Pe o vreme minunată, un grup mai neastâmpărat de credincioşi, am pornit duminică, 29 mai a.c., după Sfânta Liturghie, într-o temerară drumeţie în Sacedon, un loc mirific de pe lângă Guadalajara, şi am petrecut momente de care, probabil, ne vom aduce aminte cu multă bucurie şi nostalgie peste ani!

Hristos a înviat! Şi o săptămână binecuvântată dragilor noştri însoţitori!

Fotografii se pot vizualiza în Viaţa parohiei II

În cadrul parohiei „Sf. Nectarie Taumaturgul” din Coslada funcţionează, din martie 2009, Şcoala parohială „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, care, în primul an, a avut un număr de 40 de elevi.

În data de 24 aprilie 2010 au început cursurile pentru anul şcolar 2010-2011, pentru care s-a înscris un număr de 30 de copii.

Cursurile şcolii se ţin în ziua de sâmbătă a fiecărei săptămâni, între orele 17.30-19.00, şi conţin:

1. Noţiuni elementare de catehism creştin-ortodox;

2. Limba şi literatura română;

3. Noţiuni elementare de istoria românilor.

Îndatoririle şcolii parohiale sunt următoarele:

• Să asigure suportul educaţional adecvat numărului de ore propus;

• Să asigure, în mod gratuit, prin intermediul parohiei, toate materialele pentru elevii ei;

• Să ofere premiile pe care le-a propus: 500 de euro pentru elevul cel mai bun (evaluarea acestuia însemnând: prezenţa la orele de curs, modul de implicare în cadrul orelor de curs, prezenţa la Sfânta Liturghie, conduita morală ireproşabilă, rezultatul la evaluarea finală), iar pentru următorii trei, tabără gratuită pe perioada vacanţei de vară.

Îndatoririle părinţilor şi ale copiilor:

• Să înlesnească copilului posibilitatea participării la orele de curs;

• Să participe (copiii) la toate orele de curs, afară de motiv de boală sau cu învoire;

• Să sprijine efortul şcolii în formarea morală şi duhovnicească a copilului;

• Să participe în mod regulat la Sfânta Liturghie;

• Să participe la activităţile parohiei legate de anumite evenimente comunitare.

În afara orelor de curs, şcoala realizează şi activităţi complementare: excursii, drumeţii, vizionări de filme, jocuri etc.

Cursurile sunt ţinute de dna preoteasă, prof. Gina Cimpoca, pentru modulul de catehism şi limba română, şi de dra profesoară Oana Badea pentru modulul de istoria românilor.

Sâmbătă, 28 mai 2011, a avut loc examenul de evaluare finală pentru disciplinele: catehism şi limba şi literatura română. Sâmbăta viitoare va avea loc examenul pentru istoria românilor, după care se va stabili elevul care va beneficia de premiul oferit de către parohie.

Prezbitera Gina Cimpoca

Se pare că orice ar face omul numai sa nu fie pus în situația de a lucra cu sinele, cu iubirea de sine. Nimic nu pare mai greu pentru omul contemporan decât să abordeze o învățătură care-i rănește orgoliile, mândriile și mai ales confortul. Dacă ar înțelege că pacea lăuntrică nu poate fi comparată nicicum cu altceva, s-ar sili măcar puțin să preguste din fericirea pe care i-o propune Dumnezeu pentru a putea face o comparație.

Lucrarea pe care au făcut-o Sfinții și de care noi ne ferim.

În sufletul omului această operațiune nu are sfărșit. De aceea timp îndelungat – uneori pare că timpul este nemăsurat – omul trebuie să facă această lucrare. Este întocmai ceea ce au făcut Sfinții. Noi citim și, uneori, ni se pare că lupta aceasta este lipsită de bucurii, puțin obositoare, cam fără sens pentru noi, care suntem obișnuiți să nu privim înlăuntrul nostru. Suntem obișnuiți să deschidm radioul, să deschidem televizorul, să stăm undeva, să discutăm cu cineva, să facem tovărășii, să ne ducem, să venim…! Omul este continuu ocupat, vrea să fie ocupat, pentru că, altfel, trebuie să stea cu sinele său. Iar dacă stă cu sinele său, începe să vadă aceste lucruri și se înspăimântă. Iată de ce, uneori, unele lucruri care ies din subconștient, din inconștient, îl înfricoșează pe om și-și spune: „ Lasă-le mai bine acolo. Nu te atinge de aceste pete murdare!”.

Astfel, vremea trece și sfârșitul vine fără ca noi să fi făcut ceea ce trebuia să facem.

Sfinții au luat lucrurile în serios, le-au luat de când erau calde, au crezut că, de vreme ce Însuși Dumnezeu a venit pe pământ și a murit pentru mântuirea noastră, nu se poate ca omul să nu se mântuiască, să nu se sfințească, șă nu se curățească de păcate. Așadar, Sfinții au intrat în această nevoință și, încet- încet, cu multă răbdare, tot subconștientul și inconștientul adică tot sufletul lor, a devenit conștient. Este cu neputință să constatăm la un Sfânt că a dorit să facă ceva bun, să lucreze ceva bun, să gândească ceva bun și în loc să facă bine, a făcut rău. Nici prin gând nu ne dă că Sfințiilor li s-ar putea întâmpla așa ceva. Nouă ni se întâmplă așa, pentru că avem în noi încă neprelucrate subconștientul și inconștientul, adică cea mai mare parte a sufletului nostru.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: catehetica.ro

Avva Olimpiu de la Chilii a fost ispitit. Gandul rau ii zice: “Du-te si ia-ti femeie!”. El s-a sculat, a facut lut si a plasmuit o femeie. Apoi isi zice in sine: “Iata femeia ta, trebuie sa muncesti mult pentru ea, ca sa o hranesti”; si a inceput sa munceasca mai abitir ca inainte. A doua zi a facut din nou lut si a plasmuit o fata, zicandu-si: “Femeia ta a nascut. Trebuie sa muncesti si mai mult, ca sa-ti hranesti si sa-ti imbraci copilul”. Si facand asa a ramas fara vlaga. Atunci ii zice gandului: “Nu mai suport osteneala”. Gandul i-a raspuns: “Daca nu suporti osteneala, atunci nu-ti cauta femeie”; si vazandu-i Dumnezeu chinul, i-a luat ispita si s-a potolit.

Troparulş şi Slava de la Litia Sfantului Ioan Rusul (pe opt glasuri, compusa de Dimitrie Voicescu); Concertul sustinut cu ocazia praznuirii ocrotitorului Bisericii maternitatii Polizu din Bucuresti, Sfantul Ioan Rusu, sarbatorit pe 27 mai, in Aula Magna “Teoctist Patriarhul” din incinta Palatului Patriarhiei, de grupul de psalti Tronos al Patriarhiei Romane, condus de parintele diacon-protopsalt Mihail Buca. La acest concert a participat si renumitul protopsalt grec Theodoros Vassilikos care a oferit cateva momente muzicale de exceptie.

sursa: video.crestinortodox.ro

——————————————————————————–

Viata Sfantului Ioan Rusul; Cea mai probabila data a nasterii Sfantului Ioan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru ca, la razboaiele care au inceput la 1711 si s-au terminat in 1718, a fost soldat in Armata Tarista a lui Petru cel Mare al Rusiei. Oastea otomana neinvinsa, trecand din victorie in victorie, raspandise frica in toate neamurile. Sf. Ioan Rusul, alaptat cu izvorul Ortodoxiei de catre parintii sai crestini, lupta acum sa-si apere tara – Rusia, fiind profund zguduit de oroarea razboiului – miile de tineri, femei, copii, batrani, care raman morti acolo pe unde trece vijelia, nebunia vrajmasilor iubitori de razboi.

sursa:video.crestinortodox.ro

Astăzi mai mult ca oricând oamenii și mai ales tinerii se neliniștesc pentru viitorul lor. E firesc dacă gândim omenește să existe o îngrijorare sporită pentru tinerii zilelor noastre. Dacă ar fi să gândim duhovnicește am realiza că neliniștea nu aduce nici-un fel de beneficiu și nu ne ajută cu nimic. Sfinții Părinți ne vorbesc despre neliniștea cea bună care are legătură doar cu mântuirea sufletului nostru. Cum reușim să avem această neliniște bună și ce ne lipsește ca să o dobândim? Părintele Paisie Aghioritul în dialogurile cu creștinii dădea următoarele sfaturi:

-Parinte, nelinistea unui tanar pentru aflarea rostului sau in viata se datoreaza necredintei?

-Nu intotdeauna. Adeseori tinerii care se intereseaza cum sa se aranjeze mai bine, dar sa se afle si aproape de Dumnezeu, se nelinistesc pentru rostul lor in viata. Iar lucrul acesta dovedeste sanatatea lor duvohniceasca.

A nu se gandi si a nu se nelinisti un tanar pentru aflarea rostului sau, este dovada unui om indiferent, si prin urmare unul ca acesta este neprocopsit.

Numai ca cei care se nelinistesc pentru aflarea rostului lor trebuie sa ia aminte ca nelinistea lor sa nu depaseasca limita, pentru ca diavolul incearca sa o exagereze, sa faca din ea un stres, ca astfel sa le tina mintea intr-o continua zapaceala.

Tinerii trebuie sa se increada in Dumnezeu pentru a se linisti, deoarece Bunul Dumnezeu ca un Parinte iubitor actioneaza acolo unde noi, omeneste, nu putem face nimic.

Nu trebuie sa se grabeasca sa ia hotarari “necoapte” pentru viata pe care o vor urma. Cunosc tineri care se nelinistesc mult si incearca sa-si resolve toate problemele dintr-odata. In cele din urma se incurca si isi parasesc studiile. Caci avand, de pilda, de terminat facultatea, ei se nelinistesc peste masura pentru viitorul lor, isi amana studiile si in cele din urma se incurca si mai rau. Nu se fac toate deodata si nici nu se rezolva astfel problemele.

Pentru a reusi in ceea ce vor, trebuie sa faca o curatenie generala inlauntrul lor si sa puna lucrurile in randuiala. Sa se ingrijeasca ca mai intai sa-si ia diploma, apoi sa-si gaseasca un loc de munca si in continuare, ajunsi la maturitate, sa ia cu ajutorul lui Dumnezeu hotararea de a face o familie buna, daca simt inclinatie catre viata de casatorie, sau sa mearga la manastirea pe care si-au ales-o, daca au chemare pentru viata monahala.

De aceea, tinerilor care studiaza si au astfel de nelinisti, dar care inca nu s-au hotarat pentru ceea ce vor face in viata, le spun sa isi continue studiile si ceea ce mai tarziu ii va indemna cugetul lor sa faca si ii va odihni, aceea sa faca.

Daca exista o dispozitie launtrica buna, atunci ajuta Dumnezeu si incet-incet se vor lamuri care viata este pentru ei, cea de casatorie sau cea de feciorie in manastire, si astfel vor afla odihna.

Cuviosul Paisie Aghioritul – VIATA DE FAMILIE – Ed.Evanghelismos Bucuresti 2003

sursa: catehetica.ro

“Aveti probleme la serviciu? Noi va ajutam sa le rezolvati”. “Aveti copii neascultatori? Veniti la noi si va vom ajuta”. Sau poate nu va mai intelegeti cu sotul sau sotia ori suferiti de vreo boala. Nicio problema, noi va vom da solutia salvatoare. Nu, nu sunt articole de mica publicitate din vreun ziar, daca asta ati crezut, reclame la vreo “celebra” ghicitoare in bobi, carti, cafea sau mai stiu eu ce articole de uz casnic. Nicidecum.

In cautare de prozeliti, de vreo cateva saptamani, poate luni, pe un post tv, in fiecare dimineata, doi indivizi, care isi spun unul altuia “parinte”, tin cu tot dinadinsul sa ne ajute la orice problema, indiferent de natura ei, si cum altfel decat “in numele Domnului”. Straini de neam (dupa accentul cu care vorbesc) dar cunoscatori ai limbii romane poate mai bine decat multi dintre concetatenii nostri, imbracati cand la ”patru ace”, cum se spune, cand mai “casual”, oamenii acestia mai sa treaca prin ecranul televizorului, sa te insface de gat si sa te binecuvanteze ”in the name of God, of course”. Merge cam orice, nu conteaza. Stres, probleme la job, dezlegare de cununii, cearta in familie, lipsa de bani, copii neastamparati, probleme de sanatate, oamenii acestia au solutii la toate. Bineinteles, insa, depinde si de dumneavoastra, pentru ca trebuie in primul rand “sa credeti” ca toate le va rezolva Domnul prin intermediul lor si, eventual, sa dati o tura pe la “biserica” lor unde veti fi binecuvantati. Mai mult, daca nu va puteti deplasa exista o varianta la indemana oricui. Trebuie doar sa puneti un pahar cu apa langa televizor atunci cand unul dintre ”parinti”, scrasnind din dinti si incruntandu-se, “cheama sa se pogoare Sfantul Duh” peste un pahar cu apa pe care-l tine in mana si sa va rezolve toate problemele pe care le aveti. Probabil, bioenergeticianul Mudava, care in urma cu mai multi ani ne transmitea starea lui de bine, prin pase energetice, tuturor celor care-l urmaream la televizor, in campanie electorala, ar fi acum galben de invidie. Ei bine, acum, daca veti bea acel pahar cu apa veti fi negresit binecuvantati iar toate ofurile dumneavoastra vor disparea ca prin minune.

Dupa 1990, Romania a fost asaltata de tot felul de profeti, vraci, yoghini, secte, biserici ale lui Dumnezeu de toate felurile, de la primele zile pana la zilele cele de pe urma (nu inteleg de ce nu si cele de pe la mijloc) etc, toate cu un singur scop. Acela de a distruge credinta noastra strabuna, a mosilor si stramosilor nostri, crestin-ortodoxa. Cea in care am crescut, cea pe care am primit-o de la parinti si bunici, cea pe care poporul nu a abandonat-o nici in cele mai grele momente, cea care ne-a intarit si ajutat sa depasim perioadele naprasnice care s-au abatut de-a lungul timpului asupra tarii. Si mai ales cea pentru care multi si-au dat viata. De ce sa mai spunem si sa traim rugaciunea “Tatal nostru” cand este suficient ca un “parinte” sa invoce pentru noi Sfantul Duh ca sa ne rezolve toate problemele. De ce sa mai mergem la Sfanta Biserica, sa ne rugam si sa ne inchinam la Sfintele Icoane, sa participam la frumoasele slujbe, cand, daca bem un pahar cu apa vom fi, brusc, binecuvantati cu totii. Din pacate insa, multi cad in aceste capcane si-si abandoneaza religia pentru tot felul de alte credinte.

Nu pot sa inchei decat cu vorbele Sf. Martir Domnitor Constantin Brancoveanu adresate fiilor sai atunci cand, dupa indelungi chinuri, au fost condamnati la moarte de catre sultan: “Si bunurile si viata ne sunt pierdute. Acum trebuie sa ne ingrijim sa nu ne pierdem si sufletele(…) Ramaneti tari in credinta si nu va clatinati, nici pentru viata voastra, nici pentru lumea toata”.

Adrian Ionescu

sursa: crestinortodox.ro

La un bătrân călugăr erau adunați o mulțime de creștini. Toți erau foarte entuziasmați de frumoasele învățături pe care le auzeau de la dânsul. Bătrânul vâzând entuziasmul creștinilor pentru viața duhovnicească, le spuse:

-V-am învățat cum se tâlcuiește Biblia, v-am deslușit poruncile lui Dumnezeu iar înainte să plecați vreau să închei cu o pildă:

-Se spune într-o carte veche că un creștin după o viață frumoasă trăită în Biserică a plecat la Domnul. Acolo a fost întâmpinat de îngerul păzitor care la condus la Rai. Vizitând Raiul era foare încânta de frumusețile de acolo și cum petrec creștinii mântuiți, veșnicia! La sfârșitul călătoriei văzu pe-o parte un munte mare de urechi și la întrebat pe înger:

- Ce înseamnă sfinte înger muntele imens de urechi?

- Acestea sunt urechile creștinilor care au ascultat cu multă bucurie și entuziasm Cuvântul lui Dumnezeu, sfaturile bisericii, pravila bisericească, dar nu le-au împlinit. Urechile care au ascultat iată s-au mântuit și au ajuns în Rai, dar stăpânii urechilor sunt în focul iadului! a răspuns îngerul.

- Numai auzirea învățăturilor duhovnicești nu mântuiește.

Cele ce omul a auzit trebuie să străpungă inima, să le primească și să le păstreze să aducă roadă căci astfel le fură satana. Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui.

V-am spus la urmă pilda aceasta ca nu cumva toată osteneala mea și a voastră să fie zadarnică.

Biblia, învățătura de credință, pravila bisericească, canoanele, slujbele și toate celelalte rânduite de biserică sunt mijloace prin care noi trebuie să devenim bine plăcuți lui Dumnezeu prin mărturisire, cuvânt și faptă.

sursa: catehetica.ro

“Grabeste-te si treci mai departe, aici nu este opera!”

Pana si crestinul cel mai putin familiarizat cu viata bisericeasca a Bisericii Ortodoxe cunoaste faptul ca repetitia este o caracteristica de baza a cultului acesteia. Savarsim in mod repetat aceleasi lucruri, iar apoi, le savarsim din nou, inca o data. Acest lucru este evidentiat si in prima rugaciune de la ectenia mica, unde auzim: “Iara si iara, cu pace, Domnului sa ne rugam!”

Pentru multi dintre contemporanii nostri, acest lucru apare extrem de pedant, daca nu chiar de-a dreptul prostesc. Un protestant, aflat in trecere prin biserica unde slujeam, m-a intrebat, zicand: “De ce rostiti voi “Doamne, miluieste!” de atat de multe ori? Nu credeti oare ca Domnul va aude din prima?”

Raspunsul, in mod evident, este acela ca, intr-adevar, credem ca Domnul aude si primeste rugaciunea acelora care se roaga cu credinta si cu inima curata. Doar ca, deoarece pocainta nu este un eveniment instantaneu si izolat (chiar daca unii si-ar dori sa fie asa) si deoarece suntem atat de greoi in a invata sensul adanc al rugaciunii “Doamne, miluieste!” (care este rugaciunea de baza a Bisericii), ni se cere, de catre Duhul Sfant, sa o rostim neincetat, pana la ultima noastra respiratie. Intreaga marturie a Sfintilor Parinti indeamna la acest lucru.

Acesta este motivul real pentru care noi (crestinii ortodocsi) repetam atat de des si alte asemenea lucruri din viata Bisericii, nu numai unele rugaciuni, ci si unele gesturi si fapte.

Ne inchinam de nenumarate ori, insemnandu-ne trupul cu semnul Sfintei Cruci, prin care primim binecuvantare. Oare putem spune ca ne-am inchinat vreodata suficient de mult cu semnul Sfintei Cruci? Evident ca nu se poate spune acest lucru, cel putin de catre cei dintre noi care sunt foarte seriosi in a-si ridica si a-si purta crucea.

De asemenea, cinstim icoanele, facand metanie inaintea lor si sarutandu-le cu buze neintinate si cu inima curata. Oare va veni vreodata un timp in care sa spunem ca le-am sarutat indeajuns de mult (suficient)? Nu, cu siguranta ca nu va fi niciodata un astfel de timp, deoarece ar fi ca si cum am spune: “Va veni vreodata un timp in care parintii sa-si fi sarutat copiii indeajuns de mult (suficient)?” Sau: “Va veni vreodata un timp in care sotii si sotiile sa se fi sarutat indeajuns de mult (suficient)?” Asemenea intrebari nici nu au nevoie de raspunsuri, fiecare putand intelege de la sine raspunsul.

Asemenea exemple sunt nenumarate, multe dintre ele intalnindu-se si in lumea inconjuratoare. Noi, oamenii, savarsim nenumarate lucruri, repetandu-le, nu doar pentru valoarea lor practica, ci si pentru ca facand astfel, acestea transmit valori si sensuri. Acest lucru se identifica cu ceea ce inseamna un “ritual”. Ritualurile sunt alcatuite din cuvinte, gesturi si miscari (cel mai adesea, adunate la un loc) care transmit valori si semnificatii.

Tinerii care vor sa cucereasca inima fetelor le daruiesc acestora flori – un ritual de admiratie. Aceia care se pregatesc pentru un interviu de angajare se imbraca cu hainele cele mai bune si mai curate pe care le au – un ritual de pretuire de sine. La absolvirea unei scoli inalte, studentii se imbraca cu mantie si culion, primind diploma din mana profesorilor cei mai de seama – un ritual de finalizare si trecere. Cand presedintele unei tari intra intr-o camera, cei aflati deja acolo se ridica in picioare – un ritual de cinstire a functiei, iar nu a omului in sine. Pe cand eram copil, intr-o scoala elementara, imi amintesc bine cum, in fiecare zi, inainte de ore eram obligati sa recitam un fel de “crez” laic – un ritual de absoluta credinta in principiile guvernamentale democratice. Asemenea exemple pot continua la nesfarsit.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, am observat ca atunci cand vine vorba de ritualurile Bisericii, multi oameni sunt pe nedrept plini de prejudecati. “Mi se pare un fel de spiritualitate robotizata”, spun unii ca acestia, sau “Voi doar savarsiti niste miscari, impreuna cu toate acele maimutarii religioase”.

Am auzit oare bine? Savarsim doar niste miscari? Maimutarii religioase? Cred ca a venit timpul sa spunem lucrurilor pe nume. In primul rand, prin a spune ca oricine, religios sau nu, poate savarsi aceste miscari, facand asemenea maimutarii. Doar ca nu ritualul este cel mort, ci inima si motivatia care sta in spatele ritualului. Am fost la mai multe meciuri de baseball, unde am auzit cantandu-se Imnul National (un alt ritual), insa extrem de trist, intr-o maniera superficiala. “Grabeste-te si treci mai departe cu asta, aici nu este opera!”

Deci, doar pentru ca exista oameni care esueaza in a intelege semnficatia ritualurilor (slujbelor) Bisericii, asta nu inseamna ca ritualurile in sine sunt gresite. Ba din contra, oamenii insisi sunt “gresiti”. Profetul Isaia vorbeste atat de clar despre acest lucru, cand spune: “Si a zis Domnul: De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe, caci inchinarea inaintea Mea nu este decat o randuiala omeneasca invatata de la oameni” (Isaia 29, 13).

Biserica ne indeamna sa savarsim multe lucruri “iara si iara” deoarece “repetitia este mama invataturii”. In Sfanta Evanghelie, Hristos Insusi si-a invatat ucenicii cum sa se roage, nu insa zicandu-le “Rugati-va cu cuvintele voarte, in orice fel doriti”, ci indemnandu-i astfel: “Cand va rugati, nu spuneti multe ca neamurile (…) ci asa sa va rugati: Tatal nostru Care esti in ceruri…” (Matei 6, 7-13).

In masura in care punem aceste lucruri in inima noastra, invatam sa ne smerim prin gesturile, practicile si disciplina vietii bisericesti, deoarece lucrurile mici pe care le savarsim sunt importante. Raspundem rugaciunilor din Sfanta Liturghie, zicand: “Amin!” nu doar o singura data, ci “iara si iara”. Facem plecaciune (metanie) inaintea icoanei Mantuitorului Iisus Hristos nu doar o singura data, ci “iara si iara”. Primim impartasirea cu Sfintele Taine, din Potir, nu doar o singura data, ci “iara si iara”. Facem astfel deoarece toate aceste lucruri, savarsite in mod repetat, ne ajuta sa ne curatim inimile.

Suntem oare noi, crestinii, mai “ritualisti” decat ceilalti oameni ai rasei umane? Nu cred! Doar ca ritualurile savarsite de noi au un scop cu mult mai nobil si mai greu.

Protopot Paul M. Jannakos

16 martie 2011

Biserica Sfanta Maria Magdalena

Teodor Danalache (trad.)

sursa: crestinortodox.ro

După cum se cunoaşte, din 4 iulie 2010, în cadrul parohiei Sf. Nectarie Taumaturgul” din Coslada (Madrid) – Spania funcţionează, cu binecuvântarea P.S. Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei, Şcoala catehetică parohială „Cuvântul care zideşte” – pentru adulţi. Prin această formă catehetică se urmăreşte însuşirea, de către participanţi, a cunoştinţelor elementare privind învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă, educarea şi corectarea comportamentului moral prin cunoaşterea catehismului şi deprinderea practicării rugăciunii, a rânduielilor şi tradiţiilor specifice Bisericii Ortodoxe. Cursurile se susţin în fiecare duminică, după-amiază, începând cu orele 18.00.

Apropiindu-ne de încheierea primului an de „cercetare”, astăzi, în Duminica Samarinencei, a avut loc susţinerea, de către cei 50 de cursanţi, a primei din cele două evaluări finale, care au ca scop verificarea cunoştinţelor asimilate. Rezultatele acestor evaluări sunt cu atât mai importante cu cât cursantul cu cele mai bune rezultate va beneficia anul acesta de un pelerinaj gratuit în Ţara Sfântă.

Temele propuse pentru examinare au fost: Sfintele Taine şi ierurgiile, Laudele Bisericii, Rugăciunile esenţiale ale vieţii de zi cu zi a creştinului (la intrarea în biserică, la icoanele din biserică, înainte de împărtăşire, înainte de masă, după masă etc), persoane venerate de Biserică şi obiecte de cult (Maica Domnului, îngerii, sfinţii, sfintele moaşte, crucea, icoanele).

Seara s-a încheiat cu un moment duhovnicesc susţinut de către un „actor pelerin”, aşa cum s-a intitulat domnul Vasile Butnaru (http://vasilebutnaru.wordpress.com/) , basarabean, aflat într-o vizită intempestivă în comunitatea noastră. Acesta a interpretat, sub genericul „Sfântul închisorilor”, un monolog axat pe mărturisirile din închisorile comuniste ale lui Valeriu Gafencu.

Ne bucurăm atunci când avem o reuşită, când ne sunt împărtăşite sentimentele, când ni se împlinesc dorinţele. Ne supărăm când lucrurile nu merg după voia noastră. În logică dumnezeiască însă, bucuria este posibilă chiar dacă suntem în necazuri. Aceasta este o bucurie independentă de cursul evenimentelor exterioare şi izvorăşte din curăţia trupului, a inimii şi din rugăciune. Este bucuria pe care nimeni nu o poate fura de la noi. De altfel, nimeni şi nimic nu ne poate lua înapoi ceva dăruit nouă de Dumnezeu. Numai dacă El însuşi ne ia înapoi, ne pot răpi şi oamenii acel lucru. Iar dacă El ne dăruieşte ceva, ne deschid şi oamenii inimile şi mâinile lor.

În inima omului încape o constelaţie de sentimente şi trăiri, de aceea putem simţi, în acelaşi timp, bucurie şi tristeţe, dragoste şi ură, durere şi compasiune. Maica Domnului este numită în “Cuvine-se cu adevărat…” cea “pururea fericită”. Dar dacă se bucură permanent, mai au loc în inima ei sentimente pentru omenirea suferindă? Curată fiind cu inima în chip desăvârşit, Maica Domnului se bucură neîntrerupt, dar este totodată şi “rugătoare caldă” şi “neîntreruptă”, “izvor de milă”, aducătoare de pace în vieţile noastre şi “desfătare în scârbe”.

Maica Domnului şi oricare sfânt ar fi putut să se abandoneze contemplării feţei lui Dumnezeu. Putem intui forţa răpitoare a frumuseţii dumnezeieşti printr-o analogie, de exemplu atunci când ne lăsăm absorbiţi de frumuseţea unui peisaj, de magia unei ninsori liniştite, cu fulgi mari de zăpadă. Parcă stau toate în loc, toţi privim din tramvaiul dorinţelor noastre la această frumuseţe pură, care nu trezeşte pofte, ci doar înseninează, calmează, bucură. Ar putea să se dărâme pe lângă noi împărăţii şi totuşi ce greu ne desprindem din gravitaţia acelei emoţii estetice dezinteresate.

Deşi frumuseţea feţei lui Dumnezeu este mai atrăgătoare şi mai presus de orice frumos, nici sfinţii nu ne uită. Fără întreruperi, ei se roagă pentru noi şi revarsă asupra noastră căldura bunei lor dispoziţii dumnezeieşti, care, mai mult decât umorul omenesc, nu ne amuză, dar face să ne râdă inima şi ochii. Această bucurie este îngemănată cu străpungerea liniştită a inimii sau, mai bine zis, din străpungerea inimii se revarsă această bucurie smerită, cu lacrimi cuminţi, grele de compasiune pentru toată suflarea. Sfinţii ne insuflă şi căinţă, ne luminează mintea şi inimile, lucrează la împăcarea celor certaţi.

Uneori însă, aşa cum remarca arhimandridul Sofronie Saharov, rugăciunile sfinţilor, ca şi ale noastre, se izbesc de inimile celorlalţi ca de un zid, ca valurile de piatră. Este o simţire tainică, dar pe care o experimentează orice rugător, atunci când iubirea lui se loveşte de limitele libertăţii celuilalt. De aceea, oarecum descurajaţi, avem tendinţa să ne căutăm refugiul în alt orizont decât cel al lumii oamenilor, cum ar fi în natură. Ea ne scutură în inimi flori de bucurie, nu ne tulbură, nu ne provoacă. Chiar dacă avem o tristeţe, un necaz, atunci când cerul se însoreşte, parcă ne creşte şi inima. De aceea, asociem bucuria cu soarele, cu marea, cu liniştea. Când eşti cuprins de bucurie, “parcă ai fi înghiţit deodată o felie incandescentă desprinsă din soarele amiezii”, spunea Katherine Mansfield (1888 – 1923), scriitoare de origine neozeelandeză. Ne ajută Dumnezeu şi prin frumuseţea naturii să dorim să ne scuturăm de rugina păcatelor şi să nu ne cufundăm cu totul în nefericire. Asociem bucuria cu frumosul naturii, dar şi cu frumuseţea umană. Dorinţa este însă implicată în frumuseţea umană, de aceea bucuria survine prin posesie şi, numai dacă ai curăţie, din contemplare. Sunt frumuseţi după care suspini, frumuseţi după care aspiri, bucurii senine. Să ne păzim de răutatea inimii, ca să îl odihnim pe celălalt şi să ne ospătăm noi înşine cu acea “felie” de soare pe care ne-o dă Dumnezeu şi nouă, zi după zi.

Constantin Ghiţă

sursa: Ziarul Lumina

În anul 312, înaintea bătăliei decisive cu Maxentius pentru cucerirea Romei, Constantin cel Mare a avut viziunea unei cruci pe cer, alături de cuvintele: “In hoc signo vinces”. Adică: “Întru acest semn vei birui”. Se mai spune, totodată, că însuşi Mântuitorul Hristos i s-a arătat în vis şi i-a poruncit să pornească în lupta purtând simbolul crucii pe armuri şi pe steaguri. Constantin reuşeşte să învingă, cu doar 20.000 de soldaţi, o armată de 8 ori mai numeroasă. O asemenea intervenţie divină, care avea să schimbe din temelii lumea antică, prin Constantin, este de aceaşi forţă cu aceea a convertirii Sfântului apostol Pavel. Se năştea un imperiu creştin care va dăinui peste 1000 de ani: imperiul Bizantin.

OMUL ŞI TIMPUL, TVR1, 21.05.2011
Semne: Sfinţii împăraţi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena
Invitaţi: conf. univ. dr. Marin Cojoc, facultatea de teologie ortodoxă din Bucureşti, prof. univ. dr. Tudor, Teoteoi, facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti, părintele Teofil, stareţul mănăstirii Darvari, Bucureşti, Andrei Vlădăreanu, jurnalist, revista “Lumea credinţei”.

sursa: Rafael Udriște