Singuratatea

In prezent, singuratatea este pe culmi. Lumea in care se misca omul, il ajuta sa ia chipul singuratatii. La serviciu este nevoit sa lucreze in cubiculum (patru pereti demontabili) in fata unui calculator, lipsit de prezenta altor oameni. Daca nu s-a ajuns la implementarea peretilor demontabili, omul prezent in birou se multumeste sa taca, sa nu mai faca complimente colegelor, pe motiv ca poate fi interpretat ca hartuire sexuala. Iar aceasta hartuire este pedepsita de Regulamentul Intern cu incetarea contractului individual de munca. Asa ca lucreaza printre straini.

Este nevoit sa lucreze cat mai mult din zi, suficient sa nu-si vada aproape niciodata vecinii. Nu se revolta impotriva programului de lucru pentru ca isi aminteste ca siguranta zilei de maine este data de cat trudeste astazi. Asa ca locuieste printre straini.

Munca pe care o depune este stresanta si istovitoare, nu-si permite sa le raspunda parintilor la telefon. Sambata si duminica, nu are timp sa comunice cu ei sau cei dragi, pentru ca trebuie sa participe la diverse instruiri, actiuni menite sa construiasca echipe performante in compania din care face parte. In realitate, compania nu da doi bani pe calitatea sa de persoana unica, o intereseaza doar acea parte din ea care ii poate servi scopurile. Si asa ajunge sa fie un orfan.

Daca vorbim de omul pensionat, trebuie sa spunem ca nici acesta nu este ferit de singuratate. Prefera sa nu deschida usa. Si asta pentru ca intalnind la tot pasul primejdii si amenintari, ramane lipsit de increderea in oameni si prefera sa nu mai comunice cu ei. Ceea ce a prezis Sfantul Cosma Etolianul „ca va veni un timp in care omul va trebui sa calatoreasca vreme de cateva zile, spre a putea intalni un alt om, pe care sa-l poata imbratisa ca pe un frate”, deja se intampla.

Singuratatea pe care am mentionat-o nu este tot una cu cea a pustnicilor. Vietuitorii din pustie, chiar daca au trait zeci de ani fara sa vada oameni, nu au fost singuri, caci Dumnezeu a fost cu ei si acestia cu El. Din afara, singuratatea celor din pustie este identica in ochii multora, cu cea din lume. Dar nu este asa. Daca singuratatea inseamna sa fii cu oameni si totusi sa te simti singur, singuratatea pustnicilor este starea de a fi singuri, lipsiti de semeni in jur, dar fara a se simti singuri.

Sfantul Nicolae Velimirovici spune ca “nu trebuie sa ne temem atunci cand suntem lipsiti de oameni, caci nu suntem singuri. Singur este cel care nu stie de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toti oamenii prieteni. Unul ca acesta si intr-o tovarasie cat se poate de numeroasa va spune, cum spun si acum unii: „Ma plictisesc! Nu stiu ce sa mai fac. Toate ma plictisesc cumplit”. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenusa fara foc”.

Sfintii Parinti ne indeamna ca atunci cand nu avem nimic care sa ne impinga inainte sau inapoi, adica ceva de facut, sa stam cu noi insine. Vom vedea ca nu putem sta mai mult de cateva minute, ne vom plictisi de noi insine. Este o descoperire dramatica. Este semnul ca avem un suflet gol de Dumnezeu.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro