De curând a apărut broşura de prezentare a parohiei noastre, într-un nou veşmânt grafic. Sub titlul: Parohia Ortodoxă Română “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada – Mărturii misionare, materialul tipărit este o formă de prezentare a parohiei noastre, în limbile română, spaniolă şi engleză, cuprinzând, pe lângă câteva repere istorice privind Spania, ţara noastră de adopţie, în general, şi Coslada în special, detalii referitoare la activitatea misionară a parohiei, în scurta ei istorie de patru ani şi jumătate, precum şi un bogat colaj fotografic, cu imagini de la cele mai importante activităţi.

Ideea acestei iniţiative a venit din nevoia de a arhiva într-un material tipărit activitatea misionară a Bisericii noastre Ortodoxe pe tărâm iberic, dar şi o formă de a ieşi în întâpinarea celor care doresc să cunoască mai multe despre viaţa noastră comunitară, spanioli, şi un numai.

De curând, 9 copii din cadrul Şcolii parohiale „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Coslada s-au adăugat altui grup de copii, pentru a participa la tabăra organizată de Episcopia Spaniei şi Portugaliei, în Senet-Aneto, în zona de nord a Spaniei.

Nu dorim să dezvoltăm mai mult acest subiect, decât doar să spunem că ne avântăm să împlinim lucruri „măreţe” şi ne împiedicăm să facem lucruri mici şi frumoase, din care se pot dezvolta şi construi cele mari. Dureros este că experienţele se fac pe sensibilitatea rănită a unor copii care şi aşa trăiesc stigmatul depărtării de ţara lor, de casa lor, într-o lume care nu e atât de mult plină de bucurii şi de satisfacţii, aşa cum visează toţi cei ce râvnesc la „delicatesele” ei sociale.

Şi când te gândeşti că noi, ca Biserică, trebuie să facem lucrurile cel mai bine, pentru ca în faptă să se regăsească cuvântul spus cu atâta uşurinţă uneori din amvon. Fapta este mărturia sincerităţii mesajului nostru.

Salvarea a venit de la natura minunată, de la peisajele ei extraordinare, creaţia lui Dumnezeu, Care S-a dovedit încă o dată că este nemincinos în Cuvântul său şi că pe toate le-a făcut bune foarte.

Gina Cimpoca, prezbitera

Fotografii se pot vizualiza în Viaţa parohiei III

Lasata secului pentru Postul Sfintei Marii se face pe data de 31 iulie. In cazul in care 31 iulie este in zi de miercuri sau vineri, se lasa sec in seara zilei de 30 iulie.

Cuvantul sec, din sintagma “lasatul secului”, este inteles de noi ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. Insa, secul pe care il cere postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea impatimita.

De multe ori ne este dat sa auzim ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Dar nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa se apropie de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Postul Adormirii Maicii Domnului nu a fost dintru inceput de aceeasi durata in Biserica Rasaritului. Astfel, credinciosii din partile Antiohiei posteau o zi, pe 6 august – de praznicul Schimbarii la Fata, cei din Constantinopol patru zile, iar crestinii din Ierusalim opt zile.

Uniformizarea datei si duratei postului pentru toata Ortodoxia, s-a facut in anul 1166, la sinodul din Constantinopol din vremea patriarhului Luca Crysoverghi. Aici s-a hotarat ca postul inchinat Sfintei Marii sa inceapa pe 1 august si sa se incheie cu 15 august.

Postul Sfintei Marii este un post aspru, daca tinem seama de faptul ca Biserica Ortodoxa ne cere ajunare pana la ora 15.00, in zilele de luni, miercuri si vineri, iar dupa aceasta ora, ne cere sa consumam mancare uscata. Nici in celelalte zile, nu avem parte de un post usor: marti si joi se mananca fara ulei, iar sambata si duminica avem dezlegare la untdelemn si vin. Facem mentiunea ca in Pravila Mare se precizeaza ca in acest post avem dezlegare la untdelemn si vin si in zilele de marti si joi.

In Postul Sfintei Marii avem o singura dezlegare la peste, pe 6 august, cand praznuim Schimbarea la Fata a Domnului pe Muntele Tabor.

Pentru linistea acelor crestini, care din motive binecuvantate, nu se pot abtine de la mancare pana la ora 15.00 si nici nu pot urma recomandarea Bisericii de a manca fara ulei, adica o mancare cat mai uscata, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Stapanul nostru e bland si cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre”.

Postul Sfintei Marii este un post cu data fixa, incepe in fiecare an pe 1 august si se termina in ziua Adormirii Maicii Domnului (15 august).

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

In familie ne nastem, in familie crestem, in familie devenim crestini, in familie suntem iubiti si in familie invatam sa iubim. La un moment dat insa, mai devreme sau mai tarziu, in viata fiecaruia survine o schimbare radicala de ritm: casatoria. Cand o noua familie ia nastere, cand omul lasa pe tatal sau si pe mama sa si se lipeste de femeia lui, fiind amandoi un trup (Matei 19, 5), vechea familie trece “pe locul doi”, fara insa a uita de aceasta, ori a o suprima.

In vremea noastra, din nenumarate motive, multe familii tinere sunt nevoite sa locuiasca impreuna cu una dintre vechile familii. Acest lucru ridica insa multe ispite, mai ales acolo unde fiecare nu cauta sa isi vada pacatele, crescand in smerenie si dragoste, ci cauta sa isi intemeieze complexele si nemultumirile pe seama celuilalt.

Tanara familie aduna la un loc doi oameni din familii diferite, deci implicit doua educatii diferite si doua tipuri de comportament diferite. Puterea exemplului ramane insa covarsitoare: copilul va face intotdeauna ceea ce va vedea ca fac parintii sai, iar nu ceea ce i se va spune. Astfel, intr-o masura mai mare sau mai mica, noua familie va fi intotdeauna “oglinda” celei vechi. Acei “sapte ani de acasa” sunt vitali pentru o viata de familie sanatoasa.

Viata langa socri, gineri si nurori

Toate suferintele si conflictele dintre familiile care locuiesc in aceeasi casa vin din gresita intelege a libertatii, a proprietatii si a ascultarii: libertatea este tradusa adesea prin “fac ce vreau, sunt liber”; egoismul imparte proprietatea comuna in parti individuale, ingradite de “legi” bine stabilite; ascultarea este aspru refuzata, ea fiind numita “lipsa de personalitate”.

Este imposibil ca in cazul locuirii in comun a mai multor familii sa nu iasa la iveala pana si cele mai ascunse patimi ale fiecaruia: mandria, lipsa de comunicare, egoismul, parerea de sine, proasta educatie, etc. Oricat ar tacea unul sau altul, daca nu se cauta a se duce o autentica viata intru Hristos, mai devreme sau mai tarziu, patimile fiecaruia vor iesi la iveala, provocand mari pierderi.

Omul care are o prea buna parere despre sine se va vedea mai presus decat toti, nesuferind a fi invatat de nimeni. Neascultand de nimeni, unul ca acesta doreste insa ca toata lumea sa asculte de el. Mandria se arata surpatoarea a oricarei impreuna-vietuiri, fiecare cautand sa conduca pe ceilalti.

Majoritatea reactiilor negative dintr-o familie sunt deci roadele unor patimi ascunse, precum: antipatia, dispretul, invidia, concurenta, gelozia si ura. De fiecare data insa, in mintea celui in cauza, o reactie negativa este rezultatul “firesc” al faptelor celuilalt, iar in nici un caz rezultatul unor suferinte ascunse, complexe ori prejudecati.

Smerenia se cere din partea fiecaruia, insa cu atat mai mult din partea celor mai mici. Unii socri nu pot accepta ideea de a nu fi stapani la ei acasa, ceea ce pare oarecum firesc, dar ei gresesc in momentul in care nu-l considera pe noul venit in familie (ginere sau nora) ca si pe propriul lor copil. Prin urmare, libertatea si putere pe care o are in familie propriul copil se cade a o primi in egala masura si cel nou venit.

Nu cred ca este gresit ca parintii si socrii sa vina cu sfaturi si indemnuri, ca unii ce au macar o experienta de ani de zile a vietii sociale si familiale, daca nu si una crestineasca. Insa, in pofida oricarei experiente si a oricator sfaturi, decizia trebuie sa ramana intotdeauna a celui ce urmeaza sa faca lucrul respectiv. Deci, atata timp cat cei in varsta (parinti si socri) ii sfatuiesc pe cei tineri (copii, gineri si nurori), fara insa a-i forta sau obliga la ceva anume, ei trebuiesc pretuiti, respectati si iubiti.

Intr-o masura mai mica sau mai mare, sentimentul proprietatii este o nevoie sufleteasca a fiecaruia dintre noi. Afara de cateva exceptii firesti, proprietatea se cade insa a fi una comuna, iar nu individuala, caci in comuniune sta pacea, iar in individualitate stau patimile. Referindu-se oarecum la acest lucru, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca “al meu” si “al tau” sunt cuvinte diavolesti, pe cand “al nostru” este cuvant crestinesc. “Al nostru” exprima relatia de comuniune, de iubire si de armonie dintre oameni, pe cand “al meu” exlude iubirea si intelegerea, “celalalt” fiind desconsiderat si trecut in plan secund.

Copiii, ginerii si nurorile deopotriva sunt fii ai parintilor. Fiii sunt datori parintilor si socrilor cu ascultare, dupa cum Hristos a ascultat de Tatal cel ceresc, dar si parintii si socrii sunt datori fata de fii cu iubirea cu care Tatal cel ceresc L-a iubit pe Fiul Sau. Aceasta ascultare (a fiilor) si aceasta iubire (a parintilor) nu este posibila insa decat acolo unde exista sinceritate si adevar. Acolo unde un membru al familiei (copil sau parinte) ascunde ceva, acolo se naste neincrederea si banuiala, apar reprosurile si certurile, iar daca lucrul acesta se repeta constant, apare ura si violenta.

Se stie ca, de fiecare data, este mai usor sa previi un conflict, decat sa-l vindeci. Uneori insa, conflictele par a fi inevitabile. Cu toate acestea, trebuie ca fiecare (indiferent de varsta si pozitie) sa aiba forta de a-si recunoaste greselile, de a-si cere reciproc iertare si de a nu mai repeta greselile din pricina carora s-a ajuns la conflict. Daca nu se procedeaza asa, diavolul va tensiona din ce in ce mai mult spiritele, mania si ura vor deveni de neimblanzit, iar separarea familiilor va fi invevitabila.

Acolo unde exista comunicare, dragoste reciproca si adevar, totul este mai usor, mai ales intr-o vreme in care situatia materiala a multor familii este parca mai grea ca oricand. Munca in comun este mai usoara, veniturile sunt mai rodnice, iar necazurile pot fi mangaiate mai usor. Deci, cand nu exista nici o varianta ca tanara familie sa poata sa locuiasca singura, este intelept a se cauta aspectele pozitive ale acestei stari de fapt.

Desi rugaciunea si smerenia sunt solutia oricarei neintelegeri, comunicarea se arata si ea, de multe ori, drept un izvor de liniste si mangaiere. Educatii diferite, gandiri diferite, deci si vederi diferite asupra lucrurilor. Datorita acestui lucru, in orice decizie comuna se cade sa fie aleasa varianta cea mai bine argumentata. Nu trebuie ca, din mandrie, cineva sa nu se lase convins spre a face ca celalalt, indiferent de argumentarea aceluia si de pierderile pe care le-ar avea alegerea sa.

Tonul vocii este un detaliu preferat adesea de diavol, intre membrii familiei, caci “diavolul se ascunde in detalii”. Astfel, acolo unde te astepti mai putin, el lucreaza in ascuns si isi planuieste atacul. Daca macar unul din doi va vorbi cald si temperat, celalalt se va controla si el. Daca insa unul ridica vocea sau foloseste un ton lipsit de dragoste sau de respect, sunt sanse aproape sigure ca celalalt sa preia si el acelasi duh.

Alaturi de rugaciune si smerenie, comunicarea dintre membrii familiilor naste si ea pacea si linistea. Astfel, sfatuirea trebuie sa fie reciproca: precum nu se cade ca socrii sa faca ceva fara de stirea ginerilor si a nurorilor, tot asa nu se cade ca ginerii si nurorile sa faca ceva fara sfatuirea socrilor. Sfatuirea nu are nimic in comun cu obligarea sau atingerea libertatii, ci sfatuirea este unealta a omului intelept si smerit.

Sfantul Apostol Pavel a dat leacurile cele de folos fiecaruia dupa a lui trebuinta, atat copiilor, cat si parintilor, inru Domnul, precum citim: “Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, care este porunca cea dintai, cu fagaduinta: Ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti ani multi pe pamant. Si voi, parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4).

Mantuitorul ne-a spus: “Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Prin urmare, daca parintii, socrii, copiii, ginerii si nurorile s-ar aduna “in numele lui Hristos”, oare nu ar salaslui acolo Mantuitorul Insusi, cu toata pacea, linistea si bunaintelegere?!

Este groaznic de greu a trai in comun, daca nu chiar imposibil, atunci cand dragostea, comunicarea si adevarul sunt cautate doar de catre unii dintre cei in cauza (copii sau parinti). Daca socrii sau generii/nurorile nu au si nu vor sa aibe o atitudine crestina, nu cred ca este nici un pacat a cauta despartirea de acestia.

Astfel, consider ca numai despartirea de Dumnezeu si impiedicarea de a-I sluji Lui poate sa fie pricina reala de despartire a celor doua familiilor, precum citim: “Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 34-37).

Referindu-se la cuvintele Mantuitorului, Sfantul Nicolae Velimirovici spune: “Asa a grait Domnul. A se citi: Nu am venit sa impac adevarul cu minciuna, intelepciunea si prostia, binele si raul, dreptatea si silnicia, bestialitatea si omenia, inocenta si desfranarea, pe Dumnezeu si pe mamona: ci am adus sabie, ca sa tai si sa le despart, incat sa nu se amestece. Cu ce sa le desparti, Doamne? Cu sabia adevarului. Ca acesta intelegere este dreapta se vede si din ce spune Hristos in continuarea cuvantului initial: ca am venit sa despart pe om de tatal sau, si pe fiica de mama sa, si pe nora de soacra sa. Caci daca fiul merge dupa Hristos, iar tatal ramane in intunericul minciunii, sabia adevarului lui Hristos ii va desparti. Adevarul este mai vrednic de iubit decat tatal. Si daca fiica merge dupa Hristos, iar mama ramane indaratnica in tagaduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decat mama? la fel si nora cu soacra ei.”

Comunicarea si rugaciunea pot izbavi din orice situatie

Lucrurile bune cu anevoie se dobandesc, iar ostenelile trebuie sa fie macar in parte pe masura darurilor dorite. Rugaciunea si comunicarea pot salva orice familie din conflictele interne si externe ale acesteia. Este deci absolut necesar curajul fiecaruia de a comunica liber, sincer si cu o voce pozitiva. De cele mai multe ori insa, este de datoria socrilor, ca unii care sunt mai in varsta, a interveni primii cu intelepciune si cu tact in a deschide dialogul.

Adesea, omul se plange ca, desi vorbeste celui de langa el, acela nu intelege nimic. Parintele Rafail Noica, referindu-se la ispitele ce pot aparea in familie, din pricina neintelegerilor, spune: “Trebuie sa apelam la rugaciune, cerand Domnului: Doamne, daca eu nu pot sa spun in urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimba-i, indulceste-i aceasta inima, ca nu vrem sa calcam porunca Ta, certandu-ne intre noi sau despartindu-ne.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul si i-a zis:

- Avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc !

Si i-a zis batranul:

- Du-te la mormant si ocaraste mortii !

Deci, ducandu-se fratele, a ocarat si a azvarlit cu pietre si, venind, a vestit batranului.

Si i-a zis batranul:

- Nimic nu ti-au grait ?

Iar el a raspuns:

- Nu.

I-a zis lui batranul:

- Du-te maine si ii slaveste !

Deci mergand fratele, i-a slavit zicand:

- Apostolilor, sfintilor si dreptilor !

Si a venit la batranul si i-a zis:

- I-am slavit.

Si a zis batranul:

- Nimic nu ti-au raspuns ?

A zis fratele:

- Nu.

I-a zis lui batranul:

- Stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au raspuns si cu cate i-ai slavit si nimic nu ti-au grait. Asa si tu, daca voiesti sa te mantuiesti, fa-te mort inaintea lumii si a celor din lume. Nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor sa nu o socotesti, ca cei morti sa fii si poti sa te mantuiesti.

În duminica vindecării slabănogului din capernaum, după Sfânta Liturghie, a fost sfinţită racla pentru moaştele sfinţilor mucenici din Hozeva, care ne vor ocroti, alături de moaştele Sfântului Nectarie, în fiecare rugăciune personal şi comunitară.

Părticica din sfintele moaşte, însoţită de documentul de autenticitate, este darul Părintelui David Pristavu, slujitor la biserica românească din Ierusalim, care le-a oferit comunităţii noastre în dar, ca sfinţii să ne fie mijlocitori către Dumnezeu în necazurile noastre.

Racla (foarte frumoasă) din argint masiv a fost lucrată manual într-un atelier din Salonik, Grecia.

Reprezentanţa Patriarhiei Române
46, Shivtei Israel St. 95105, IERUSALIM – ISRAEL
Preacucernicului Părinte GEORGE CIMPOCA
Parohia “Sfântul Nectarie Taumaturgul”,
Coslada, Spania

Din mila Prea Bunului Dumnezeu, eu, preotul David Pristavu, ostenitor la aşezămintele româneşti la Sfintele Locuri, dăruiesc P.C. Preot George Cimpoca Sfinte Moaşte ale Părinţilor martiri din Mănăstirea “Sfântul Gheorghe Hozevitul”. Biserica Mănăstirii este construită sub peştera marelui prooroc Sf. Ilie Tesviteanul.

Sfintele Moaşte ce datează din anul 614 d. Hr. mi-au fost dăruite de către Părintele Arhimandrit Ierotei, egumenul mănăstirii, ca răsplată a serviciilor aduse Sfintei Mănăstiri de-a lungul anilor.

Alăturat Sfintelor Moaşte mai sunt: o părticică de vată şi ceară de la sigiliul aplicat pe uşa Sfântului Mormânt înainte de venirea Sfintei Lumini.

Spre folosul duhovnicesc al tuturor credincioşilor,

Preot David Pristavu

Ierusalim, 2010

REPRESENTACIÓN PATRIARCAL RUMANA
46, Shivtei Israel St.
95105, JERUSALÉN
ISRAEL
Al Reverendísimo Padre GEORGE CIMPOCA
Parroquia “San Nectario, el Taumaturgo”,
Coslada, España

Por la Misericordia de Dios, Bueno y Piadoso, yo, sacerdote David Pristavu, ferviente misionero en los Asentamientos rumanos de la Tierra Santa, regalo al Rev. Padre George Cimpoca las Santas Reliquias de los Padres Mártires del Monasterio “San Jorge de Hozeva”. La Iglesia del Monasterio está edificada debajo de la cueva del gran profeta San Elías Tesbita.

Las Santas Reliquias se remontan al año 614 d.C. y me fueron regaladas por el Padre Hieroteo, Archimandrita, Abad del Monasterio, como recompensa por los servicios prestados al Monasterio a lo largo del tiempo.

Asimismo, junto a las Santas Reliquias se encuentran: un trocito de algodón y cera del sello aplicado en la puerta del Santo Sepulcro antes del Milagro de la Santa Luz.

Para el bien espiritual de todos los feligreses,

Sacerdote, David Pristavu

Jerusalén, 2010

Mulţumim părintelui David, mare ostenitor la Locurile Sfinte, pe care îl pomenim la fiecare slujbă şi în rugăciunile noastre personale, şi tuturor credincioşilor care au făcut posibilă o astfel de lucrare.

Fotografii se pot vizualiza în Viaţa parohiei III

Dumnezeu cheamă omul pe nume. Acest lucru dovedeşte că El îl cunoaşte pe om în profunzime. Orice cunoaştere interpersonală se realizează numai prin afecţiune. Când Adam a fost chemat să pună nume celor create de Dumnezeu înseamnă că a fost chemat să intre într-un contact intim cu natura, să o cunoască, să o iubească şi să o apere. Când Adam greşeşte şi Dumnezeu îl cheamă pe nume înseamnă că Dumnezeu îl cunoaşte, îl iubeşte şi vrea să-l apere, să-l mântuiască, de aceea îi promite un Mesia (Fac 3, 15). Pe Avraam îl cheamă pe nume, îi întregeşte numele şi-l face părintele multor neamuri; lui Simon-Petru îi pune nume nou, spre a-şi înţelege menirea credinţei sale (Ioan 1, 42); după înviere, Iisus o cheamă pe Maria Magdalena pe nume şi ea îl recunoaşte de Învăţător-Rabuni, fiind conştientă ca Iisus este acela care a cunoscut-o mai întâi şi o cheamă la bucuria, nu numai de a-L vedea viu, ci şi de a duce această bucurie ucenicilor Săi; pe Saul îl cheamă pe drumul Damascului şi-l face apostolul neamurilor (Fap 9, 1-8). Dumnezeu continuă să ne cheme pe nume, pe numele de la Sfântul Botez, când El s-a întors spre noi, ne-a iertat păcatul şi ne-a dat viaţa cea nouă, ca să-i răspundem la chemare şi să ne mântuim sufletele. Cel care răspunde chemării divine este binecuvântat, adică mulţumit şi fericit, fiindcă Dumnezeu îl face să înţeleagă taina numelui său: Eu sunt, de aceea ai tu viaţă şi un nume.

La Botez, părinţii cu credinţă, adică cei care deţin ceva din taina numelui lui Iisus, dau copiilor lor nume de sfinţi, cu speranţa că în viaţă vor fi ceea ce le spune numele: un alt sfânt Ioan, Ştefan, Mihai, Maria, Vasile etc. Azi, lipsa de credinţă a părinţilor se vădeşte şi prin numele copiilor, care sunt de toate, numai de sfinţi nu sunt. Trist este că aceşti copii nu răspund la chemarea lui Dumnezeu, fiindcă ei înşişi nu-şi înţeleg semnificaţia numelui de: Raris, Raisa, Mayra, Idan, Marilu, Pamela şi nu mai ţin minte câte altele.

Am avut bucuria ca în această duminică să săvârşim, în mijlocul credincioşilor prezenţi, Taina Botezului pentru prima pruncă cu numele Sfântului Nectarie Taumaturgul, ocrotitorul comunităţii noastre, căreia părinţii i-au spus Nectaria-Teodora, primul născut al tinerei familii Claudiu şi Maria Dumitraşcu. Naş de botez a fost un alt tânăr al comunităţii, Mihai Zamfir. Ne-am rugat cu toţii ca Dumnezeu să rânduiască în sufletul lor harul, pacea şi bucuria Sfântului Duh şi să le răsplătească evlavia şi dorinţa de înnoire şi sfinţire permanentă a vieţii, pentru a se bucura împreună cu toţi sfinţii în Biserica lui Hristos de pe pământ şi din ceruri!

După Sfânta Liturghie duminicală, nouă din cei 30 de copii ai Şcolii parohiale “Sfinţii Martiri Brâncoveni” din parohia noastră, însoţiţi de doamna preoteasă, Gina Cimpoca, au plecat în tabăra de la Senet, organizată de către Episcopia Spaniei şi Portugaliei.

Spovediţi, împărtăşiţi, în atmosfera frumoasă de vacanţa, cei nouă copii: Andreca Daria-Marisa, Andreca Lorena-Alicia, Cartaş Mădălin-Sorin, Cimpoca Ana-Maria, Cucu Cristina-Ioana, Dincă Robert, Dinuţ Andrei, Mocanu Alexandru-Marian, Surdu Ramona, vor fi însoţiţi în această perioadă de Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei, şi de monitorii rânduiţi.

„Ai fost invrednicit, frate, să primeşti treapta preoţiei? Ai sârguinţă, ca să placi Celui ce te-a primit în armata Lui! Slujeşte-I Lui cu curăţie, cu dreptate, cu înţelepciune duhovnicească şi cu feciorie strălucită. Fii râvnitor ca Ilie, purtător de grijă ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Isus al lui Navi, iubitor de străini ca Avraam, iubitor de săraci ca Iov, plin de dragoste ca David şi blând ca Moise. Pe cel rătăcit călăuzeşte-l, pe cel şchiop sprijină-l, pe cel căzut ridică-l, pe cel bolnav ajută-l şi fă toate câte sunt asemenea”. Sfântul Efrem Sirul

Pentru că s-a întâmplat să fie 24 iulie în zi de duminică anul acesta, fiind ziua hirotoniei mele întru preot (2005), după o frumoasă şi îndelungată slujire ca diacon şi arhidiacon al Catedralei episcopale din Galaţi, am ţinut astăzi la Sfânta Liturghie să fac amintire cu plăcere de acest moment şi am săvârşit rugăciune de mulţumire către Dumnezeu pentru toate binefacerile rânduite în slujirea noastră, amintind mai ales pe cei prin mâinile şi osteneala cărora am fost aşezat la altar să aduc jertfă bineplăcută: Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul B.O.R (la momentul hirotoniei, mitropolit al Moldovei şi Bucovinei), IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, care şi dânsul a sărbătorit astăzi 17 ani de la instalarea ca episcop titular al Eparhiei Dunării de Jos (din 27 septembrie 2009 ridicată la rang de Arhiepiscopie).

Întreită este bucuria, pentru că la 24 iulie 1999 s-a născut singura noastră fiică, Ana-Maria, darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mulţumesc doamnei preotese pentru curajul şi răbdarea cu care mă însoţeşte în acest drum, cu suişurile şi coborâşurile lui!

VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM,

SAU DESPRE CUM ÎMBOLNĂVEŞTE PĂCATUL TRUPUL

Dreptmăritori creştini,

În evanghelia de astăzi Mântuitorul Hristos, intrând într-o casă din Capernaum, vindecă un paralizat. Patru oameni îl aduc pe o targă, iar El, văzând credinţa lor, i-a zis aceluia: ,,Îndrăzneşte fiule! Iertate sunt păcatele tale!’’Apoi urmează arhicunoscuta contestare din partea iudeilor: ,,Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate ierta păcatele fără numai unul Dumnezeu?’’ (Mc.2,7) Domnul Hristos, însă, nu intră în dispută cu ei. Le arată numai semnul puterii Sale: ,,Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.’’ Ca să înţeleagă cu toţii ,,că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele’’ , a tămăduit pe paralizat chiar în faţa lor.

Iubiţi credincioşi,

Trei lucruri aş vrea să subliniem astăzi, plecând de la această pericopă evanghelică. Întâi, faptul că, văzând credinţa celor patru, a tămăduit Hristos pe paralizat. Ce înseamnă aceasta? Aceasta ne încurajează pe noi să credem că putem cere de la Dumnezeu iertare de păcate, sănătate , împlinirea bunelor cereri etc., şi pentru cei ce nu sunt pentru un motiv sau altul, împreună cu noi la rugăciune: pentru cei de acasă, pentru cei aflaţi în nevoi, pentru cei din spitale, pentru cei din închisori, pentru cei care nu pot sau nu vor să vină cu noi la biserică. Putem să purtăm în sufletele noastre pe cei dragi ai noştri, vii sau adormiţi, şi să-i ,,aducem’’ măcar în felul acesta la altar, cerând Bisericii să se roage pentru ei: pentru cei care nu pot, pentru cei care nu ştiu şi pentru cei care nu vor să se roage.

Evanghelia de astăzi ne încredinţează că, dacă vom avea puţină dragoste faţă de aproapele şi ne va păsa de sufletul lui, putem să-l aducem chiar şi în felul acesta înaintea lui Dumnezeu, iar El, care caută spre noi cu atâta iubire şi ne ascultă cu atâta răbdare, priveşte cu bunăvoinţă spre rugăciunile noastre pentru ceilalţi. Dacă ar căuta Domnul numai la vrednicia faptelor, nu s-ar mai mântui nimeni, însă, El caută şi la gândul nostru cel bun şi la intenţia noastră frumoasă, aşa cum a căutat şi la intenţia şi la credinţa celor patru care l-au adus astăzi pe paralizat. A primit gândul lor frumos, a căutat la jertfa lor şi a ascultat rugăciunea lor tainică pe când îl purtau cu speranţă pe targă. S-a arătat Dumnezeu ,, impresionat’’ de dorinţa lor sfântă şi n-a mai pretins paralizatului nimic, ci i-a zis doar: ,,Iertate sunt păcatele tale!’’

Al doilea lucru demn de evidenţiat în evanghelia de astăzi ar putea fi sintetizat în zicala populară: ,,unde dai şi unde crapă’’. Cei patru l-au adus pe bolnav şi, probabil cei de faţă se aşteptau fie ca Mântuitorul să facă cine ştie ce preparate din plante sau medicamente şi să se aplece asupra lui ca un doctor asupra bolnavului, fie să poarte cu paralizatul un dialog despre credinţa şi vrednicia lui, ca o condiţie a vindecării. Ce a făcut însă Hristos, spre surprinderea tuturor, şi chiar a noastră? S-a adresat paralizatului astfel: ,,Iertate sunt păcatele tale!’’ Ce înseamnă aceasta? Simplu! Bolnavul paralizase din cauza păcatelor lui. Era paralizat trupeşte, pentru păcatele sale, probabil sufleteşti. Iată ce legătură teribilă există între suflet şi trup! Iată ce mult contează sănătatea sufletului pentru trup! Vechii spuneau: ,,mens sana in corpore sano”(minte sănătoasă în corp sănătos), iar noi am zice, adaptând această zicere la evanghelia de astăzi: ,,suflet păcătos în trup neputincios’’. Minunea săvârşită astăzi de Hristos ne atrage atenţia că noi nu suntem numai trupuri. Nu suntem doar ceea ce se vede, îndeobşte, ci suntem fiinţe întregi, cu trupuri, dar şi cu suflete, iar o sănătate precară a sufletului, constând în păcate nemărturisite, deci neiertate şi netămăduite, poate aduce până şi suferinţă fizică– paralizie în cazul slăbănogului de astăzi.

Aşadar, să avem grijă şi de sufletul nostru, după cum avem grijă de trup – pe care îl spălăm, îl curăţim şi îl îmbrăcăm, fără însă a exagera ca doamnele, în special, care se vopsesc şi se sulemenesc, într-o încercare disperată parcă de a-L corija pe Dumnezeu, Care, dragă Doamne, n-ar fi fost destul de inspirat atunci când a creat femeia! Avem şi faţă de suflet la fel de multe datorii, ca faţă de trup, dacă nu cumva mai multe… După cum, atunci când ne îmbolnăvim, mergem la doctor, primim medicamente şi căutăm să respectăm cât mai strict prescripţiile medicale, aşa trebuie să procedăm şi cu sufletul din noi, obstrucţionat, de multe ori, de un trup care, parcă, se voieşte din ce în ce mai ’’independent’’ faţă de suflet. Tot aşa ar trebui să alergăm şi la ,,Doctorul sufletelor noastre’’ şi la duhovnic, pentru a ne îngriji ,,rănile’’ noastre sufleteşti, căci astfel se distruge echilibrul sfânt dintre suflet şi trup, componente create de Dumnezeu ca să trăiască împreună în armonie, să se completeze unul pe celălalt şi împreună să ducă o viaţă sfântă, iar nu să se îmbolnăvească reciproc.

În fine, al treilea lucru care merită subliniat astăzi este faptul că toate duminicile din luna aceasta sunt consacrate unor vindecări.. Am avut, acum două duminici, vindecarea slugii sutaşului din Capernaum, duminica trecută vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara, astăzi s-a citit despre vindecarea paralizatului din Capernaum, iar duminica viitoare vom asculta evanghelia privind vindecarea a doi orbi şi un mut. Tot atâtea prilejuri pentru noi să ne întrebăm, pe de o parte, cum de au fost oamenii din vremea Mântuitorului atât de necredincioşi şi de învârtoşaţi la inimă ca, deşi martori ai atâtor minuni, să nu creadă, totuşi, în El? Să-L considere, până la urmă, un mincinos şi un profet fals, şi să-L răstignească pe cruce? Sau, altceva! Ne putem întreba, potrivit logicii omului de astăzi: cum de nu a ,,abuzat’’Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni în fiecare ceas, la fiecare pas, în fiecare cetate, pretutindeni, ar fi înţeles necredinciosul iudeu din vremea Sa că are de-a face cu Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…

Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem cu toţii doar în situaţiile în care se impunea să fie înfăptuite acestea. Aşa, spre exemplu, a înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc.8,41-56), iar pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc.7,12-14) şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau Îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce oare, de vreme ce un calcul simplu – dar ,,ieftin’’ şi fals – ne-ar putea determina să credem că minunile multe i-ar fi asigurat ,,succesul sigur’’ lui Hristos? Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni ca să ne înveţe, în primul rând, pe noi, smerenia. Apoi, să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile nu trebuie ,,afişate’’ sau ,,aruncate porcilor’’(Mt.7,6), ci păstrate cu sfinţenie şi discreţie, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase, dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi discreţie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi.

Dragii mei,

Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră în Hristos! Să-i purtăm permanent în inimile noastre, în rugăciune sfântă, şi pe ceilalţi – pentru că Dumnezeu nu ne-a creat ca indivizi egoişti, ci pentru relaţie de iubire cu El şi cu aproapele – făcându-ne, astfel, datoria de buni creştini faţă de toţi cei din jurul nostru! Apoi, să luăm aminte că nu suntem numai trup, ci să dăm şi sufletului atenţia şi importanţa spirituală care i se cuvin, şi acestea toate întru smerenie, discreţie sfântă şi frică de Dumnezeu. Să ne binecuvinteze Domnul, aşadar, ca aceste adevăruri şi învăţături să le punem la inimă şi în practica vieţii noastre, ca să fim credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a dat pildă El însuşi: întru smerenie şi discreţie, întru sfinţenie şi slujire deplină în viaţa aceasta şi în viaţa de dincolo, Amin!

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

Se reintroduc permisele de munca pentru romani

Guvernul spaniol a decis reintroducerea permiselor de munca pentru romani, potrivit anuntului facut de Jose Blanco, oficial al Guvernului de la Madrid, intr-o conferinta de presa care a avut loc la finalul sedintei de vineri a Executivului, relateaza presa spaniola, citata de Mediafax.

Editia online a cotidianului “La Vanguardia” precizeaza ca, potrivit lui Jose Blanco, ministru al Dezvoltarii si purtator de cuvant al Executivului, decizia Cabinetului are ca scop conexarea fluxului de muncitori care vin pe teritoriul spaniol cu necesitatile pietei muncii. De asemenea, potrivit sursei citate, masura are ca scop contracararea dezvoltarii economiei subterane.

Ministrul a confirmat ca cererea nu va avea efect asupra muncitorilor romani care sunt deja inclusi pe piata muncii din Spania.

Jose Blanco a dat asigurari ca decizia de vineri a Guvernului spaniol nu contravine regulilor privind libera circulatie a persoanelor pe teritoriul UE, noteaza “La Vanguardia”.

Oficialul spaniol a mai spus ca autoritatile de la Madrid vor notifica UE in cel mai scurt timp posibil in legatura cu aceasta decizie.

Spania nu poate, in principiu, sa introduca restrictii temporare impotriva muncitorilor romani, a declarat, vineri, David Boubil, purtator de cuvant al CE.

“Sunt inca zvonuri si speculatii, CE nu a primit nicio cerere oficiala in acest sens din partea Spaniei. Depinde de autoritatile spaniole sa ne trimita o notificare cu intentiile lor. Daca vom primi o notificare, vom face o evaluare conform regulilor UE. Dar Spania si-a liberalizat piata muncii si in acest context, in principiu, nu poate introduce acum noi restrictii temporare impotriva muncitorilor din Romania”, a spus Boubil, referindu-se la intentia anuntata de autoritatile de la Madrid de a introduce restrictii pe piata muncii pentru romani.

El a adaugat ca, totusi, in cazuri exceptionale, daca unul din statele membre nu a luat masuri la nivel national pentru a garanta libertatea de circulatie, poate cere CE permisiunea de a impune restrictii daca demonstreaza ca “exista probleme serioase” de natura sa justifice aceasta masura.

Consiliul de Ministri de la Madrid a luat in discutie, vineri, propunerea Ministerului spaniol al Muncii si Imigratiei privind restrictionarea accesului romanilor pe piata muncii, masura care este prevazuta sa intre in vigoare de la 1 august.

Romanii din Spania sunt cea mai numeroasa comunitate de straini stabilita pe teritoriul acestei tari, fiind formata din 861.584 de persoane, care au o medie de varsta de 32,1 ani, cei mai multi locuind in regiunea Madrid.

sursa: hotnews.ro

José Blanco asegura que la medida “no tiene implicación en la libre circulación de personas en el seno de la UE”

El Gobierno ha decidido reactivar la exigencia de permiso de trabajo a los rumanos, de manera que estos ciudadanos de la UE deberán disponer de este permiso para ser contratados por cuenta ajena en nuestro país. Así lo ha anunciado el portavoz del Gobierno y ministro de Fomento, José Blanco en la rueda de prensa posterior a la reunión del Consejo de Ministros.

Blanco ha explicado que la decisión del Ejecutivo pretende vincular el flujo de entrada de trabajadores a las necesidades del mercado laboral y evitar que prolifere la economía sumergida. En cualquier caso, el ministro ha confirmado que la exigencia no tendrá efecto sobre los trabajadores de esa nacionalidad que ya forman parte del mercado laboral español.

Además, el portavoz ha asegurado que la decisión del Gobierno no contraviene el tratado de libre circulación de personas de la UE, a pesar de que la Comisión Europea ha advertido ya que en teoría, España no puede introducir nuevas restricciones para la entrada de trabajadores de esta nacionalidad.

Blanco ha asegurado que en breve remitirán la resolución a la UE. Desde Bruselas han considerado que las autoridades españolas deben comunicar los detalles de la normativa a la Comisión, que procederá a analizarla “y comprobar si cumple la normativa comunitaria”.

“La realidad de hoy es que el mercado de trabajo no tiene nada que ver con la de 2007 y siempre hemos dicho que la voluntad es regular la situación de los trabajadores en nuestro país”, ha señalado el ministro, que también ha sentenciado que “no podemos admitir una mayor presión en el mercado de trabajo de nuestro país, y más teniendo en cuenta que el 30% de los rumanos que residen en nuestro país están en situación de desempleo, ha justificado Blanco.

sursa: lavanguardia.com

Nu am voie sa ma supar nici o clipa ci, fundamental, cand apare un firesc impuls de reactie la vreo provocare, trebuie sa-l sting pe loc si, chiar in greutatea aceasta, de a face fata situatiei in care cineva se rasteste la mine, imediat sa se poata efectua limpezirea, adica: dumnezeieste sa raspund, fara a ma supara pe om, orice mi-ar face. Orice izbeliste ar veni peste mine, in cadrul dragostei nu e permis sa raspunzi altfel decat numai dumnezeieste, cu seninul iubirii care vede numai si numai binele. Cu acest senin sa raspunzi. Intr-o singura clipa poti avea multe vibratii de indignare, din partea celui ce te necajeste, dar tu sa nu iti permiti a te supara. Fundamental sa-i fii lui izvor de bine, atunci cand te loveste mai tare! Este absolut necesara experienta aceasta, de a-ti converti rautatea din tine in bunatate. Eu experienta asta o fac mereu si e gingas lucru a o sustine, insa, iarasi si iarasi va spun, este absolut necesar sa obtii aceasta virtute de a refuza inimii orice fel atitudine intunecata. Inima ta, fata de omul de langa tine, sa fie dumnezeiasca, desavarsita intru bunatate.

Fiti desavarsiti ca Tatal Meu… Tatal Meu are grija sa-Mi spuna tot ce e de facut pentru oameni si eu ascult de El, sa nu imi scape ceva din vedere. In cadrul Sfintei Treimi, exista grija de-a nu ramane ceva afara, din ceea ce este de facut. In fata aproapelui, tu sa pui in aplicare aceasta infricosata problema a desavarsirii binelui pe care i-l faci indiferent ce ti se intampla. Oricat te-ar enerva, necaji batjocori, tu sa-ti tii inima pe nivel de desavarsita dragoste, experienta pe care, in tot momentul, suntem in situatia de a o trai. Mai ales in gand vin fel de fel de provocari, la care raspunzi cu stropi de venin. Usor esti inselat, incat stropesti cu venin si la o firava provocare ce ti-o face omul. Suntem chemati a rezolva aceste mici amanunte; nu lucrurile mari, ce sunt lesne de vazut, ci sa avem grija la aceste fine, fine contacte de intalnire cu duhul, cu Taina lui Dumnezeu care zice: “Voi locui in voi cu Tatal si va vom lucra atitudinea fata de oameni, ca sa fie dumnezeiasca. E lucrarea Duhului Sfant, aceea de a intretine inima pe pozitie de raspuns dumnezeiesc la orice provocare a vietii. Amanuntele acestea ma infricoseaza pe mine, fiindca trebuie neaparat sa tinem cont de ele. Va spun ca am facut experienta de a converti pe loc inima, din “fara dragoste” in “plinatate de dragoste” dumnezeiasca, si asta una dupa alta, scantei dupa scantei, nepermitandu-i inimii nici o scaparare de reactie negativa, nepotrivita cu normalul dumnezeiesc. Am vazut ca se poate.

Sigur, e dureros cand te loveste cineva, e ca si cum te-ai atinge de jar…Te frige, in mod normal te tragi, deci ai o reactie de aparare, insa tocmai in fata acestei situatii, cand te aperi enervandu-te (enervarea e o aparare), atunci e cazul sa te convertesti, pe loc, si sa ramai in dragoste. Cuvintele Mele sa ramana in voi. A se intelege ceva este usor, dar important e sa ramana si sa se puna in aplicare, de la caz la caz. Sa opereze Cuvantul Lui si sa te straduiesti ca lucrarea Lui sa ramana, pentru a te putea realiza in schimbarea din rau in bine. Sa rezolvi, fulgerator, dumnezeieste, orice forma de greutate. Asa bucurie tasneste in inima in momentul cand ai reusit sa stingi o scanteie de rau – cu care erai provocat – si ti-ai venit in fire. Iti aduci aminte al cui este cel din fata ta si iti arzi rapid reactia negativa. In felul acesta, scanteia se transforma in tendinta de bunatate cu care poti merge mai departe. Cand simti ca ai reusit si ai cauterizat ascutisul raului, inima ti se odihneste in bucuria biruintei, nu ca o apreciere ce ti-o aduci tie, ci intr-o fireasca bucurie ca ai putut, cu bine, trece peste ceva. Preluand mentalitatea lui Hristos, iti vine asa un drag de omul ce te necajeste incat, pur si simplu, ramai uimit! Nu mai iei in considerare ca ai avut divergente, nu mai tii cont de nimic. Daca colaborezi direct cu Cel ce te-a invatat sa faci binele, iti dai seama ca nu tu il ai pe omul care te necajeste, ci l-a daruit Cineva lui insusi. Omul striga furios la tine, de parca ar spune: “Tu nu vezi al Cui sunt?” (asta trebuie sa auzi tu in taina, dincolo de vorbele jignitoare ce ti le adreseaza). Sa-ti fie drag de el, cum nu se poate mai drag! El iti adreseaza vrute si nevrute, incruntat, iar tie iti este drag, dumnezeieste drag si nu poti sa i-o spui, e un secret al tau, ce-1 traiesti numai cu Dumnezeu. Doamne, ma gandesc cat de gingas lucru avem de facut noi, cei care suntem pusi in aceasta postura de a lamuri ca, relatia intre tine si aproapele, este dumnezeiasca si sa nu ramai pe punctul tau de cadere, netratat si necontrolat. Tu trebuie, ca preot, sa schimbi pe toata lumea, sa contribui la transformarea inimii omenesti. Lumea nu Ma crede, nu Ma accepta, nici pe Mine si nici pe cei pe care i-am trimis, caci lumea nu stie ce stim noi, ea nu stie cum o iubeste Tatal Meu. Mantuitorul a spus-o si eu, ca preot, trebuie sa-i conving, cumva, sa ma creada. Sunt probleme asa minunate, care se cer rezolvate rapid.

Viata nu consta din gesturi mari ci din mici, infime amanunte din care tu sa arzi orice forma de nedumnezeire, constient ca esti cooperant cu inima lui Hristos. Te doare, de exemplu, cand cineva iti da mana la modul rece, distant, insa e cazul tu sa refuzi orice forma de revolta sau gand razbunator. Desi la Spovedanie le spun acestea fiecaruia in parte, nu poti avea garantia ca, dupa ce se impartaseste, omul nu mai rasplateste raului cu rau; nu poti fi sigur ca se converteste ca fulgerul. Ii tot pui la indemana viziunea asta splendida, ne tot umplem de Hristos si cine stie daca se vede vreo urmare a acestui fapt (poate doar in rastimpuri) – ca noi sa gandim cu inima dumnezeiasca. E un lucru atat de gingas sa te inveti a trai dumnezeieste printre oameni, caci suntem atat de neatenti; din doua-trei vorbe in raspar, l-ai si “plesnit” (cu gandul sau de cele mai multe ori cu vorba) pe cel din fata ta, de nu se mai aduna. Greseala nu o mai poti repara, deoarece numai Dumnezeu repara greselile; nu poti tu sonda pe Dumnezeu ce anume face cu relele tale. Numai El stie. Pentru noi e importanta partea pozitiva care ne sta inainte: “de acum sa nu mai gresesti”. Ce vorba mare! Nu te omoara nimeni, dar de acum sa nu mai gresesti. (cuvinte adresate de Mantuitorul femeii adultere). Ce atentie grozava iti trebuie, ca sa ti se vada in avans la ceea ce urmeaza! De aceea tinem, pe viata si pe moarte, sa ne imbibam de El. Mantuitorul ne-o cere: Sa Ma mancati pe Mine, pentru ca Eu, in locul vostru, sa raspund la rautatile pe care vi le fac oamenii! Sa musteasca fiinta noastra de ingrijorarea lui Hristos cand ne spune: Sunt cutremurat de Tatal, de felul cum va iubeste si cat de mult vrea sa o aveti si voi aceasta iubire. Sau: ” Sa nu mai gresesti!”. Sau: Fara Mine nu puteti face nimic, ca atare umpleti-va de Mine. Sa ne zguduie acest: Ca Mine sa fiti! Ca Mine sa va iubiti!

Oamenii zic:”ma impartasesc pentru ca, atunci cand voi muri, sa nu ma prinda moartea nevrednic de a dobandi imparatia lui Dumnezeu”. Pana acolo e departe. Te impartasesti ca sa te umpli de invierea lui Hristos, in avans, pentru ca, atunci cand se iveste vreo provocare, tu sa stii raspunde cu El cel inviat, sa fii in elementul Lui. pupa ce te-ai impartasit, incepi mai arzator sa postesti, sa te rogi si sa te pui la punct, intarit, incurajat si convins ca baza o ai din faptul real ca in inima ta chiar El lucreaza. Cuvantul Lui lucreaza, daca esti atent. Cuvantul Meu sa ramana in voi, incat, de te atinge ceva neplacut, tu sa poti refuza, cu un fel de firesc-dumnezeiesc, a raspunde raului cu rau; Se ajunge la lucrul acesta, sa nu va indoiti. Se stabileste asa o colaborare si con-locuire cu Dumnezeu incat, asa cum refuza El orice rau, tot asa si inimii tale ii va repugna raul. Ajungi pana la a nu mai putea face decat binele.

Mantuitorul ne provoaca, ajutand la realizarea acestor stari prin impartasirea cu El. Vorbind de indumnezeire, omului ii zboara mintea la mai stiu eu ce straluciri nefiresti si alte minunatii, dar indumnezeirea este starea de refuz al raului, stare ca a lui Dumnezeu. Sfinti nu inseamna “buni de pus in rama”, ci sfant esti cand, intepat, jignit fiind de cineva, tu ii deschizi inima cutremurator de convins ca ea este a lui Hristos, in numele caruia raspunzi. Te aliniezi imediat punctului Sau de vedere. Mantuitorul ne indumnezeieste in scopul de a fi pregatiti, de a fi pe pozitie atunci cand raul se atinge de noi. Ne indumnezeieste, pentru a raspunde dumnezeieste la incercari. indumnezeirea este strans legata de purtarea crucii, care trebuie sa fie dupa modelul aratat, practic, de Mantuitorul. Fiecare se plange:”ce sa ma fac, daca eu nu pot?” Cine ne-a dat viata, a spus ca se poate. Asa cum El are formula vietii, va avea si pentru noi formula de a face ceea ce a spus ca e posibil sa facem. Nu ne-ar cere, daca nu ar sti ce a lucrat in noi. Trebuie sa-I descoperim grija cu care ne-a pus la punct viata noastra, coborandu-Se in noi cu invierea Lui. Trebuie sa fim atenti la praznuirea Pastilor. Veniti, de luati lumina…. Veniti, caci fara Mine nu puteti da un pas mai departe, fara bucuria pe care o traiesc Eu in voi cand va stiu ai Cui sunteti si ce sunteti.

Pentru totdeauna sa ne ramana, bine intelese si fixate, cele vorbite acum si sa le punem la inima: in loc de sila, sa-ti fie drag de omul ce te provoaca, sa-ti fie drag de el dumnezeieste, in acelasi timp gandindu-te ca poate si tu ai contribuit cu ceva la inversunarea cu care ti se adreseaza.

Parintele Miron Mihailescu

sursa: crestinortodox.ro

Liturghia celor chemati se incheie cu trimiterea celor nebotezati cu cei ce se pregatesc doar pentru botez. in vechime, dupa iesirea celor chemati, paraseau adunarea si cei ce se pocaiau, adica cei care erau inlaturati provizoriu de la participarea la Taina. “Ca nimeni din cei chemati, nimeni din cei a caror credinta nu este tare, nimeni din cei care se pocaiesc, nimeni din cei ce nu sunt curati sa nu se apropie de Sfanta Taina”. In operele Sfantului Grigorie Dialogul se aminteste si un asemenea vozglas al diaconului: “Cine nu se impartaseste sa paraseasca adunarea”. In adunarea Bisericii raman numai cei credinciosi, adica membrii botezati, care sunt chemati acum prin rugaciunea obsteasca sa se pregateasca pentru aducerea euharistica.

“Cei credinciosi – numai cei credinciosi…” Prin pronuntarea acestor cuvinte, se marcheaza o cotitura in slujba. Sensul adanc al acestei schimbari este aproape pierdut in constiinta bisericeasca actuala. In vremea noastra, usile locasului sunt deschise si, in decursul intregii Liturghii, poate intra si iesi oricine si oricand. Iar aceasta, pentru ca in intelegerea actuala “slujeste” numai preotul si slujba se savarseste in altar pentru sau in locul mirenilor care sunt prezenti la slujba in chip “individual”, cu rugaciunea, cu atentia, uneori cu impartasirea. Nu numai mirenii, dar si preotii au uitat ca Euharistia-prin natura ei – este adunarea inchisa a Bisericii si ca in aceasta adunare toti pana la unul sunt consacrati si toti slujesc -fiecare la locul sau – intr-o singura lucrare sfanta a Bisericii. Cu alte cuvinte, slujeste nu preotul si nici chiar preotul cu mirenii, ci Biserica pe care toti la un loc o alcatuiesc si o descopera in toata plinatatea ei.

Acum se vorbeste mult despre participarea mirenilor la viata bisericeasca, despre “preotia lor imparateasca”, despre ridicarea lor la o “constiinta bisericeasca”. Trebuie sa fim insa precauti, ca aceste eforturi de a-i repune pe mireni la locul ce le revine in Biserica sa nu mearga pe o cale gresita; acum domina exclusiv raportul “cler-mireni”, nu ca inainte raportul “Biserica-lumea”. Raportul “Biserica-lumea” este singurul care poate lamuri cu adevarat natura Bisericii si, ca urmare, locul si raportul diferitelor madulare intre ele in Biserica. Neajunsul psihologiei contemporane bisericesti este ca intreaga viata a Bisericii este privita prin prisma raportului reciproc dintre cler si mireni. Noi am identificat Biserica cu clerul, iar pe “mireni” cu lumea (despre aceasta marturiseste cuvantul “mireni” si grecescul “cosmiki”, in loc de initialul “laiki”); aceasta denatureaza atat raportul dintre cler si mireni, cat si intelegerea locului pe care-l ocupa ei in Biserica.

Ne aflam in fata urmatorului paradox: pe de o parte, pare ca destinatia clerului este de a-i “servi” pe mireni, ceea ce inseamna a savarsi slujirea divina, a conduce si a supraveghea lucrarile bisericesti, a invata, a avea grija de starea spirituala si morala a celor pastoriti. Pe de alta parte, multi considera ca este nedrept ca mirenii sa nu participe si ei la aceasta slujire si toata conducerea vietii bisericesti sa fie concentrata numai in mainile clerului. In zilele noastre, participarea mirenilor la viata Bisericii inseamna, de obicei, participarea lor la conducerea bisericeasca, la propovaduirea liturgica, la soboare, adica tocmai la ceea ce reprezinta de fapt slujirea ierarhiei, pentru care ierarhia este si exista in Biserica. Apare dilema falsa: ori mirenii sunt un lement “pasiv” si toata “activitatea” in Biserica apartine clerului, ori e posibil si deci trebuie ca o parte din functia clerului sa fie trecuta pe seama mirenilor. Aceasta falsa dilema duce de fapt la conflictul dintre “clericalismul” pur care imparte Biserica in “activi” si “pasivi” si cere de la mireni numai supunere oarba clerului, si un “democratism” bisericesc sui-generis, dupa care sfera activitatii specifice clerului este numai slujirea divina (savarsirea tainelor si a cerintelor religioase), tot restul ramanand sa fie impartit cu mirenii. Daca dupa prima alternativa, acela care doreste sa fie “activ” trebuie, aproape inevitabil, sa intre in cler, dupa a doua alternativa problema de baza este de a asigura-ih toate lucrarile bisericesti-”reprezentanta” mirenilor.

Toate acestea sunt dileme si impasuri false. Problema raportului cler-mireni este, de fapt, nedespartita de problema destinatiei insesi a Bisericii si, in afara de aceasta, problema nu are sens. Inainte de a lamuri gradul de participare a clerului si a mirenilor in conducerea si in rezolvarea lucrarilor bisericesti, trebuie sa precizam care e lucrarea de baza la care este chemata Biserica si ce ii este poruncit ei sa realizeze. Biserica este poporul nou al lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adunat, l-a rascumparat, l-a sfintit si l-a consacrat pentru a-L marturisi pe El in lume si in fata lumii.

Hristos este Mantuitorul lumii. Mantuirea lumii s-a savarsit deja prin intruparea Lui, prin jertfa pe cruce, prin moarte, prin inviere si proslavire. In El, Dumnezeu a devenit om si omul s-a indumnezeit, pacatul si moartea sunt biruite. Viata s-a aratat si triumfa; iata de ce Biserica si este, inainte de toate, Viata Lui “care a fost la Tatal si s-a aratat noua” (In. I, 2). Hristos insusi traieste in oamenii care L-au primit si au in El unitatea cu Dumnezeu si unitatea unul cu altul. Aceasta unitate intru Hristos cu Dumnezeu si unitatea intru Hristos cu toti si cu toate este Viata noua si vesnica, vesnica nu numai prin durata ei, dar si prin “calitatea” ei, fiind totodata scopul creatiei si al mantuirii. Biserica nu are alta “lucrare”-fata de sine insasi – decat a dobandi neincetat Sfantul Duh si a creste in plinatatea lui Hristos care traieste in ea. Hristos “a facut” totul si la Lucrarea Lui nu se poate adauga nimic. De aceea si Biserica in “sine” se afla intotdeauna in “vremea cea din urma” si viata Bisericii, dupa cuvantul Apostolului Pavel, “este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu”. La fiecare Liturghie, Biserica il intampina pe Domnul Care vine si are plinatatea imparatiei ce vine in putere; in Biserica, tot cel ce flamanzeste si inseteaza primeste inca aici, pe pamant, in veacul acesta, sa contemple lumina nepieritoare a Taborului, sa aiba bucuria desavarsita si pacea in Duhul Sfant. In aceasta Viata noua, nu exista deosebire intre cei puternici si cei slabi, intre robi si slobozi, intre partea barbateasca si partea femeiasca, ci “acela care este in Hristos, acela este faptura noua” (2 Cor. V, 17). Dumnezeu nu da Duhul cu masura, prin El toti sunt sfintiti, toti sunt chemati la plinatate si la desavarsire, la “Viata din belsug”… De aceea, chiar structura ierarhica a Bisericii, deosebirea in preoti si mireni, cu toata varietatea slujirii lor, nu are alt scop decat cresterea fiecaruia si a tuturor la un loc in plinatatea Trupului lui Hristos. Biserica nu este o societate religioasa, in care Dumnezeu stapaneste prin preoti asupra oamenilor, ci este insusi Trupul lui Hristos, care nu are alt izvor si continut al vietii sale decat viata Divino-umana a lui Hristos insusi.

Aceasta inseamna ca, in Biserica, omul nu e niciodata supus omului (mireanul preotului), ci toti sunt co-supusi unul altuia in unitatea vietii divino-umane. Puterea ierarhiei in Biserica este in adevar “absoluta”, dar nu pentru ca aceasta Putere ii este data de Hristos, ci fiindca ea insasi este puterea lui Hristos, dupa cum si ascultarea mirenilor este insasi ascultarea lui Hristos, caci El nu este in afara Bisericii, nu este deasupra Bisericii, ci in Biserica si Biserica in El, ca Trup al Lui. “Pe episcop trebuie sa-l privesti ca pe Domnul insusi”, scrie Sfantul Ignatie din Antiohia despre stapanirea ierarhiei (Ef. VI, 1), iar despre ascultare: “Ascultati-l pe episcop ca si Iisus Hristos pe Tatal” (Smirn. VIII, 1). Taina Bisericii nu este inteleasa in profunzime de aceia care incearca sa “limiteze” puterea ierarhiei, sa reduca puterea ei numai la sfera “sacramentala” sau la slujirea divina, ca si cum slujirea de conducere sau orice alta slujire poate avea alt izvor decat cel “sacramental”, care este insusi Duhul Sfant. “Puterea” si “ascultarea” in virtutea puterii lor “sacramentale” inceteaza de a mai fi numai omenesti, ele devin ale lui Hristos si, in sfarsit, puterea si ascultarea si oricare alte slujiri in Biserica nu pot avea alt continut decat iubirea lui Hristos, nu pot avea alt scop decat slujirea tuturor pentru toti, pentru implinirea Bisericii in toata plinatatea ei. “Nimeni nu se poate mandri cu locul sau, caci intregul este credinta si iubirea, iar deasupra nu mai este nimic” (Sfantul Ignatie din Antiohia, Smirn. VI, 1). Daca insa madularele Bisericii, in slujirea lor, tradeaza natura acestor slujiri intru Hristos si se intorc de la Har si iubire la lege, iar de la lege la faradelege, atunci, desigur, nu se poate readuce Duhul lui Hristos in viata bisericeasca prin “legea lumii acesteia”, nu se poate readuce prin constitutii sireprezentari, ci numai prin neincetata “aprindere a Harului lui Dumnezeu” (2 Tim. I, 6), care nu paraseste niciodata Biserica.

Mantuirea este deja savarsita intru Hristos, mantuirea se savarseste in lume pana ce va veni ceasul cel din urma al biruintei lui Hristos si “va fi Dumnezeu totul in toate” (1 Cor. XV, 28). Lumea inca intru cel rau zace si printul acestei lumi stapaneste inca in ea. De aceea, prin Jertfa adusa o data si pentru totdeauna, Domnul Se aduce neincetat si este rastignit pentru pacatele lumii. El este Preotul si Mijlocitorul pentru lume inaintea Tatalui si, de aceea, si Biserica- Trupul Lui-participa la Trupul si Sangele Lui, participa la Preotia Lui si mijloceste prin Mijlocirea Lui. Biserica nu aduce jertfe noi, caci intreaga plinatate a mantuirii e daruita lumii “prin Trupul lui Iisus Hristos, adus o data pentru totdeauna (Evr. X, 10), dar Biserica fiind Trupul Lui, Ea insasi este preotie, aducere si jertfa. Daca, in Biserica, noi traim cu iubirea lui Hristos, daca iubirea e izvorul, continutul si scopul vietii Bisericii, atunci iubirea inseamna ca noi “sa ne purtam in lumea aceasta cum S-a purtat El” (1 In. IV, 17). Hristos a venit sa mantuiasca lumea si sa-Si dea viata pentru ea. Dar cu ce se mantuieste lumea, daca nu cu jertfa lui Hristos, si cum putem implini noi slujirea lui Hristos, daca nu participam la Jertfa Lui ? Iata, aceasta este “Preotia universala” a Bisericii: e insasi Preotia lui Hristos, in care Ea este consacrata, fiind Trupul Lui. Aceasta este prima ei slujire fata de lume, pentru care este chemata si pentru care exista in lume: “Moartea Domnului sa vesteasca, invierea Lui sa o marturiseasca, pana ce va veni”. In aceasta slujire e consacrat si inclus fiecare dintre cei care s-au unit cu Hristos prin botez si au devenit madulare ale Trupului Lui. intrucat cu totii la un loc alcatuiesc Biserica, fiecare este consacrat sa aduca Jertfa lui Hristos – adusa pentru pacatele lumii – si aducand-o, sa marturiseasca aceasta mantuire.

Preotia “imparateasca” sau “universala” in Biserica nu este societatea preotilor, intrucat in Biserica sunt preoti si “laici”, ci Biserica-fiind un intreg, fiind Trupul lui Hristos, care are slujire preoteasca fata de lume – implineste Preotia si mijlocirea lui Hristos insusi. Pe de alta parte, deosebirea dintre preoti si “laici” inauntrul Bisericii e necesara, pentru ca Biserica sa poata fi organism sfant in integritatea sa, caci, daca preotii sunt slujitorii Tainelor, prin Taine se sfinteste si se consacra intreaga Biserica pentru slujirea lui Hristos, Biserica insasi devine Taina Dumnezeu-omenimii Hristos. Mirenii nu sunt preoti de categoria a doua in Biserica, intrucat slujirile sunt diferite si niciodata nu trebuie amestecate, ci preotia mirenilor consta in aceea ca ei – fiind credinciosi, adica madulare ale Bisericii- sunt consacrati in slujirea lui Hristos fata de lume si o realizeaza, in primul rand, prin participarea lor in aducerea Jertfei Lui pentru lume.

Acesta este si sensul din ectenia “cati suntem credinciosi”. Prin aceasta, Biserica se separa de lume, pentru ca ea – fiind Trupul lui Hristos – nu mai este din “lumea aceasta”. Separarea aceasta insa se savarseste pentru lume, pentru aducerea Jertfei lui Hristos “pentru toti si pentru toate”. Daca Biserica nu ar avea in sine plinatatea mantuirii, ea nu ar avea ce marturisi inaintea lumii; si daca ea nu ar marturisi, daca destinatia si slujirea ei nu ar fi aducerea Jertfei lui Hristos, atunci Hristos nu ar fi fost Mantuitorul lumii, ci Mantuitorul provenit din lume. In acest ecfonis ni se aminteste ca sensul Liturghiei nu e slujirea preotului pentru mireni si nici participarea mirenilor la slujba – fiecare “pentru sine” – ci co-supunerea unuia fata de altul in toate slujirile, fiindca intreaga adunare alcatuieste unicul Trup pentru realizarea Preotiei lui Hristos.

De aceea, cand auzim aceste cuvinte, ne vom intreba: ne marturisim noi, pe noi insine, ca suntem credinciosi ? Suntem de acord sa implinim acea slujire in care, fiecare dintre noi, am fost consacrati in ziua botezului nostru ? Aici nu are loc smerenia falsa si separarea de adunare, justificand drept cauza pacatele personale. Nimeni, niciodata nu a fost vrednic de aceasta participare si nu exista o astfel de indreptatire, care l-ar face pe om vrednic de a aduce Jertfa lui Hristos pentru lume. Dar insusi Hristos ne-a consacrat, ne-a sfintit si ne-a incredintat aceasta slujire si El insusi o savarseste prin noi. In sfarsit, trebuie sa ne amintim ca nu pentru noi insine venim in Biserica si nu le cautam in ea pe ale noastre, ci venim spre a sluji lucrarii lui Hristos in lume. Nici nu exista o alta cale pentru salvarea proprie, decat in a da viata ta lui Hristos-Aceluia “Care ne-a iubit pe noi si ne-a spalat pe noi de pacatele noastre cu sangele Sau si ne-a facut pe noi regi si preoti ai lui Dumnezeu-Tatal”. Pentru implinirea acestei slujiri, noi ne adunam in Euharistie si ne apropiem acum de prima ei lucrare sfanta, de aducere.

Parintele Alexander Schmemann

sursa: crestinortodox.ro

Maria Magdalena, sarbatorita pe 22 iulie, era din semintia lui Neftalim, din Magdala Galileei, un sat situat intre orasele Capernaum si Tiberiada.

Maria Magdalena o desfranata?

Evanghelistul Luca mentioneaza ca Hristos a tamaduit-o de sapte demoni. In Evanghelii nu se face nicio mentiune cu privire la cel fel de demoni o posedasera. Unul din temeiurile pentru identificarea ei cu o desfranata, a fost acela ca Maria Magdalena preia imaginea Israelului infidel, descrisa de profeti ca o prostituata in privinta relatiilor sale cu Dumnezeu.

Alt motiv pentru sustinerea afirmatiei ca Maria Magdalena a fost o desfranata, sunt cateva fragmente gnostice, in care este privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

“Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura”.

Din diverse texte apocrife reiese ca ea a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul, insa pentru ca acesta a lasat-o pentru a-L urma pe Hristos, Maria Magdalena a devenit prostituata:

“Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate”.

Maria Magdalena in Evanghelii

In Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentata ca fiind “o femeie din care s-au scos sapte draci”, dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19).

Maria Magdalena confundata cu alte femei

A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mantuitorul. Doua sunt numite pacatoase, cea de la evanghelistii Luca si Marcu, pe cand cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazar.

Evanghelistul Luca vorbeste de o femeie pacatoasa care “a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu parul capului ei le stergea si ungea cu mir picioarele Lui” (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeste si el de o femeie pacatoasa, dar care toarna mir de mare pret doar pe capul lui Iisus si nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeste de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu sase zile inainte de Pasti (Ioan 12, 13).

Nu avem nici un motiv sa vedem in femeia pacatoasa (desfranata) pe Maria Magdalena, tinand seama ca in Traditia bisericeasca, in imnologia cultica sau in scrierile Sfintilor Evanghelisti, nu se vorbeste de Maria decat ca a fost izbavita de sapte demoni.

Cea de-a treia femeie a fost vazuta ca fiind Maria din Betania, sora Martei, identificata fara temei scripturistic cu Maria din Magdala.

Maria Magdalena prezenta la rastignirea Mantuitorului

Maria Magdalena este prezenta la procesul lui Hristos, pe drumul Crucii si in momentul rastignirii Mantuitorului. Potrivit relatarii Sfantului Evanghelist Matei, ea a fost prezenta si la punerea Domnului in mormant. Dupa ce mormantul a fost pecetluit, femeile mironosite s-au intors in cetate, insa numai Maria Magdalena si Fecioara Maria au ramas langa mormant pana seara tarziu. Au fost nevoite sa plece pentru ca era vineri si Legea mozaica poruncea ca in ziua sambetei sa se odihneasca.

Maria Magdalena, “apostol al Apostolilor”

Din Evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul – ca Hristos a inviat.

La mormant ajung si Ioan si Petru. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa mearga si sa vesteasca ucenicilor: “Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru”.

Maria Magdalena propovaduieste in Biserica primara

Potrivit Traditiei, Maria Magdalena va fi prezenta in Fenicia, Egipt, Siria si Roma, pentru a propovadui invatatura lui Hristos. Se vorbeste si de faptul ca l-a tamaduit pe imparatul Tiberiu (14-37 d.Hr.), care avea un ochi bolnav.

A fost inmormantata intr-o pestera din Efes, loc ce va deveni locas de tamaduire pentru multe neputinte. In anul 899, imparatul Leon al VI-lea Filosoful a poruncit ca moastele Sfintei Maria Magdalena sa fie mutate la Constantinopol, pentru a fi asezate in Manastirea “Sfantul Lazar”. Racla cu mana stanga a Sfintei Maria Magdalena este prezenta la Manastirea “Simonos Petra” din Sfantul Munte Athos.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro