1 Martie. Zi de sarbatoare atat de draga poporului roman. Orasele sunt inundate de martisoare si flori. Parca am mai uitat cu totii de necazurile de zi cu zi, de saracie. Inventivitatea comerciantilor nu cunoaste limite. De la pandantive clasice cu inimioare, floricele, stelute si pana la papirusuri cu declaratii solemne de dragoste. Totul respira a primavara. Miroase a nou si a curat. Strazile zvantate sub un soare promitator si furnicarul de oameni cautand cel mai potrivit suvenir pentru mama, iubita, prietena sau colega de serviciu. E timpul urarilor de dragoste, ghioceilor si narciselor.

Incercand sa retraim atmosfera de acasa, duminica, 27 februarie, ultima a lunii februarie, dupa Sfanta Liturghie, doamnele si domnisoarele din parohie au primit in dar o floare si un sincer cuvant de incurajare in efortul pe care il fac permanent in familie si in activitatile parohiei

Incepand cu 28 februarie, ortodocsii intra in “Saptamana Alba sau a branzei”. In aceasta saptamana nu se mai consuma carne, iar in zilele de miercuri si vineri se face dezlegare la oua, lapte, branza si peste. In calendarele bisericesti, pentru aceste zile apare mentiunea “harti”, un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.

Miercuri, 2 martie, se rosteste pentru prima data in perioada Triodului, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul – “Doamne si Stapanul vietii mele”, rugaciune care inceteaza in miercurea din Saptamana Mare.

In zilele de miercuri si vineri din “Saptamana Alba” nu se savarseste Sfanta Liturghie, cele doua zile sunt aliturgice.

In Sambata lasatului sec de branza, Biserica ii pomeneste pe toti barbatii si femeile care au fost “luminati prin postire”. Aceasta zi este numita “a ascetilor”. Biserica ii aseaza ca modele, calauzitori pentru parcurgerea postului si a pocaintei:

“Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie, pe fiecare deosebit si pe toti impreuna si vietile acestora ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le …”.

Duminica, 6 martie, exista randuiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de “Duminica Iertarii”. Asadar, prima incercare de iesi biruitori din lupta cu pacatul este iertarea, reintoarcerea la iubire. Este dureros ca aceasta slujba unica lipseste din multe biserici. Faptul ca e intalnita mai mult in manastiri, denota despartirea noastra de duhul Bisericii. Aceste randuieli sunt trepte spre a deschide inima catre “o alta lume”. Din cauza pacatului, omul a pierdut puterea de a pasi in mod natural catre Dumnezeu. Si prin aceste randuieli, Biserica ne poarta incet catre unirea cu Dumnezeu.

Mai sunt cateva zile pana la intrarea in Postul Sfintelor Pasti. Sa nu ne abatem de la el. Acest post este ajutorul pe care ni-l daruieste Biserica spre a pune capat “celor vechi” si a intra intru “cele noi”. Indiferent cat de grele sunt conditiile in care traim si cat de mari sunt obstacolele ridicate de cei din jurul nostru, nimic nu trebuie sa ne opreasca din a lua in serios Postului Sfintelor Pasti.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor.

Cât timp suntem în viaţă putem să facem toate pentru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre cei răposaţi, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugăciunea. Cu alte cuvinte în faţa lui Dumnezeu este utilă şi folositoare „mijlocirea”. Când cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă a poruncă: „…vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii” (Slava de la Slujba înmormântării). Aşadar, cei adormiţi doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor.

Slujba care se face pentru cei răposaţi se numeşte parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

√ La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;

√ La 9 zile după moarte, “ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri“; √ La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, “pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer“;

√ La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;

√ La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

√ În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor, şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de iarnă, sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare, Paştele blajinilor (luni după Duminica Tomei) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem vii cultul morţilor şi pomenirea lor.

În acelaşi timp, pomenirea morţilor este un moment de reflecţie şi pentru fiecare dintre noi. Fără îndoială, moartea este cel mai sigur şi totodată cutremurător eveniment din viaţa noastră. Fireşte, ar trebui să o avem în vedere şi să ne facem probleme. Nimeni nu a semnat un contract cu viaţa pământească pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul nostru, vom fi mai îndreptaţi şi mai realişti. Putem deveni alţi oameni. Mai buni!

Ce pregătim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a morţilor este precedată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creştin aduce o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie şi cărbuni.

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul celui/celor răposaţi, dar are şi o semnificaţie duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziţia colivei reprezintă dulceaţa vieţii celei veşnice pe care ne dorim şi pentru care ne rugăm să o dobândească cei adormiţi. Pe colivă se aşază Sfânta Cruce şi se ornează în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lasat ca mărturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite şi poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se aşază o lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel şi creştinii (cărora Iisus le-a spus “Voi sunteţi lumina lumii!“), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi căldură lumii.

Vinul, care se toarnă cruciş pe colivă (trupul celui răposat), semnifică aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obişnuieşte să se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în numele căreia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit că, pe lângă rugăciune, este necesară milostenia. Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi. „Mila curăţă toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit, se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l ierte! sau Bogdaproste!).

Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi în categoriile menţionate mai sus. Cine merge la cel bolnav şi la cel din închisoare, la Domnul merge. Şi în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).

Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare;

b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel mare al Învierii;

c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor;

d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;

e) La praznicele împărăteşti sau la sărbători mari;

f) În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.

Alte sfaturi legate de pomenirea morţilor:

√ Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie;

√ La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge “la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, mort fără lumânare etc.“. Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba;

√ La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor răposatului;

√ Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi la un an, să se dea diferite lucruri şi, mai ales, îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, precum şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzecişipatru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nicio influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat;

√ După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu bună-cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă, nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de “noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice “Dumnezeu să-l/s-o ierte!“, iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice „mulţumesc!“, ci “Dumnezeu să primească!“

Jocurile de noroc si Casele de pariuri s-au inmultit infricosator. Oare ce sa intelegem de aici? Raspunsul este simplu, caci statisticile arata si ele cum numarul celor pasionati de jocurile de noroc si de pariuri creste de la an la an.

Nu putem ajunge la lucrurile inalte daca nu le facem pe cele de jos. Asa cum nu putem ajunge in varful scarii decat mergand din treapta in treapta. Prin pariu doresti sa te situezi in varf, fara a face pasi in acest sens. As lua pariul de bun, daca mi-ar fi recomandat de parinte. Insa, parintii nu recomanda pariul, ci munca si ajutorarea semenilor.

Munca si banii

Banii sunt un lucru fara de care nu putem trai. Pana si parintii din pustia Egiptului isi vindeau rucodelia (ceea ce lucra fiecare, in chilia lui), spre a-si putea cumpara cate ceva din cele de neaparata trebuinta, ori pentru a lua noi materiale de lucru. Cu toate acestea, vedem cum se raportau acestia la bani: niciodata fara a munci pentru ei si niciodata pentru a-i strange, ci numai pentru a isi intretine viata!

Munca este porunca de la Dumnezeu si lege fundamentala a vietii omenesti, existand ca atare de cand exista si omul. Inca de la inceput, omul a fost insarcinat cu datoria de a munci: “Si a luat Domnul Dumnezeu pe Adam si l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca.” (Facere 2, 15-17). Prin munca isi indeplineste omul toate indatoririle de viata, tot rostul sau in lume: “Sase zile sa lucrezi si sa faci toate lucrurile tale” (Iesire 2, 9).

Munca cinstita este singura cale dreapta spre a dobandi bani. Jocurile de noroc si pariurile anuleaza insa aceasta cale, urmarind castigarea de bani nemunciti.

Din pacate, nu sunt putini nici crestinii care au aceasta patima, anume a visului imbogatirii peste noapte sau, pur si simplu, a unei placeri in a juca sau a paria. Crestinii nu vorbesc despre noroc, norocul presupune un fel de destin, ceea ce este incompatibil cu credinta in Dumnezeu, singurul Purtator-de-grija a toate.

Jocurile de noroc si cuvintele din Sfanta Scriptura

Multi isi intemeiaza aceasta “slabiciune” sau “pasiune” pe faptul ca in Sfanta Scriptura nu este specificat clar faptul ca jocurile de noroc si pariurile sunt un pacat. Cu toate acestea, stim bine ca multe patimi sunt aratate de Sfanta Scriptura, fara a le numi insa pe numele lor “modern”.

Sfantul Apostol Petru spune, cuprinzator: “Cei nedrepti le fagaduiesc libertate, fiind ei insisi robii stricaciunii, fiindca ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste” (2 Petru 2, 19). Oare nu tot libertate si bunastare fagaduiesc lumii si jocurile de noroc? Deci, ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste. Daca nu te poti abtine de la a juca si a paria, inseamna ca banii si setea de bani te stapaneste, iar urmarile sunt de inteles.

“Cel ce isi munceste ogorul se satura de paine, iar cel ce vaneaza naluci duce lipsa” (Proverbe 12, 9, 11). Cat de bine zice proorocul, numind “vanator de naluci” pe cel care nu munceste, ci cauta “paine”, adica bani si bunastare materiala, pe alte cai decat cele lasate de Dumnezeu.

Sentinta data acelora care cauta bunastare materiala, insa fara a munci pentru aceasta, este scurta si dura, dupa cum si merita unii ca aceia: “Cine nu vrea sa munceasca, acela sa nu manance” (2 Tesaloniceni 3, 10). Cine nu munceste si asteapta sa primeasca totul pe cai usoare traieste “pe spatele altora” si din osteneala altora. De aceea, singura munca ingaduie crestinului sa implineasca efectiv porunca iubirii aproapelui.

Ca sa isi gaseasca un rost, ca sa nu mai turbure pe altii, ca sa se linisteasca, Apostolul Pavel le porunceste crestinilor sa munceasca si sa manance din rodul muncii lor: “Unora ca acestora le poruncim si-i indemnam in Domnul nostru Iisus Hristos ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea de ei agonisita” (2 Tesaloniceni 3, 12). Jocurile de noroc, atunci cand aduc bani, dau celui care joaca “painea” altora, iar nu rodul mainilor sale.

Mai devreme sau mai tarziu, urmarea castigurilor obtinute prin jocurile de noroc se va face simtita, caci “lucrul mainilor omului se rasfrange asupra lui” (Proverbe 12, 14). Depresiile sunt foarte intalnite in randul celor pasionati de jocurile de noroc si de pariuri, acestea ducand, mai apoi, la stricarea familiilor si la ruperea comunicarii cu cei dragi.

Canoanele Bisericii privind jocurile de noroc

“Jocul de noroc este un mijloc de distractie, dar urmareste si un mijloc de castig nedrept, un furt deghizat” (Ap. 25) pe care legile bisericesti il osandeste potrivit cu rezultatul pacatos ce decurge din furt, betie, timp pierdut, scandal s.a, mai ales la clerici (Ap. 42, 43; VI Ec. 9, 51).

“Sfintii Parinti recomanda distractia nevinovata si folositoare a plimbarii in parcuri, munti, gradini, iar nu jocul de carti sau alte soiuri, unde trupul sta intepenit si deci nerecreat, mintea incordata, iar sufletul zbuciumat de nereusita castigului nedrept, sau in caz de succes, de tulburari si certuri, aducatoare de pacat. Fumatul, jocurile de noroc, betiile si petrecerile dezmatate scot in evidenta calitatea inferioara si cultivarea poftelor pacatoase ale sufletului omenesc” (Gal. 5, 19-21; Efes. 5, 3-5; Clement, Pid. II, 5).

“Nici un mirean sau cleric sa nu se joace cu zaruri sau carti de noroc de acum incolo si oricine va mai face aceasta de va fi cleric sa se cateriseasca, iar de va fi mirean, sa se afuriseasca” (VI Ec. 50).

Parintele Cleopa si “noroc-ul”

Mult mai grava este situatia unde in rugaciuni se cere “noroc” in astfel de jocuri. Parintele Cleopa Ilie, intr-un cuvant de-al sau, aminteste de astfel de cazuri.

“Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand: “Pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei.” Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic? Voi stiti cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Moloh sau “noroc” era zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi.

Cum era acest zeu Moloh sau “noroc”, cum ii zicem astazi? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.

Ce jertfa primea Noroc? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme: “Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc!” Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia: “Cumatra iti dai copilul?”, iar aceea zicea: “Il dau, ca sa am noroc!” Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea.”

Jocurile de noroc si pariurile

Prin natura activitatii lor, casele de pariuri si de jocuri pot fi ispite: gasim acolo o lume fara Dumnezeu, care se inchina idolilor de tinichea si de hartie (banilor). In asemenea locuri injuraturile de tot felul (mai ales de cele Sfinte) si mania sunt la ele acasa. Parintii Bisericii ne-au indemnat intotdeauna sa fugim de ispite si sa nu ne incredem in puterea noastra de a le face fata.

As vrea sa pot spune ca nu vad ceva neaparat pacatos in a paria “din cand in cand”, insa nu o pot face. Acest “din cand in cand” este atat de viclean, incat nu se cade nici macar a-l incerca. Un mare pacat si o mare boala se ascunde in spatele acestor “jocuri”, ele ajungand foarte usor patima (dependenta). In cele din urma, de la “joc” se va ajunge la tulburare si de dezbinare a familiei.

Banii ce sunt castigati la jocurile de noroc sunt bani necurati, sunt bani pe care altii i-au furat sau cu care altii nu si-au hranit familiile.

Riscul unei obisnuinte cu ritmul de castig rapid, oarecum stand, gandind si picand bani, este mult prea tentant pentru a-l mai numi “joc”. Este atat de mare riscul ce urmeaza “gustarii” dintr-un castig usor de dobandit, incat majoritatea ajung la dependente grave.

Exista posibilitatea ca la un moment dat, castigul sa nu mai vina. Odata cu cresterea sumelor pierdute, apar si depresiile grave. Atunci, omul neinvatat in nimic altceva se va vedea inapt pentru o munca serioasa si va ajunge la frustrari deosebit de grave.

Medicii considera ca aceasta “pasiune” este asociata cu factorii socio-demografici. Barbatii reactioneaza diferit fata de femei, in fata unei mize. Greutatea adaptarii la schimbarile sociale, diversele abandonuri din familie si singuratatea pot fi tot atatea cauze care favorizeaza “dependenta de pariuri”.

Ca si in cazul narcoticelor, a alcoolului sau a tigarilor, dependenta de jocuri si pariuri (ludomania) se dezvolta treptat. Odata devenita patima, “ludomania” aduce un intreg cortegiu de rateuri si, evident, depresii grave, uneori chiar sinucideri si crime.

In psihoterapie exista conceptul de comportament dependent, intalnit atunci cand o pasiune devine mai puternica decat vointa proprie si decat o privire matura asupra lucrurilor. In tarile civilizate dependenta de jocuri de noroc este recunoscuta ca o afectiune psihica.

Dependenta de jocurile de noroc este o dependenta bazata pe faptul ca jucatorul nu-si poate controla propriul impuls de a juca, de a risca. Riscul il ajuta sa-si ia gandurile de la problemele zilnice, deoarece nivelul crescut de adrenalina ii da impresia de bine. In cazul in care castiga se simte important, “in varful lumii” si isi doreste sa obtina din nou acest sentiment, iar cand pierde spera sa isi ia revansa, sa i se intoarca norocul, ceea ce-l face sa riste in continuare sume mai mari sau mai mici de bani.

In morala ortodoxa, a fi dependent de vreo patima inseamna insa a fi bolnav sufleteste, a nu fi liber, inseamna robie, inseamna o inchisoare in care te inchizi singur si din care nu poti evada pentru ca vointa ta nu se mai poate opune.

Psihoterapia ortodoxa identifica la radacina acestei patimi arghirofilia (iubirea de bani si bogatie materiala) si pleonexia (aviditatea si lacomia de bani). Aici nu e vorba ca a castiga bani e pacat, ci modalitatea de castig si atitudinea perversa fata de bani, adica dorinta patimasa, patologica de a acumula nevrotic bani.

Unele cazuri ajung si pana la internare in spital, unde psihoterapia e combinata cu medicamente. La noi, in Spitalul Obregia, sunt deja medici specializati pe tratamente pentru dependente de acest gen.

Scaparea din mrejele jocurilor de noroc

Primul pas in vindecarea oricarei dependente este recunoasterea ei. Odata recunoscand faptul ca este dependent de un anumit lucru, cel in cauza trebuie sa inceapa a lupta impotriva ei. Trebuie evitata pe cat se poate ramanerea de unul singur, lucru ce va indemna cu certitudine la o intoarcere la dependenta respectiva.

Vorbirea cu cei dragi si spovedania la un preot sunt de un real folos.

Ceva trebuie insa sa-l motiveze pe cel dependent.

Pentru un crestin, Evanghelia ar trebui sa fie suficient de puternica spre a-l indeparta de orice patima si de orice dependenta. Viata curata a sfintilor si indemnurile Parintilor sunt adesea suficiente spre a intari un suflet si a-l motiva in lupta acestuia spre dobandirea libertatii de patimi.

Pentru un om care nu ia aminte la Sfanta Scriptura, ajutorul poate veni insa prin persoanele iubite. Dragostea pentru un om, pentru un copil, ori dorinta de a intemeia o familie sanatoasa sunt adesea cele mai puternice motive pentru un astfel de om. Cand acestea nu ajuta insa, singura solutie ramane la Dumnezeu.

Uneori, dragostea pentru un om nu este de ajuns pentru a scapa pe cel impatimit de o astfel de inselare a celui viclean. Deci, dupa cum orice dependenta daunatoare are loc prin viclenia diavolului, in majoritatea cazurilor este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Spovedania patimii este vitala. Preotul are un har, primit in Taina Hirotoniei, pe care crestinii de rand nu il au, cu care poate intari vointa celui ce vine la spovedit. O spovedanie sincera atrage mila si ajutorul lui Dumnezeu. “Doamne, nu vreau sa mai fac aceasta, ajuta-ma! Imi iubesc familia si pe omul de langa mine, intareste-mi vointa si ajuta-ma sa scap de aceasta legatura!”

Postul si rugaciunea sunt cele mai puternice arme impotriva uneltirilor celui viclean. Daca nu poate posti cel impatimit, sa posteasca cei de langa el, iar Domnul, vazand dragostea lor, se va milostivi spre “cel bolnav” si ii va da puterea de a iesi din dependenta.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

De foarte multe ori avem in minte un singur scop. Cum sa ne imbogatim, cum sa facem avutie, sa dobandim averi. Pe multi aceasta patima a banilor si bogatiei ii impinge spre gesturi extreme, judecata le este intunecata si fac fapte pe care credeau ca nu le pot indeplini. Pentru un ban, suntem capabili sa mintim, sa furam, chiar sa omoram. Putem omori un frate de-al nostru sau chiar pe noi, prin faptele noastre. Unii se vand, pentru castig, pe ei diavolului. Fie cei care merg la ghicitoare si isi vand sufletul diavolului, cand fac un pact de colaborare cu el,fie chiar si cei care ghicesc, care la randul lor pentru castig financiar si-au vandut de mult sufletul.

Pentru castig banesc suntem gata sa cadem in desfranare si preadesfranare. Se vand si se pangaresc trupurile create de Dumnezeu. Si atunci cand avem o probleme alergam ca Dumnezeu sa ne ajute si sa ne ierte!!!. Atat de mare este forta acestui pacat al iubirii de arginti, ca poate sa invinga si cea mai puternica legatura pamanteasca, dintre mama si fiu sau tata si fiu. Nu mai conteaza nimic. Dar dupa ce am vazut cate pacate facem,cum calcam totul in picioare, atat pe pamant cat si in viata viitoare, pentru cativa bani in plus, acum trebuie sa ne intrebam daca tot acest efort imens, ne foloseste la ceva?!.

Avem multe raspunsuri in Ecclesiast, unde se explica pe larg aceasta problema a avutiei. Din primul verset ni se spune ca toate lucrurile pamantesti sunt desertaciuni, chiar desertaciunea desertaciunilor. De unde stim acest lucru? Tot in Ecclesiast il aflam in versetul 9 unde se zice ca ce a mai fost, aceea va mai fi si ceea ce s-a intamplat se va mai petrece, adica cum de-a lungul veacurilor, oameni au pierdut tot, avem ca exemplu(Potopul, Sodoma si Gomora), tot asa se va intampla, pentru ca zilele se repeta.

Cat de importanta este averea? Este atat de pretioasa incat Biblia o numeste vanare de vant. Daca vrem sa privim realist, este momentul sa vedem ca asa este. Oricat de mare este averea detinuta pe pamant, fie ca esti cersator sau rege, finalul este acelasi, nimic si nimeni nu il poate influenta. Si pentru print si pentru cersetor, averea este spulberata cu o adiere de vant,in momentul cand parasim aceasta lume.

Ecclesiatul enumera care sunt aceste lucruri desarte: case, gradini, parcuri, iazuri, robi, roabe, fecioare, turme de vite,oi, aur si argint. Daca ne uitam in aceasta lista sumara, cred ca putem regasi cu usurinta foarte multe din idealurile noastre.

Tot in Ecclesiast se face o paralela intre cel care doreste lucruri desarte, aceasta fiind nebunul, care umbla in intuneric, pentru ca vederea ii este acoperita de patima, si inteleptul care are ochii mintii, si nu se bucura la desertaciuni, pentru ca harul lui Dumnezeu ii deschide ochii, mintea si inima.

In momentul de luciditate pe care ar trebui sa il avem, vom face ce zice Ecclesiastul: “Si am urat toata munca pe care am muncit-o, fiindca voi lasa-o omului care va veni dupa mine”. Sigur ca munca noastra poate fi facuta cu ganduri curate, pline de lumina divina, dar dupa ce nu vom mai fi, suntem siguri ca aceasta averea pamanteasca va ajunge si va fi folosita spre aceleasi scopuri. Aceasta intrebare este valabila, daca cel care face averea, o dobandeste avand virtutile crestine, dar oare ce se va intampla cu urmasii celor care au dobandit o averea calcand toate principiile enumerate mai sus. Avere prin furt, minciuna,crima. Oare cel care dobandeste avere astfel, va fi capabil sa isi educe urmasii ca sa fie inteleptul din pilda, sau va fi nebunul? Intrebarea se pare ca este retorica, nu credeti?

Cum ne traim viata fugind mereu dupa avere?! Pe langa riscurile imense, de a calca foarte multe din poruncile crestine, nici noi ca fiinte nu suntem linistiti. Nu cred ca o persoana care fura, poate fi linistita. Acest lucru ni-l spune si Ecclesiastul( I,23):”Toate zilele lui nu sunt decat suferinta si indeletnicirea lui nu-i decat necaz, nici chiar noaptea n-are odihna inima lui”. Oare nu asa sunt chinuiti cei care nu se mai satura de bani si bogatie. Cati oameni de afaceri nu au sfarsit prin sinucidere pentru ca nu mai puteau sa iasa din mrejele pe care tocmai ei si le-au intins.

Trebuie sa avem o atentie deosebita si sa nu cadem in aceasta patima, dupa cum vedem, atat de grea, incat Apostolul a numit-o, radacina tuturor relelor(I Tim.6.10). Poate fi deasemenea un semn de necredinta, deaorece prin iubirea de arginti,credem ca avandu-i pe ei(arginti), nu mai avem nevoie de Dumnezeu.

Eram la Manastirea Curtea de Arges, in fata moastelor Sfintei Mucenite Filofteia si un parinte care vorbea oamenilor, a spus un lucru, care m-a speriat. Vin la manastire oameni, care dau acatiste pentru diferite probleme. Foarte multe acatiste contin cereri cat se poate de bizare: sa mearga afacerea inceputa, sa castig la loto, sa imi cumpar masina, casa etc. Nu cumva aceste cereri sunt asemanatoare, daca nu cumva identice cu cele de mai sus.

dr. Radu Tincu

sursa:crestinortodox.ro

Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevarat, si aceasta este marea deosebire. El este deplin sanatos la minte. El numai “fatareste” nebunia, el alege sa para nebun, el face totul pentru ca toti ceilalti sa-l socoteasca cu adevarat nebun, ramanand insa stapan pe gesturile si vorbele sale, folosite intotdeauna cu un anume rost.

In fata celor care i-au aflat taina sau a celor alesi de el, ca si atunci cand e singur, leapada masca nebuniei, aratandu-se intreg la minte si deplin sanatos. Atunci cand nebunia pentru Hristos si-o arata doar o data in viata, purtarea sa de mai inainte ori de dupa aceea nu are in ea nimic patologic.

Cel cu adevarat nebun, chiar daca ajunge sa-si indure nebunia sa in Hristos, nu este un adevarat nebun pentru Hristos in adevaratul inteles al cuvantului. Pentru ca cel nebun pentru Hristos nu indura silit nebunia, ci insusi se sileste sa se arate nebun. Singur si-a ales conditia de nebun si poate s-o paraseasca oricand voieste si sa se intoarca iarasi la ea, cand socoteste ca-i este de folos. Nu-i pentru el un handicap, nu-i vatama viata psihica si nu-i tulbura nici viata duhovniceasca. E ca si actorul, care ramane el insusi, chiar daca-si pune tot sufletul in rolul pe care il are de jucat.

Ca nebunul pentru Hristos doar “fatareste” nebunia se spune in toate vietile de sfinti. Despre Ammona, de pilda, se spune: “Batranul se facea nebun”. Avva Or indeamna si el la aceasta, zicand: “Sau fugind fugi de oameni sau batjocoreste lumea si pe oameni, facandu-te pe tine nebun in multe”.

Istorisirea despre Isidora poarta acest titlu: “Despre fecioara care fatarea nebunia” si incepe astfel: “In aceasta manastire (a Tabenisiotilor) era o fecioara care fatarea nebunia si facea pe indracita”.

Despre avva Silvan se spune ca “se prefacea nebun”, “facea pe nebunul”. Tot asa despre Marcu din Alexandria se spune ca “se prefacea a fi nebun”, si el insusi spunea despre sine: “si intr-o buna zi mi-am zis: Acum du-te in cetate si fa-te pe tine nebun”.

Ioan din Efes spune despre Teofill si Maria ca, imbracandu-se in vesminte de comedianti, “in toata vremea topaiau si se scalambaiau”, adaugand ca faceau aceasta “spre inselarea celor care-i priveau”. In Viata lui Simeon se spune de multe ori ca nebunia sa era doar paruta. Astfel: “Se prefacea a fi in tot felul, prin purtari nebunesti si nerusinate. Si aici facea pe schiopul, aici topaia, aici se tara ca un olog, aici punea piedica trecatorilor, facandu-i sa cada. Alteori, la luna noua, facea pe lunaticul, aruncandu-se la pamant si zvarcolindu-se. Sau inca facea pe predicatorul, amenintand si mus-trand pe cei ce-l ascultau. Spunea ca asta ii placea cel mai mult si-i de cel mai mare folos pentru cel care fatareste nebunia pentru numele lui Hristos”.

Si tot aici se spune ca atunci cand era singur cu prietenul sau Ioan “n-avea in el nici urma de nebunie”, asa incat acesta spunea ca nici nu-i venea sa creada “ca tot el era nebunul de mai inainte”. Nichita Stithatul scrie despre Ierotei ca “adesea se prefacea ca va sa verse ori sa sparga oalele pe care le ducea”, dar duhovnicul sau “ii stia prefacatoria”.

Despre Sfantul Chiril Fileotul se spune ca “obisnuia sa faca uneori pe nebunul pentru Dumnezeu”. Sfantul Sava cel Nou e si el infatisat ca unul care “facea pe nebunul”, “fatarind nebunia”.

Intrebarea este pentru ce se prefaceau toti acesti sfinti ca sunt nebuni, fie in cate o imprejurare, fie facandu-si din “nebunie” o nevointa de-a lungul a multor ani din viata.

Temeiuri scripturistice

Unii proroci, prin faptele lor iesite din comun, pot fi socotiti drept precursori ai nebunilor pentru Hristos; astfel, prorocul Isaia a mers gol si descult vreme de trei ani, prevestind robia egiptenilor (Is. 20, 2-3); Iezechiel a stat culcat in fata unei pietre inchipuind Ierusalimul impresurat, mancand paini coapte pe scarna de om (Iez. cap. 4); Osea si-a luat de femeie o desfranata, spre a inchipui necredinta lui Israel fata de Dumnezeu (Os., cap. 3).

Aceste fapte insa, chiar daca au o oarecare asemanare cu unele purtari ale nebunilor pentru Hristos, prin caracterul lor ciudat (chiar smintitor), simbolic si prorocesc, se deosebesc de ele. In primul rand, sunt savarsite intr-o anume imprejurare, nu fac parte dintr-un comportament in general nebunesc, iar cel care le savarseste nu este socotit din pricina lor nebun; in al doilea rand, scopul lor este doar acela de a soca spiritele, trezindu-le la adevar; in al treilea rand, ele sunt poruncite direct de Dumnezeu, spre implinirea voii Sale si tin de menirea proroceasca a celui ce le savarseste, iar nu de implinirea unei nevointe voite de el.

De aceea, se pare ca mai curand in Noul Testament avem a cauta temeiul scripturistic al nebuniei pentru Hristos. In Epistola sa catre Romani si in cea dintai Epistola catre Corinteni, Sfantul Paul subliniaza opozitia radicala dintre intelepciunea lumii si cea a lui Dumnezeu, care face ca:

1. Ceea ce este intelepciune in ochii lumii sa fie nebunie in ochii lui Dumnezeu: “Zicand ca sunt intelepti, oamenii au ajuns nebuni” (Rom. 1, 22); “Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea acestei lumi?” (I Cor. 1, 20); “Caci intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 19).

2. Ceea ce este intelepciune inaintea lui Dumnezeu sa fie nebunie pentru lume: “Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie” (I Cor. 2, 14); “Cuvantul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (I Cor. 1, 18); “Dumnezeu a binevoit sa mantuiasca pe cei care cred prin nebunia propovaduirii” (I Cor. 1, 21); “Noi propovaduim pe Hristos cel rastignit, pentru pagani, nebunie” (I Cor. 1, 23); “Pentru ca nebunia lui Dumnezeu este mai inteleapta decat intelepciunea oamenilor” (I Cor. 1, 25).

3. Ceea ce este nebunie pentru lume sa fie intelepciune inaintea lui Dumnezeu, Care “si-a ales pe cele nebune ale lumii” (I Cor. 1, 27).

Tocmai pentru ca intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume, Hristos S-a lasat facut nebun de oameni (In 10, 20), si tot asa si Apostolul Pavel (Fapte 26, 24). De aceea si Unul si altul au slujit drept pilde de nebunie pentru Hristos de crestinii cei ravnitori, care voiau sa mearga pe urmele invatatorului lor, sa indure toate cate a primit El sa indure, sa se faca in toate – asadar si in acesta – urmatori ai lui Hristos si ai sfintilor, potrivit indemnului Apostolului: “Fiti urmatori mie, precum si eu sunt al lui Hristos” (I Cor. 11, 1; cf. I Cor. 4, 16; Efes. 5,1; Filip. 3,17; I Tes. 1, 6; II Tes. 3, 7, 9).

Un indemn inca si mai puternic se arata a fi acest cuvant al Sfantului Pavel: “Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii” (I Cor. 1, 27), care pare sa faca din nebunia in ochii oamenilor, cale aleasa de mantuire a celor placuti si chemati de El.

Sa observam ca Apostolul Pavel se lauda cu acesta nebunie: “Noi suntem nebuni pentru Hristos” (I Cor. 4, 10) si indeamna la ea, spunand: “Daca i se pare cuiva ca este intelept, sa se faca nebun, ca sa fie intelept” (I Cor. 3, 18). Si atunci cei nebuni pentru Hristos – mai bine zis “nebuni din pricina lui Hristos” – sunt ei oare altceva decat crestini care au socotit acest indemn drept porunca, urmandu-l pana si in litera lui, pentru a putea spune impreuna cu Apostolul: “Noi suntem nebuni pentru Hristos”?

Si totusi consideram ca nici aceste texte scripturistice nu sunt temeiul nebuniei pentru Hristos. Pentru ca nebunia de care e vorba aici face parte din intreaga rasturnare de valori savarsita de Hristos, vadita in nenumarate locuri din evanghelii (mai ales la Mt. 18, 4; 20, 16; Mc. 9, 35; 10, 44; Lc. 14, 11). Nebunia aceasta are un inteles duhovnicesc, nu psihopatologic, decat poate doar ca analogie.

In sensul acesta, Sfantul Ioan Casian indeamna: “Sa te faci nebun in lumea aceasta, pentru ca sa devii intelept”; Sfantul Simeon Noul Teolog scrie: “Ucenicii oamenilor ii socotesc nebuni pe cei invatati de Dumnezeu”; iar Sfantul Antonie cel Mare spune ca: “va veni vremea cand oamenii au sa innebuneasca si, de vor vedea pe cineva ca nu-i nebun, se vor scula asupra lui strigandu-i ca-i nebun, pentru ca nu-i ca ei”.

Or, nebunii pentru Hristos nu-s socotiti nebuni din aceeasi pricina pentru care Apostolul Pavel e numit de altii nebun sau singur se numeste asa. Din punct de vedere psihiatric, el are un comportament perfect sanatos, in vreme ce nebunii pentru Hristos, asa cum am aratat mai inainte, chiar se poarta ca cei iesiti din minti sau ca posedatii. Vom arata mai jos ca ei simuleaza nebunia pentru a indura umilintele de care au avut parte intotdeauna si in tot locul cei cu mintile ratacite.

De aceea credem ca adevaratul temei scripturis-tic al nebuniei pentru Hristos se afla in contextul general din care face parte formula paulina: “Noi suntem nebuni pentru Hristos”, adica in intreg ansamblul acestui pasaj din Prima Epistola catre Corinteni (4, 9-13): “Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii, si ingerilor si oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi insa intelepti intru Hristos. Noi suntem slabi; voi insa sunteti tari. Voi sunteti mariti, iar noi suntem de necinste ! Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam, suntem goi si suntem batuti, suntem pribegi, si ne ostenim, lucrand cu mainile noastre. Ocarati fiind, binecuvantam. Prigoniti fiind, rabdam. Huliti fiind, mangaiem. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi”.

Un alt temei poate fi socotit si acest pasaj paralel din cea de-a Doua Epistola catre Corinteni (6, 8-10): “Prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste amagitori, dar iubitori de adevar, ca niste necunoscuti, desi bine cunoscuti; ca fiind pe pragul mortii, desi iata ca traim; ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururi bucurandu-ne; ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc”.

Si inca si cea de-a noua fericire: “Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea”. Cei nebuni pentru Hristos ravnesc intocmai starea marturisita prin aceste cuvinte, cu toate ale sale.

De altfel, Sfantul Pavel, in pasajele citate mai sus, foloseste termenul moros pentru nebun; nebunii pentru Hristos indeobste sunt desemnati prin termenul salos, care desemneaza in limbajul curent pe adevaratul nebun.

Jean-Claude Larchet

sursa: crestinortodox.ro

Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cat va fi lumea, prin milosti­virea si negraita dragoste pe care ne-a aratat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mantuitorul a voit sa moara rastignit, adica cu bratele intinse si Biserica mereu il infatiseaza astfel, pentru ca sa ne arate ca de-a pururi sta cu bratele deschise, ca sa imbratiseze pe toti pacatosii care se intorc la Casa parinteasca.

Iubirea insa nu-i unilaterala, ea cere raspuns din partea celui iubit, iar raspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decat tot iubirea. Daca Duminica Fiului Risipitor ne-a pus inainte dragostea cea preamilostiva a lui Dumnezeu fata de oameni, duminica a treia, a infricosatei Judecati, ne face sa meditam la raspunsul omului fata de dumnezeiasca dragoste; raspuns care se indreapta deopotriva catre Dumnezeu si catre aproapele.

Iubirea fata de Dumnezeu e datoria cea mai sfanta a omului. Nu-si iubesc oare copiii pe parinti? si animalele si fiarele salbatice iubesc pe binefacatorul lor; dar cum sa nu iubeasca omul pe Dum­nezeu, Facatorul sau si datatorul a tot binele? “Dragostea de Dum­nezeu e miscarea cea mai fireasca a inimii: trebuie sa te constrangi, sa-ti faci sila, sa te chinuiesti, ca sa nu iubesti pe Dumnezeu” (Peguy).

De aceea, inca din Vechiul Testament iubirea de Dumnezeu sta in fruntea Decalogului, este cea mai mare porunca, in care se cu­prinde toata Legea si Proorocii: “Sa iubesti pe Domnul Dumne­zeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau” (Matei 22, 37). Iar Mantuitorul Hristos nu recomanda nici o alta porunca asa de mult ca porunca dragostei.

Dar oare cum se impaca libertatea si cu porunca? Dumnezeu a facut pe om fiinta libera, aceasta este cununa demnitatii sale, si Dumnezeu nu intelege sa nesocoteasca aceasta libertate, in Sfanta Evanghelie, Mantuitorul vedem ca nu porunceste ci invita: “Daca vrei sa intri In viata…; Cine vrea sa vina dupa Mine..” si totusi, in alta parte, Mantuitorul spune lamurit: “Cel ce ma iubeste, ace­la pazeste poruncile Mele” (loan 15, 14), aratand ca exista porun­ci si ca implinirea lor este semnul cel mai sigur al iubirii de Dumnezeu. Ce sunt deci, “poruncile” Domnului si care-i rostul lor?

“Implinirea poruncilor” ascunde o adanca taina dumnezeiasca. Dumnezeu a dat putere celor ce cred in numele Sau sa se faca fii ai lui Dumnezeu (loan l, 22). De aceea Sfintii Parinti zic ca Dum­nezeu este ascuns in porunci sau ca “Dumnezeu este fiinta virtuti­lor”. Pe masura ce omul implineste dumnezeiestile porunci, puterea dumnezeiasca dintr-insul se face tot mai vadita; cu orice fapta buna ce o face omul,iese tot mai mult la iveala chipul dumne­zeiesc ce se afla in el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al vietii vesnice.

Dum­nezeu nu sileste pe om si cu atat mai mult nu-i porunceste sa-L iu­beasca; dar prin iubirea – implinire a poruncilor, omul se face mostean al vietii de veci. si fiindca Dumnezeu pentru om a gatit imparatia Sa de la intemeierea lumii si voieste ca toti sa o dobandeasca, de aceea porunceste: “Fiti desavarsiti”, “Fiti sfinti”, “Fiti milostivi, asemenea Tatalui Celui ceresc, ca sa fiti de-a pururi impreuna cu El”, implinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat Iui Dumnezeu, cum se intampla cu poruncile omenesti, ci este datorie fata de noi insine, interesul cel mai de te­melie al vietii noastre.

Sunt insa oameni care, neintelegand aceasta, vad in poruncile -dragoste de Dumnezeu, o povara grea de purtat, ca pe ceva facut pentru altcineva si nu pentru sine si-si fac socoteala gresita ca pot duce o viata pacatoasa, straina de Dumnezeu si totodata vor putea sa se bucure si de bunatatile ce le aduce vietuirea impreuna cu Domnul. “Nu te grabi cu pocainta, il indeamna vrajmasul, ai des­tula vreme pana la moarte! Nu stii ca Dumnezeu este indelung rabdator si mult milostiv?” si omul neintelept asculta soapta celui rau, duce mai departe casnicie cu pacatul, traieste o viata crestina searbada, mangaindu-se cu socotinta mincinoasa ca Dumnezeu il va ierta, cu mila Sa cea nemasurata, precum a iertat pe Fiul risipi­tor, pe desfranata si pe talhar. Doar pentru cei pacatosi, si nu pen­tru cei drepti, a venit Hristos!

Grozava inselare! Daca deznadejdea, care vine din neincrede­rea in bunatatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mantuire, apoi increderea nesocotita in dumnezeieasca milostivire este si mai vinovata si mai primejdioasa. Prin deznadejde omul isi taie orice putinta de indreptare, iar prin nesocotita incredere nu mai vrea sa faca fapte bune si pacatuieste cu stiinta si cu voie libera; amandoua sunt pacate grele impotriva Duhului Sfant si duc la pieire vesnica.

Duminica Infricosatei Judecati tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atentia. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor si mi­lostivirea Lui este fara de margini; dar totodata este nespus de drept. “Milostiv si drept este Domnul” zice Psalmistul (Psalm 114, 5) si “dreptatea Domnului ramane In veac”, in curgerea vietii pamantesti, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemarginita, dar va veni ziua cand Dumnezeu se va arata mai ales in lumina dreptatii Sale, ziua infricosatei Judecati. “Toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos”, zice Apostolul (Romani 14, 10); atunci, “Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fara strambatate”.

Dar ce este “dreptatea dumnezeiasca”? In cantarile de la utre­nia acestei duminici auzim: “Cand se vor aseza scaunele si se vor deschide cartile si Dumnezeu va sedea la judecata. O, amar va fi atunci, pacatosilor! O, ce ceas va fi atuncea!” Dar despre ce carti este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul in viata? Da, cu adevarat sunt carti si este scriitor si nimic nu ramane nescris. Si aici se cuvine a pomeni un lucru plin de mirare:

Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici !

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor “vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. “Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca. “Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. “O, ce ceas va fi atuncea!” Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.

De aceea, pomenirea Infricosatei Judecati este totdeauna un indemn hotarat de a iesi din nepasarea de mantuire. Sa nu ne inselam cu credinta mincinoasa ca Dumnezeu ne va ierta fiindca este bun si milostiv. Bunatatea Lui nu poate fi prilej de pacat. El iarta cu nemasurata milostivire, dar nu nesocoteste demnitatea li­bertatii omenesti si contributia ei la mantuire. Pacatul, noi il inscriem in carte si numai cel ce l-a scris il poate sterge, nimeni al­tul, nici chiar Dumnezeu. si daca omul nu si-a impodobit chipul sau cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate impodobi. Este deci in interesul cel mai adanc al vietii noastre sa stergem din carte tot inscrisul pacatului cu pocainta sincera, cu incetarea raului, cu spovedanie curata, cu implinirea canonului, prin rugaciune si cu lacrimi.

Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. “Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui.”

A doua fata a raspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea fata de aproapele, de care iarasi vom da seama la infricosata Judecata. Icoana acestei iubiri ne-o arata cat se poate de limpede Mantuitorul, cu pilda vietii si cu cuvantul. “Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, Cel Unul- Nascut, L-a dat pentru dansa” (loan 3, 16). “De aceea si voi datori sunteti sa va iubiti unul pe altul, asa cum v-am iubit Eu pe voi” (loan 15, 12). “Dupa aceasta va vor cunoaste oamenii ci sunteti ucenicii mei, daca veti avea dragoste Intre voi” (loan 13, 35). Nu iubeste pe Dumnezeu cel ce nu iubeste pe aproapele; “pentru ci cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede” (I loan 4, 20), iar “cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fra­tele sau” (I loan 4, 21).

Cat de mult tine Mantuitorul la porunca iubirii, ne-a aratat-o cand ne-a descoperit taina Judecatii celei din urma. Atunci intreaga omenire va fi impartita in doua, dupa cum a implinit sau nu porun­ca dragostei de aproapele.

Sa ascultam cu cutremur hotararea Dreptului Judecator. “Atunci va zice celor de-a dreapta: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii. Ca am flamanzit si Mi-ati dat de am mancat, am insetat si Mi-ati dat de am baut, strain am fost si M-ati primit, gol si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat, in temnita am fost si ati venit la Mine. Adevarat zic voua, intrucat ati facut acestea unuia dintr-acesti frati ai mei prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Ca am flamanzit si nu Mi-ati dat sa mananc, am insetat si nu Mi-ati dat sa beau, strain am fost si nu M-ati primit, gol si nu M-ati imbracat, bolnav si in temnita si nu M-ati cercetat., intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” (Matei 25, 34-45).

Ar fi o greseala sa intelegem din cuvantul Domnului ca dra­gostea fata de aproapele sta numai in milostenia trupeasca. Milos­tenia este semnul vazut al dragostei de Dumnezeu si fata de aproapele si cine o are, implineste toata virtutea, impreuna cu mi­lostenia are si celelalte virtuti. si iarasi am gresi daca, vazand pre­tuirea cea mare pe care o da Domnul milosteniei, am socoti ca toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugaciunea, ostenelile pentru virtute, vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cantarite si rasplatite: faptele, cuvintele, gandurile. Dar in pretuirea asa de mare data unor fapte asa de simple, se ascunde o taina de mare pogoramant si de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezinta pretul cel mai scazut de mantuire ce se cere omului, ca sa nu ramana nici un om pe lume care sa spuna ca nu a putut sa se mantuiasca, stiind ca nu se afla om pe pamant care sa nu poata savarsi asemenea fapte de milostenie. Viata pamanteasca este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurta, dar cu ea putem agonisi vesnicia. “Putina este osteneala, dar vesnica odihna”, ziceau Parintii. Tot binele pe care il facem acum va merge cu noi si ne va bucura in vesnicie.

De aceea, cugetarea la infricosata Judecata este izvor de mare putere sufleteasca, ne smulge din nepasare si ne imboldeste spre toata fapta buna. Despre Sfantul Macarie cel Mare se spune ca era slab si uscat ca o smochina. “De ce, Parinte, il intreaba un frate, esti mereu slab, si cand postesti si cand mananci?”. La care, Cuvio­sul raspunde: “Cociorva cu care intorci lemnele este toata parlita si arsa. Tot asa mananca trupul omului, cugetarea la infricosata Judecata.”

Pomenirea mortilor din sambata dinaintea Duminicii infri­cosatei Judecati, este un prilej de fapta buna si de a ne arata dra­gostea fata de Dumnezeu prin dragostea fata de cei adormiti. Daca cei vii ne pot intoarce aici dragostea si bunavointa aratata lor, cei plecati din viata nu o mai pot face si rasplata ne ramane intreaga.

Dar pomenirea mortilor este totodata si un indemn de cugetare la moarte, pe care Sfintii Parinti o socotesc cea mai inalta filosofic si foarte prielnica smereniei, rugaciunii si pocaintei. Meditarea la zadarniciile vietii pamantesti, la scurtimea vietii noastre, la stricaciunea vietii omenesti, ne trezeste din nepasare, ne duce la cainta si indreptare. “Cugeta la cele mai de pe urma ale tale, ne indeamna Sfantul loan Scararul, si in veci nu vei gresf. Cine vrea sa scape de moartea vesnica sa aiba de-a pururi aducere aminte de moarte. Ca “precum painea este cea mai de trebuinta din toate bu­catele, asa si aducerea aminte de moarte este fata de celelalte fapte bune”. “Sa-ti fie moartea doctor” zice Fericitul Augustin, aratand ca filosofarea la moarte este taietoare de toata patima.

“Plang si ma tanguiesc cand gandesc la moarte!”

“Vai mie, innegritule suflete! Pana cand nu te mai opresti de la rautati? De ce nu-ti aduci aminte de infricosatorul ceas al mortii? De ce nu te cutremuri de infricosatoarea Judecata a lui Hristos?”

“Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubitilor, se tanguia Sfantul Efrem sirul, si m-am cutremurat; m-am gandit la acel grozav judet si m-am infricosat; m-am dus cu mintea la veselia raiului si am oftat; m-a cuprins plansul si am plans pana n-a mai ramas in mine putere de plangere.”

“Juru-te cu indurarile Tale, lubitorule de oameni, Bunule, sa nu ma pui de-a stanga cu caprele ce Te-au amarat. Nu-mi spune: nu te stiu! Ci, dupa indurarile Tale, daruieste-mi lacrimi meince-tate, da-mi frangere de inima si umilinta si o curata, spre a se face Biserica, si Prea Sfantul Tau Har. Ca desi sunt pacatos si nevrednic, nu contenesc a bate la usa milostivirii tale!” (Sfantul Efrem Sirul).

Parintele Petroniu Tanase

sursa: crestinortodox.ro

In sambata premergatoare duminicii Infricosatoarei Judecati – ziua in care se lasa sec de carne pentru Postul Sfintelor Pasti, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea “Mosii de iarna“. Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.

Astfel, sambata 6 februarie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii. In slujba de la inmormantarea pruncilor se spune: “Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Tu ai fagaduit sa dai imparatia cerurilor celor nascuti din apa si din Duh“, ceea ce ne arata ca ei au fost botezati.

Mosii de iarna

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa cu totii. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea “Trilogia vietii“, “ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi“. Cuvantul “mosi“ vine de la “stramosi“, si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul “mosi” sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: “Mosii de primavara” (de Macinici), “Mosii de vara” (sambata dinaintea Rusaliilor), “Mosii de toamna” (in prima sambata din luna noiembrie), “Mosii de iarna” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Nu se fac parastase in:

- duminicile de peste an;

- perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;

- de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;

- din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;

- zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savrasita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

O femeie, avand patima la san (cancer), auzind de Avva Longhin, a cautat sa se intalneasca cu dansul. Desi sedea el la semnul al noualea de la Alexandria. Si cautand femeia, s-a intamplat fericitul Longhin de aduna lemne pe langa mare. Si gasindu-l pe el, i-a zis lui:

- Avvo, unde locuieste avva Longhin, robul lui Dumnezeu? – nestiind ca el este.

Iar el i-a raspuns:

- Ce voiesti de la inselatorul acela? Nu te duce la dansul, caci este amagitor. Dar ce este ceea ce ei?

Iar femeia i-a aratat patima si facand el semnul Crucii peste locul acela, a slobozit-o, zicand:

- Du-te si Dumnezeu te va tamadui, caci Longhin cu nimic nu poate sa te foloseasca.

Deci s-a dus femeia, crezand cuvantul lui, si s-a tamaduit indata. Dupa aceea, povestind ea catre oarecare lucrul si semnele batranului spunandu-le, a priceput ca el este Avva Longhin.

Tamaduirea mandriei, ca si cea a slavei desarte, incepe printr-o cunoastere amanuntita mai dinainte a acestei patimi, cu toate ca mandria nu este nici atat de subtire, nici atat de felurita si nici asa de inselatoare ca slava desarta. De aceea, Sfantul Ioan Casian care socoteste recunoasterea si prezentarea bolii ca un element fundamental in tamaduirea ei, in ceea ce priveste mandria subliniaza ca este deosebit de important sa-i fie cunoscute cauzele:

“Vom putea fi preveniti insa cum sa ne punem la adapost de veninul foarte primejdios al acestei boli daca vom cerceta cauzele si originea caderii insesi. Negresit, niciodata nu vor putea fi tratate bolile, gasindu-se leacuri pentru suferinte, mai inainte de a afla printr-o atenta cercetare originile si cauzele acestora”.

Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata. Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul spune ca este “mica nadejde de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta” fara sa stie ca o au.

Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: “Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte cu fin si prevazator discernamant”. Pana la o anumita treapta a bolii, tamaduirea ei se poate face prin straduinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai multe directii.

Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre; daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: “Cum se vindeca (cel mandru)?”, Sfantul Vasile cel Mare raspunde: “Se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: “Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria.” Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: “Oricine se inalta pe sine se va smeri” (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).

Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi. De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: “Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecare meserie daca nu inceteaza cu totul nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza”.

Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu, nu este decat “tarana si cenusa, umbra si fum”.

Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: urarea voii proprii, neincrederea in propria intelepciune, lepadarea indreptatirii de sine si, dimpotriva, invinovatirea de sine, lepadarea impotrivirii in cuvant, ferire; de a invata si de a porunci altora, care, toate, se implinesc prin ascultarea de patitele duhovnicesc, prin care, cum arata Avva Dorotei, poate omul “a se regasi pe sine si a reveni la ceea ce e dupa fire”.

Pentru a se feri de prima forma de mandrie, care sta in a te socoti mai presus de ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii, si a-i dispretui, omul trebuie sa se straduiasca sa vada numai ceea ce este bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la defectele si greselile lui. Acesta este intelesul cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul: “dragostea imprastie… inchipuirea de sine”. Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat toti, cum invata Avva Dorotei: “A se socoti mai prejos de toti se opune mandriei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti”.

Aducerea-aminte de pacatele sale indeparteaza inaltarea de sine, prin ea ajungand omul sa-si vada propria ticalosie si saracia duhovniceasca. Inaltarea de sine se regaseste intr-o masura si mai mica daca amintirea greselilor este insotita de zdrobirea inimii si defaimarea de sine.

Primirea si chiar cautarea necinstirilor inlesnesc, de asemenea, vindecarea de aceasta patima. Avva Dorotei scrie: “Crede ca necinstirile si defaimarile sunt leacuri tamaduitoare ale mandriei sufletului tau si roaga-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niste doctori adevarati ai tai”.

Tot asa, a trai nestiut de oameni si in intristare ajuta la tamaduirea de mandria “cea vazuta”, dupa cum arata Sfantul Ioan Scararul.

Patima aceasta mai este biruita si printr-o “vietuire ingreuiata si supusa necinstirilor”. Caci, asa cum am vazut in capitolul dedicat nevointei trupesti, sufletul sufera si el intr-o anumita masura cele pe care le are de indurat trupul, si felul de a vietui al omului ii afecteaza starea launtrica. De aceea, necazurile si suferintele trupesti, ca si incercarile pe care omul le sufera cu trupul il curatesc de aceasta patima, pentru ca prin ele omul ajunge sa-si cunoasca neputinta si slabiciunea, si-i piere amagitoarea multumire de sine adusa de mandrie.

Atunci cand mandria il face pe om sa se trufeasca cu insusirile sale naturale, lecuirea sta in recunoasterea ca tot binele vine de la Dumnezeu si orice e bun in om isi are izvorul in Ziditorul firii noastre. Se cuvine atunci sa cugetam la cuvintele Apostolului: “Caci cine te deosebeste pe tine ? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit ? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit ?” (I Cor. 4, 7). La fel, Evagrie ii spune celui mandru: “Tu esti faptura lui Dumnezeu, nu te lepada de Cel ce te-a creat”. Iar Sfantul loan Scararul zice: “E nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca cineva, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu… Cele de dupa nastere, ca si nasterea insasi, Dumnezeu ti le-a dat”. Si tot el spune, in alta parte: “cand gandul nu se mai faleste cu darurile firesti, e semn ca a inceput sa se insanatoseze”. Mandria insa sta indeosebi, pentru omul duhovnicesc, in laudarea cu virtutile sale. Pentru aceasta, leacul este aducerea-aminte de greselile si caderile din trecut, despre care am vorbit deja. Si daca intr-adevar este virtuos, va vedea usor cat de mica si neinsemnata este nevointa sa fata de desavarsirea sfintilor, mai stingand astfel din patima sa. De mare folos este si citirea deasa, cu luare-aminte a Vietilor Parintilor celor imbunatatiti.

Leacul esential sta insa in a intelege omul ca “toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor” (Iac. I, 17) si a pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care s-a invrednicit sa-l faca, virtutile sale si toata fapta buna si orice gand curat aduse de ele. Si din nou este de folos sa cugetam la cuvintele Apostolului pe care le-am amintit mai sus, dupa cum invata Sfantul Ioan Scararul, care intr-un fel le parafrazeaza: “Ce ai ce nu ai luat in dar, sau de la Dumnezeu, sau din impreuna-lucrarea si rugaciunea altora ?” Tot asa spune si Evagrie: “Nu ai nimic care sa nu fi primit de la Dumnezeu (…). Cunoaste ca de la El ai primit, si nu te inalta cu inima (…). Dumnezeu este ajutorul tau, nu te lepada de binefacatorul tau”. Iar Sfantul loan Casian invata: “Vom putea scapa de latul celui mai ticalos duh daca la fiecare virtute in care simtim ca am sporit vom spune acest cuvant al Apostolului: “Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este in mine” (I Cor. 15, 10) si: “prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Cor. 15, 10)”. Insesi puterile sufletesti si trupesti prin care implinim nevointa noastra si lucrarea virtutilor, tot ale lui Dumnezeu sunt. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune cu ironie: “Numai virtutile ce le-ai infaptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta, caci trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu”. Forta care misca aceste puteri, principiul insusi al tuturor faptelor noastre bune este de la Dumnezeu, dupa cum invata Apostolul: “Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi ca sa voiti si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa” (Filip. 2, 13).

Tot asa, leac bun este sa cunoasca omul ca numai prin harul lui Dumnezeu poate spori duhovniceste; sa priceapa ca fara ajutorul Lui nu poate face nimic care sa se cheme bun si nu poate starui in virtute; sa inteleaga ca de-savarsirea nu poate fi atinsa cu nici un pret fara nevointele si straduintele sale, dar ca numai ele nu sunt de ajuns, ca toate ne sunt daruite de Dumnezeu, iar fara harul lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca “nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu Care miluieste” (Rom. 9, 16), si ca “De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste” (Ps. 126, 1). Sfantul Ioan Casian invata ca “in tot ce savarsim, asa cum spune Autorul mantuirii noastre, se cuvine nu numai sa simtim, dar chiar sa marturisim: “Eu nu pot sa fac, zice, de la Mine nimic” (In 5, 30), ci “Tatal, Care ramane in Mine, face lucrurile Lui” (In 14, 10)”. Si tot asa, leac bun este sa intelegem ca fara ajutorul lui Dumnezeu, care sa ne scape de lucrarea celui rau, ne-am ineca in marea patimilor si am cadea sub loviturile cu care in tot ceasul ne lovesc dusmanii mantuirii noastre. Sfantul Ioan Casian invata astfel: “Dandu-ne seama in orice lucrare si de slabiciunea noastra, si de ajutorul Lui, sa invatam sa strigam zilnic impreuna cu sfintii: “impingandu-ma m-au impins sa cad, dar Domnul m-a sprijinit. Taria mea si lauda mea este Domnul si mi-a fost mie spre izbavire” (Ps. 117, 13-14)”.

Indeosebi rugaciunea neincetata este de cel mai mare folos pentru tamaduirea mandriei. Caci, atunci cand se roaga, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-l scape si sa-l pazeasca de tot raul si sa-l ajute sa implineasca binele; si asa cunoaste ca nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeste cele cerute in rugaciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugaciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii; daca se face cu o inima zdrobita si intristata, iar nu in chip fariseic, indata cunoaste omul ca nu el, ci Dumnezeu este inceputul si sfarsitul a tot binele din el, si se socoteste doar un nevrednic iconom al lor. Acest lucru il arata Avva Dorotei, spunand: “Rugaciunea neincetata e vadit ca se impotriveste celei de a doua mandrii. (…) Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui”. Fireste ca omul poate cere prin rugaciune ajutorul lui Dumnezeu special pentru a scapa de mandrie, care mai mult decat oricare alta patima nu se lasa biruita de stradania omeneasca, dupa cum arata in repetate randuri Sfantul Ioan Scararul: “Mandria nevazuta o tamaduieste Cel dinainte de veacuri nevazut”; “pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleni, ingerii; iar pe cei mandri, singur Dumnezeu”.

Cele mai multe dintre mijloacele de lecuire a mandriei aratate mai sus sunt in acelasi timp, asa cum vom vedea in continuare, chipuri in care se poate castiga smerenia. Caci smerenia este mare leac al mandriei, caci ea este virtutea care i se impotriveste si care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca “smerita cugetare va mistui ingamfarea; simplitatea va tamadui boala mandriei”. Sfantul Varsanufie scrie: “Marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele (…). Inainte de toate, ne-a dat smerenia, care alunga din noi toata mandria”. In acelasi sens, Sfantul Ioan Casian spune: “Dumnezeu, Ziditorul a toata faptura si medicul ei, stiind ca semetia este cauza si radacina bolilor, s-a ingrijit sa vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel incat pe cei cazuti pentru trufie sa-i ridice prin umilinta”; iar in alta parte zice: “Daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la slava desarta, trufie, mandrie, infumurare (…). De aceea… trebuie sa ingrijiti prin dreapta judecata a discernamantului si prin virtutea umilintei acel madular infectat, ca sa zic asa, al sufletului (…) Avva Dorotei foloseste aceiasi termeni, spunand: Stapanul nostru, Hristos, “ne arata pricina de unde vine cineva la dispretuirea si neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Si astfel ne daruieste si leacul acesteia, ca sa putem sa ascultam si sa ne mantuim. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispretuirii ? Auziti ce zice Domnul nostru: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Mt. 11, 28). Iata cum ne-a invatat aici pe scurt, printr-un singur cuvant, radacina si pricina tuturor relelor si leacul ei in vederea tuturor bunatatilor: ne-a aratat ca mandria e cea care ne-a doborat si ca este cu neputinta sa fim miluiti altfel decat prin ceea ce este contrar ei: prin smerita cugetare”.

Jean Claud Larchet

sursa: crestinortodox.ro

Educatia de sine capata importanta si cand vorbim de cultul goliciunii care tinde astazi sa se furiseze in viata sub tot felul de nume frumoase si de pretexte artistice. In cele ce urmeaza luam apararea tuturor exagerarilor savarsite in problema aceasta de cativa avocati ai moralitatii. Pentru noi e vorba de o chestiune de principiu pe care o vom trata tocmai din punctul de vedere artistic. Arta de astazi duce o lupta inversunata pentru dreptul ei de a infatisa frumusetea trupului omenesc. Se spune: corpul omenesc gol nu-i un nor sau o stanca spre care sa nu ne atraga alt interes decat al placerii estetice.

Formele unui trup dezbracat atata dorinte care imbie sexele la impreunare. Imboldul sexual este destul de poruncitor si fara aceasta atatare. De aceea, la aceste privelisti, spiritul omului nu se simte inaltat si izbavit, ci readus la atarnarea senzuala. Aceasta atarnare se accentueaza indeosebi cand arta infatiseaza numai forme si gratii desavarsite, ceea ce da omului filtrul lui Faust, acea iluzie senzuala incordata care face sa vada o Elena in orice femeie.

Oare poate arta sa nesocoteasca aceste efecte si sa strige in numele libertatii de creatie: “Pentru cel curat toate sunt curate”. Traiasca frumusetea! Sa uite ca, din nenorocire, sunt foarte putini oameni curati si hotarati, ca, in realitate, cei mai multi nu se simt la vederea frumusetii femeiesti, goale, nici inaltati nici potoliti, ci atrasi si atatati spre inchipuiri murdare?

S-ar putea ca atare creatii sa le interzica nu legea sau politia, ci chibzuinta asupra obarsiei si intelesului mai adanc al intregii sale chemari, asa cum reiese din operele de gen?

Sa cercetam problema din acest punct de vedere. E un adevar banal ca arta nu trebuie sa fie o simpla fotografie a realitatii. In ce consta insa acest adaos al oricarei arte? Mai intai intr-un adaos al artistului insusi, care priveste realitatea. El este mai mult decat un aparat fotografic, mai mult, de asemenea, decat o fiinta sexuala pofticioasa: el traieste plin de sensibilitate cu toate fapturile, ia parte la toata tragedia si maretia omului, ba inca le poarta in sine pe amandoua mai adanc decat noi.

Tocmai de aceea el poate si trebuie sa exprime zbuciumul vietii, sa traduca lumea sufleteasca in lumea materiala si sa rosteasca superioritatea personalitatii asupra materiei. Darul sau propriu e ca stie sa patrunda realitatile vietii externe cu realitatile lumii interne. Tot ce e pieritor ajunge numai o icoana; exteriorul depune marturie pentru interior. Numai astfel satisface intreaga realitate din el. Caci nu numai viata, ci si durerea vietii, precum si biruinta asupra vietii, fac parte din viata. Si nu numai frumusetea ci si suferinta demonica ce starneste, cum si biruinta asupra-i face parte din infatisarea frumusetii pentru artistul intr-adevar mare, care traieste in tot si creeaza din tot: altfel decat hartia fotografica unde se inregistreaza numai lumea externa.

Tocmai fiindca adevaratul artist creeaza in acest inteles si de la asa adancime, nu este cu neputinta sa priveasca frumusetea in toata goliciunea ei fara sa ia parte intr-o masura inalta la tragedia ce ea starneste in sufletul omului. Aceste experiente si realitati launtnce le va da la iveala bogatia lui fata de goliciune: va umbri goliciunea ori o va spiritualiza in asa chip imbiband-o cu nazuintele mai inalte ale omului, incat nu va mai atata si robi, ci va domoli si izbavi. Aici este acel adaos al artistului.

Daca intelegem culmea artei in acest chip, atunci infatisarea goliciunii vine pe planul din urma al creatiei artistice, deoarece omul dezbracat exprima numai materia, Adevaratul artist insa sfinteste, ca prin invelirea goliciunii sa ridice pe om deasupra naturii. Nu e deci o intamplare ca arta greaca in culmea ei, cum se vadeste in stralucitele frize al Panteonului, prefera in locul goliciunii trupurile imbracate.

Cand adevaratul artist infatiseaza goliciunea, o face numai in intelesul de mai sus, al celei mai adanci spiritualizari, in goliciune simte el insusi pe demon, se lupta cu demonul acesta si nu numai lupta, ci si biruinta o traieste mai cu patima decat noi. De aceea, infatisarea goliciunii este la dansul pururi un moment de triumf care povesteste biruinta spiritului asupra carnii Statuile din epoca de glorie a artei grecesti nu sunt numai oameni dezbracati cu acel aer searbad si fara spiritualitate, cum ii infatiseaza cei mai multi moderni.

Dimpotriva, pe trupul gol pluteste un aer divin, care arata echilibrul sufletesc fata de puterea corpului. Chiar capul Venerei din Milo nu este simplul cap al unei femei frumoase, ci trupul este mai mult simbolul si templul unei nobleti divine care graieste prin trasaturile fetei; izvorat din nazuinta spirituala a omului domoleste toate cele trupesti si supune zeilor pe demoni. Exact in acelasi spirit a infatisat si Michelangclo goliciunea. Figurile lui feminine nu sunt modele, nu sunt atat reproduceri ale trupului, cat infatisari ale puterilor sufletesti care ne dau stapanire asupra trupului. El faureste chipuri transfigurate: pune goliciunea in cadrul unei infatisari sublime care imbina sensibilul cu lumea suprasensibila.

Chiar la Tizian nu putem spune ca trupurile goale sunt asa de pamantesti. incat vorbesc omului senzual si ii atata. Pofta trupeasca e intregita de un aer al figurilor, de o intrebare, de un simtamant care porneste din lumea sufleteasca si care e alta decat lumea imboldurilor naturii.

Daca privim in acest chip cultul modern pentru goliciune, vom sti sa-l judecam nu numai din punct de vedere moral, ci mai ales din punctul de vedere al adevaratei arte. Nepasarea acesteia fata de efectele injositoare ale goliciunii nu este semnul unei adevarate si simple straduinte artistice, ci un semn ca nu sunt mari personalitati artistice. Acestea, prin exprimarea intregii mizerii a omenirii, traiesc in sufletul lor tragedia dualismului omenesc, enigma sfinxului si, prin puterea lor intelectuala creatoare, se ridica pe culmi.

Aceasta iese limpede la iveala in rezerva cu care infatiseaza trupul gol sau in spiritualizarea ce-i harazesc. Dimpotriva acea arta care se leapada de interesele adanci ale sufletului, nu are putere sa sufle viata si suflet materiei: iti lipseste suflul creator care apartine chemarii dumnezeiesti a artei inalte. Drept incheiere, sa ne reamintim apoi in ce chip fatal aceasta expunere exagerata a frumusetii trupesti a omului te indeparteaza de tot ce are trainicie si valoare, de singurele lucruri ce pot sa innobileze frumusetea trupeasca.

Atare cult al trupului atata intreaga fantezie a barbatului, o umple de pretentii pe care viata nu le poate indeplini, care starnesc nesfarsit de multe grosolanii si tradari mari si mici si care se reazema totusi pe cele mai desarte iluzii, pe tot ce e mai trecator dintre toate lucrurile. De aceea, cultul exagerat al formelor femeii, venit de curand din America sub tot felul de forme inselatoare si propovaduit ca o religie curata si mandra, este o primejdie pentru orice cultura mai inalta.

Multe femei pure care nevinovate si fara experienta vietii, saluta sau imita aceste lucruri, habar n-au ca invoca niste duhuri care ar putea nimici propria lor viata sau pe a celor dragi lor. Ar trebui, apoi, sa ne dam seama ca multe gusturi privitoare la frumusetea trupului nu sunt de natura curat-estetica, ci de obarsie sexuala, ca prin urmare, izvorasc inconstient din pretuirea si multumirea imboldului spetei. Nici nu stim cat de mult judecata noastra sexuala inraureste parerile noastre estetice. Fanaticilor frumusetilor trupului le recomandam capitolul din Schopenhauer: “Metafizica iubirii sexuale”.

Ca incheiere, inca un raspuns dat celor care propovaduiesc cultul goliciunii spre a releva, cu drept cuvant, ca orice vesmant numai pe jumatate are o inraurire si mai atatatoare decat natura cu desavarsire goala: aceasta distruge cel putin iluziile exagerate ale fanteziei. Uitam insa ca nu e nevoie sa incurajezi destrabalarea simpla sub cuvant ca cea rafinata e si mai rea. Pe taramul acesta, amagirea de sine a ajuns la moda.

In lumea barbateasca sunt prea putini care sa-si fi facut educatia in asa chip si sa se fi izbavit asa de mult de dictatura sexuala, incat goliciunea expusa sa nu le mai tulbure simturile. Aceasta tulburare e cuprinsa nereusit in planurile naturii, care cauta pururea sa imbie la propagare, in planul unei educatii adevarate, se cuprinde insa pe taramul sexual’, concentrarea in locul risipei.

De aceea, omul care nazuieste mai sus, nu poate lupta numai impotriva sumedeniei de atatari senzuale, ci va cauta si sa imputineze si sa inlature prilejurile de atatare. Pentru acest cuvant, orice imbracaminte tinde – mai putin, daca e menita pentru lumea galanta, mai mult, daca e pentru lumea culta – sa acopere corpul cu demnitate si gratie, nu sa-l expuna privirilor.

Aceasta corespunde si cu simtul de rusine, azi, asa de nebagat in seama si care are functia importanta sa ne apere viata sexuala de iscodiri indraznete si de pofte atatatoare si sa ne fereasca de supraatatan si de risipa. Cine nu intelege acestea sa inceteze cel putin a se mai lafai cu “senzualitatea-i sanatoasa”, caci paseste spre adevarata decadere care se manifesta pururea in tocirea marilor instincte de conservare a vietii, iar in locul reculegerii si al lepadarii de sine introneaza lacomia si vartejul momentului.

In sfarsit, toata cochetaria moderna nu e altceva decat un semn trist, atat de lipsa fundamentala de modestie cu care omul de astazi se imbata si se incanta de propria-i persoana, cat si de decaderea si superficialitatea artei care face din corp centrul sau, fiindca spiritu-i scapa. Nu putem sa inchidem ochii inaintea faptului ca plastica moderna – cu exceptii aproape de nebagat in seama nu-i decat o expunere tendentioasa a goliciunii: vezi foarte lamurit ca ideea serveste numai sa motiveze dezbracarea, in timp ce in arta adevarata, trupul sta in serviciul unui mare eveniment sufletesc si oarecum sfintit si invesmantat de acesta.

Dr. Fr. Forster

sursa: crestinortodox.ro

…nu mi-am propus sa va fac morala si, cu atat mai putin, educatie sexuala. Mi-am propus doar sa va pun pe ganduri – atat. Intre 1958 si 2008 in Romania au fost avortati peste 22,000.000 (douazecisidoua de milioane) de copii! Cu alte cuvinte, intr-o jumatate de secol, Romania s-a avortat singura, cu totul si inca ceva pe de-asupra!

“Ar fi trebuit să mai am azi încă şase fraţi, mai mari decât mine. Dar în viaţă nu suntem decât eu şi un frate de-al meu. Ceilalţi sunt în Cer. I-a avortat mama”. Aceste cuvinte, ce aparţin unei femei de 40 de ani, definesc 50 de ani de politică demografică haotică a acestei ţări. Cifrele vorbesc de la sine – 22.178.906 avorturi, făcute în intervalul cuprins între 1958 şi 2008. Datele aparţin Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare din Ministerul Sănătăţii. Şi mai interesant este faptul că la sfârşitul acestui interval, adică în 2008, populaţia României, conform datelor oficiale, era de 21.504.442 de locuitori. Deci numărul avorturilor din 50 de ani este mai mare decât populaţia actuală a ţării.

Inchideti ochii pentru o clipa si incercati sa va imaginati cum ar fi fost acele 22 de milioane de suflete. Cati dintre avortati ar fi putut fi Brancusi sau Enescu, cum ar fi aratat aceasta Romanie avortata? Cum ar fi aratat Romania astazi? Ce avortat ar fi fost astazi presedinte sau prim-ministru, ce avortat Bercea Mondialu’? E o intreaga lume pe care am avortat-o, o intreaga istorie care ar fi aratat cu totul altfel. Ganditi-va.

Nu paduri ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi, ci un popor intreg. Un popor intreg ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu va fi.

Am asteptat sa vad daca apare pe undeva – daca nu pe Voxpublica, atunci macar pe Pandora’s, planeta femeilor, vreun comentariu pe tema asta. Planeta femeilor are, insa, din cate se pare, altele pe cap.

Redau doar cateva fragmente din materialul aparut in Romania Libera (felicitari, Dan Gheorghe!), dar va invit sa-l cititi intergal aici:

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/cum-a-ajuns-romania-sa-aiba-22-milioane-de-avorturi-217321.html#top_articol

(…) E la noi o legendă, nefondată, cum că anul de vârf al avorturilor din România a fost 1990, primul an de după căderea comunismului românesc. Atunci s-au făcut 992.265 de întreruperi de sarcină. Dar recordul este în cu totul altă perioadă, tocmai în plin comunism. Mai precis în 1965, când s-au făcut 1.115.000 de avorturi. Legale. Acela a fost anul cu cele mai multe avorturi din România, din totalul statisticii realizate la noi, între 1958 şi 2008. Fuseseră încă două “vârfuri”, mai mici, în 1964 – 1.100.000 de avorturi, şi în 1963 – 1.037.000 de cazuri. (…)

(…) Din toată perioada 1967 – 1989, anii 1981 şi 1983 s-au remarcat cu cele mai multe avorturi. În 1981 au fost 427.081 întreruperi de sarcină. Oficiale! Ne uităm apoi la numărul de născuţi vii din acelaşi an – 381.101 copilaşi. Se vede clar ca lumina zilei că în 1981 au fost mai multe avorturi, decât naşteri. Aceeaşi situaţie şi în 1983. Atunci au fost 421.306 avorturi şi numai 321.498 de născuţi vii. (…)

(…) Am descoperit o femeie care se “laudă” cu nu mai puţin de 35 de avorturi. Acum s-a oprit, după ce viaţa ei sexuală a ieşit la pensie. “N-am avut nimic. Mă duceam şi lepădam. Parcă bărbatul ştie cum e? El te trimite la spital şi gata. Am făcut şi înainte de ‘89, şi după ‘89. Şi la spital, şi la babe. Am avut noroc, că nu s-a lipit nicio boală de mine“, oftează doamna. Consolându-se totuşi cu cei patru copii ai ei pe care i-a născut. Unul din cele mai dure canoane bisericeşti, în privinţa avortului, spune că femeia care îşi leapădă pruncul cu ierburi otrăvitoare nu mai are voie să vină la Sfânta Împărtăşanie timp de 20 de ani. Ştiaţi de asta? “M-o ierta Dumnnezeu”, speră cucoana, şi-şi drege baticul negru pe cap. De parcă ar purta doliu… (…)

(…) Previziunile făcute de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare arată că populaţia României ar putea ajunge, în anul 2050, la vreo 14 milioane de locuitori. La rândul ei, Organizaţia Naţiunilor Unite pare ceva mai optimistă – 15, 9 milioane. În 2007, profesorul Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, a publicat un studiu care tratează această problemă dureroasă – “Declinul demografic şi viitorul populaţiei României”. Expertul a recomandat atunci autorităţilor o serie de măsuri, pentru a se evita un viitor sumbru. “România are nevoie de o politică familială elaborată cu multă grijă şi responsabilitate, clară, stabilă, orientată spre perspectivă, care să nu urmarească efecte imediate şi care să aibă consensul clasei politice, al societăţii civile, al opiniei publice şi al specialiştilor. Alocaţia de stat pentru copii, diferenţiată ca nivel şi orientată prioritar spre familia cu doi şi trei copii, ca şi alte forme de stimulare financiară, ar trebui să constituie componente ale unei astfel de politici “, arăta expertul în lucrarea sa. La patru ani de când a scris aceste rânduri, profesorul Gheţău ne-a spus acum că “după toate amputările ajutoarelor pentru mame şi pentru copii, din ultima vreme, nu mai văd nicio ieşire din situaţia dezastruoasă în care ne aflăm”. (…)

PS În 2010 s-au născut 209.000 copii, cel mai mic număr din 1955.

O Romanie ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu va fi.

Alin Fumurescu

sursa: voxpublica

_________________________________________________________

Provita Bucuresti ne recomanda trei website-uri provita foarte speciale:

www.strigatulmut.ro – dedicat filmului “Strigatul Mut”
www.provitatv.ro – filme documentare provita, romanesti si straine (traduse), pentru vizionare online
www.culturavietii.ro – blog provita

Astăzi, 23 februarie, este ziua onomastică a ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit grec Policarp al Spaniei şi Portugaliei, unul dintre binefăcătorii parohiei noastre, care ne-a dăruit de curând o părticică din moaştele Sf. Ierarh Nectarie, ocrotitorul comunităţii noastre.

La Sf. Liturghie prezidată de ÎPS Sa, în Catedrala “Sfântul Andrei” din Madrid, i-am transmis, în numele credincioşilor urările noastre:

Înaltpreasfinţia Voastră,

Este o deosebită plăcere şi bucurie pentru noi să vă transmitem, la sărbătoarea ocrotitorului spiritual, Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, dragostea filială şi sincerele felicitări pentru acest special eveniment, împreună cu urările noastre de sănătate şi noi împliniri pentru binele ortodocşilor de pretutindeni.

Ne încredinţăm sfintelor Voastre rugăciuni, Vă dorim ajutor şi întărire de la Dumnezeu în slujirea de Întâistătător şi rămânem al Eminenţei Voastre supus fiu duhovnicesc.

Su Eminencia,

Es un verdadero placer y una gran alegría para nosotros transmitirle, con motivo de la fiesta de su protector espiritual, San Policarpo, Obispo de Esmirna, amor filial y sinceras felicitaciones para este especial momento, junto con nuestros deseos de salud y de muchos proyectos cumplidos, para el bien de los ortodoxos de todo el mundo.

Nos encomendamos a sus santas oraciones, le deseamos goce de la ayuda y el empoderamiento de Dios, en cuyo servicio está, y nos quedamos por siempre humilde hijo espiritual de Su Eminencia.

De asemenea au fost transmise mulţumiri pentru darurile făcute credincioşilor din Coslada:

Înaltpreasfinţia Voastră,

Aş dori să îmi exprim prin aceste câteva rânduri, încă o dată, sincerele mele mulţumiri, ale familiei mele şi ale tuturor credincioşilor Sfântului Ierarh Nectarie din Coslada, pentru minunata ocazie de a vă fi avut  în mijlocul nostru, de a ne binecuvânta şi adresa cuvânt de învăţătură, prilej cu care ne-aţi oferit în dar şi un preţios odor: o părticică din sfântul trup al ocrotitorului nostru, Sfântul Ierarh Nectarie.

M-am aşteptat la momente minunate şi înălţătoare, dar am fost cu toţii copleşiţi de lucrarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu!

Admir înţelepciunea, curajul şi capacitatea de mare misionar ale Eminenţei Voastre care, în aceste timpuri grele, de încercare a credinţei, ştie să propovăduiască Evanghelia în limba timpurilor pe care le trăim, să se apropie părinteşte de oameni, să fie un autentic apostol.

Vă doresc din suflet bogată binecuvântare de la Dumnezeu, spre continuarea frumoasei lucrări pastorale pe tărâm iberic, spre bunăstarea turmei cuvântătoare încredinţate şi spre slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale!

Al Eminenţei Voastre supus fiu duhovnicesc,

Pr. ic. stavrofor George Cimpoca şi familia sa

Su Eminencia,

Quisiera expresar una vez más, a través de estas breves líneas, mi sincero agradecimiento, el de mi familia y el de todos los feligreses del Santo Jerarca Nectario de Coslada, por la maravillosa oportunidad que nos brindó de tenerlo entre nosotros, de recibir su bendición y de escuchar sus palabras de enseñanza, motivo con el cual nos ofreció además un valioso regalo: una pequeña parte del santo cuerpo de nuestro protector, el Santo Jerarca Nectario.

Estaba preparado para vivir momentos maravillosos y enaltecedores, pero nuestras expectativas fueron superadas por los designios y la bendición de Dios.

Admiro la sabiduría, el valor y la capacidad de gran misionero de Su Eminencia quien, en estos tiempos tan difíciles, que ponen a prueba nuestra fe, sabe predicar el Evangelio en la lengua de los tiempos que corren, sabe acercarse  a la gente como un padre, sabe ser un auténtico apóstol.

Le deseo de todo corazón que goce de la plena bendición de Dios para poder continuar el amplio trabajo pastoral en tierras ibéricas, por el bienestar del rebaño encomendado y por la alabanza de Dios y Su Iglesia.

De Su Eminencia fiel hijo espiritual,

Sacerdote ic. stavroforo George Cimpoca y su familia

Foto puteti viziona în rubrica: Viaţa parohiei 2011

Mesajul de condoleanţe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a Părintelui Protosinghel Petroniu Tănase, fostul egumen al Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos, joi 24 februarie 2011:

- Părintele Petroniu de la Schitul Românesc Prodromu (Athos) -

Cu profundă tristeţe am aflat de trecerea din această viaţă a Părintelui Protosinghel Petroniu Tănase, apreciat şi cunoscut duhovnic plămădit pe pământ românesc, chemat să înfrumuseţeze prin viaţa şi înfăptuirile sale Grădina Maicii Domnului şi obştea Schitului Românesc Prodromu din Muntele Athos (Grecia), căruia i-a fost povăţuitor timp de peste 25 de ani.

Născut în localitatea Fărcaşa din judeţul Neamţ la data de 23 octombrie 1916, Părintele Petroniu a fost luminat încă din tinereţile sale de dorul după viaţă monahală. A intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde a fost călugărit la data de 22 septembrie 1942. De la Neamţ a fost chemat la Mănăstirea Antim din Bucureşti unde şi-a continuat formarea intelectuală, absolvind Facultatea de Teologie Ortodoxă, urmând apoi şi cursuri de Matematică şi Filosofie. În anul 1947 a fost hirotonit ieromonah pe seama Catedralei Patriarhale din Bucureşti şi apoi trimis profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ, la catedra de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie. În anul 1952 îl însoţeşte pe Arhimandritul Cleopa Ilie, devenit stareţ al Mănăstirii Slatina (judeţul Suceava), formând aici o adevărată Academie Duhovnicească recunoscută în acea vreme. A urmat o perioadă grea pentru călugărul misionar care a suferit din pricina regimului totalitar, fiind nevoit să plece de aici în anul 1959. Cu mult curaj şi acelaşi zel faţă de Biserica Mântuitorului Hristos, cu aceeaşi nestinsă dragoste pentru viaţa monahală, se retrage în obştea Mănăstirii Sihăstria în anul 1964, unde a vieţuit până în anul 1978, când şi-a îndreptat paşii spre Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, după şapte ani fiind ales egumen de părinţii din obşte pentru alesele sale virtuţi de monah înţelept, harnic şi rugător.

Părintele Petroniu rămâne în conştiinţa Bisericii noastre ca un monah statornic, un egumen înţelept şi iscusit mânuitor al condeiului. Cărţile sale Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Bine eşti cuvântat, Doamne, Uşile pocăinţei sunt preţioase comori ale spiritualităţii româneşti în care părintele Petroniu a adunat cu multă râvnă în suflet tezaur de trăire şi simţire ortodoxă românească, lumină şi sfântă nevoinţă.

Preţuind în chip deosebit minunata lucrare a părintelui Petroniu Tănase în ogorul Domnului pe tărâm duhovnicesc şi cărturăresc, precum şi bogata sa activitate gospodărească, înălţăm stăruitoare rugăciune către Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să odihnească sufletul său în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, unde drepţii ca luminătorii strălucesc, să mângâie obştea Schitului Prodromu şi pe toţi cei care l-au cunoscut şi preţuit.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfantul Policarp este sarbatorit in Biserica Ortodoxa pe 23 februarie. S-a nascut in temnita, in jurul anului 70, la Efes, deoarece parintii sai fusesera inchisi pentru ca nu lepadasera credinta in Hristos. La botez a primit numele Pangratie. Din scrierile Sfantul Irineu aflam ca Sf. Policarp a fost ucenic al Sfantului Apostol Ioan.

Inainte ca parintii lui sa fie martirizati, este dat in grija Calistei, o femeie bogata si credincioasa. Potrivit traditie, Pangratie va da saracilor tot ce va gasi in hambarele acesteia. Ca mama sa adoptiva sa nu fie tulburata de milostenia sa, se va ruga lui Dumnezeu si in urma rugaciunii, hambarele s-au umplut la loc. Datorita acestei minuni, Calista i-a schimbat numele din Pangratie in Policarp, adica “cel cu multe roade“.

Sfantul Policarp a fost hirotonit diacon si preot de Sfantul Vucol. Episcopii prezenti la inmormantarea Sfantului Vucol, l-au hirotonit episcop.

Sfantul Policarp in vizita la papa Anicet (154-168)

Sfantul Policarp, inainte de a fi martirizat, calatoreste la Roma cu scopul de a rezolva problema datei pascale. In vremea aceea,existau diferente legate de sarbatorirea Pastilor: unii serbau Invierea Domnului pe data de 14 Nisan (aprilie), indiferent in ce zi a saptamanii cadea, deci in acelasi timp cu Pastile evreiesc, iar altii in prima duminica, dupa 14 Nisan. Desi cei doi nu au ajuns la un acord, ei au ramas uniti.

Sfantului Policarp i se descopera modul in care va muri

Cu cateva zile inainte de a fi martirizat, a avut o vedenie: a vazut perna pe care dormea arsa in foc. Asa a inteles ca avea sa fie aruncat in foc.

La insistenta proconsulului Quadrat de a blestema pe Hristos, Policarp i-a raspuns: “De 86 de ani ii slujesc si nu mi-a facut nici un rau; cum pot eu sa blestem pe imparatul meu, pe Acela care m-a mantuit?” Pentru ca refuza sa jertfeasca zeilor, primeste pedeapsa de a fi aruncat in foc. Pentru ca focul nu se atingea de el, a fost strapuns cu sabia, insa, atat de mult sange a curs din el incat a stins focul. La rugamintea evreilor, trupul sau lipsit de viata a fost ars.

Osemintele sale cele “mai cinstite decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul“ au fost luate de crestini. Sfintele moaste ale Sfantului Policarp sunt in Franta, pentru ca au fost luate de latini in timpul cruciadelor, iar o particica se pastreaza in Manastirea Zografu din Muntele Athos.

Epistola catre Filipeni a Sfantului Policarp

Sfantul Irineu al Lyonului marturiseste ca Sfantul Policarp a scris mai multe epistole “catre Bisericile vecine, pentru a le intari, si catre unii frati pentru a-i preveni si a-i indemna“. Dintre acestea, doar una a supravietuit, si anume, Scrisoarea sau Epistola catre Filipeni, pastrata doar intr-o traducere latina.

Epistola prezinta invatatura despre intruparea, moartea si invierea Domnului, impotriva celor care sustineau ca Hristos a avut un trup aparent si a filosofilor pagani. Cuprinsul ei indeamna la rugaciune pe conducatorii statului si ofera sfaturi practice pentru pastrarea credintei in Hristos.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro