„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.” (Iacov 5, 14).

În preajma oamenilor aflaţi în mari suferinţe ne simţim de multe ori neajutoraţi. Neajutoraţi şi vinovaţi. Stăm lângă ei, le observăm trăsăturile feţei contorsionate de durere, le auzim oftaturile şi suntem conştient de prăpastia care ne desparte. Nu putem întotdeauna pătrunde în lumea durerii lor, putem doar să o observăm de la distanţă. „Unde este Dumnezeu când suferim? De ce nu pare prezent în momentul în care avem cel mai mult nevoie de El? De ce nu ne răspunde imediat? Ce încearcă El să ne spună prin suferinţă? De ce permite suferinţa în lume?” – sunt întrebări frecvente care tulbură minţile celor care suferă. În faţa suferinţei în general şi în faţa bolii în special, nu există soluţie umană.

Atitudinea creştină faţă de suferinţă decurge din revelaţie, din învăţătura pe care Iisus Hristos Domnul ne-o oferă cu privire la sensul şi valoarea suferinţei. Este o atitudine întemeiată pe credinţa în Hristos. De aceea, pentru a cunoaşte atitudinea creştină în faţa suferinţei, trebuie să ne îndreptăm privirile asupra Mântuitorului Hristos. Citind Evanghelia, rămânem impresionaţi de imensa compătimire pe care Domnul o avea faţă de bolnavi: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele vindecând orice boală şi orice neputinţă!” (Mt. 9, 35). Nu găsim în Evanghelie nici măcar un caz în care un bolnav să-I fi cerut vindecarea şi El să nu-l fi vindecat. Misiunea Sa, însă, nu era aceea de a vindeca pe toţi bolnavii din lume de toate bolile trupeşti, ci de a-i vindeca pe toţi oamenii de aceea boală a sufletului din care izvorăsc toate bolile şi relele în lume, care este păcatul. Iubirea şi compătimirea Mântuitorului faţă de bolnavi înlătură mentalitatea potrivit căreia bolnavul este un om bătut, pedepsit, blestemat de Dumnezeu. Dimpotrivă ne asigură că toţi bolnavii din lume sunt favoriţii lui Dumnezeu. Simpatia şi dragostea Lui se îndreaptă în mod special către ei. Hristos ne arată că suferinţa şi boala nu sunt nici absurde, nici nedrepte. Hristos nu a venit în lume să facă teorii asupra suferinţei, nici să creeze doar un curent de simpatie şi solidaritate cu cei bolnavi, dar a făcut un lucru extraordinar, pe care numai Fiul lui Dumnezeu îl putea face, şi anume: a dat sens suferinţei, a transformat boala în cea mai mare valoare posibilă, asemenea farmacistului care transformă veninul dătător de moarte al viperei în medicament care salvează viaţa. Prin suferinţele bolnavilor, Iisus Hristos Domnul continuă în lume lucrarea Sa mântuitoare. Biserica, ne învaţă Sf. Ap. Pavel, este Trupul tainic al lui Hristos. În acest trup, Hristos este capul, iar noi cei botezaţi suntem mădularele Lui. Bolnavii sunt mădularele privilegiate şi nici într-un caz oameni bătuţi sau pedepsiţi de Dumnezeu. Ei au o vocaţie specială, aceea de a colabora prin suferinţa lor la misiunea de mântuire a lumii. Numai în această concepţie creştină despre suferinţă bolnavul găseşte răspuns la întrebările pe care boala i le pune minţii şi inimii. Bolnavul, datorită suferinţei sale, are un caracter sacru. Cineva spunea că spitalul este cea mai măreaţă catedrală din lume. În prezenţa bolnavului, ca şi în prezenţa Mântuitorului, se cere o atitudine de respect şi tăcere.

Nimeni nu poate „împacheta” sau „îmbutelia” reacţia adecvată în faţa suferinţei. Cuvintele de încurajare sau argumentele pregătite pentru toţi oamenii care suferă nu au întotdeauna efectul dorit. Dacă am întreba oamenii care au suferit cum ar putea fi încurajaţi prin cuvinte, am observa că sunt în dezacord unii cu alţii. Pe scurt, nu există un remediu magic pentru omul aflat în durere. În principal, un astfel de om are nevoie de dragoste, pentru că dragostea îşi dă seama în mod instinctiv de ceea ce are nevoie omul care suferă. Cred că răspunsul la întrebarea: „Cum îi ajut pe cei care suferă?” este acelaşi cu răspunsul la întrebarea: „Cum iubesc?”.

Maslul este un mod de a iubi, de a ne apleca asupra bolilor celor din jur şi asupra bolilor noastre. Este taina prin care creştinul bolnav, uns cu untdelemn sfinţit, dobândeşte, cu rugăciunile preoţilor, harul vindecării de bolile trupeşti şi iertare de păcate. Sfântul Apostol Iacov ne-a lăsat scris: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5, 14– 15).

În Duminica Sfintei Cruci, 27 martie a.c., s-a săvârşit slujba maslului în biserica parohială din Coslada, după Sfânta Liturghie, pentu a oferi posibilitatea cât mai multor credincioşi să poată participa. Am ales această duminică, mai ales că suntem în Postul cel Mare, la mijlocul lui, pentru a prelungi binefacerile crucii în viaţa noastră şi a ne întări sufleteşte şi trupeşte în drumul pe care îl mai avem de străbătut până la Învierea Domnului. A urmat o agapă la care au participat toţi cei prezenţi. Le mulţumesc tuturor credincioşilor care ne sunt aproape, ştiuţi şi neştiuţi!

Darul cel mai de preţ pe care ni-l dă Sfântul Maslu este prezenţa în mijlocul nostru a lui Hristos-Vindecătorul, Mângâietorul. De aceea simţim că taina aceasta ne mângîie, ne vindecă, ne ridică pe picioare şi ne obligă să mergem mai departe. Dumnezeu să ne umple pe toţi de bucurie duhovnicească!

Pr. George Cimpoca

Fotografii în Viaţa parohiei II

Un ucenic a slujit invatatorului sau timp de doisprezece ani. Desi si-a implinit fara cartire datoria, invatatorul nu i-a spus niciodata un cuvant de mangaiere. Dimpotriva, il trata foarte aspru.

Cand s-a apropiat ceasul mortii invatatorului, acesta a zis catre ascetii veniti in jurul lui:

- Ucenicul meu nu este om, ci inger, caci desi doisprezece ani de-a randul m-a ascultat si nu i-am zis nici un cuvant bland, el m-a slujit cu credinta.

La investirea într-o funcţie publică demnitarii români depun un jurământ cu mâna pe Biblie, încheiat cu formula “Aşa să mă ajute Dumnezeu” şi, totuşi, în România au fost emise acte normative, susţinute şi votate în Parlament, care sunt în contradicţie, uneori făţişă, cu fundamentele biblice şi, desigur, cu învăţătura Bisericii. Se încearcă legiferarea unor comportamente, obiceiuri, deviaţii, considerate de învăţătura creştină bi-milenară ca fiind îndeletniciri ale pierzaniei: prostituţia, homosexualitatea, concubinajul, avortul, mai nou pornografia, tinzându-se spre înlocuirea, rând pe rând, a legilor inspirate din cultura tradiţională.

Reportajul documentar este o pledoarie pentru restaurarea ordinii morale creştine în spaţiul românesc, pentru stoparea procesului devastator prin care este dezintegrată azi familia şi societatea creştină, mesaj care se regăseşte şi în ultima pastorală de Crăciun, veritabil testament duhovnicesc, a recent dispărutului mitropolit al Clujului, Î.P.S. Bartolomeu Anania.

Invitaţi: Radu Preda, teolog, directorul Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) din Cluj-Napoca, pr. Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Florin Budescu, publicist, editorul website-ului “Starea presei”, Dorel Covaci, deputat în colegiul Buziaș-Făget (Timiş), Mircea Gherboveţ, membru fondator al Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti, Ileana Jacola, redactor revista “Familia Ortodoxă”.

OMUL ŞI TIMPUL, TVR1, sâmbătă 26 martie 2011
SEMNE: Biblia din Parlament. Ultimul cuvânt
Imaginea: Ion Cristodulo
Realizator: Rafael Udrişte
Producător: Dan Micu

sursa: Rafael Udrişte

Vă anunţăm că în Duminica a treia a Postului Mare, a Sf. Cruci, 27 martie a.c., vom săvârşi Sfânta Taină a Maslului în biserica parohială „Sf. Nectarie Taumaturgul” din Coslada, după Sfânta Liturghie (în jurul orei 11.30).

Pentru aceasta aveţi trebuinţă de un vas cu ulei (un recipient) şi inimă bună.

Paroh, Pr. George Cimpoca

Crucea este recunoscuta ca fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale crestinatatii. In vechime, latinii foloseau pentru cruce termenul “crux“, iar grecii “stavros“, desemnand in primul rand stalpul vertical, fara partea orizontala, pe care erau rastigniti cei condamnati la moarte. Acest instrument de tortura la pagani a fost sfintit prin sangele Mantuitorului rastignit, devenind pentru crestini obiect sfant si datator de viata. Pentru crestinul ortodox crucea este, in acelasi timp, simbol al rascumpararii omului si obiect de cult. El vede si cinsteste in aceasta, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al “Fiului Omului” si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.

Crucea si originea ei antica

Semnul crucii a fost folosit ca simbol sacru, sub o forma sau alta, de catre multe popoare pagane, cu mult timp inaintea aparitiei crestinismului. In paganism acest simbol avea semnificatii mitice, fiind semnul prin care oamenii exteriorizau legatura cu fortele supranaturale. Potrivit cercetatorilor crucea si-a avut originea printre babilonienii din Caldeea antica si a fost folosita ca simbol al zeului Tamuz. Inca din epoca bronzului semnul crucii era folosit de multe popoare ale Europei, ca simbol al consacrarii, si era pus pe obiectele legate de nou-nascuti. De asemenea, simbolul crucii a fost folosit in civilizatia ariana ca reprezentare mistica a luminii zeilor sau a focului sacru si chiar a soarelui. Oamenii de stiinta ai antichitatii considerau centrul unirii pamantului cu cerul ca fiind mijlocul universului. Cele patru brate ale crucii indicau cele patru puncte cardinale.

Crucea in Vechiul si Noul Testament

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne dau marturii atat despre preinchipuirea Sfintei Cruci, inainte de rastignirea Domnului pe ea, cat si despre actul insemnarii cu sfanta Cruce, despre puterea ei divina, precum si despre talcuirea actului de insemnare a credinciosilor crestini, cu semnul Sfintei Cruci.

Sfanta Cruce este preinchipuita de exemplu, in Vechiul Testament, de “pomul vietii”, care a rasarit din pamant, din porunca lui Dumnezeu, in mijlocul raiului pamantesc, alaturi de “pomul cunostiintei binelui si raului” (cf. Facere 2, 9). “Pomul vietii” este denumirea metaforica a sfintei Cruci, denumire care apare, cum se vede, chiar pe primele pagini ale Sfintei Scripturi. Acest lucru il infatiseaza ea, atat in scris in cartile de slujba divina, cat si in mod plastic, in pictura.

Moise a trecut poporul Israel prin Marea Rosie in mod minunat, prin puterea divina a crucii, si l-a scapat de robia politica egipteana, conducandu-l la libertate. El a ridicat toiagul, si a intins mana sa, drept inainte, peste mare, a despartit apele marii, in doua, si evreii au trecut marea ca pe uscat. Cand au intrat si egiptenii in mare, pe acelasi drum uscat, ca sa-i inrobeasca, din nou, pe evrei, Moise, tot din porunca lui Dumnezeu, a intins iarasi mana cu toiagul, si a facut semnul de intretaiere al liniei drepte, pe care o schitase la despartirea apelor marii. Apele s-au impreunat, si egiptenii au fost inecati, in mijlocul marii (vezi Iesirea 14, 21-27).

De asemenea, binecuvantarea patriarhala, pe care a dat-o Iacob, cu mainile, celor doi fii ai lui Iosif, Efraim si Manase, binecuvantare data cu mainile incrucisate, a preinchipuit sfanta cruce, cu peste 1500 de ani inainte de Hristos. “Israel (Iacov), inadins, si-a incrucisat mainile si i-a binecuvantat.

Noul Testament ne prezinta, mai explicit decat Vechiul Testament, dumnezeiasca invatatura despre importanta Sfintei Cruci. Crucea este altarul divin real si istoric al crestinismului, altar pe care Domnul Hristos S-a adus, “o data, jertfa, ca sa ridice pacatele multora” (Evrei 9, 28). Crucea este “puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18), pentru cei ce voiesc sa se mantuiasca, adica pentru cei ce cred. Cu puterea divina a crucii se lauda Sfantul Apostol Pavel, in slabiciunile sale omenesti si in necazurile si stramtorarile pe care le indura (cf. Gal. 6, 14). Ea este “pecetea divina” de pe fata dreptcredinciosilor, pecete prin care acestia au scapat si scapa de urgiile vrajmasilor vazuti si nevazuti.

Tot in Noul Testament Crucea apare semn al Fiului Omului, la a doua venire. Insusi Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai, care doreau sa afle timpul celei de a doua veniri a Lui, precum si timpul sfarsitului Lumii (Matei 24, 3) ca, intre semnele care vor fi, “atunci se va arata pe cer” (si) “semnul Fiului Omului” (Matei 23, 30), adica Sfanta Cruce.

Crucea in cultul crestin

Descoperirile arheologice din Palestina au aratat ca semnul Crucii a fost folosit chiar de prima comunitate crestina din Ierusalim. Printre primele lucrari in care crucea apare ca simbol crestin cu semnificatii mistice, legate de mantuirea oamenilor adusa de rastignirea lui Hristos, amintim „Octavius“ a scriitorului crestin Minucius Felix, scrisa la sfarsitul secolului al doilea. Apoi, crucea apare ca semn crestin si la Clement al Alexandriei, care vorbeste despre „semnul Domnului“, care a fost prefigurat de litera numarul 318 de la Facere 14:14, asa cum se explica si in Epistola lui Barnaba. Pentru numarul 300, s-a folosit litera „T“ din alfabetul ebraic, fiind evidenta asemanarea cu semnul crucii, iar pentru „18“, s-au folosit primele doua litere ale numelui „Iisus Hristos“ (IH), ceea ce arata legatura dintre Hristos si Cruce.

Ιncepand din sec. IV, cinstirea Crucii s-a generalizat, manifestandu-se public si intrand in cultul divin oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit si minunea aparitiei pe cer a semnului crucii, care incurajeaza pe Constantin cel Mare in lupta cu Maxentiu, pe care il biruieste, punand-o ca emblema pe steaguri, iar apoi pe actele oficiale si chiar pe monede si interzicand a mai fi rastigniti pe cruce condamnatii la moarte.

Alta minune a fost descoperirea Crucii Mantuitorului (anul 326), chiar pe locul rastignirii Lui. Sfanta Elena, mama imparatului Constantin cel Mare, a inaltat o mare biserica pe locul calvarului (biserica Sfantului Mormant) si alta pe locul unde s-a aflat Crucea rastignirii (Basilica Sfintei Cruci), unde a fost sfintita in ziua de 13 sept., anul 335, cand a inceput si venerarea Sfintei Cruci in cultul crestin.

In anul 431 s-au introdus crucile in biserici si in incaperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a aparut decat prin 586. In secolul VI, imaginea crucifixului a fost autorizata de biserica de la Roma.

Invatatura Bisericii despre cultul Sfintei Cruci a fost formulata de sinodul VII ecumenic de la Niceea (787) si completata de sinodul local de la Constantinopol (869), cand s-a stabilit si doctrina despre cinstirea Sfintelor icoane: cinstirea Sf. icoane, a Sfintei Evanghelii si a Sfintei Cruci trebuie sa fie egala.

In Biserica Ortodoxa cultul Sfintei Cruci se manifesta prin sarbatorile inchinate ei. Dintre acestea amintim: Inaltarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii sau Carstov), la 14 septembrie, Duminica Crucii (Duminica a treia din Postul Pestelui), Scoaterea cinstitului lemn al Sf. Cruci ( 1 august ) si Aratarea semnului Sfintei Cruci Imparatului Constantin (7 mai).

Semnul Sfintei Cruci

Traditia rasariteana celebreaza mereu Crucea in slujbele speciale (Acatistul Sfintei Cruci, rugaciuni si imne, cantari din Octoih pentru cele doua zile de post din saptamana) compuse in cinstea si lauda ei, ca pe o fiinta vie. E invocata ca fiind dumnezeiasca, teologica, ca sursa a puterii datatoare de viata, ca inepuizabila in sensul ei.

Dovada cultului crucii in pietatea poporului sunt crucile memoriale si troitele de lemn si piatra, presarate la rascruci, pe drumurile tarii. Semnul crucii facut pe frunte este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. Acesta este primul gest crestin pe care il invata copilul inca din primii ani ai sai, semn fara care omul credincios nu-si incepe ziua de munca, nu se aseaza si nu se scoala de la masa si cu care se culca linistit pentru somnul de noapte. Marturisirea dreptei credinte este Sfanta Cruce, prin care credinciosii recunosc unitatea divina in Sfanta Treime si cred in jertfa mantuitoare a lui Hristos, Care pe cruce S-a rastignit pentru mantuirea neamului omenesc.

Cruce Cruce

In Biserica Ortodoxa Romana, numai arhiereul are dreptul de a purta permanent crucea pectorala (pe piept). Acest drept se poale acorda ca o distinctie si preotilor cu rangul onorific cel mai inalt (iconom-stavrofor). Crucea pectorala este o insigna a demnitatii arhieresti, un simbol al crucii lui Hristos prin care a fost biruit pacatul. Cand arhiereul slujeste isi pune crucea si rosteste cuvintele din Sf. Evanghelie: “Zis-a Domnul: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).

Crucea – cele mai raspandite forme

Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care amintim pe cele mai raspandite:

Crucea „Tau“, in forma de „T“ este cunoscuta in mod deosebit ca fiind „crucea din Egipt”, adesea reprezentata cu un cerc sau un oval deasupra ei.

Crucea latina (crux immissa) cu brate inegale (latura verticala mai lunga), este forma cea mai raspandita la ora actuala. Potrivit traditiei este crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul.

Crucea decussata – crucea in forma de ,X”, pe care a fost rastignit Sf. Andrei, primul dintre apostolii Domnului, care a fost si in partile noastre, in Scitia Minor (Dobrogea), unde a propovaduit crestinismul (sec. I);

Crucea Sfantului Andrei

Crucea gammata (lat. crux gammata) – asemanatoare cu “gamma” Γ (litera mare a treia din alfabetul grec), cruce denumita svastica (cuv. sanscrit) = incarligata, cunoscuta din cele mai vechi timpuri in Orientul indepartat (China) si in Europa, fiind socotita simbolul soarelui in miscare si ca semn tutelar al bogatiei si mantuirii. Acest semn a fost folosit si de crestini, inca din sec. IΙΙ, ca forma ascunsa a crucii crestine (de teama persecutiilor). Sapaturile arheologice de la noi au descoperit crucea gammalt pe monumente si obiecte funerare (vase) din sec. ΙV-VI pana in epoca feudala.

Crucea monogrammatica (lat. monogrammus; gr. μονογραμμοσ; – monogrammos = figura din linii) – semn ce reprezinta o cruce verticala asemanatoare cu litera „rho” ρ, din alfabetul grec, care combinat cu literele „iota” I si „chi” X , tot din alfabetul grec, au format o monograma pe care crestinii au preluat-o ca modalitate de a desemna numele lui Iisus Hristos. Acest semn se intalneste pe multe monumente si inscriptii descoperite la noi – la Tomis, Callatis (Mangalia), Histria si Dinogetia (in nordul Dobrogei), Biertan (Ardeal). Aceasta monograma crestina s-a numit si constantiniana.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro

Nu exista stare pe loc a omului. Atat trupeste, cat si sufleteste, omul se schimba neincetat. Sufleteste, se curateste sau se murdareste neincetat, iar trupeste isi pastreaza sanatatea sau se imbolnaveste treptat. Cu fiece zi trecuta, omul se infrumuseteaza sau se urateste. Tineretea nu este neaparat frumoasa, iar batranetea nu este neaparat urata. Adesea intalnim tineri urati si batrani frumosi. Omul nu poate ramane deci neschimbat !

Aceste schimbari au loc atat in locuirea impreuna cu altii, cat si in petrecerea in singuratate. Numai ca, in singuratate stand, omul vietuieste mai mult cu Dumnezeu, decat cu oamenii, lucru ce duce la o asemanare tot mai mare a omului cu Cel Bun. In singuratate insa nu ajung sa vietuiasca insa decat numai o parte dintre noi, in mare parte calugari. Cat despre restul dintre noi, locuirea la un loc, impreuna cu ceilalti, nu poate fi ocolita.

Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune. Orice am face, nu putem anula tendinta de comuniune, atat de adanc sadita in fiinta noastra. Fiecare om are nevoie deci de un altul, cat de cat asemanator lui, care sa il sprijine in ceea ce gandeste, doreste si face.

Cine se aseamana, se aduna !

Frumos rosteste romanul, zicand: “Cine se aseamana se aduna.” Si nu este oare asa?! Nimeni nu poate sta langa un altul complet diferit de el; trebuie sa existe o catusi de mica asemanare intre cei doi. Trebuie sa aiba loc un schimb de lucruri noi, intre oameni, insa numai pornind de la o baza comuna. In baza unor lucruri comune, se poate ajunge la o tot mai mare asemanare.

Imi vine in minte o alta vorba, rostita insa in acelaasi sens: “Spune-mi ce prieteni ai, ca sa iti spun cine esti.” Nu pot sta la un loc, pentru o vreme mai indelungata, oameni complet diferiti. Prieteniile de lunga durata se leaga intotdeauna intre oameni asemanatori.

Crestinii se aduna intotdeauna, atat in biserica, cat si in afara ei, pornind de la o baza comuna, anume de la “un Domn, o credinta si un botez” (Efeseni 4,5). De la acestea pornesc nenumarate asemanari. Un crestin nu se va aduna decat ocazional, acasa sau la plimbare, cu un ateu sau cu un pagan. Nu cred ca sfintii ne-au indemnat sa fugim de cei rai; cu toate acestea, “prieteniile rele strica obiceiurile bune”.

Alcoolicii se aduna si ei. Un alcoolic nu va putea sta numai langa oameni care nu beau. Un alcoolic are nevoie de prieteni asemanatori lui, spre a vedea ca nu este singurul aflat in acea stare si pentru a cauta justificare si indreptare a multor fapte.

Hotii se aduna si ei. Un hot nu va putea sta numai langa oameni cinstiti. Unul ca acesta fie se va izola cat mai mult, neavand incredere in nimeni, fie isi va face prieteni asemenea lui, spre a se ajuta reciproc, in toate cele puse la cale, cu viclesug.

Barfitorii se aduna si ei. Un barfitor nu va putea sta numai langa oameni care fug de barfe. Unul ca acesta are nevoie de oameni insetati de a afla lucruri tainice si secrete, desfatandu-se parca de pe urma aflarii lor. Daca se va intampla sa ajunga langa un crestin, care nu doreste sa auda despre pacatele sau faptele ascunse ale celorlalti, barfitorului ii va fi foarte greu sa taca, stand ca pe ghimpi.

Dar si cine se aduna, se aseamana !

Odata “adunati” la un loc, oamenii incep sa se asemene din ce in ce mai mult. Stai langa un sfant si te vei indrepta, stai langa un indiferent si vei ajunge delasator, stai langa un fricos si te vei infricosa, stai langa un curajos si te vei intari.

Daca se intampla sa ajungi sa vietuiesti intr-un loc unde nu poti gasi un om odihnitor sau linistit, deci cand nu ai de ales langa cine sa te asezi, mai bine nu alegi. In acest sens, cum ca este riscant sa te unesti si sa te deschizi in fata cui nu trebuie, Sfantul Serafim de Sarov spunea ca “abia de vei gasi un om dintr-o mie, caruia sa ii poti deschide inima”.

Decat sa te aduni cu oameni care te trag in jos (nefiind suficient de intarit in viata duhovniceasca), mai bine ramai singur si iti duci singur luptele si ispitele, care altfel mai mult s-ar intari. Dar nu lasa Domnul pe crestin fara un sprijin venit prin aproapele: o ruda, o vecina, un coleg de serviciu, un angajat, un om de rand, un prieten aparut ad-hoc, etc.

Fa-te deci prieten cu cel ce are frica de Dumenzeu, ca sa iti fie si tie frica de Dumnezeu, caci langa cel credincios vei deveni credincios, iar langa cel netrebnic, te vei netrebnici. Adesea, paznicii si puscariasii nu prea se diferentiaza, in comportament si infatisare.

Mi-a fost dat sa stau aproape de preoti langa care am ajuns indiferent, precum mi-a fost dat sa ajung aproape de preoti langa care sa nu pot face fata ravnei si dorintei de indreptare. In amandoua cazurile, eu eram acelasi neputincios; diferea insa numai compania. Sfintii au dat naste adesea la ucenici sfinti care, la randul lor, au nascut iarasi sfinti.

Mi se pare uimitor cum pana si animalele ajung sa se asemene cu stapanii lor. Pana astazi mi-a fost dat sa intru prin multe case, drept pentru care am intalnit multi caini, pisici, papagali, etc. Nu de putine ori aceste animale imprumutasera comportamentul stapanilor. Caini din rase fioroase, insa foarte blanzi, precum si caini micuti de tot, dar rai pana peste. La fel si cu celelalte animale. Cand stapanul era frumos si linistit, animalul era si el normal; cand insa stapanul era obosit sufleteste, incruntat si macinat, atunci si animalele erau aprinse si agitate. Este usor de inteles de ce.

Odata adunati la un loc, oamenii incep sa se asemene intre ei, atat sufleteste, cat si trupeste. Cata putere are vietuirea impreuna a oamenilor, daca aceasta ajunge sa se vada pana si in trup. Ma gandesc aici, in mod special, la cei casatoriti. Adesea, cei casatoriti sunt intrebati, de persoane care nu stiu nimic despre ei: “Sunteti frati?” Aceasta am aflat-o de la mai multi apropiati, carora, de-a lungul vietii, li s-a pus aceasta intrebare.

Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune.

Deci, cu cine ne vom aduna, cu acela ne vom asemana.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

I

Sfîntul Efrem Sirul (P. G. 92, col. 809) compară căderea neamului omenesc prin neascultarea Evei cu mîntuirea neamului omenesc prin ascultarea Mariei – Noua Evă. Putem lesne dezvolta această comparaţie, spre a înţelege ceva mai mult din misterul feminităţii. Eva cea veche răspunsese afirmativ la chemarea şarpelui, spre pierzanie. Eva cea nouă răspunde afirmativ la chemarea îngerului, spre izbăvire. Cea „născută” din coasta lui Adam cel vechi se nevrednicise din trufie şi-şi agonisise „haine de piele”. Cea care va naşte ea însăşi pe Hristos – Noul Adam – se învredniceşte din smerenie şi-şi agoniseşte veşmînt de slavă. Liberă de orice constrîngere, femeia căzuse atunci în păcat şi se făcuse mijlocitoare păcatului pentru Adam şi pentru toată sămînţa lor. Liberă de orice constrîngere, femeia se înalţă acum la virtute şi se face mijlocitoare virtuţii pentru toţi şi pentru toate. De aceea pe Eva – „Viaţa” – cea veche Dumnezeu o blestemase să zămislească în păcat şi să nască în chinuri, pe cînd pe Maria – „Stăpîna” vieţii primenite prin har şi adevăr – Dumnezeu o binecuvintează să zămislească neîntinat şi să nască fără durere. Pe Eva dintîi „a luminat-o” purtătorul falsei lumini, Lucifer, duhul întunericului. Pe Eva cea nouă „a umbrit-o” tainic Duhul cel din Treime, Lumina cea adevărată, care „luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Celei păcătoase i-a fost dat să nască pe Cain, ucigaşul de frate. Celei Preacurate i se dă să nască pe Domnul Învierii şi al dragostei frăţeşti. Eva e soaţă lui Adam şi mamă odraslelor lui. Maria e Mireasa lui Dumnezeu şi Maică propriului ei Mire. Pe maica noastră dintîi a înghiţit-o iadul, de unde sufletul ei a fost scos după mii de ani, prin mila biruitorului morţii. Pe Maica Domnului a înghiţit-o cerul, cu suflet şi cu trup, rînduind-o mai presus de îngeri.

„Troparul Bunei Vestiri numeşte această sărbătoare «începutul mîntuirii noastre» şi «arătarea tainei celei din veac», iar Fecioara e numită «templu sfinţit» şi «sîn de maică mai presus de ceruri». Sfîntul Ioan Gură de Aur numeşte Buna Vestire «praznicul Rădăcinii», în sensul de început absolut al noului eon. Antropologia urcă astfel la «rădăcina mariologiei». Pentru Părinţi, naşterea lui Hristos, mai mult decît modalitate a Întrupării, are valoare de semn, replică vizibilă a naşterii invizibile – «născut de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria». De aici imaginea naşterii credincioşilor ex fide et Spiritu Sancto: credinţa fiecăruia se include, se înrădăcinează în fapta Fecioarei, în fiat-ul rostit de ea” (P. Evdokimov, Femeia…, p. 246).

Toate acestea şi multe altele – înţelese sau neînţelese de mintea omenească – se vădesc în strălumina Bunei Vestiri, care de aceea s-ar cuveni să fie ţinută drept adevărata zi creştină a Femeii, iar icoana ei s-ar cuveni să se impună conştiinţei creştine ca supremă reprezentare a „eternului feminin”.

II

Buna Vestire – gr. Evangelismos, sl. Blagoveştenie, lat. Anuntiatio Beatae Mariae Virginis – a Întrupării lui Dumnezeu prin naştere neîntinată, unul dintre cele 12 praznice împărăteşti de peste an, ţinut de toată creştinătatea la 25 martie, este preludiul minunat al Evangheliei, al Veştii celei Bune aduse de Hristos şi răspîndite în lume prin Apostolii Săi. Gavriil binevestind-o pe Maria – “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei… Duhul Sfînt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 28-35) – este una dintre temele iconografice cele mai răspîndite şi mai îndrăgite în lumea creştină, iar răspunsul smerit al Fecioarei – „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38) – înseamnă însuşi consimţămîntul firii omeneşti la marele plan mîntuitor al lui Dumnezeu.

Buna Vestire se pare că era prăznuită de Biserică încă dinainte, dar reprezentarea ei iconografică – după unele tatonări timpurii (ca de pildă cea din catacomba Priscilla, datată în secolul II şi controversată tematic) – prinde contur mai precis abia prin secolele VI-VII, ca şi imnografia aferentă (Acatistul Bunei Vestiri, atribuit Patriarhului Serghie al Constantinopolului, este din secolul VII). Ea se bazează pe textul evanghelic al lui Luca (citat mai sus), pe evocarea liturgică (“Astăzi este începutul mîntuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face, şi Gavriil harul îl binevesteşte…” – Troparul Bunei Vestiri) şi, în unele variante, pe Protoevanghelia lui Iacob (XI, 1: mai întîi Maria ar fi auzit un glas la fîntînă – aşa-numita şi rar reprezentata “înainte-vestire” – şi, întorcîndu-se în casă tulburată şi nedumerită, se apucă să toarcă sau să coasă).

Îngerul coboară de sus, din stînga, fiind înfăţişat de obicei cu picioarele depărtate, ca în plină alergare, uneori cu o aripă ridicată în sus şi alta lăsată în jos (ceea ce întăreşte impresia venirii în zbor), în mîna stîngă ţinînd toiagul sau suliţa (simbol al investiturii sale divine) şi cu mîna dreaptă întinsă în semn de binecuvîntare spre Fecioară, care stă dinaintea lui fie în picioare, fie aşezată în jilţ, dar smerită şi cutremurată, cu capul înclinat în direcţia crainicului ceresc, dar parcă evitînd să-i înfrunte privirea (ochii ei caută mai degrabă spre privitorul icoanei, ca într-un fel de complicitate a umanului). Cu mîna dreaptă Fecioara schiţează un gest de răspuns, iar în stînga ţine fusul sau ghergheful (care uneori pare să-i scape din mînă, marcînd emoţia puternică a momentului).

“De obicei, icoana scoate în evidenţă unul dintre cele trei momente ale evenimentului.

Primul moment: apariţia Arhanghelului, salutarea lui, tulburarea şi chiar frica Sfintei Fecioare. În această situaţie, ea se întoarce şi, în surprinderea ei, scapă din mîini fusul cu care torcea.

Al doilea moment: mirarea şi prudenţa Maicii Domnului. [...] Din cauza căderii strămoaşei noastre Eva, Fecioara Maria este reţinută şi nu primeşte de îndată vestirea minunată din lumea de dincolo, ci pomeneşte de legea firii : «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?!». Icoana redă acest lucru prin gestul mîinii ei, pe care o ţine în dreptul pieptului, cu palma întoarsă în afară – semn al uimirii şi al ezitării de a accepta.

În fine, al treilea moment: consimţirea Maicii Domnului. Aici, plecîndu-şi capul, îşi duce mîna la piept – gest al acceptării, al supunerii, hotărîtor pentru soarta lumii: «Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!» [...].

Dar această evidenţiere a momentelor menţionate nu este o regulă generală şi multe icoane le combină, înfăţişînd, ca să spunem aşa, o sinteză a stării psihologice a Maicii Domnului. Ea îşi îndreaptă mîna spre înger, cerîndu-i parcă răspuns la îndoielile care o asaltează, şi, în acelaşi timp, plecîndu-şi capul, îşi exprimă supunerea” (L. Uspensky, Vl. Lossky, Călăuziri…, pp. 184-185).

Arhitectura esenţializată din fundal închipuie Biserica, dar şi pe Fecioara însăşi – Templu al Celui Prea Înalt. Duhul Sfînt e înfăţişat discret în partea de sus, ca mănunchi de raze ce ating nimbul Mariei (penetrînd o eşarfă roşie – vălul fecioriei) sau ca porumbel (cum apare în scena Botezului în Iordan). Istoric, reprezentarea a evoluat de la un aspect mai static spre unul mai dinamic. În programul iconografic al bisericilor răsăritene, scena este reprezentată de regulă în două părţi: pe stîlpii (coloanele) dintre altar şi naos (Arhanghelul în stînga, Fecioara în dreapta) şi pe uşile împărăteşti.

“Începînd din secolul al XV-lea, cînd iconostasul şi-a găsit forma definitivă, cu mai multe registre, mergînd pînă la boltă, Buna Vestire va ocupa un loc central, pe uşile împărăteşti. Prin aceste uşi trece cortegiul preoţilor cu Evanghelia şi cu Cinstitele Daruri şi în faţa lor primesc credincioşii Sfînta Împărtăşanie. Astfel, de fiecare dată cînd se ţine liturghia euharistică, taina Bunei Vestiri e reactualizată…” (E. Sendler, Icoanele…, p. 44).

Să ne amintim că în limbajul liturgic Maica-Fecioară este numită ea însăşi “cheia Împărăţiei”, “uşă cerească” sau “uşă a mîntuirii”, ori “dumnezeiască intrare a celor ce se mîntuiesc”. Ea, Hodighitria (“Îndrumătoarea”), ne călăuzeşte în chip tainic, ca un rug aprins şi nemistuit, spre plinătatea bisericească a umanului şi ni se face nouă “poartă” duhovnicească spre Noul Ierusalim, spre lumina neînserată a Zilei a Opta.

Răzvan CODRESCU

Repere bibliografice:

Acatistul Bunei Vestiri…, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.
Biblia sau Sfînta Scriptură, cu aprobarea Sfîntului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
Biblia sau Sfînta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfîntului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 (versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania).
Branişte, Ene, Liturgica generală, cu noţiuni de artă bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985.
Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, traducere de Anca Popescu, ediţie îngrijită de Ştefan Ionescu-Berechet, Editura Sophia, Bucureşti, 2005.
Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, traducere de C. Săndulescu-Verna, Editura Sophia, Bucureşti, 2000.
Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Evdokimov, Paul, Femeia şi mîntuirea lumii, cu o prefaţă de Olivier Clément, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Viaţa Maicii Domnului, traducere şi postfaţă de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Mineiul pe martie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977.
Sendler, Egon, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.
Uspensky, Leonid, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, traducere de Anca Popescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.

sursa: Razvan Codrescu

Care este activitatea captivanta care te face fericit? Care este cauza pentru care manifesti un interes vital? Nu fii deznadajduit: deprimarea este inutila. Nu este o “nevoie” aceea de a fi aprobat si laudat mereu. Scapa de frica de esec. Pune punct exagerarilor si incepe sa traiesti.

A-i condamna pe altii implica a-ti crea o stare de furie si de ostilitate (pe care o poti evita). Cu ce te ajuta sa-l acuzi pe frate cu salbaticie pentru greselile facute? Cat de folositoare crezi ca ar putea fi reprosurile tale? De ce sa te simti deprimat sau infuriat?

Nu tot ceea ce e neplacut este catastrofal sau oribil. Nu manifesta supraingrijorari cu privire la temeri exagerate si inutile. Infricosarile si spaimele decurg din “demonii” imaginatiei. Nu esti in inchisoare, nu esti torturat, nu esti spitalizat: esti nefericit pentru ca altii te critica? Nu rezolvi nimic nelinistindu-te si lamentandu-te in legatura cu nedreptatea altora. Mai bine sa ne depasim inertia si sa ne implicam in mod activ.

Un crestin nu este nici pe departe un teoretician anarhist. Nu se limiteaza la sociologia dinamica. Evita fantasticul macabru. Este un raspuns la solutionarea conflictelor rasiale. Nu este animat de futurismul sec. Nu se complace intr-un sentimentalism mistic.

Un crestin nu este doar un personaj oarecare dintr-un tratat de stilistica. Isi axeaza teologia pe Hristos. Nu se amageste cu palul reflexiei ispititoare. Nu e ingrijorat de saracie. Nu e stapanit de pasiuni devorante.

Un crestin inlocuieste parerile subiective despre altii cu rugaciunile pentru ei. E linistit, nu fuge dupa castiguri rapide, nu-si extinde “reteaua” permanent, ci isi face timp de “familie si pescuit”. Grabiti, nu auzim fosnetul parcului. Trei liceeni se bat pe strada, fara jena.

Oscilam inca, pentru ca suntem plini de puroiul rautatii. Agitati de febra invidiei. Frisonati de insolatia nemultumirii. Dorim o regasire a supranaturalului sau o regasire asupra naturalului? Credinta nu poate fi fusarita. Scapam in acest post de fusareala duhovniceasca?

Duminica ortodocsilor: La Multi Ani! Tuturor iconarilor, iconodulilor, credinciosilor, fidelilor… biruitorilor !

Un crestin nu este static. Chiar daca nu-i fan al baletului de actiune, se straduieste sa fie un crestin de actiune. Nu evanghelizeaza ironic noua Scandinavie media si nu se limiteaza doar la argumente stiintifice. Un crestin este un raspuns limpede la opacitatea celorlalti, un remediu al solitudinii si o portita a incomunicabilului.

In post, nu ne desfatam cu retete insolite, ci cautam simplitatea. Condamnam totalitarismul si redescoperim libertatea originara. Nu ne-mbatam cu moralismul panteist, ci ne luptam sa pazim Poruncile. Nu avem nevoie de alternative SF: Parusia nu poate fi altfel decat e descrisa in Scriptura.

Un preot misionar (ortodox) este intrebat in ce tara africana a fost (pentru misiune). El raspunde ca in Congo-ul transilvan (nici francez, nici belgian). Un crestin e preocupat de probleme oamenilor, fara sa faca politica; isi daruie totul, fara sa socoteasca dobanda. Un crestin este un fotograf: capteaza atmosfera magica a Imparatiei. Nu e nimic ireal: Invierea schimba totul.

Un crestin iubeste exaltarea culorilor edenice. Nu-mbratiseaza frivolitatea moralei burgheze. Un crestin este un aparator al traditilor apostolice.

Preot Marius Matei

sursa: crestinortodox.ro

Omul despartit de Hristos vrea sa stapaneasca lumea, in vreme ce omul care vietuieste in Hristos doreste sa-i slujeasca. Cel dintai crede ca prin slujirea lumii ramane neimplinit, in timp ce crestinul vede in stapanirea lumii, ratarea asemanarii cu Hristos.

Sluga e un cuvant din ce in ce mai incomod pentru gandirea omului modern. Te face sa te gandesti la un instrument, la o unealta. Sluga inseamna a fi la dispozitia cuiva. Avem alergie fata de acest cuvant, nu suportam ca cineva sa fie mai presus de noi.

Stapan e un cuvant care ispiteste. De cate ori nu ni s-a spus ca e mai important sa ne ingrijim de noi, sa ne dorim o viata confortabila si o cariera implinita. Ca este esential sa nu uitam de noi. Ca trebuie sa profitam cat mai mult de ceilalti, iar daca observam ca ceilalti nu sunt interesati de propriile noastre impliniri, e bine sa vestim: “trebuie sa poti, stiu ca poti, sa nu zici ca nu poti”, ca si cand ne-ar interesa traseul lor. Fura-le timpul, joaca-te cu zilele lor, fa-le agenda, acesta este mesajul reusitei in viata.

Adeseori se spune ca nu poti aplica in viata ceea ce se vesteste in biserica: slujirea. Pentru a razbate in viata, ti se spune ca e nevoie de agresivitate, individualism, competitie, in niciun caz slujire.

Pentru a descoperi lumii cat de importanta este slujirea, voi aminti de episodul in care doi ucenici ai Mantuitorului, Iacov si Ioan, Ii cer sa le daruiasca locuri de cinste in Imparatia Sa, unul de-a dreapta si altul de-a stanga Sa. Hristos le raspunde: “nu stiti ce cereti”. Prin acest raspuns, Mantuitorul a dorit sa le arate ca in Imparatia Cerurilor cel mai mare nu este purtat de ceilalti, ci ii poarta pe toti.

Plecand de la avertismentul dat de Mantuitorul, mi-ar placea ca fiecare credincios sa treaca mai intai pe pomelnic numele celorlalti si la final sa mentioneze si numele sau, sa se roage mai intai pentru ceilalti si in cele din urma sa se roage si pentru sine. In Biserica sa fie pomeniti mai intai cei de pe treapta de jos si pomenirea sa fie incheiata cu cei din fruntea ierarhiei. Poate asa vom invata ca in aceasta viata lupta trebuie data pe ultimul loc, caci acesta este primul in Imparatia Cerurilor.

Biserica nu este impotriva stapanirii, chiar ne cere sa luptam pentru ea, dar ea trebuie indreptata catre propria persoana. Ne cere sa fim stapani pe propria fire, sa nu fim infranti si robiti de niciun pacat.

Daca se intampla sa fim promovati, trebuie sa stim ca suntem pusi nu spre stapanire, ci spre mai multa slujire. S-a spus ca sub un singur chip ne este permis sa privim de sus, numai atunci cand intindem mana spre a da ajutor.

Obiceiul ca in unele manastiri, staretul sa spele picioarele a doisprezece din vietuitorii manastirii pe care o conduce in Joia Patimilor, este de neinteles pentru omul din zilele noastre. Este un gest care naste din nefericire doar curiozitate si nu indemn la a trai altfel viata. Si asta pentru ca nu mai cunoastem slujirea, ci doar stapanirea.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

In reportajul de mai jos se arata cum acest batran nevoias are cele mai importante donatii oferite Catedralei Alexander Nevsky, in timpul unui an daruind peste 20 000 de euro.

 

 

Batranul Dobri Dobrev...ctitor al Catedralei Alexander Nevsky.

 

 



 

 

Istoria lui pare a fi desprinsa din Vietile Sfintilor.

El daruieste insa banii primiti, manastirilor, bisericilor si oamenilor saraci.

Batranul Dobri Dobrev, ctitor al Catedralei Alexander Nevsky.

Avva Pimen a povestit ca, odata, un frate l-a intrebat pe avva Simon: “Daca ies din chilie si dau peste un frate care se distreaza, si ma distrez si eu cu dansul; apoi dau peste unul care rade, si rad si eu cu dansul, cand intru iar in chilie, nu-mi mai gasesc pacea dinainte“. Batranul ii zice: “Cum, dupa ce iesi din chilie si dai peste unul care rade, si razi si tu cu el, dai peste unii care sporovaiesc si sporovaiesti si tu, cand te intorci in chilie ai vrea sa fii cum erai mai inainte?“. Fratele intreaba: “Si atunci?“. Batranul ii zice: “Inauntru pazeste-te, afara pazeste-te“.

Pictor, eseist, desenator, editor, manager, ziarist…

Nu este numai un creator cu har, este, în primul rând, un catalizator spiritual, cultural, care nu contenește să pună și să-și pună întrebări surprinzătoare. Mai ales după decembrie 1989 a funcționat cât o instituție culturală. Este profesor la Universitatea Națională de Arte București, membru corespondent al Academiei din 2006. A participat la numeroase expoziții de artă, a ilustrat cărțile lui Nichita Stănescu, a uimit lumea cu descoperirile sale legate de chivotele ecumenice ale lui Petru Rareș și modelul lor ceresc.

Domnule Sorin Dumitrescu, ce v-a atras spre arta creștină?

Ştii cum e cu arta creștină, mai corect spus, cu icoana bisericească? Această așa-zisă artă creștină este o sublimă și imensă joacă cu focul. O rezumă extrem de plastic binecunoscutul cântec „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen…”.

Întrebare: Cine-i elefantul și cine-i pânza de păianjen, bunăoară, într-o icoană a lui Hristos? Răspuns: „elefantul” e Hristos – și sfinții Lui –, iar pânza de păianjen este trupescul atât de nevolnic și de friabil al imaginii, al reprezentării lui iconice prin linii și culori. Imaginea poate oricând ceda sub „greutatea” dumnezeiescului model.

Chestia, într-o icoană, e să-l faci pe Dumnezeu Omul „să se legene” fără ca imaginea să se rupă din pricina supraabundenței harului. Domesticirea acestei supraabundențe este tocmai treaba Duhului Sfânt, nevăzutul și promptul partener al iconarului.

De-asta fac icoane, ca elefantul să se legene fără să se rupă firul. Spre deosebire de evlavia religioasă, evlavia bisericească se trage din icoană. Se hrănește, ca la bizantini, dintr-o teologie a limbajului. Martoră este „teologia semiologică” a replicii părinților, elaborată cu prilejul gâlcevii icoanelor.

Când ați început să pictați icoane?

Din păcate, abia în jurul vârstei de 40 de ani! Dar întotdeauna cu un alt entuziasm, altul decât entuziasmul creativității curente. Te împinge să faci icoane o altfel de simțire, o simțire în fine, deplină, completă și îndrituită. Asceții o numesc simțire înțelegătoare. Fără ea, nu se pot face icoane adevărate.

Dintre toate distincțiile și premiile interne și internaționale, la care țineți cel mai mult?

Dacă printre premii pot fi socotite și decorațiile, cea mai dragă inimii mele, atâta câtă este, este „Crucea Casei Regale a României”, primită direct din mâna Majestății Sale Regele Mihai al României. Ziua acestei decorații de excepție este 26 martie a fiecărui an, ziua în care Carol I a devenit Rege al României.

Mai cenzurați viața politică?

M-am vindecat definitiv din clipa în care am înțeles subit viclenia: dracu’ te pune să faci un lucru bun, ca să nu-l mai faci pe cel foarte bun! Am fost păcălit aproape 20 de ani. Mulți ziariști continuă din orgoliu. Le crește inima când observă că lumea se uită la ei ca la Avram Iancu!

În media trebuie să te comporți ca ciobănescul mioritic. Nu e un câine deștept, în schimb, este lipsit de instinctul conservării. Nu părăsește nici mort beregata în care și-a vârât colții… Am constatat că acest curaj mă plictisește…

Ce se mai întâmplă pe la „Catacomba”? Ați abandonat-o cumva?

„Catacomba” mi-a fost luată, n-am abandonat-o… Jena pe mulți prin program și hărnicie. Devenise o instituție aproape națională; în şase ani am organizat peste 60 de expoziții. Fusese acreditată de Teodor Enescu drept galerie-pilot a Muzeului Național de Artă al României.

O inițiativă extrem de originală în raport cu tradiția cadrului muzeal și o premieră absolută europeană, dacă nu cumva chiar mondială. Un organism la fel de original ca Muzeul Ţăranului Român al lui Horia Bernea. După exmatricularea directorului Enescu, Muzeul a pornit boicotul, alăturându-se în scurt timp boicotului sistematizat practicat de celelalte invidii, în frunte cu cele ale societății închise a monologului „22”.

“Buna vestire”, de Sorin Dumitrescu

Până la urmă, am fost și noi alungați și din sediu și de pe piața de carte de aceeași iminență a acelorași amenajări care au surpat și Piața Universității. Guvernul Năstase ne făgăduise la schimb localul Muzeului Kalinderu.

De-abia a apucat să promită și a și fost destituit electoral. De atunci redutabila pinacotecă de circa o mie de opere, născută din jalea acestei prigoane, stă într-un depozit insalubru, iar „Catacomba” am pus-o în cui! Păcat! Acum, în același spațiu zac 3-4 pietre tombale brâncovenești.

Când a descoperit pictorul Sorin Dumitrescu credința și s-a inițiat atât de bine în tainele Bisericii?

Niciodată n-am fost străin de plaiurile credinței, numai că „dulcea pasăre a tinereții” are obiceiul să zboare pe cu totul alte meleaguri. Atât știu, că la începutul începutului a fost exemplul bunicii mele, la care, involuntar, m-am uitat cu coada ochiului.

Era bisericoasă, dar pe alt palier de timp, ca și Părintele Galeriu. Şi unuia, și altuia le plăcea mai mult la biserică decât acasă. Chestia e de sorginte tipic țărănească: bisericoasă nativ, evlavia țărănească a reușit performanța de a muta în ograda casei bisericescul credinței. Asta e adevărata credință, și nu religiozitatea căinței năvalnic doloriste.

Vă stânjenesc cumva adunările impresionante de la diferite evenimente religioase, unde lumea se calcă în picioare?

Desigur. Şi încă cum! N-au substanță autentic bisericească. Sunt enorme mitinguri religioase de import. Trebuie știut că miile de oameni care mergeau după Hristos nu reprezentau Biserica, ci poporul simplu, care reprezintă categoria cea mai instabilă a unui neam; acum te divinizează, mâine îți cere răstignirea!

Hristosul Bisericii este parohial, fiindcă El Însuși zice că acolo unde se află doi sau trei în numele Lui, acolo se află și El. N-a zis „acolo unde sunt 300-400 de mii, acolo voi fi și Eu”! Pe de altă parte, cred că Hristos este mai des în parohii decât în episcopii.

Să ne înțelegem, bisericile dărâmate de Ceaușescu au fost, de fapt, biserici fără viață parohială. Acesta este adevărul gol-goluț!

Cum vă explicați că 50 de ani de comunism n-au reușit să producă devieri sufletești ireversibile?

Nu e deloc sigur că n-ar fi ireversibile. Constat însă că rezultatul ororii totalitare este faptul paradoxal că am ajuns să ne comportăm în libertate la fel de bestial! Fiecare zi a cetățeanului român se mișcă între ticăloșie și frică, cu toate că în bisericile noastre se cântă cu foc „Cu noi este Dumnezeu. / Înțelegeți, neamuri, și vă plecați”!?

Cum s-a manifestat la dumneavoastră rezistența spirituală? „9+1” a fost rezistența?

Ducându-mă la biserică. Noul meu obicei a creat o mare satisfacție Securității statului. Dosarul meu, potrivit CNSAS, se închide în clipa în care urmăritorul meu îi cere colonelului său să suspende urmărirea subsemnatului, deoarece de o bună bucată de vreme aș fi absentat, chipurile, de la vernisaje, de la diverse evenimente publice, din restaurante ș.a.m.d.

Cum s-ar zice, aș fi stat cum le convenea: „liniștit și la locul meu”. În realitate, grație geniului pastoral al Părintelui Galeriu, trecusem cu toate catrafusele pe trotuarul celălalt, al credinței, al vieții cu miză bisericească. Ceva destul de antipatic multora.

În ce privește „9+1”, acesta n-a făcut decât să mimeze fecunda insolență a grupului artistic de tip occidental…

De ce credeți că Biserica Ortodoxă se implică așa de puțin în activități sociale, deși până în 1946 era o prezență activă în viața socială?

Fals. Abia acum sunt excedate filantropic parohiile! Or, în Biserică elanul filantropic e de sorginte mai cu seamă catolică. Înainte de toate, Tradiția ecumenică recomandă ca Biserica, în primul rând, să se roage și să introducă „relația” euharistică în lume. Este și caritabilă, dar nu în detrimentul pastorației și misionarismului.

În caz contrar, preoții ajung să aibă grijă de bătrâni sau de copii și să nu le mai pese de sfinți și de chipul acestora. Altminteri s-ar strădui mai întâi să le șteargă chipul batjocorit de pictori pe ziduri și să bage banii parohiei într-o iconografie măcar decentă.

Din când în când, la restaurări, mai apar picturi vechi în biserici, adevărate frumuseți. De ce majoritatea picturilor noi sunt hidoase?

Sunt hidoase pentru că preoții nu le văd hidoase. Iar credinciosul român vede ce vede „tata popa”! Şi cum ar putea vedea mizeria acestor reprezentări inculte un preot care nu a învățat la școala teologică a Bisericii nimic despre icoane, ci doar un snop de ziceri părintești și câteva generalități de manual?

Taman aceștia ajung să drămuiască „bănuțul văduvei”! Oare merită să mai adaug și faptul că instituțiile care l-au produs ca teolog au fost rânduite curricular după calapod protestant? Protestanții sunt cei care au alungat complet din lăcașuri icoanele, considerându-le, fără să clipească, blasfeme.

Cu toate astea, nimeni nu se sesizează. În bisericile noastre actuale, în pofida tradiției iconografice atât de strălucitoare, credincioșii ortodocși se roagă ca protestanții: ignorând zidurile și fiind indiferenți complet la ce e pictat pe ele. Sărmanii, ei zic că se roagă în duh!

Ce s-o fi ales din „fenomenul Pucioasa”? Ţin minte că ați reacționat la „misticismul” soților Zidaru…

Pentru mine, „fenomenul” a reprezentat derapajul mortal al unor mari artiști care promiteau mult. Au fost încercați de o ispită diabolică pe măsură, care ulterior a fost folosită politic și ideologic împotriva programului „Catacombei”. În parte, îi găsesc vinovați de suspendarea Galeriei „Catacomba”. Eu i-am iertat; să-I ierte și Domnul!

Ați fost prieten și cu Horia Bernea. Cum este valorificată moștenirea sa?

Greșiți, el este cel care a fost prieten cu mine, fiindcă el era cel care hotăra cine să-i fie sau să nu-i fie prieten. Vorba unei cunoștințe: n-avea coronare pentru orișicine! În ce privește moștenirea lăsată, grav mi se pare modul parțial în care i se administrează postum opera. În prezent, în România, 80% din opera lui Bernea este ținută sub obroc.

La fel, se pune la cale o „dezîmbisericire” a uimitorului muzeu pe care l-a ctitorit. Aceleași „urgențe gospodărești”, invocate la anularea Pieței Universității, Galeriei „Catacomba” sau Fundației Anastasia încearcă să justifice extragerea din contextul Muzeului Ţăranului Român a secțiunii Crucea, făcută de însăși mânuța ctitorului, partea muzeală care reprezintă esența și rezumatul întregului program.

Fără aceasta, întreaga gândire muzeală și-ar pierde fundamentul conceptual. De ce toate acestea? Din cauza lui Hristos!

Interviu de Petre Mihai BĂCANU

sursa: Timpul

Un om care Il traieste pe Hristos nu duce lipsa de nimic. “Orice este cu putina celui ce crede”, spune Mantuitorul. Asadar, prin credinta, omul are solutii la orice problema.

Pentru ca omul s-a despartit de Dumnezeu, necredinta a devenit logica dominanta. Si astfel, a ajuns sa creada ca e mai usor si mai potrivit sa ceara ajutorul de la o banca si nu de la Dumnezeu pentru implinirea nevoilor.

Nu putine au fost cazurile in care s-a revoltat impotriva lui Dumnezeu, ca anumite lucruri ii lipsesc. Nu s-a mai intrebat daca i-a cerut ajutor lui Dumnezeu pentru ele sau daca ii sunt cu adevarat necesare. Nu a mai luat in calcul faptul ca putea avea parte de mai mult mai tarziu, decat de mai putin in prezent.

I s-a parut usor sa mearga la banca si sa faca un credit, decat sa se roage, sa tina post, sa participe la slujbe si sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului.

Ajuns la banca, viata i s-a schimbat. A luat banii care ii erau necesari, iar visul i s-a implinit rapid. Prezentul i-a zambit si l-a facut sa nu priveasca la viitor. Au aparut si alte nevoi pe langa cele implinite si pentru ca banca i-a raspuns fara intarzieri, a cerut bani si pentru implinirea nevoilor din urma. A devenit lacom.

Banca nu a pus un hotar consumului in exces. Dimpotriva, s-a bucurat ca omul cere din ce in ce mai mult. De fapt, in asta a vazut ca omul e viu, in dorinta de a avea orice produs aparut pe piata.

Dupa o vreme, bancile au marit dobanzile. Daca atunci cand s-a intalnit cu ea stia cat are de platit mai tarziu, acum ea ii spune ca poate schimba din mai multe motive dobanda, banii pe care trebuie sa-i returneze. Acum omul a inceput sa-si dea seama ca trebuie sa-si sacrifice prezentul pentru viitor. Bucuria daruita de banca a fost de scurta durata. A inceput sa aiba parte de suferinta si de nelinisti. Cauta sa-si cultive sanatatea prin medicamente in exces. Dar nu asa se vindeca, recurgand la flacoane de calmante sau somnifere. Sa ia aminte la ce vesteste Scriptura: “De poti crede, toate sunt cu putinta” (Marcu 9, 23).

Cereti de la Dumnezeu cele ce va sunt necesare. El o sa va daruiasca mai mult decat ati cerut, cu conditia ca cele ce ati cerut sa va fie necesare, in vreme ce banca daca o sa va daruiasca cat ati cerut, o sa va ceara mai mult decat veti putea da, veti avea parte prin ea de o viata pe datorie.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

A trecut mai bine de un an de cand acel teribil tsunami din Oceanul Indian a luat sute de mii de vieti si a lasat alte cateva milioane de oameni fara adapost. In saptamanile ce au urmat acelei infricosatoare intamplari, in California si in alte parti ale lumii au avut loc alunecari de teren, furtuni, inundatii si alte calamitati naturale. Mai aproape de noi, uraganul Katrina a luat pe sus si a inundat coasta golfului, lasand in urma-i sute de morti si sute de mii de oameni cu casele naruite. Ajutoarele materiale si eforturile eroice ale echipelor de salvare au ajutat mult, dar dimensiunea acestor catastrofe este, pentru cei mai multi dintre noi, mai presus de puterea noastra de intelegere.

Indeosebi dupa 11 septembrie, am devenit cel putin rezistenti la tragediile si crizele provocate de oameni. Vedem, la TV si in ziare, imagini ce arata cum sunt linsati in Irak atat oameni din trupele noastre cat si civili nevinovati. Abia daca mai aruncam o privire la fotografiile cu copii si batrani murind de foame in zonele africane de lupta, sau la actele de violenta armata ce iau viata adolescentilor din vecini. Am devenit atat de obisnuiti cu lipsa de umanitate a oamenilor, incat aceste evenimente ne intristeaza si ne pun unele probleme, insa foarte rar ne mai socheaza.

Totusi, este cu totul altceva atunci cand apar distrugeri si pierderi de neinchipuit in urma catastrofelor naturale. Dupa cutremurul care a avut loc in zilele ce au urmat Craciunului, presa a prezentat imagini devastatoare: cadavrele a mai mult de o mie de copilasi aliniate intr-o morga improvizata; un tata, cu o durere de nedescris intiparita pe fata, purtand trupul lipsit de viata al baietelului sau; o adolescenta ingenunchind singura in mijlocul unei strazi distruse, tremurand incontrolabil… Totusi, dintre toate aceste imagini, cea mai cumplita a fost aceea a unui pastor crestin care s-a uitat intristat la distrugerea si carnagiul din jurul sau, apoi l-a intrebat pe reporter aproape retoric: „In fata a toate acestea, cum putem explica oamenilor ca Dumnezeu ii iubeste, ca ii pasa de ei?”.

Este o intrebare pe care multi dintre noi ne-o punem, cand suntem victime sau simpli privitori. Este vechea problema a sustinerii bunatatii lui Dumnezeu in fata existentei raului.

Cum impacam imaginea unui Dumnezeu bun, indurator si atotputernic cu realitatea raului?

Predicatorii musulmani s-au grabit sa gaseasca cauza dezastrului in imoralitatea oamenilor: neimplinirea preceptelor Coranului, amestecarea cu cei necredinciosi, alcoolismul si relatiile sexuale premaritale. Pentru ei, tsunami, ca orice alta catastrofa naturala de altfel, reprezinta expresia maniei lui Dumnezeu dezlantuita asupra unei omeniri pacatoase. Si totusi, imaginea unui astfel de Dumnezeu este radical diferita de imaginea pe care ne-o da Iisus despre Tatal: un Dumnezeu cu putere nemasurata si drept, dar, in acelasi timp, un Dumnezeu al milei, al indurarii si al netarmuritei iubiri. Un Dumnezeu care, din principiu, nu recurge niciodata la vreun masacru nediscriminat, in special al celor nevinovati.

Daca este sa gasim – din perspectiva noastra smerita, mioapa – vreun sens pentru asemenea tragedii, acesta este cel oferit simplu si limpede de slujbele Bisericii. De la Nastere si Teofanie (Boboteaza) pana la Sfintele Pasti, tema generala celebrata si vestita de unu altora si lumii intregi este rezumata in numele dat lui Iisus la Nasterea Sa, Emmanuil, „Dumnezeu [este] cu noi”. Aceasta nu inseamna doar ca Dumnezeu este alaturi de noi, oferindu-ne speranta si sprijin in vremuri de restriste si pierderi. inseamna, mai presus de toate, ca Dumnezeu este partas la suferinta noastra. El este partas deplin, pana la sfarsit, la durerea si frica noastra. Spus ceva mai melodramatic dar si mai limpede, ar suna asa: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este prezent si sufera alaturi de fiecare copil inecat, alaturi de fiecare refugiat flamand, alaturi de fiecare familie ingropata sub noroi si alaturi de fiecare pescar care a pierit in furtuna.

Inca din Evul Mediu teologii au cugetat la taina omniprezentei si atotputerniciei lui Dumnezeu. in acest proces, adesea au pierdut din vedere un alt aspect al dumnezeirii, unul care pentru noi este cu mult mai important. Este acel aspect pe care Sfantul Apostol Pavel il numeste pogorarea „chenotica” a lui Dumnezeu intru intunericul si slabiciunea vietii omenesti (Filipeni 2, 7). Sfantul Pavel foloseste acest cuvant atunci cand vorbeste despre intruparea Fiului lui Dumnezeu, despre cum a luat trup si S-a facut om, fara a inceta – in fiinta Sa – sa fie Dumnezeu. Dar, zice el, acea pogorare chenotica nu a luat sfarsit odata cu nasterea lui Iisus. Caci Fiul lui Dumnezeu S-a „smerit pe Sine, facandu-Se ascultator pana la moarte, si inca moarte pe cruce”.

Acesta este semnul distinctiv al crestinismului: adevarul ca iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Sau – pentru noi – este asa de mare incat, cu smerenie, S-a jertfit pe Sine pentru noi. Dumnezeu patimeste si moare pentru ca noi sa putem trai in El.

Ce inseamna aceasta cand este vorba despre tsunami, uragane, secete si paduri in flacari? intai de toate, inseamna ca intruparea Domnului nostru nu a pus sfarsit cataclismelor si dezastrelor naturale, la fel cum invierea Sa nu a intrerupt procesul ce duce ia moartea noastra fizica. Nu acesta i-a fost scopul. Teologia ortodoxa a vestit dintotdeauna ca intre noi si cosmos exista o legatura vitala, chiar tragica. In chip tainic, randuiala cosmosului participa si sufera din pricina pacatului oamenilor, din pricina ridicarii noastre impotriva Dumnezeului vietii si al iubirii. Zidirea insasi este prinsa in „lanturile caderii”, „gemand in dureri” pana cand noi vom dobandi slavitele roade ale rascumpararii si ale adoptiei noastre ca fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 20-23). intre timp, dupa cum ne zice Apostolul Ioan, „toata lumea intru [puterea] celui rau zace” (I Ioan 5,19). Iar daca uneori se dezlantuie haosul in ordinea naturala, aceasta se intampla tocmai din aceasta cauza: pana cand lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu nu este completa, pana cand nadejdea noastra de mantuire nu este implinita, raul va continua sa afecteze vietile noastre atat la nivel uman cat si cosmic.

Totusi, un alt aspect, chiar mai important, este adevarul exprimat in numele Emmanuil. In mijlocul unei lumi teribil de schimbatoare, uneori haotice, ne putem raporta la singurul adevar, singura realitate ce are importanta: Dumnezeu este cu noi.

Astfel, putem spune ca autorul Cartii a III-a a Regilor nu a inteles corect traditia primita de el privind experienta lui Ilie pe Muntele Horeb (I imparati 19). Dumnezeu a fost prezent cu adevarat in „glas de vant subtire”. Dar el a fost prezent si in vant si in cutremur si in foc. A fost prezent arunci, a fost prezent la 26 decembrie 2004, a fost prezent in urmarile uraganului Katarina, si va fi prezent pana la sfarsit. Prezent dar in acelasi timp participand deplin la durerea si groaza celor ce strigau de sub ruine.

Text redactat in 2005
John Breck

sursa: crestinortodox.ro