Apostolul Toma este cunoscut de multi dintre noi ca fiind “necredincios”. “Necredinta” sa ar proveni din faptul ca nu da crezare marturiei Apostolilor ca : “Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Insa, Apostolul Toma nu se indoieste de faptul ca Hristos a inviat, ci de faptul ca Hristos Se afla dupa invierea Sa intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Sfantul Chiril afirma ca atunci cand Toma spune: “daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor nu voi crede…”, el spune de fapt: “Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor”.
Cuvintele Mantuitorului: “Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan 24, 27), sunt o invitatie in a ne descoperi ca natura umana nu este desfiintata prin Inviere. Natura umana pe care Hristos a asumat-o nu s-a pierdut in dumnezeire, ci a fost transfigurata. Asadar, aratarea catre Toma a pus in lumina existenta . Nu intamplator, in prima duminica dupa Pasti, se canta “Neparasind sanurile pamantesti, Te-ai aratat pe pamant purtator de trup” (Penticostarul, 1912, pag. 73)
Asadar, Toma nu cauta un temei palpabil pentru Invierea Domnului, ci pentru semnele stricaciunii din trupul nestricacios.
Din toate aratarile de dupa Inviere, nici una nu a atestat intr-un mod atat de evident, ca in descoperirea facuta lui Toma, ca Hristos se afla prezent in mijlocul ucenicilor nu ca o naluca, ci cu trupul Sau cu care patimise pe cruce.
Strigatul lui Toma “Domnul meu si Dumnezeu meu” (Ioan 24,28) nu exprima cainta pentru vina de a se fi indoit de Inviere, ci totala sa predare in mainile Aceluia pe care Il recunoaste drept Dumnezeu intrupat.
Indata dupa ce Toma s-a invrednicit sa-L priveasca pe Mantuitorul in chipul Sau de om si de Dumnezeu, Hristos spune: “Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 24, 29) Daca ne intrebam “in ce au crezut ca sa primeasca fericirea?”, raspunsul e simplu: in marturia Apostolilor. Asa ca eu nu vad in cuvintele “Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” o mustrare adusa lui Toma. Dimpotriva, pe baza celor vazute de el si de ceilalti Apostoli, noi de vom crede, vom putea fi fericiti. Astfel, noi nu mai avem nevoie de alte aratari din partea lui Hristos, ci doar de a crede.
In Euharistie Hristos este prezent in mod real, dar nu-L vedem. Nevazutul in acest caz, nu este lipsa vazutului in El, ci coplesirea vazutului de lumina ce se naste din strabaterea trupului de spiritualitatea bunatatii, fiind un fenomen de mare si neinteleasa taina.
Daca Toma nu se indoieste de Invierea Domnului, ci de faptul ca Hristos dupa inviere nu mai poate fi vazut, apostolul nu trebuie privit ca o persoana cu care noi ne identificam atunci cand ne indoim de adevarurile de credinta. Framantarile noastre de a cere semne, de a-L vedea pe Hristos asa cum ne vedem unii pe altii, nu sunt framantarile lui Toma. Deci, daca ne vom recunoaste propriile indoieli, nu inseamna ca il vom intelege mai bine pe Toma.
Cine este Apostolul Toma?
Sfantul Apostol Toma este unul din cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului. Numele de Toma, in aramaica te’oma, tradus in greaca Didymos, inseamna geaman. In aramaica si in ebraica, Toma este doar un epitet. La unii crestini sirieni el este cunoscut sub numele de Iuda Toma (Iuda Geamanul). Nu cunoastem momentul cand a fost chemat la apostolat. Sfanta Scriptura il mentioneaza alaturi de Hristos de trei ori. Prima oara este mentionat, alaturi de ceilalti ucenici, cand pleaca in Betania ca sa-l invieze pe Lazar. Cu acest prilej, are loc si a doua mentionare. Mantuitorul este prevenit ca fariseii si carturarii vor sa-l omoare, iar Toma le spune: “sa mergem si noi sa murim cu El” (Ioan 11, 16).
Iar cea de-a treia mentiune are loc la Cina cea de Taina, cand Hristos le vesteste ucenicilor ca merge la Tatal sa le pregateasca loc. Atunci Toma intreaba: “Doamne nu stim unde Te duci si cum putem sa stim calea?”, iar Mantuitorul ii raspunde: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (Ioan 14, 15-16).
Traditia canonica nu pastreaza informatii detaliate despre activitatea misionara a lui Toma dupa Invierea Mantuitorului. Cu toate acestea, in scrierile unor Sfinti Parinti Toma este numit “Apostol al Indiei”.
Din informatiile provenite de la Origen si Eusebiu de Cezareea, Apostolul Toma a murit ca martir in India, strapuns cu lancea. Este interesant ca Toma atinge coasta Mantuitorului strapunsa cu sulita si moare strapuns de sulita.
Moaste ale Sfantului Toma sunt prezente in mai multe tari: capul sau in insula Patmos, in Italia (la Ortana) particele din trupul sau si o mana la biserica Sfantul Denis, din Paris.
Circulă pe „YouTube” un reportaj amuţitor realizat de Prahova TV. Într-un sat oarecare, un tânăr reporter îi întreabă pe trecători dacă ştiu cine a scris Biblia. Să fiu slujbaş al Bisericii, preot, teolog sau profesor, aş cădea, după cele şase minute ale reportajului, într-o neagră nevroză. Drept-credincioşii autohtoni, cei care rup hainele aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei care stau la rând cu zilele ca să mângâie moaşte de sfinţi, cei care pun Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică. Cei mai cinstiţi recunosc că nu-i cunosc autorul, ba chiar că n-au citit-o niciodată. Dar hai să zicem că problema autorlâcului, când vorbim de un text sacru, e o problemă sofisticată şi că un enoriaş din popor se poate mântui fără să intre în asemenea fineţuri. În definitiv, dacă duce o viaţă decentă, dacă merge regulat la biserică şi dacă respectă datina, poate spera, cu oarecare îndreptăţire, să fie bine privit la Judecata Finală. Vorba lui Thomas à Kempis: la sfârşitul vremurilor nu te întreabă nimeni câte cărţi ai citit…
Nu mă grăbesc, prin urmare, să condamn ignoranţa oamenilor simpli, deşi mi-e greu să privesc înţelegător spre parohul care nu se simte obligat să o trateze. Mai mult decât răspunsurile celor care nu ştiu, mă îngrijorează însă răspunsurile celor care cred că ştiu sau fac supoziţii „plauzibile”, după ureche, după ce aud pe la televizor sau după ce li se pare lor că sună „patriotic”. Căci aici nu mai e vorba de educaţie religioasă lacunară, ci de un fals spiritual întreţinut de mai multe instituţii, între care şcoala, politica şi o anumită presă nu sunt cele mai inocente.
Cei mai mulţi dintre cei întrebaţi sunt aproape siguri că Biblia (pronunţată uneori „Blibia”) a fost scrisă de un român. Atâta li s-a tot spus, pe toate canalele de comunicare, că suntem buricul pământului, că avem o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu soarta, că „noi suntem români” şi că i-am bătut pe toţi cotropitorii, încât nu-şimai pot închipui vreo ispravă notabilă care să nu ne fi trecut prin mână. Şi dacă autorul Bibliei e un român, atunci musai să fie Eminescu. Că doar e ăl mai mare din toţi. Majoritatea prahovenilor din satul cu pricina cad de acord că „Blibia” e scrisă de Eminescu, la care s-ar putea adăuga unele contribuţii ale lui Alecsandri şi Ion Creangă. Iată rezultatul nătângei îndoctrinări practicate în şcolile noastre de decenii: Eminescu-voievod, Eminescu-sfânt, Eminescu şi poporul… Un poet extraordinar îngropat sistematic într-un morman incult de exaltări şi temenele. E cu siguranţă genul de „posteritate” care l-ar fi scos din minţi. Un alt „intervievat” răspunde scurt: „Biblia a scris-o popa”. „Popa din sat?” – întreabă perfid reporterul. „Aş, nici vorbă!” – sună răspunsul. „Ăsta e un hoţ”. Trebuie să fie ăla din Târgovişte”. „Preotul nu stă de vorbă cu noi!” – zice altul. În treacăt, apare şi ideea că „preoţii noştri nu sunt în stare să scrie aşa ceva!”. Cum vedem, când e vorba de preotul local, patriotismul enoriaşilor se mai smochineşte…
Dintre toţi interlocutorii reporterului prahovean, unul singur răspunde convenabil: „Păi cine s-o scrie? Dumnezeu. Şi Fiul Lui, Iisus Hristos”. Omul are o înfăţişare mai curând jalnică. Pare niţel băut şi, în mod sigur, nu face parte din „elita” locului. Apariţia lui are, tocmai de aceea, frăgezimea unei parabole. Bunul Samaritean ridicându-se deasupra leviţilor. Păcătosul mântuit şi mântuindu-i pe toţi cu smerenia lui.
Andrei Pleșu, 19 Aprilie 2011 (în Adevărul) via Rafael Udriste
Viaţa omului este, în general, o fugă după împlinire. Tot ce face omul este o fugă continuă după împlinire, dorinţele nu îi dau pace nici în somn, nici în bucurii trecătoare şi, cu atât mai puţin, în suferinţe. Chiar şi acolo unde împlinirea nu este bine definită şi conştientizată, şi unde oamenii caută doar să supravieţuiască şi să facă faţă problemelor, şi aceasta este tot o fugă după împlinire, cel puţin împlinirea înseamnă o stare în care acele probleme să nu mai existe.
Pentru creştini, însă, împlinirea este mântuirea. Ne vom împlini atunci când ne vom mântui şi când (dacă) vom ajunge în rai. Pe scurt, aceasta este făgăduinţa creştinismului, chiar dacă unii uită să vorbească despre rai şi iad şi zic doar de moralitatea învăţăturilor creştine şi de frumuseţea acestora, ca şi cum creştinismul ar fi o simplă etică cu reguli şi învăţături.
Postul Mare este perioada de pregătire pentru Sfintele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp de mare nevoinţă sufletească şi trupească în scopul împlinirii noastre, este timp de răstignire. Renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi sunt semne ale petrecerii în această perioadă, un timp al înnoirii duhovniceşti, al pocăinţei, al curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru. Adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. În Săptămâna Patimilor acest efort se înteţeşte, se amplifică.
Biserica parohială este spaţiul necesar împlinirii acestor dorinţe duhovniceşti ale noastre, iar programul liturgic parohial este astfel rânduit încât să cuprindă pe toţi, în funcţie de timpul pe care îl au disponibil.
În comunitatea Sfântului Nectarie Taumaturgul din Coslada credincioşii au fost invitaţi şi aşteptaţi la toate activităţile şi slujbele rânduite de la începerea Postului Mare şi până la încheierea şi încununarea lui cu praznicul Învierii Domnului.
Floriile. Drumul postului pe care creştinul l-a parcurs timp de şase săptămâni a ajuns la ultima treaptă, când Sf. Biserică ne pune în faţă importante momente din viaţa Mântuitorului, scene edificatoare sufletului, pentru a primi cu bucurie ziua Învierii Domnului. Mulţime multă de credincioşi a umplut biserica de Florii, aşa cum, odinioară, multă lume din depărtate ţinuturi urca cu câteva zile înainte dealul Ierusalimului ca să serbeze Paştile, cu dorinţa vie şi gând curat de a vedea pe Iisus. La sfârşitul Sfintei Liturghii, credincioşii au primit în dar ramuri de sălcii, ca aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat cu stâlpări sau ramuri de finic, şi au fost îndemnaţi să alerge şi ei înaintea Domnului, să aştearnă la picioarele Lui florile şi ramurile credinţei lor şi hainele faptelor frumoase, deschizând larg porţile cetăţii inimii ca să intre Domnul puterilor.
Sâmbătă, 9 aprilie a.c., elevii Şcolii Parohiale “Sf. Martiri Brâncoveni”, ajutaţi de dna preoteasă şi de dra profesoară Florentina Craiu, au pătruns în lumea tainică şi minunată a tradiţiilor pascale, învăţând, după pricepere şi îndemânare, atât tehnica tradiţională a încondeierii, cât şi semnificaţiile autentic religioase ale acestei îndeletniciri. Vopsitul ouălor şi ciocnirea lor de Paşte este legată de minunea care s-a petrecut la Învierea Domnului: trecerea Mântuitorului prin piatra aşezată pe uşa mormântului. De aici, s-a statornicit obiceiul de a ciocni ouă roşii. Culoarea roşie înseamnă sângele curs (jertfa) peste acest simbol al vieţii – oul –, iar spargerea cojii dă mărturie despre pătrunderea Mântuitorului cu trupul prin lespedea de piatră. Este biruinţa puterii dumnezeieşti asupra materiei. Biruinţa vieţii asupra morţii. Este de fapt o mărturisire de credinţă. Mărturisim Învierea lui Hristos.
Au urmat Deniile. Minunate întâlniri duhovniceşti cu duioasele cântări bizantine şi cu hrănitoarele imne liturgice, care mărturisesc patimile Domnului.
Este, apoi, o tradiţie în comunitatea noastră ca în Joia Patimilor, după Sfânta Liturghie, să se săvârşească Ritualul spălării picioarelor, la care sunt invitaţi să participe, in special, copiii şcolii parohiale. În cuvântul de învăţătură părintele a explicat tinerilor “ucenici” că spălarea picioarelor nu are în centrul ei actul spălării propriu- zise, ci lecţia smereniei. Ni se cere să slujim şi să devenim slujitori, pentru a avea parte de El. Una dintre cele mai importante lecţii pe care le-a dat-o Iisus ucenicilor în Săptămâna Patimilor a fost lecţia slujirii, lecţia smereniei. El, Fiul lui Dumnezeu, îşi pregătea ucenicii pentru a-I continua lucrarea!
Seara, la Denia celor 12 Evanghelii, am retrăit necuprinsa coborâre şi smerenie a Domnului, spaima şi cutremurul întregii făpturi, văzându-L pe Domnul slavei îmbrăcat în hlamidă roşie, cu cunună de spini pe frunte, cu trupul Său însângerat de bătăi şi obrazul scuipat de muritori, cu faţa lovită de palmele ucigaşe ale oamenilor. Vina Lui era că S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Ne-a sfătuit părintele să ne gândim că Iisus Hristos pătimeşte şi astăzi, nu doar în vremea Lui. Ce e mai dureros este faptul că El e răstignit a doua oară de către aceia pe care i-a iubit şi pentru care a pătimit. Iisus are mâinile legate în lanţuri, pentru că mâinile multora răpesc lucrul străin şi umblă după câştiguri necinstite. Iisus are picioarele ţintuite în cuie, pentru că picioarele multor creştini aleargă pe căile desfrâului şi ale necinstei. Iisus Mântuitorul are capul încununat cu spini pentru duhul mândriei care ne stăpâneşte de atâtea ori. Iisus are mâinile bătute în cuie pentru lăcomia cu care căutăm câştiguri, uneori necinstite. Gura Lui este arsă de sete pentru a ispăşi chefurile şi beţiile oamenilor din lume. Inima Mântuitorului este străpunsă de suliţă, ca să plătească pentru poftele desfrânate, pentru plăcerile noastre legate de trup. Doamne Iisuse, Tu trebuie să fii supărat pe noi, pentru că Tu eşti hulit, iar noi lăudaţi, Tu eşti lovit şi noi mângâiaţi, Tu eşti desculţ şi în haină de ocară îmbrăcat, iar noi cu haine scumpe împodobiţi. Tu nu ai nici chip, nici asemănare, iar noi suntem frumoşi şi odihniţi, Tu mereu însetat pentru sufletele noastre, iar noi îndestulaţi de pâine şi apă. Tu ai întemeiat Biserica prin jertfă de bună voie pe Golgota, iar noi nici cruce nu avem pe umeri, nici hlamida ocării nu purtăm, nici palme, nici scuipări pentru numele Tău nu răbdăm, nici lipsă, nici arşiţă, nici frig şi nici foame pentru Evanghelie nu suferim. Întăreşte-ne şi pe noi, dă-ne îndrăzneală şi curaj să mergem pe urmele paşilor Tăi, să ne ducem crucea fiecare cu credinţă şi fără de cârtire. Alungă de la noi frica, uitarea şi nepăsarea, lenea, îndoiala, duhul iubirii de cele pământeşti, ca să putem şi noi urca pe Golgota mântuirii.
În Vinerea Mare L-am prohodit pe Domnul. Glasurile copiilor şi ale tuturor celor prezenţi s-au reunit în cea mai tânguitoare cântare închinată Domnului, după care s-a săvârşit, potrivit rânduielii, procesiunea cu Sfântul Epitaf în jurul bisericii. „Bob cu două firi: Dătătorul de viaţă, astăzi, În adânc pământ, cu lacrimi se seamănă; Răsărind El iar, lumea va bucura” (Prohodul Domnului, starea a II – a, strofa a 16 –a).
Cea mai tristă zi din istoria omenirii a fost ziua răstignirii Domnului, iar cea mai mare şi mai frumoasă sărbătoare, cea mai înălţătoare zi, a fost Ziua Învierii Domnului, ziua cea mai curată a bucuriei, ziua care a adus cele mai dulci mângâieri în lume, ziua în care s-a săvârşit cea mai mare minune, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Din minunea Învierii Domnului a izvorât multă bucurie şi mângâiere.
Comunitatea românilor din Coslada a participat în noaptea de 23 spre 24 aprilie la slujba Învierii Domnului, oficiată într-un spaţiu special amenajat în Recinto Ferial, aparţinând municipiului. Au fost prezenţi, alături de români, primarul Cosladei, domnul Ángel Viveros Gutiérrez, doamna Rosario Arroyo Lázaro, consilier pe probleme de egalitate, tineret, copii şi imigraţie din cadrul Primăriei, şi domnul Agustín González Plasencia, directorul Departamentului de imigraţie.
Duminică, începând cu orele 11.00, s-a oficiat, în biserica parohială, slujba celei de a Doua Învieri, în care elevii şcolii parohiale au citit textul evangheliei rânduite la vecernie în limbile latină, slavonă, ebraică, spaniolă, engleză, franceză, italiană şi germană. Ziua s-a încheiat cu o agapă la care au fost invitaţi toţi credincioşii prezenţi.
De acum este momentul să stăm mereu de veghe ca să nu pierdem truda şi agoniseala sufletească, dar, mai ales, uniţi cu toţii, în rugăciunile din Biserică.
Tuturor credincioşilor noştri, în special celor care au făcut prin efortul lor toate cele mărturisite posibile, sărbători luminate întru cea mai frumoasă confirmare pe care a cunoscut-o vreodată istoria omenirii: Hristos a înviat! Fie-vă zilele acestea şi viaţa întreagă paşnice şi fericite!
Ţinând cont de noile realităţi comunitare, generate de pierderea masivă a locurilor de muncă de către o parte considerabilă a românilor din această zonă, având în vedere şi faptul că multe familii de români au în întreţinere mai mulţi copii şi se confruntă cu greutăţi privind întreţinerea lor, în duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, 27 februarie a.c., s-a luat hotărârea înfiinţării Cantinei parohiale „Bunul samaritean”, care va funcţiona pe lângă Parohia „Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada, în primă fază ca o bancă de alimente ce va asigura, săptămânal, prin contribuţia şi cu sprijinul credincioşilor, hrană rece dintr-o inimă caldă pentru persoanele care vor fi beneficiarii acestui mod de întrajutorare parohial.
În Duminica lăsatului sec de carne, 6 februarie a.c., a luat fiinţă organizaţia de tineret „Anastasis” a parohiei care, sub deviza Tinereţe, apostolat, responsabilitate, viaţă, va avea ca scop promovarea locului şi misiunii pe care le are în Biserica în societatea de astăzi, prin diverse activităţi ce au ca obiectiv sensibilizarea tinerilor faţă de valorile autentice ale credinţei ortodoxe şi tradiţiilor româneşti, organizarea de activităţi cultural-artistice, de excursii şi pelerinaje, conferinţe, susţinerea tuturor activităţilor misionare parohiale etc.
Comunitatea românilor din Coslada a participat în noaptea de 23 spre 24 aprilie la slujba Învierii Domnului, oficiată într-un spaţiu special amenajat în Recinto Ferial, aparţinând municipiului. Au fost prezenţi, alături de români, primarul Cosladei, domnul Ángel Viveros Gutiérrez, doamna Rosario Arroyo Lázaro, consilier pe probleme de egalitate, tineret, copii şi imigraţie din cadrul Primăriei, şi domnul Agustín González Plasencia, directorul departamentului de imigraţie.
După încheierea primei părţi a slujbei, primarul a adresat un cald salut şi cuvinte de încurajare românilor prezenţi, exprimându-şi bucuria pentru a fi avut ocazia participării la un astfel de eveniment.
Astăzi, începând cu orele 11.00, se va oficia, în biserica parohială, slujba celei de a Doua Învieri, urmată de o agapă la care sunt invitaţi toţi credincioşii prezenţi.
În Vinerea cea Mare, credincioşii parohiei “Sf. Nectarie” din Coslada s-au strâns în biserica parohială pentru a participa la slujba Prohodului Domnului. Glasurile copiilor şi ale tuturor celor prezenţi s-au reunit în cea mai tânguitoare cântare închinată Domnului, după care s-a săvârşit, potrivit rânduielii, procesiunea cu Sf. Epitaf în jurul bisericii.
Astă seară, de la orele 23.30, comunitatea întreagă este aşteptată la slujba Învierii Domnului, care va fi săvârşită în Recinto Ferial din Coslada, iar mâine, duminică, 24 aprilie, la slujba celei de A doua Învieri, începând cu orele 11.00, ca să ne împărtăşim cu toţii de bucuria praznicului, în deplină comuniune cu cei de acasă, din bisericile şi din familiile noastre.
Astazi, in Joia Mare, a fost savarsita in parohie Vecernia unita cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, prilej cu care multi copii s-au cuminecat si au participat si la ritualul spalarii picioarelor, devenit o traditie in comunitatea noastra.
In aceasta zi, Iisus se apropie de casa, cu ucenicii Sai. Conform obiceiului vremii, oricine intra intr-o casa trebuia sa se spele pe picioare. Pe langa faptul ca era un semn de ospitalitate, era si o necesitate. Din moment ce ei stateau pe jos cand mancau, nu ti-ar fi placut sa mananci cu nasul langa picioarele nespalate ale lui Petru. Slujba aceasta era facuta de robi, in cazul oamenilor care isi permiteau, sau de gazda insasi, daca nu-si permitea un rob. Stapanul acestei case pregatise ligheanul, vasul cu apa si prosopul, dar, la cererea Mantuitorului, isi luase cu el toti robii. Nu era niciun rob in casa care sa le spele picioarele.
Ucenicii erau intr-o mare dilema: “cine va face spalarea picioarelor?” Toti stiau ca trebuie facuta, dar nici unul nu dorea sa-si asume statutul de rob. Nici Petru, nici Ioan, nici Andrei. Toti asteptau ca “celalalt” sa se ofere voluntar si sa le spele picioarele. Un alt motiv pentru care au refuzat sa faca spalarea picioarelor era si faptul ca cearta lor, cu privire la “cine este cel mai mare”, nu se incheiase. Cum sa-i spal eu picioarele lui Filip? Eu sunt mai mare decat el. Ucenicii se asaza la masa, cu picioarele imbacsite de miros, de praf si se faceau ca ploua. Ba mai mult, in timp ce Domnul le vorbea despre lucruri de-o importanta fantastica… printre care salvarea omenirii… ei se certau ca sa afle cine e cel mai mare.
Iisus se astepta ca dupa trei ani si ceva de ucenicie, macar unul dintre ei sa invete ce inseamna slujirea, ce inseamna sa fii slujitorul lui Dumnezeu si sa se ridice sa spele picioarele celorlalti. Dar niciunul nu o face. Atunci se ridica Iisus. Se dezbraca de hainele Sale, ia un stergar, se incinge cu el, pune apa intr-un lighean si vine sa spele picioarele ucenicilor. As fi vrut sa vad reactia ucenicilor, as fi vrut sa vad socul si groaza de pe fetele lor. “Cum, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, sa fie robul nostru? Asa ceva nu se poate!” “Cu niciun chip nu-mi vei spala picioarele”, striga Petru tulburat. “Daca nu te spal Eu, nu vei avea parte deloc de Mine”, vine raspunsul bland al Domnului. Petru intelege ca lectia aceasta e mult mai profunda decat pare la prima vedere. Intelege in acea clipa ca daca nu se va face ca Iisus, un rob al celorlalti, nu va intra in ceruri. “Eu v-am dat o pilda, ca sa intelegeti ca a fi ucenicul Meu inseamna a fi rob. Si asta implica sa-l slujesti chiar si pe cel cu care concurezi pentru marire si slava desarta. Stiu ca nu vă place, dar daca nu va veti face ca niste robi nu veti avea deloc parte de Mine.”
Spalarea picioarelor nu are in centrul ei actul spalarii propriu zise, ci lectia smereniei. Ni se cere sa slujim si sa devenim slujitori, pentru a avea parte de El. Cea mai importanta lectie pe care le-a dat-o Iisus ucenicilor in Saptamana mare a fost lectia slujirii, lectia smereniei. El, Fiul lui Dumnezeu, isi pregatea ucenicii pentru a-I continua lucrarea!
“Nu putem sa dobandim in noi chipul lui Hristos decat daca suntem cu adevarat uniti, cum le cerea Hristos ucenicilor Sai: Iubiti-va unii pe altii, pentru ca lumea sa cunoasca ca sunteti ai lui Hristos (Ioan 15, 12)”.
Din Duminica Floriilor, care deschide Săptămîna Patimilor, pînă în Duminica Tomei (numită în popor şi “Paştele cel mic”), care încheie Săptămîna Luminată, creştinătatea trăieşte toiul timpului pascal. (“Ciclul pascal” se întinde, altminteri, pînă la Rusalii.) Dacă săptămîna de după Înviere, purtînd pecetea luminii, este una de binecuvîntată bucurie, cea dintre Florii şi Înviere, purtînd pecetea întunericului, este una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. Ea se cheamă Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor, cînd seară de seară, din Duminica Floriilor şi pînă în Vinerea Mare, au loc în biserici slujbele numite Denii, în care se face pomenire despre toate prin cîte a trecut Iisus, de la sosirea Sa în Ierusalim şi pînă la moartea Sa pe cruce. Numele acestor slujbe de seară provine din limba slavonă, unde denie are înţelesul de “veghe” sau “priveghere”. Iată un scurt îndrumar marcînd traseul Patimilor, aşa cum e cinstit şi trăit în de două ori milenara tradiţie răsăriteană.
Auzind că Învăţătorul este gata să urce la Ierusalim şi ştiind că mai marii cetăţii Îi puseseră gînd rău, proprii Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într-acolo. Iată însă că Toma Geamănul (Didymos), unul dintre cei 12, îi îmbărbătează şi pe ceilalţi, zicînd: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Drumul Patimilor începe cu intrarea Domnului în Ierusalim, cînd poporul care peste cîteva zile Îi va cere moartea („Să fie răstignit!… Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 23 şi 25) Îl întîmpină acum cu ramuri de finic şi cu osanale (de unde proverbul: „Cine-ţi strigă azi Osana, mîine te va răstigni!”). Prima denie pascală se ţine chiar în seara zilei de Florii. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii Îl însoţesc pe Iisus ca şi cînd ar fi ei înşişi martori direcţi la ultimele zile ale vieţii Lui pămînteşti, pătimind cu El în duh şi murind simbolic păcatului, ca să fie cu adevărat vrednici de bucuria Învierii. Anul acesta s-a reluat, după 6 decenii, frumoasa tradiţie a procesiunii de Florii pe străzile Capitalei.
În Sfînta şi Marea Luni este pomenit la denie Iosif cel preafrumos, patriarhul din Vechiul Testament, în care Biserica vede o preînchipuire a lui Hristos, căci şi acela fusese vîndut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ieşise viu din groapa unde-l azvîrliseră, ajunsese mare stăpîn peste Egipt şi salvase poporul de la foamete, sfîrşind prin a-i ierta pe toţi cîţi îi greşiseră. Tot acum se face pomenire despre smochinul neroditor, care s-a uscat la blestemul Domnului: acesta închipuie pomul păcatului şi secătuirea Legii celei vechi. Dumnezeu cere de aici înainte roada Legii celei noi, a harului şi adevărului venit prin Iisus Hristos (cf. Ioan 1, 17), Căruia însă chiar în această zi mai marii Sinagogii Îi hotărăsc în taină pieirea şi se duc la Pilat anume ca să i-o ceară.
În Sfînta şi Marea Marţi ne reamintim la denie de şirul predicilor în care Hristos a prevestit distrugerea Templului din Ierusalim, moartea şi învierea Sa, dar şi semnele vremurilor de pe urmă. Se pune un accent aparte pe parabola celor 10 fecioare care zăbovesc la uşa cămării Mirelui (imagine a lui Hristos): 5 înţelepte (aşteptînd cu candelele pline) şi 5 neînţelepte (rămase fără ulei în candelele lor). Refrenul acestor zile este îndemnul la priveghere; de aceea răsună acum mai puternic decât oricînd rugăciunea: “Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se…” (Denumirea de “Marţea Seacă” şi tradiţiile populare legate de ea – nelucratul, scăldatul ritual etc. – n-au nimic bisericesc şi sînt mai degrabă resturi de credinţe şi practici păgîne.)
În Sfînta şi Marea Miercuri denia aduce în prim-plan două personaje antitetice: Iuda Iscarioteanul, apostolul devenit vînzător, în care se coace deja gîndul trădării, spre veşnica lui osîndă, şi femeia desfrînată devenită mărturisitoare, ce spală picioarele lui Iisus cu lacrimile ei pline de căinţă şi Îl unge cu mir de mare preţ, spre veşnica ei izbăvire. După evanghelistul Ioan, ar fi fost vorba nu de o desfrînată, ci de Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, pe care Iuda o acuză de risipă (“Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, avînd punga, lua din ce se punea în ea” – Ioan 12, 6)). E mai probabil, zice Sf. Ioan Gură de Aur, că au fost două femei care au făcut acelaşi gest, celebrat de Biserică drept “ungerea din Betania”: Maria şi femeia păcătoasă (identificată de unii cu Maria Magdalena, cea din care Iisus scosese 7 demoni). În această zi, ca şi în Vinerea Mare, credincioşii obişnuiesc să ţină “post negru” (adică să nu pună nimic în gură pînă seara).
În Sfînta şi Marea Joi este rînduită denia celor 12 Evanghelii. Evenimentele se precipită: Iisus spală, ca pildă de smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, iar la Cina cea de Taină, la care-i adună în seara acestei zile, spre a sărbători Paştele evreiesc (care semnifică ieşirea evreilor din robia egipteană, prin trecerea minunată a Mării Roşii), El instituie Sfînta Taină a Euharistiei (Împăr-tăşaniei/Cuminecării): “Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu, care se frînge pentru voi. Beţi dintru aceasta toţi, că acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor!” (Matei 26, 26-28); apoi se roagă Tatălui, cu sudori de sînge, în grădina Ghetsemani, şi primeşte, în toiul nopţii, sărutul lui Iuda vînzătorul. Cei ce au postit, se pot spovedi şi împărtăşi şi în zilele anterioare, dar Joia Mare e ziua predilectă pentru aceasta, fiind chiar ziua Cinei celei de Taină. Începînd de acum şi până la Înviere, în biserici – care sînt deja cernite (îndoliate), lucru subliniat şi prin scoaterea covoarelor – nu se mai trag clopotele, ci se bate numai toaca. La denia acestei zile crucea mare din altar se scoate în mijlocul bisericii şi se împodobeşte cu coroane de flori.
În Sfînta şi Marea Vineri, numită şi Vinerea Neagră, rememorăm ziua aducerii la judecată, batjocoririi, schingiuirii, răstignirii, morţii şi îngropării lui Iisus. Guvernatorul roman Ponţiu Pilat, din pricina faptului că nu-i prea suferea pe evrei, dar şi din pricina unui vis al soţiei sale Claudia Procula, încearcă să-L scape de la moarte, după obiceiul ca de Paşte să fie eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos şi Baraba, mulţimea, aţîţată de preoţi, cere însă eliberarea tîlharului şi răstignirea lui Iisus. Domnul Îşi poartă crucea spre Golgota (dealul “Căpăţînii”), unde este răstignit între doi tîlhari (dintre care unul, recunoscîndu-I nevinovăţia şi dumnezeirea, se învredniceşte de mîntuire, fiind primul creştin intrat în Rai). Dîndu-Şi El duhul pe cruce, spre seară li se îngăduie drepţilor Iosif şi Nicodim să-I îngroape trupul după rînduială, iar mormîntul este pecetluit şi pus sub pază, “ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunînd poporului că S-a sculat din morţi” (Matei 27, 64). Seara se cîntă în biserici denia Prohodului, adică slujba înmormîntării Domnului. Sfîntul Epitaf (pînza brodată sau pictată cu chipul lui Hristos), aşezată acum în mijlocul bisericii, închipuie Sfîntul Mormînt. Alaiul îndurerat al credincioşilor trece pe sub Sfînta Masă, ca şi cînd ar trece prin mormîntul lui Iisus, după care, în frunte cu preoţii, dă ocol bisericii de 3 ori (cîte o dată pentru fiecare zi a şederii Domnului în mormînt).
În Sfînta şi Marea Sîmbătă este zi de reculegere, închipuind “odihna” în mormînt a trupului lui Hristos. Credincioşii se pregătesc pentru marea veghe de peste noapte, cînd în toate bisericile, la miezul nopţii, preotul va vesti Învierea, va împărţi lumina şi va ţine slujba Sfintelor Paşti, sfinţind pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru că postul de aproape 7 săptămîni s-a încheiat, iar întristarea s-a preschimbat în bucurie: “Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine-a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!”. Pîinea stropită cu vin, numită “Sfinte Paşti” şi împărţită acum credincioşilor, se va mînca dimineaţa, “pe inima goală”, cînd aceştia se vor întoarce, cu lumînări aprinse, la casele lor. Evangheliştii nu, dar tradiţia spune că Iisus, în răstimpul şederii cu trupul în mormînt, S-a pogorît la iad, ale cărui porţi le-a sfărîmat, scoţîndu-i de acolo pe Adam şi pe Eva, precum şi pe drepţii Vechiului Testament, ca arvună a învierii şi a mîntuirii tuturor drepţilor, fapt adeseori reprezentat în icoanele închinate prăznuirii Sfintelor Paşti (tipul Anástasis, de străveche origine bizantină). Toată creştinătatea cîntă (şi se spune că îngerii ţin în cer isonul): Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. Iar de acum şi pînă la Înălţare (deci timp de 40 de zile) credincioşii se vor saluta cu mărturia pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă purtăm în mâini ramuri de copaci şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului, pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.
Să ne imaginăm că stăm şi noi undeva deoparte şi urmărim într-o zi ca aceasta scena Intrării Mântuitorului în Ierusalim. Să ne imaginăm că la un moment dat privirea lui se întâlneşte cu privirea noastră. Să nu vadă în ochii noştri pe cei care strigă astăzi: Osana!, şi mâine: Răstigneşte-L! Să rămânem ca şi Apostolii, ca şi mironosiţele care L-au plâns atunci când a fost prins. Să rămânem întru aşteptarea marelui eveniment al Învierii. Să nu fim printre cei care strigă prin faptele lor sau prin vorbele lor: Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Ci să fim printre cei care, acum, că ştim cum s-au întâmplat lucrurile, printre cei care aşteaptă ziua Învierii, pentru ca această zi să fie printre noi, cei de azi, o nădejde, o bucurie, un înţeles nou al vieţii noastre de aici şi al vieţii noastre în vesnicie.
Vom trăi zilele acestea necuprinsa coborâre şi smerenie a Domnului, spaima şi cutremurul întregii făpturi, văzându-L pe Domnul slavei îmbrăcat în hlamidă roşie, cu cunună de spini pe frunte, cu trupul Său însângerat de bătăi şi obrazul scuipat de muritori, cu faţa lovită de palmele ucigaşe ale oamenilor. Vina Lui era ca S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Să ne gândim că Iisus Hristos pătimeşte şi astăzi, nu doar în vremea Lui. Ce e mai dureros este faptul că El e răstignit a doua oară de către aceia pe care i-a iubit şi pentru care a pătimit. Iisus are mâinile legate în lanţuri, pentru că mâinile multora răpesc lucrul străin şi umblă după câştiguri necinstite. Iisus are picioarele ţintuite în cuie, pentru că picioarele multor creştini aleargă pe căile desfrâului, ale necinstei şi se clatină de beţie. Iisus Mântuitorul are capul încununat cu spini pentru duhul mândriei care ne stăpâneşte de atâtea ori. Iisus are mâinile bătute în cuie pentru lăcomia cu care căutăm câştiguri, uneori necinstite. Gura Lui este arsă de sete pentru a ispăşi chefurile şi beţiile oamenilor din lume. Inima Mântuitorului este străpunsă de suliţă, ca să plătească pentru poftele desfrânate, pentru plăcerile noastre legate de trup. Doamne Iisuse, Tu trebuie să fii supărat pe noi, pentru că Tu eşti hulit, iar noi lăudaţi, Tu eşti lovit şi noi mângâiaţi, Tu eşti desculţ şi în haină de ocară îmbrăcat, iar noi cu haine scumpe împodobiţi. Tu nu ai nici chip, nici asemănare, iar noi suntem frumoşi şi odihniţi, Tu mereu însetat pentru sufletele noastre, iar noi îndestulaţi de pâine şi apă. Tu ai întemeiat Biserica prin jertă de bună voie pe Golgota, iar noi nici cruce nu avem pe umeri, nici hlamida ocării nu purtăm, nici palme, nici scuipări pentru numele Tău nu răbdăm, nici lipsă, nici arşiţă, nici frig şi nici foame pentru Evanghelie nu suferim. Întăreşte-ne şi pe noi, dă-ne îndrăzneală şi curaj să mergem pe urmele paşilor Tăi, să ne ducem crucea fiecare cu credinţă şi fără de cârtire. Alungă de la noi frica, uitarea şi nepăsarea, lenea, îndoiala, duhul iubirii de cele pământeşti, ca să putem şi noi urca pe Golgota mântuirii.
Apostolul Toma este cunoscut de multi dintre noi ca fiind “necredincios”. “Necredinta” sa ar proveni din faptul ca nu da crezare marturiei Apostolilor ca : “Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
-725030.jpg)
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
