Despre judecată si discernământ!

Atunci când omul are doar elementul uman înlăuntrul lui, judecă omenește și face crime. Trebuie să se îndepărteze elementul uman, ca judecata să se facă dumnezeiască.

Judecata lumească este judecată greșită. Câte nedreptăți nu se fac! De câte ori nu păcătuiește omul!

De aceea totdeauna să aduceți în minte gândul cel bun, ca să vă puneți în siguranță sufletul vostru. Omul este o taină ; nu poți ști ce face.

Odată la Paști, după Sfânta Liturghie a Învierii, am stat puțin la chilie ca să mâncăm brănză și ouă. Alături de mine stătea un monah care se ocupa cu căratul lemnelor. Îl văd că dă deoparte ceea ce i s-a oferit. ,,Mănâncă”, îi spun. ,,Bine, bine, voi mânca”, îmi spune. Îl văd după aceea, iar nu mânca. ,,Mănâncă – îi spun din nou, – astăzi e Paștile.” ,,Iartă-mă Părinte, îmi spune, eu când mă împărtășesc nu mănânc; voi mânca la ora 2 după amiază”.

Nemâncat din ziua dinainte, nu voia să mănânce înainte de 2 după amiaza. Vezi ce a făcut din evlavie? Și ceilalți poate l-ar fi considerat un simplu cărător de lemne.

Omul este o taină ! Și dacă te-ar pune să judeci, să te gândești : ,,Judecata aceasta este dumnezeiască, sau plină de patimă ?” Este adică dezinteresată, sau plină de interes ?

Să nu aveți încredere nici în voi înșivă, nici în judecata voastră. Atunci când cineva judecă are înlăuntru mult egoism.

Pe mine mă pun să judec un subiect și eu nu vreau, dar sunt nevoit s-o fac.

Și cu toate că judec dezinteresat și cu nepărtinire, când mă duc să fac rugăciune, nu simt acea dulceață ce o simt alte dăți.

Nu că mă mustră conștiința pentru ceva, ci pentru că am judecat ca un om. Cu cât mai mult se întâmplă asta atunci când judecata este greșită, sau are în ea îndreptățire sau criterii omenești. Judecata e un lucru mare. Judecata este a lui Dumnezeu. Este înfricoșător ! Nu are importanță dacă are dispoziție bună cel ce se află în poziția să judece. Important este ce scoate cu judecata lui.

E nevoie de mult discernământ. Firește, toți oamenii avem puțin discernământ, dar din păcate cei mai mulți dintre noi nu îl folosim pentru noi, ci pentru semenii noștri (ca să nu se… deosebească, adică să nu sporească).

Astfel îl întinăm cu judecata și osândirea și cu pretenția de a îndrepta pe alții, trebuind mai degrabă să avem pretenție numai de la noi înșine, că nu ne hotărâm să luăm nevoința duhovnicească în serios, și să tăiem patimile, ca să ni se elibereze sufletul și să zboare spre cer.

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

sursa: Cristian Stavriu