinstiti si buni, pentru ca acela care este bun si temator de Dumnezeu, toti il cinstesc si i se pleaca, in ce chip cel rau si viclean toti il urasc si fug de ar fi si foarte bogat. Acei care se lenevesc sa certe pe fii lor de cand sunt mici, si sa-i faca sa sporeasca desi ar fi buni la alte fapte ale lor, numai pentru aceasta vor sa se munceasca de la Dumnezeu. Si de veti vrea sa o aflati aceasta bine si sa o cunoasteti, luati aminte bine sa o pricepeti.

Era oarecand un preot in vremea cea veche la evrei, mai inainte de a veni Hristos, si era acel preot om bun si socotit si iscusit si temator de Dumnezeu, numele lui ii era Eli. Acesta avea doi fii ce erau fara de minte si vazandu-i ca fac rele nu-i certa si nu-i tinea si nu-i oprea, si desi-i oprea insa numai cu cuvantul ii indemna sa se opreasca de la rau si le zicea si nu-i batea sa-i scoata din acel rau pe care-l faceau. Si totdeauna le zicea cuvinte ca acestea, nu fiii mei, nu faceti asa, nu este auz bun pe care il aud despre voi. Desi ajungeau aceste cuvinte ca sa-i tina pe copii in bine, de ar fi fost cu minte buna.

Devreme ce preotul acela n-a aratat si n-a facut totul, care se cadea sa faca, sa-i certe bine, si l-a facut pe Dumnezeu vrajmas tare si lui si fiilor sai. Si fiindu-i mila si neandurandu-se a certa pe fii sai si-a pierdut mantuirea si a sa si a fiilor lui. Pentru ca facand copii aceia rau si umbland afara de poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu S-a suparat si a trimis pe cei straini de neam si i-a ucis. Si auzind parintele de moartea fiilor sai, a cazut de acolo de unde era pe spate de intristare si a murit. Si asa certand pe fii sai s-a lipsit de aceasta viata si de ceea ce va sa fie, tatal si fiii. Desi Dumnezeu n-a aflat altceva sa-l defaime numai greseala ca n-a certat pe fii sai care erau neintelepti. Si desi pacatul lui era putin, l-a stricat Dumnezeu cu toata casa lui.

Dar pe cei ce gresesc mai rau, ii va lasa oare Dumnezeu fara iertare? Pentru ca pe om desi era batran cinstit, care era judecator si invatator la neamul evreilor care nu lua nimic si fiind asa destoinic nimic n-a putut sa-l izbaveasca sa nu se strice si sa nu se munceasca cu toata casa lui, nepedepsind pe fiii lui cum se cade; care pedeapsa si munca ne va apuca pe noi? Care suntem departe de bunatatea aceluia, si nu numai ca nu voim si ca nu ii pedepsim la vreo bunatatea aceluia ci suntem mai rau decat fiecare barbar catre ei, pentru ca in ce chip fiecare pentru ale lui pacate si greseli nu poate sa zica cuvant si sa fuga de raspuns, sa gaseasca iertaciune in acest fel nici parintii pentru greselile copiilor lor nu au a raspunde sa nu-i munceasca de nu-i vor pedepsi.

De aceea de vor petrece fiii cu obiceiuri bune cu anevoie se vor intoarce cand se vor face la varsta legii. Caci sufletul copiilor este ca panza de curata si alba care in orice fel se va vopsi intai, asa va fi pana la sfarsit. Chiar daca ar vrea cineva sa o vopseasca cu o alta culoare, pururea se arata vopseaua cea dintai. Asa si copiii cei mici cand se obisnuiesc la bine cu anevoie se intorc la rau. Pentru aceasta zice si Sf. Ap. Pavel la I Corinteni V, luand pilda de la Menandru. Strica mintile cele bune vorbele cele rele, adica vorbele cele rele strica mintile cele bune ale tinerilor.

Si sa nu ne miram cum se fac uni hoti, sau desfranati sau lepadator de credinta crestineasca pentru ca auzind fiii de mici invatatura si pentru ca necercetandu-i parintii cu cercetare si cu invatatura Domnului, se deprind de mici la rau si cand afla putina pricina indata intorc calea cea dreapta.

Pentru aceasta porunceste Ap. Pavel la Efeseni VI: “Fiilor ascultati pe parintii vostri in Domnul pentru ca aceasta este dreptatea. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta care este intiia porunca cu fagaduinta, pentru ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamant”. Intelepciunea lui Solomon: “Fiul certat intelept va fi, iar cel ce cruta varga uraste pe fiul sau, iar cel ce-l iubeste cu nevointa il cearta”.

Pentru ca de-ar fi fost la oameni din fire rautatea, incat sa nu poata face cei rau in altfel, fara numai sa fie rai si cei buni sa fie buni, cu cuviinta ar fi avut fiecare cuvant sa raspunda lui Dumnezeu. Dar fiindca fiecare din voia lui se face bun sau rau, ce raspuns care sa aiba socotinta buna are sa zica parintele sau maica aceia care lasa pe copii lor iubiti sa se faca rai si nenorociti?

Nu lasati copiilor vostri avutie trecatoare, de veti vrea sa le lasati bunatate. Daca muriti si le lasati copiilor averea si pe ei nepedepsiti si cu tineretile impreuna si cu saracia care ramane dupa voi le lasati si avere ca sa-si faca voile lor cele rele, asa ii surpati.

Deci sa nu gandim cum sa-i lasam pe copiii nostri bogati, ci cum sa-i pedepsim si sa-i lasam intelepti, pentru ca de vor avea nadejdea lor la avutie, n-au grija sa faca alte bunatati decat sa acopere cu bogatie faptele lor cele rele. Deci sa nu ne apucam de alt lucru pana ce nu vom indrepta sufletele fiilor nostri. Si daca ne vom certa fiii nostri, fiecare va dobandi plata la venirea lui Hristos. De vei creste pe fiul tau bine si-l vei pedepsi si-l vei face temator de Dumnezeu, va veni ca un lant calea buna.

Parintii care nu-si cearta copiii sunt mai rai ca talharii care ucid numai trupul, iar parintii ucid si sufletul si trupul copiilor. Prietenul lui David, Husi, dupa ce Abesalon, fiul lui David s-a razvratit dar Dumnezeu il pedepseste merge si strica sfatul lui Abesalon si a reusit, caci Dumnezeu nu ingaduie razvratirea fiului caci vrea ca fiii sa fie supusi parintilor, si de nu se vor supune rau vor muri. Parintii sunt datori sa-si creasca copiii in smerenie credinta buna ortodoxa si bunatate. Iar copiii de nu vor asculta de parinti vor fi vicleni ca si Abesalon, fiul lui David, caci raul cu cat merge cu atat se face mai rau.

Copilul vostru de sufere de vreo boala si-l duceti la doctor faceti in tot felul sa-l izbaviti de acea boala. Si cand boleste sufleteste cand pacatuieste, cand curveste prin trup, cand fura, cand face rautati oprite de Dumnezeu, si neinvatatura este boala omului mare, acestea sunt boli care se vindeca mai greu. Neinvatatura este o boala foarte grea, fara invatatura nu este cu putinta sa cunoasca careva pe Dumnezeu, numai il cunoaste cum il cunosc si cele fara de cuvant dobitoace.

Trebuie omul sa fie intelept in ce chip l-a facut Dumnezeu, pentru ca cuvantul fara intelepciune se aseamana cu o piatra de mult pret in tina. De vei zice ca fara de intelepciune poate sa petreaca cineva, nu spui adevarul, caci precum o corabie fara de carma si fara de corabier nu poate sa treaca marea, asa si omul neintelept. Corabia este fara de carma si fara de corabier in viata aceasta si nu stie ce va face. Pentru aceea zicea un intelept, cel neispitit de carte vazand nu vede, adica neinvatatul desi vede este orb, caci intreaba-l pe omul neintelept de este sufletul lui muritor sau nemuritor de se misca sau nu, de sta cerul sau se muta, de este Dumnezeu in trei fiinte (ipostase), ce este liturghia, preotul si daca nu stie acestea este orb. Caci sufletul si munca sunt care vad si cand mintea nu pricepe, orb este de tot. Cei ce se cunosc pe sine cunosc pe Dumnezeu, copiii trebuie sa se cunoasca ei pe ei insisi. Deci pedepsiti pe copiii vostri impreuna cu voi, pentru ca sa va mantuiti si pe voi si pe copiii vostri si sa dobanditi imparatia cerurilor intru Hristos Iisus Domnul nostru, a Caruia este slava in vecii vecilor. Amin

Sfantul Ioan Hrisostom – Gura de Aur

sursa: crestinortodox.ro

Pentru foarte multi dintre noi, calatoriile sunt prilej de bucurie, de odihna si de imbogatire sufleteasca. Deoarece in timpul liber, cat si in toate concediile, omul zilelor noastre alege sa plece de acasa, fie undeva in natura, fie in vreun loc renumit din tara sau din strainatate, turismul a ajuns sa fie vazut ca o parte constitutiva a vietii de zi cu zi.

Ce este rau in a calatori, a vedea frumusetile lumii, a te minuna de faptura lui Dumnezeu si de lucrarile deosebite care au iesit din mana omului?! Este posibil ca in aceasta sa nu se ascunda nimic rau, insa riscul de a te rani, mai mult decat de a te folosi, este prezent la tot pasul.

Cand turismul ajunge sa faca din noi “biblioteci” de informatii, de locuri si de fotografii, toate oprindu-se la nivelul ochiului si al mintii, atunci lucrurile pot deveni vatamatoare. Ne incarcam, iar incarcati fiind, ajungem lipsiti de odihna. Este nevoie de discernamant.

Imi vin in minte sfintele manastiri. Oare cati dintre noi, pornind la drum, nu fac dreapta sau stanga, pe drumuri laturalnice, spre a vedea o biserica declarata monument UNESCO, o biserica veche de cateva sute de ani, o pestera a unui sfant ori vreun izvor tamaduitor?! Aproape toti, pana si cei mai straini de credinta dintre noi, pasesc pragurile sfintelor manastiri.

Cand turismul devine arma impotriva “sanatatii” monahismului, atunci lucrurile nu mai stau atat de imbucurator precum ar putea parea ele, la prima vedere. Turismul indiferent poate avea loc la la biserici de parohie, la catedrala si la monumente laice, insa nu si la manastiri.

Manastirile au un alt statut, fiind locuite de oameni care au fugit de lume. Cat tupeu sa avem sa le pasim pragul, sa ne holbam la cele din manastire, fara a avea nici cel mai mic respect pentru alegerea lor, pentru nevointele lor si pentru modul lor de viata?!

Turismul a facut din Meteora “un cimitir al monahismului”

Monahismul de la Meteora a fost “omorat” de turisti. Incepand cu anul 1948, cand a fost schimbat regulamentul de acees in manastirile de la Meteora, monahismul a inceput sa moara lin pe stancile patrunse de mii de blitz-uri si de camere video. Dupa construirea unei sosele care faciliteaza accesul catre manastirile din varful stancilor, turismul a inceput sa devasteze orice urma de sfintenie care mai exista la Meteora.

Astazi, manastirile de la Meteora au ajuns muzee, “cimitire” ale autenticului monahism de odinioara. La manastirea Marea Meteora vin anual circa un milion de turisti. Toate sarcinile din complexele monahale au trecut in sarcina mirenilor angajati. Calugarii mai coboara in biserica doar pentru slujba, dupa ce poarta se inchide si turistii nu mai au voie sa intre in manastire.

Din pacate, in Sfantul Munte Athos apune o lume iar una noua se iveste. Un duh lumesc deja se face simtit in multe asezaminte monahale de aici, ca urmare a faptului ca se fac presiuni din exterior, ca Sfantul Munte sa fie privit mai mult ca obiectiv turistic decat ca “gradina a Maicii Domnului”.

Daca lucrurile nu vor fi privite cu toate seriozitatea, Sfantul Munte Athos va impartasi aceeasi soarta cu manastirile rupestre de la Meteora. Atentionarea nu este numai pentru Sfantul Munte, ci pentru toate locurile de autentica vietuire monahala ortodoxa din lume.

Manastirea Frasinei a aparut recent intr-o emisiune TV. Fiind printre putinele locuri in care femeia nu are acces, aceasta a ajuns tinta unei femei-reporter care, cu nespusa ignoranta a inceput a pasi pe drumul spre manastire, vorbind despre “blestemul lui Calinic”. Datorita opiniei publice, ea s-a oprit la jumatatea drumului, neindraznind a se apropia si mai mult de manastire. Insa, ideea este aceeasi. Turismul comercial distruge tot ce este autentic.

Turismul comercial si boala de “a calatori fara rost”

Mult si multe, dar fara rost. Cat mai multi parinti renumiti, icoane cunoscute, Moaste fara numar, cladiri cu arhitectura si pictura deosebita, insa doar atat. Totul in afara, totul in minte si in ochi, nimic in inima. Asta face turismul comercial al zilelor noastre.

Pentru a stoarce cat mai multi bani de la oameni, se alcatuiesc trasee cat mai incarcate si cat mai ample, pentru un pret cat mai bun. La drum, autocarul alearga mancand asfaltul, iar opririle se fac stand cu ochii pe secundar. “Haideti, haideti, trebuie sa ajungem si acolo, si dincolo.”

Pelerinul insetat de turism este, din pacate, un nou tip de om. Acesta a patruns destul de mult si in Biserica. In loc de a petrece trei zile la Manastirea Sihastria, ori la Manastirea Bistrita de Valcea, ori in alta manastire ce ofera cazare, pelerinul nostru de ocazie prefera un traseu de vreo 2-3 zile in care sa vada 5-10 manastiri. Gura casca si inima seaca.

“Mai, Ioane, cruce-n san,

Dar la inima, pagan.”

Daca pierderea ar fi numai a lui, lucrurile nu ar fi atat de grave pe cat sunt. Cand un astfel de om ajunge la manastire, el nu apuca sa afle de nici unele. Numai ochi si gura cascata dupa lucruri noi si curioase. Comportamentul sau lasa de dorit, caci nu are vreme sa-l invete de la “gazde”, iar “gazdele” sunt judecate fara pic de bun simt.

Cum vine asta, pelerin aflat in vizita, dar revoltat pe gazde ?!

Dupa ce ca tinuta si comportamentul pelerinilor lasa de dorit, tot ei sunt “cei cu gura mare”, nemultumiti si destepti. Pretentia acestora in locuri in care, multi dintre ei, nici nu au ce cauta, este o totala lipsa de bun simt.

Cazarile sunt gratuite sau in schimbul a unor sume modice, iar mancarea este “din partea casei”. Cu toate acestea, pelerinul nostru “cel nou” tot nu este multumit. De ce nu simte bagat in seama, de ce nu are voie sa faca cutare si cutare lucru?! Cartitori lipsiti de minte si de bun simt.

“Nu se mananca nici un fel de carne.” Dar de ce, ce e asta ?!

“Cazare gratuita, insa modesta.” Ce, asta e cazare?!

Daca turismul intelege ce are voie si ce nu are voie sa faca, manastirile si schiturile, precum si viata monahala din ele, ii vor oferi in continuare omului contemporan, sansa de a descoperi Ortodoxia prin ceea ce are aceasta mai autentic si mai frumos.

“Numai Dumnezeu cunoaste cate lacrimi s-au varsat si cate rugaciuni s-au inaltat in manastiri, de veacuri, pentru pacatele si nevoile lumii. Cu toate acestea trebuie sa constientizam faptul ca monahii se roaga pentru noi, insa nu in locul nostru. Este nevoie sa crestem si noi duhovniceste alaturi de ei, urmandu-le exemplul. Dar suntem prea mandri sau poate prea grabiti pentru a mai lua seama la pilda monahului.”(Radu Alexandru)

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro