“Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare,
Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.
Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.
Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori.
Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.
Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl.” (Coloseni 3, 12-17)
Noul an, 2011, încă mititel şi plăpând, să vă aducă belşug de credinţă şi bucurie în suflet!
Vă invităm în noaptea dintre ani, 2010-2011, să închinăm primul gând în noul an lui Dumnezeu. Să mulţumim pentru binefacerile primite de la El în anul 2010 şi să ne ajute să vieţuim creştineşte, să ne dăruiască darurile Sale cele bogate spre mântuire, spre sănătate şi spre bucurie.
În Biserica Ortodoxă Română, anul 2011 este dedicat omagierii Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. În Patriarhia Română aceste taine vor constitui pe parcursul anului viitor teme pentru conferinţele pastoral-misionare, colocviile teologice, dezbaterile şi serile duhovniceşti ce vor fi organizate. De asemenea, profesori de la instituţiile de învăţământ teologic ortodox vor realiza studii şi comentarii, iar o atenţie specială va fi acordată şi catehezei ortodoxe, orelor de religie şi programului ”Hristos împărtăşit copiilor al Patriarhiei Române”.
Despre semnificaţia tainei Sfântului Botez a vorbit părintele Nicolae Geolu, asistent la Facultatea de Teologie din Bucureşt, după cum ne informează Radio TRINITAS: ‘După cum ştim din învăţătura Bisericii, prima din cele şapte taine ale Bisericii este Taina Sfântului Botez. Prin această taină noi devenim mădulare ale trupului lui Hristos care este Biserica. Prin Taina Sfântului Botez ni se iartă păcatul strămoşesc, cu care fiecare dintre noi ne naştem, dar cei care se botează mai târziu, adulţii, care nu s-au botezat de când erau copii, din diferite motive, le sunt iertate acestora şi păcatele personale pe care le-au făcut până la primirea Tainei Sfântului Botez. Daatoritei importanţei lui pentru mântuire Taina Sfântului Botez trebuie făcută cât mai curând’.
‘Cununia este un eveniment unic şi foarte important în viaţa tinerilor. Această taină împarte viaţa noastră în două, până la cununie suntem o singură persoană apoi devenim un singur trup cu femeia cu care ne-am căsătorit’, a spus părintele profesor, Nicolae Necula, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti referitor la Taina Cununiei .
În prima zi de Crăciun, după Sfânta Liturghie, copiii şcolii parohiale “Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Coslada s-au făcut îngeri vestitori ai Naşterii Domnului, printr-un program special de colinde şi poezii specifice de Crăciun, intitulat “Hristos S-a născut, bucuraţi-vă!”. În prezenţa a numeroasă, dar curioasă asistenţă, sub îndrumarea doamnei preotese, Gina Cimpoca, copiii au dat glas sincerităţii, bucuriei şi purităţii cu care ei trăiesc aceste zile minunate, aducând, preţ de un ceas, o plăcută şi de netăgăduit emoţie în sufletele credincioşilor. Serbarea de Crăciun s-a încheiat cu prezentarea unei scenete cu titlul: “Nu Îl putem vedea pe Iisus!”, cu un puternic mesaj desprins din realitatea acestor vremuri. Ei au atras atenţia asupra faptului că, începând cu mult timp înainte, oamenii străduiesc să facă pregătiri de mâncăruri, de haine, felurite băuturi pentru Naşterea Domnului, iar în săptămâna din urmă nu mai încapi în prăvălii de mulţimea cumpărătorilor care strâng carne, untură, băutură, pentru serbarea Praznicului. Fiecare om ,bogat sau sărac, ţine să aibă un “Crăciun gras“ şi să tragă un chef bun de sărbători.
La Sfânta Liturghie copiii s-au cuminecat, iar Moş Crăciun le-a împărţit daruri: dulciuri, cărţi şi jucării.
Naşterea Domnului sau Crăciunul este, într-adevăr, cea mai mare celebrare din lume, în fiecare an. Alte sărbători au câte o singură zi, dar Crăciunul este sărbătorit cu o lună înainte… a douăsprezecea parte a anului. În timpul “sezonului” de Crăciun milioane de oameni pun deoparte rutina lor normală ca să-şi decoreze casele, să trimită felicitări de Naşterea Domnului, să cumpere cadouri, merg la slujbe rânduite în sfânta biserică, cântă colinde, se uită la programe speciale şi călătoresc distanţe lungi ca să-şi petreacă această sărbătoare cu familiile lor. Cântecele de Crăciun umplu aerul ce-l respirăm peste tot în jurul nostru… Sunt magazine, şi chiar unii oameni au profesii dedicate în exclusivitate acestei sărbători, pentru pregătirea sărbătorii sau celebrarea ei. Când vine Crăciunul, nu o să fii luat prin surprindere, pentru că el este peste tot în jurul tău… nu poţi să-l eviţi.
Însă, în aceste zile, orice creştin ar trebui să poată zice: “inima mea este plină de bucurie, pentru că ştiu că sunt important. Atât de important încât s-a plătit un preţ imens pentru mine. Nu cred că voi fi în stare vreodată să pricep cât L-a “costat” pe Dumnezeu să mă ridice din noroi şi să mă facă un fiu al Său. Este o realitate pe care nu o înţeleg pe deplin, dar pe care o simt cum mă copleşeşte de fiecare dată când sărbătoresc Crăciunul.” Pentru mine, El ar fi putut trimite vreun sfânt din vechime sau armate de îngeri, heruvimi strălucitori sau chiar arhangheli puternici. Însă nu s-a coborât din cer nici arhanghelul Mihail, şi nicio altă fiinţă ca să plătească răscumpărarea sufletului meu.
Pentru mine, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, pe singurul Lui Fiu, pe care Îl iubea, pe Domnul Iisus Hristos. Pentru mine S-a coborât pe pământ Cel Care este deopotrivă cu Dumnezeu, Cel care este Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu nu a trimis pe vreun altul, ci S-a coborât El Însuşi. Cel Care se naşte în ieslea Betleemului este Stăpânul şi Domnul, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat. De aceea sunt preţios în ochii Lui, pentru că a dat totul pentru mine, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.
Toţi suntem importanţi şi avem mare preţuire în ochii lui Dumnezeu. De aceea, la aceste sărbători, le dorim tuturor să Îl primească pe Hristos în viaţa lor. Dar nu pentru un sezon, ci pentru toată viaţa, El să fie real, şi El să trăiască în vieţile noastre. Bucuria Crăciunului nu ţine de bani sau de împrejurări, ci de inima ta, iubite frate!
Să fie aceasta ziua mântuirii tale! Îngenunche şi tu în faţa Lui şi cere-I să te mântuiască şi pe tine. Numai aşa sărbătoarea Naşterii îşi va avea adevăratul ei sens şi numai aşa poţi avea Sărbători Fericite, pentru că: Pe Fiul în al Său Nume/Tatăl L-a trimis în lume/Să Se nască şi să crească/Să ne mântuiască.
Mulţumim copiilor, mulţumim celor ce au trăit bucuria Naşterii Domnului alături de noi!
În anul 2011, dorim tuturor credincioşilor parohiei noastre să rămână în bucuria Domnului.
Totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi! Să nădăjduim într-un an mai bun. Dar, nu voia noastră să se facă, ci voia Domnului.
Mucenicul dintâi
Sfântul mare mucenic arhidiacon Ştefan, prăznuit pe 27 decembrie, este cel dintâi martir creştin. Ales de Sfinţii Apostoli între cei 7 diaconi care rosteau rugăciunile si care frângeau pâinea la Sfânta Împărtăşanie, cade victimă unui proces mincinos şi este ucis cu pietre, situaţie provocată de climatul politic şi religios frământat de numeroase crize, al Ierusalimului din primul secol creştin. Documentarul propune telespectatorului portretul acestui mărturisitor, făcător de minuni cu chip de înger, cum îl descriu sinaxarele, al cărui sacrificiu fundamentează mistic şi semnifică teologic jertfa creştină în numele lui Hristos.
Invitaţi: părintele Amfilohie, mănăstirea Diaconeşti, judeţul Bacău, părintele Cornel Savu, mănăstirea Plătăreşti, judeţul Călăraşi, părintele Titus Dumitrică, parohia Sf. Gheorghe, Olteniţa, Ioan Popa, iconar, Andrei Vlădăreanu, revista “Lumea Credinţei”, Ştefan Ruxanda, revista “Atitudini”.
Imaginea: Sorin Chivulescu, Florin Ioniţă, Lucian Olteanu
Realizator: Rafael Udrişte
Reportaj-documentar difuzat la TVR 1, SEMNE, 27.12.2008
În urmă cu 21 de ani, în zilele confuze şi tulburi ale lui Decembrie 1989, în maternitatea dintr-un orăşel din centrul ţării, se năştea copilul unor profesori de matematică, Vladimir. Tot atunci, pe străzile însângerate ale Bucureştiului, ale Timişoarei şi ale altor mari oraşe, se năştea sora lui geamănă, Libertatea. Acum, amândoi împlinesc 21 de ani. Şi amândoi îşi revendică dreptul la adevărul despre trecutul părinţilor şi la cel despre propriul lor prezent.
Are 21 de ani şi, de când este student la Bucureşti, vine în fiecare decembrie, de ziua lui, la Cimitirul de pe Calea Şerban Vodă să aprindă o lumânare eroilor. Vladimir, ca mulţi alţi români, vrea să afle cum a fost posibil Decembrie 1989, ce a fost înainte şi după acest hotar istoric. Lângă mormintele de marmură albă sunt zeci de părinţi care aprind lumânări copiilor lor martiri. Îi chinuie aceleaşi întrebări, căci nu ştiu nici acum cine le-a ucis fiii şi fiicele la Intercontinental, Otopeni, la Televiziune, în Piaţa Operei din Timişoara. Asemenea lor, îi comemorăm în gând pe aceşti nevinovaţi şi ne rugăm pentru odihna sufletului lor.
Au trecut 21 de ani de la Revoluţia anticomunistă. Sunt două decenii în care nu suntem lămuriţi la ce ne foloseşte libertatea. Doar eroii, care au strigat în faţa gloanţelor ‘Vom muri şi vom fi liberi!’, ar şti ce să facă cu ea acolo sus, în lumea îngerilor. Au trecut 21 de ani şi încă mai citim pe litere neologisme ca demnitate, stimă, solidaritate. Le suntem datori cu adevărul acestor copii. Iar dacă unii dintre noi îşi mai bat capul cu desluşirea ecuaţiilor încâlcite ale lui decembrie 1989, alţii, care s-au prins, au scos cărţi, au făcut filme sau şi-au asumat ziare şi televiziuni, partide şi guverne.
Însă le suntem datori şi lui Vladimir, şi celor născuţi după 1989, căci nici ei nu pricep mare lucru din revoluţia noastră. Poate că profesorii lor ar trebui să-i ducă obligatoriu, la una din orele de istorie, într-o vizită la Cimitirul Eroilor martiri de pe Calea Şerban Vodă, care se află lângă Bellu, în imediata vecinătate a lui Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Preda, Nichita Stănescu…
Statisticile libertăţii noastre
Pe crucile înfăşurate în tricolor din Cimitirul Eroilor sunt întotdeauna flori proaspete. Sunt 280 de morminte albe, doar o parte din cele 1.104, răspândite în necropolele din oraşele martir. Unii spun că Revoluţie a fost doar din 17 până în 22 decembrie, după aceea, contrarevoluţie. Şi într-un caz, şi în celălalt, şi-au dat viaţa în Bucureşti 543 de oameni şi alţi 561 în restul ţării. Înainte de 22 decembrie au fost 162 de morţi, din care 73 la Timişoara, 48 la Bucureşti şi 41 în alte localităţi, iar după 22 decembrie, au murit 942 de persoane (495 decedaţi la Bucureşti). De asemenea, indexul răniţilor este proporţional cu cifrele de mai sus: înainte de 22 decembrie – 1.107 răniţi (604 la Bucureşti), iar după 22 decembrie au fost 2.245 de răniţi (1.275 în Capitală). Printre ei, studenţi, elevi, copii de 2 ani, violonişti, tipografi, şoferi, soldaţi, muncitori, alpinişti, sportivi, ziarişti ş.a. Deşi vârsta, meseria, locul le sunt atât de diferite, un singur lucru îl au în comun: anul morţii, 1989. Şi Crăciunul, pe care nu l-au mai serbat acasă. Dar, de-atunci, fiecare Crăciun este petrecut la cimitir, alături de părinţi, fraţi, rude care vin la mormânt, fac pomeni, vorbesc cu ei, plâng şi le povestesc ce e pe-aici. Unii le-aduc coroniţe, globuleţe, beteală… Dar şi colivă.
O carte, o minge de rugby, o aripă de avion stau alături de crucile albe ca să ştim ce fel de oameni şi-au dat viaţa la Universitate sau la Comitetul Central, când noi priveam la televizorul alb-negru eliberarea din tiranie. Ei sunt martirii noştri care au schimbat un regim în câteva zile. ‘Măicuţa mea prea scumpă şi frăţior iubit, deşi plecat din lume, să ştiţi că n-am murit. Pe-un vis de libertate am fost şi eu jertfit’, stă scris pe unul dintre morminte, unde arde o candelă.
Poveştile martirilor, spuse de cruci, părinţi, de revoluţionari sunt cutremurătoare. Fiecare dintre tineri era conştient de preţul pe care urma să-l plătească. ‘Nu am putut să stau deoparte. Dacă o făceam, nu mai eram român şi, în pământ, să ştiţi, iubiţi părinţi şi fraţi, sunt tot român şi tot aşa rămân. ‘A strigat jos comunismul şi a oferit flori trupelor din faţa Sălii Dalles. A îngenuncheat şi s-a rugat pentru morţii Timişoarei. Era 21.12.1989, ora 17:30. A primit 3 gloanţe mortale. Avea 19 ani şi a fost prima victimă a Revoluţiei din Bucureşti. I se spunea Micky Rokerul’ (numele lui real: Mihai Lucreţiu Gâtlan, 1970 – 1989). ‘Eroii n-au murit. Nici tu, scumpul nostru erou şi martir, n-ai murit. Trăieşti în sufletele noastre şi vei trăi peste veacuri în istoria ţării. Familia.’ ‘Părinţii şi fraţii mei iubiţi, să mă iertaţi că v-am părăsit la numai 13 ani. Tavi.’
În 1990, a fost făcut cimitirul mormintelor din marmură albă, egale, triste, ca un regiment tăcut. ‘Patriei noastre, spuneţi-i adevărul. Am fost acolo unde trebuia să fiu’, scrie pe una din crucile pe care cad câţiva fulgi de zăpadă. Lacrimi ale cerului.
‘Stâlpii împuşcaţi’
După 1990, s-au construit multe monumente închinate eroilor Revoluţiei. Fiecare oraş martir are un astfel de memorial, iar cel mai cunoscut (dar şi contestat ca realizare artistică) este cel din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, creat de sculptorul Alexandru Ghilduş. Numele complet al ansamblului arhitectural de 25 de metri înălţime este ‘Memorialul renaşterii – Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989′ şi este alcătuit din mai multe elemente: Piaţa Reculegerii, Zidul Amintirii, Piramida Izbânzii, Calea Biruinţei. An de an, oficialii depun aici flori, pentru că în perimetrul cuprins de Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară şi fostul Comitet Central s-au consumat momente fierbinţi ale evenimentelor din decembrie 1989, printre care şi fuga cuplului Ceauşescu. Azi, nenumăraţi turişti români şi străini vin la monument şi se pozează cu el. Ceea ce este important aici este Zidul Amintirii, pe care sunt înscrise, pe plăci din alamă, numele celor peste 1.000 de victime ale Revoluţiei.
La Cluj-Napoca, în Piaţa Unirii, sculptorul Liviu Mocan a imaginat şi amplasat în anul 2003 un alt monument, intitulat ‘Stâlpii împuşcaţi’. Lucrarea cuprinde opt piese din bronz ce reproduc trupurile stilizate ale celor care au căzut la revoluţie, cu semnele împuşcării lor. Atunci, la Cluj, au murit 26 de oameni, iar alţi 65 au fost răniţi. ‘Eu m-am dus dincolo de realitatea morţii, la ce urmează după moarte, spune Liviu Mocan, la faptul că aceste fiinţe împuşcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se şi cheamă ‘stâlpi’, sunt stâlpii unei noi construcţii. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul’.
După 1989, au apărut tot felul de manuale de istorie – al holocaustului, al minorităţilor etc. – care se predau în şcoli, e drept, opţional. Unul obiectiv şi corect despre istoria noastră recentă, încă nu. Doar un volum în care apar tot felul de personaje, ridicate la rangul de personalităţi, pentru care peste 1.100 de oameni au strigat în faţa gloanţelor: ‘Vom muri şi vom fi liberi!’ Însă tânărului de 21 de ani, Vladimir, şi multora ca el, cine le va spune istoria libertăţii lor şi cum? (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 22 Decembrie 2010)
Nu mai e mult si sarbatorim Nasterea Domnului sau Craciunul. Multi vor fi plecati. Unde? La schi, in locuri unde sa doarma cat mai mult sau sa se indestuleze cu sarmale, fripturi, cu multe bucate de porc. Sarbatoarea trece doar prin trup.
Cei care raman acasa, nu vor sa rateze concertele, concursurile, premiile ce se acorda in aceasta perioada. Si asa se face ca putini din acesti oameni mai traiesc minunea nasterii tainice a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.
Oamenii alearga sa cumpere. Nu e nicio problema ca pierzi cateva ore bune in super-hipermarketuri. Important e sa fii in rand cu lumea. Iar daca nu faci acelasi lucru, e o dovada ca nu dai semne de progres.
A ajuns sa fie mai fascinant sa asculti Stille nacht-uri si Jingle bells-uri in magazine. E prea obositor sa mai deschizi usa celor ce colinda. Si pe deasupra sa tot asculti aceleasi colinde.
Preotul nu mai este primit in casa, pentru a vesti Nasterea Domnului. Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza. Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada “pe unde a ajuns parintele“, asa cum faceau parintii si vecinii mei. Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: “E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.
Nu mai avem gandul la a primi Sfanta Impartasanie de Craciun. In vechime, Postul Craciunului era respectat. Chiar daca se intampla ca porcul sa fie taiat in post, nu ne atingeam de carnatii trecuti printr-un fum statut, de slanina fiarta si usturoiata, de racituri, … Trebuia sa ne impartasim.
Ne preocupam prea putin de asemanarea cu Hristos. Ne interesam din timp de unde putem lua bradul de Craciun, carnea de porc, vinul si multe alte bunuri materiale si uitam sa primenim firea. Ne multumim ca avem numarul de telefon al parintelui si ca il putem suna atunci cand avem nelinisti. Nu mai putem sta in genunchi la spovedanie. Am uitat ca la marturisire Il avem de fata pe Hristos.
Chiar daca ne simtim nemultumiti de cat am postit, de cat ne-am rugat, de putinul bine pe care l-am facut, nu se compara cu dezgustul pe care ti-l produce o sarbatoare pentru care nu te-ai pregatit deloc.
Daca se vor gasi persoane care sa fie prezente de Craciun in biserica, bucurandu-se de Nasterea Domnului, e semn ca mai avem oameni vii.
In copilarie, cand mergeam la colindat, nu am avut niciodata sentimentul ca merg la cersit. Am invatat colindele in Biserica si am plecat la colindat la indemnul preotului. Nu am fost prezent in concerte sau spectacole. De altfel, nici nu stiam foarte multe colinde. Dar ceea ce cantam, era o buna vestire: Hristos Se naste.
Vecinii nu aveau preferinte. Aveau poarta deschisa pentru orice colindator. Se intampla adesea, sa venim dupa niste copii care au cantat acelasi colind. Insa, oamenii ne ascultau ca si cand era pentru prima oara cand il auzeau. Toti copiii colindau. Era o adevarata forfota in Ajun. Nu era doar miros de cozonac, de sarmale, erau si bune vestiri.
Ce lume minunata era in trecut. Nu doar noi ne pregateam pentru colindat, ci si vecinii pentru primirea colindatorilor. Primirea noastra, a celor ce vesteam, era echivalenta cu primirea lui Hristos. Si asa devenea Hristos oaspete in fiecare casa. Acum copiii trebuie sa intrebe: primiti colindatori? Iar oamenii, lipsiti de orice emotie, de cele mai multe ori raspund Nu.
Astazi, aproape ca in fiecare statie de metrou, in orice tramvai e cineva care canta. Acestia nu mai stiu ca e vremea sa vestesti ca Fiul lui Dumnezeu Se naste din Fecioara Maria. Si asa se face ca pe unul il vezi cu un acordeon, pe altul aruncand niste popice, apare si cel cu mielul “Vasilica”, ce mai, e vremea de facut bani. Ajuns acasa, ai sentimentul ca cineva iti verifica neincetat soneria. Ti se bate permanent in usa. Si culmea, de multe ori de aceleasi persoane. Ce vor? Banuti. Nu au invatat decat o strofa dintr-un colind sau iti canta ceva apropiat de un colind si cred ca e potrivit sa le dai o anumita suma de bani. Asa ca de nu o ai, e bine sa nu le deschizi. Nu de alta, dar ii superi si e posibil sa-ti lase cateva urme pe usa.
Trairi imputinate si de o parte si de alta. Multi din cei care colinda nu o mai fac in duh autentic, sunt formali, rostesc cantari care nu mai au nimic in comun cu cele din trecut, totul e deviat. Iar cei care ar trebui sa le asculte, fie nu mai cred in intruparea Fiului, fie cred ca e un eveniment ce s-a petrecut candva, undeva si care nu mai are legatura cu prezentul. Pacat, ca nu mai sunt vrednici sa “citeasca” Biblia nescrisa a Nasterii Domnului. Adica, sa asculte colinde.
Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul IV – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui – Natalis Solis Invictus). După noua dată (aleasă desigur şi pentru a contracara cultul mithraic şi Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în sec. XIII) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou.
La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele de Crăciun, predilect în mediile populare. Originea cuvîntului Crăciun este foarte controversată. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latină, din geto-dacă, din slavă). Cea mai credibilă pare explicarea cuvîntului prin latina populară, anume prin creationem, “creaţie”, “naştere”, dar şi “copil” (Al. Rosetti). Al. Ciorănescu susţine această etimologie (căreia îi explică mulţumitor şi evoluţia fonetică), dar avertizează că trebuie pornit de la sensul de “copil” (Crăciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de “creaţie”, care ar contrazice flagrant dogma creştină (“născut, nu făcut”).
Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai tîrziu, iar sărbătoarea a fost repersonificată folcloric în “Moş Crăciun” – comparabil în unele privinţe cu tradiţia spaniolă a Regilor Magi (Al. Ciorănescu), dar în şi mai mare măsură cu tradiţia neaoşă a “moşilor” (strămoşi mitici. arhetipali). Fantezia populară a făcut din Crăciun proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i şi o soţie, Crăciuneasa (socotită în unele părţi patroana moaşelor, ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului). O tradiţie spune că legendarul Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mîinilor. Femeia s-ar fi vindecat însă vîrîndu-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mîini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit el însuşi şi ar fi venit la sfinţenie (în unele colinde populare este chiar numărat cu sfinţii, şezînd ocoş “lîngă Bunul Dumnezeu”). Nu-i exclus ca sub întruchipările lui Crăciun şi Crăciunesei să se ascundă două străvechi divinităţi locale, reinterpretate în noua perspectivă creştină. În alte colinde populare, îşi dispută întîietatea, dincolo de orice teologie bisericească, “Bunul Dumnezeu”, “Bătrînul Crăciun” şi “Sfînt Sfîntul Ion”!
În tradiţia românească, un fel de înainte-mergător sau frate mai mic al lui Moş Crăciun este Moş Ajunul (care patronează colindatul copiilor din noaptea de 24 spre 25 decembrie). Dar copiii nu umblă doar cu Moş Ajunul, ci şi cu Steaua, vestind mai explicit Naşterea Domnului, după scenariul evanghelic. Pe de altă parte, colindatul nu se reduce la colindele copiilor: colindă flăcăii şi chiar bărbaţii în toată firea, de la Crăciun pînă după Anul Nou (Vicleimul, Irozii, Vasilca, Pluguşorul, Sorcova etc.), amestecînd deconcertant tradiţii creştine şi precreştine. “Duhul Crăciunului” domină totuşi întregul ciclu, pînă la Bobotează. Pe lîngă colindele folclorice, există şi colinde bisericeşti (unele de origine bizantină) sau creaţii culte în stilul colindelor tradiţionale. În multe dintre acestea Moş Crăciun lipseşte cu desăvîrşire, iar sensul creştin al sărbătorii este mult mai aprofundat.
“Moş Crăciunul” reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, cu veşmînt roşu şi cu sacul ticsit de cadouri (cum l-a imaginat la 1862, pe urmele pastorului Clement Clarke Moore, caricaturistul american Thomas Nast şi cum l-au consacrat definitiv, de la 1931 încoace, reclamele Coca-Cola) n-are nimic de-a face – cum n-are nici bradul împodobit – cu personajul folcloric românesc, ci este o contrafacere recentă de origine occidentală, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfîntului Nicolae – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus). “Moş Gerilă” al comuniştilor îi era frate mai bun decît Moş Crăciunul nostru tradiţional, care nu-i nici mercantil, nici filantrop, ci doar martor al Naşterii Domnului şi paznic popular al bunelor rînduieli. (R. C.)
În urmă cu 21 de ani, în zilele confuze şi tulburi ale lui Decembrie 1989, în maternitatea dintr-un orăşel din centrul ţării, se năştea copilul unor profesori de matematică, Vladimir. Tot atunci, pe străzile însângerate ale Bucureştiului, ale Timişoarei şi ale altor mari oraşe, se năştea sora lui geamănă, Libertatea. Acum, amândoi împlinesc 21 de ani. Şi amândoi îşi revendică dreptul la adevărul despre trecutul părinţilor şi la cel despre propriul lor prezent.
Nu mai e mult si sarbatorim Nasterea Domnului sau Craciunul. Multi vor fi plecati. Unde? La schi, in locuri unde sa doarma cat mai mult sau sa se indestuleze cu sarmale, fripturi, cu multe bucate de porc. Sarbatoarea trece doar prin trup.
In copilarie, cand mergeam la colindat, nu am avut niciodata sentimentul ca merg la cersit. Am invatat colindele in Biserica si am plecat la colindat la indemnul preotului. Nu am fost prezent in concerte sau spectacole. De altfel, nici nu stiam foarte multe colinde. Dar ceea ce cantam, era o buna vestire: Hristos Se naste.
Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul IV – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui – Natalis Solis Invictus). După noua dată (aleasă desigur şi pentru a contracara cultul mithraic şi Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în sec. XIII) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou.
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
