Pocainta ne face cu adevarat fericiti

Lumea in care traim, de la nivel sub-atomic pana la cel macro-cosmic, este caracterizata de o perpetua schimbare. Suntem supusi schimbarii atat la nivel material, cat si spiritual potrivit legilor sadite de Dumnezeu in creatie. La nivel fizic, schimbarea este posibila pentru ca traim in timp si spatiu, pentru ca ne miscam, pentru ca suntem vii. La nivel duhovnicesc schimbarea este posibila deoarece viata fiintelor rationale (ingeri si oameni) se manifesta in spatiul libertatii. In cazul acestora, schimbarea este conditionata de vointa. De aceea, putem vorbi atat de o schimbare exterioara, cat si de una interioara ale omului. Mai mult, sub aspect moral putem vorbi de o schimbare in rau sau in bine a omului, constand in indepartarea respectiv apropierea de Dumnezeu, „Izvorul Vietii”.

Sfintii Parinti ne spun ca omul a fost creat pentru a parcurge calea „de la chip la asemanarea cu Dumnezeu”. Aceasta cale a devenit cu atat mai greu de parcurs dupa caderea omului in pacat care, a adus cu sine o schimbare majora resimtita de catre om, atat la nivel sufletesc, cat si trupesc. Vointa omului a fost robita de pacat dar nu desfiintata. De acum, Dumnezeu nu mai era „Cel dorit” de catre om, deoarece acesta s-a alipit in chip patimas de suprafata superficiala a lumii create. Cunocand pacatul, omul ajunge sa voiasca si sa doreasca in mod posesiv, patimas.

Mantuitorul prin Intruparea Sa aduce cu Sine o noua schimbare a mintii omului, o prefacere a sa, mai ales sub aspectul vointei. In Hristos, omul voieste din nou, in chip natural si liber conform cu Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul arata faptul ca mantuirea noastra a fost voita uman de o Persoana divina: „Iar daca S-a indumnezeit, S-a indumnezeit prin unirea fiintei Celui ce Se indumnezeia (cu fiinta Celui indumnezeit)…El arata deci deodata cu ferirea de moarte, pornirea voii omului in unire naturala cu cea dumnezeiasca impotriva mortii, datorita impletirii ratiunii naturale a voii omenesti cu modul iconomiei, prin imprimarea ei de voia dumnezeiasca…Deci Mantuitorul avea ca om o voie naturala, intiparita de voia Lui dumnezeiasca, nu opusa Lui. Caci nimic natural nu se opune voii lui Dumnezeu.”

Mantuitorul si-a inceput activitatea cu o chemare catre cei cazuti: „Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Matei 3,2). Biserica, la randul sau, cheama de doua milenii, pe toti credinciosii la pocainta (schimbarea mintii – metanoia) stiind ca nu exista om fara de pacat, dar nici mantuire fara pocainta.

Cuviosul Isaia Pustnicul ne spune in acest sens ca, „daca n-ar fi pocainta, n-ar fi nici cei ce se mantuiesc”, iar Sfantul Marcu Ascetul ca „nimeni nu e atat de bun si de milos ca Domnul; dar nici El nu iarta pe cel ce nu se pocaieste”. De aceea, nu ne putem uni cu Hristos euharistic, atat timp cat nu primim iertarea de la El prin Taina Spovedaniei.

Sfantul Grigorie Teologul ne invata ca pocainta are doua fete: „ea priveste la cele trecute si la cele viitoare; la cele trecute ca sa-ti plangi pacatele facute, iar la cele viitoare ca sa nu le mai faci. Altfel spus, ea trebuie sa ne insoteasca in cursul intregii vieti. „Precum mancam, bem, graim si auzim, tot asa de firesc suntem datori sa ne pocaim”, ne aminteste Sfantul Marcu Ascetul.

In Biserica, nu exista alte cai, dupa primirea Sfantului Botez, spre a dobandi „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2:16) adica „asemanarea cu Dumnezeu”, in afara Spovedaniei si Euharistiei. In acest sens, primirea constanta a acestor Sfinte Taine ale Bisericii, ne dau nadejdea ca in Ziua a Opta, „cea neinserata”, vom afla odihna in Dumnezeu, stiind ca numai atunci ne vom statornici in bine, nemaiputand exista cadere in pacat, adica schimbare sub aspect moral. Parintii Bisericii ne spun ca nu vom fi pedepsiti si osanditi in veacul viitor pentru ca am pacatuit, ci fiindca, pacatuind, nu ne-am pocait si nu ne-am intors din calea cea rea la Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin exprima acest adevar, spunand ca „pocainta este o intoarcere de la cele din afara de fire, la cele dupa fire; de la diavol la Dumnezeu”.

Cati dintre noi nu am simtit ca plecam din scaunul spovedaniei parca zburand, manati de o bucurie launtrica, impacati fiind cu noi insine, cu semenii si cu Dumnezeu. Se intampla astfel deoarece ajungem sa resimtim povara pacatului aproape la nivel trupesc. Atunci cand o lepadam prin Taina Marturisirii, ne simtim parca mai usori. Paradoxul omului este ca poate deveni carnal pana si in suflet, si duhovnicesc pana si in trup.

Multi crestini tind sa creada astazi ca schimbarea mintii reprezinta o caracteristica a vietii monahale si mai putin una a celei din lume. In realitate, la pocainta suntem chemati atat unii, cat si ceilalti, ea fiind necesara oricarui om care a cunoscut pacatul. Daca pocainta se lucreaza intr-un mod mai evident in viata de manastire, se intampla pentru ca monahul isi face din vederea pacatelor proprii, dar si din rugaciune, preocupari continue.

Ma intreb cum ar arata chipul lumii acesteia daca toti oamenii s-ar pocai sincer, daca si-ar intoarce mintea de la pacat la cele dumnezeiesti? In mod cert, cu totul altfel. Sfanta Liturghie nu s-ar mai sluji doar in biserici, deoarece viata insasi ar deveni „liturghie”. Lumea ar fi plina de o bucurie care nu este din ea, ci care vine de la Dumnezeu.

Omul pocait, in mod paradoxal, este om al bucuriei, chip al unei fericite tristeti. De aceea, omul pocait nu se recunoaste, cum gresit se crede, dupa chipul posomorat si capul plecat, cat dupa bucuria pe care o poarta continuu in el si pe care o impartaseste celorlalti. Cum sa nu te bucuri atunci cand auzi din gura duhovnicului „te iert si te dezleg”, precum odinioara au auzit femeia pacatoasa, slabanogul si multi altii, din gura Mantuitorului, „iertate iti sunt pacatele!”? Mai mult, pocainta aduce in noi bucuria Invierii. Prin intermediul ei, in Hristos, murim pacatului si traim lui Dumnezeu.

Lumea insa continua in a-i propune omului, in goana sa dupa fericire, o serie de schimbari mai mult sau mai putin semnificative, in timp ce Biserica, nu va inceta sa-i arate singura schimbare care il poate face partas „vesniciei fericite”. Aceasta este pocainta, schimbarea care ne face cu adevarat fericiti.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro