Floriile în parohia noastră

De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă purtăm în mâini ramuri de copaci şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului, pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.

Să ne imaginăm că stăm şi noi undeva deoparte şi urmărim într-o zi ca aceasta scena Intrării Mântuitorului în Ierusalim. Să ne imaginăm că la un moment dat privirea lui se întâlneşte cu privirea noastră. Să nu vadă în ochii noştri pe cei care strigă astăzi: Osana!, şi mâine: Răstigneşte-L! Să rămânem ca şi Apostolii, ca şi mironosiţele care L-au plâns atunci când a fost prins. Să rămânem întru aşteptarea marelui eveniment al Învierii. Să nu fim printre cei care strigă prin faptele lor sau prin vorbele lor: Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Ci să fim printre cei care, acum, că ştim cum s-au întâmplat lucrurile, printre cei care aşteaptă ziua Învierii, pentru ca această zi să fie printre noi, cei de azi, o nădejde, o bucurie, un înţeles nou al vieţii noastre de aici şi al vieţii noastre în vesnicie.

Vom trăi zilele acestea necuprinsa coborâre şi smerenie a Domnului, spaima şi cutremurul întregii făpturi, văzându-L pe Domnul slavei îmbrăcat în hlamidă roşie, cu cunună de spini pe frunte, cu trupul Său însângerat de bătăi şi obrazul scuipat de muritori, cu faţa lovită de palmele ucigaşe ale oamenilor. Vina Lui era ca S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Să ne gândim că Iisus Hristos pătimeşte şi astăzi, nu doar în vremea Lui. Ce e mai dureros este faptul că El e răstignit a doua oară de către aceia pe care i-a iubit şi pentru care a pătimit. Iisus are mâinile legate în lanţuri, pentru că mâinile multora răpesc lucrul străin şi umblă după câştiguri necinstite. Iisus are picioarele ţintuite în cuie, pentru că picioarele multor creştini aleargă pe căile desfrâului, ale necinstei şi se clatină de beţie. Iisus Mântuitorul are capul încununat cu spini pentru duhul mândriei care ne stăpâneşte de atâtea ori. Iisus are mâinile bătute în cuie pentru lăcomia cu care căutăm câştiguri, uneori necinstite. Gura Lui este arsă de sete pentru a ispăşi chefurile şi beţiile oamenilor din lume. Inima Mântuitorului este străpunsă de suliţă, ca să plătească pentru poftele desfrânate, pentru plăcerile noastre legate de trup. Doamne Iisuse, Tu trebuie să fii supărat pe noi, pentru că Tu eşti hulit, iar noi lăudaţi, Tu eşti lovit şi noi mângâiaţi, Tu eşti desculţ şi în haină de ocară îmbrăcat, iar noi cu haine scumpe împodobiţi. Tu nu ai nici chip, nici asemănare, iar noi suntem frumoşi şi odihniţi, Tu mereu însetat pentru sufletele noastre, iar noi îndestulaţi de pâine şi apă. Tu ai întemeiat Biserica prin jertă de bună voie pe Golgota, iar noi nici cruce nu avem pe umeri, nici hlamida ocării nu purtăm, nici palme, nici scuipări pentru numele Tău nu răbdăm, nici lipsă, nici arşiţă, nici frig şi nici foame pentru Evanghelie nu suferim. Întăreşte-ne şi pe noi, dă-ne îndrăzneală şi curaj să mergem pe urmele paşilor Tăi, să ne ducem crucea fiecare cu credinţă şi fără de cârtire. Alungă de la noi frica, uitarea şi nepăsarea, lenea, îndoiala, duhul iubirii de cele pământeşti, ca să putem şi noi urca pe Golgota mântuirii.

Fotografii puteti viziona in Viata parohiei 2011 II