E uşor să iubeşti omenirea.
Încearcă să-ţi iubeşti vecinul.

Sau cu acei care merg în transport spre serviciu. Şi de unde să iau această dragoste faţă de oameni? Doar nu-mi pot forţa inima faţă de sentimente de care nu e în stare. Sau totuşi aş putea să încerc să-mi impun această forţare?

Nu trebuie să aşteptăm că oamenii se vor comporta la fel şi cu prietenii şi cu duşmanii, cu rudele şi cu vecinii, cei dragi şi cei necunoscuţi. E ceva anormal şi poate să fie specific doar cuiva cu devieri seriose în psihic sau unui robot. Nu trebuie să te mustre conştiinţa pentru faptul că întâlnind o persoană apropiată sufletului tău, te simţi fericit şi de parcă o bucurie nemărginită cuprinde inima ta de la comunicarea cu el. Şi dimpotrivă numai văzând siluetul unui cunoscut îţi apare brusc dorinţa de a deveni invizibil sau a putea brusc să dispari din calea lui. Dacă nu ar fi şi aceste sentimente, atunci care ar fi lupta noastră? Unde ar fi încercarea de a ne stăpâni sentimentele, de a ne birui careva preferinţe şi judecări.

Există porunca a cincea, despre cinstirea tatălui şi a mamei. Porunca nu prevede şi menţionarea trăsăturilor morale ale părinţilor. E datoria noastră să-i cinstim indiferent de faptul de sunt alcoolici înstăriţi în această patimă sau creştini adevăraţi. Probabil anume din înţelegera greutăţilor din lupta cu propriul sine şi încercarea de a duce o viaţă morală frumoasă nu ni s-a spus “iubeşte” ci “cinsteşte”, ceea ce prevede să depunem un efort asupra noastră în cazul în care părinţii nu prea ar merita dragostea noastră. La fel e şi în relaţiile cu alţi oameni. Cui cinste – cinste, cui frică – frică. De unii ar trebui să-ţi fie frică că îţi sunt şefi, dar îi iubeşti şi te supui fără nici un efort, fiindcă sunt oameni care te atrag sufleteşte. Iar pe alţii ar trebui să-i iubeşti fiindcă îţi sunt rude, sau din careva alt motiv, şi te chinui pentru a simţi o dragoste faţă de ei, fiindcă trebuie să-ţi iubeşti aproapele, dar aflarea cu ei în aceeaşi încăpere îţi provoacă o stare de discomfort total.

Şi aşa este şi va fi mereu. Desigur că dacă îl iubeşti pe Creator, trebuie să-I iubeşti şi creaţia. Numai o dragoste adevarată faţă de Dumnzeu poate naşte şi o atitudine egală faţă de toţi oamenii, fără careva aprecieri şi judecări.

Iar deoarece adesea şchiopătăm foarte mult în îndeplinirea primii porunci, nu suntem în stare să trecem nici la îndeplinirea celei de a doua, şi ne chinuim de la această stare în care de parcă am dori să ne atârnăm faţă de toţi egal, dar simţurile nu ne lasă.

Să încercăm să vedem şi cum ar fi posibil depăşirea unor situaţii când deşi ţi-ai dori, nu poţi depăşi starea în care nu numai nu poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar şi simţi faţă de el chiar o antipatie. Să presupunem că e colegul dvs de serviciu cu care sunteţi nevoit să munciţi cot la cot toată ziua. Aţi ieşit din casă şi în drum spre serviciu meditaţi cum să faceţi faţă acestei contruntări zilnice, totodată păstrându-vă calmul şi echilibrul. “Invaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi inţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.”aşa se rugau stareţii de la Optina. Aşa ar trebui să încercăm să ne rugăm şi noi. Şi ne va vedea Domnul străduinţa şi ne va învăţa să şi facem, nu doar să zicem. Iar Sfântul Amvrosie de la Optina spune că dacă nu ai dragoste, fă faptele dragostei, chiar de trebuie să te forţezi pentru asta, şi Dumnezeu vâzând că îţi doreşti acest lucru şi lupţi pentru ea, îţi va trimite-o neapărat.

Dacă astăzi ai şansa să râzi de colegul tău (acela pe care nu-l suporţi) că are careva defecte în ţinuta sa, şi pe deasupra i s-a dezlegat şiretul nu o face. Dar spune-i în şoaptă, ca să nu atragă atenţia şi restul, şi vei face un mic fapt spre dragoste faţă de el. De ai văzut că i-a căzut mapa cu documente, ridic-o tu, nici nu va fi un efort peste puteri, şi nici nu-ţi va cădea coroana. Poate sunt nişte fapte mici şi neînsemnate, dar prin efortul pe care-l vei depune ca să-ţi depăşeşti propriile sentimente vei obţine şi dragostea de apropaele pe care îţi va trimite-o Domnul pentru străduinţa ta. Împumută nişte bani, condu-l, felicită-l cu ziua de naştere, i-ai apărarea, de poţi s-o faci şi de este necesar. Şi făcând toate acestea, depăşind poate şi încă acea ură sau resentimente, trecând peste inima care nu are încă prea multă dragoste, vei găsi calea spre ceea ce tinzi. Numai pe această cale vei putea descopiri experienţa de împăcare în propriul suflet cu acei cu care până nu demult te duşmăneai.

Situaţia e altfel în cazul în care cineva îşi doreşte o atitudine mai deosebită de la tine pentru el, îşi doreşte să-ţi facă un loc deosebit în sufletul său, desigur că aşteptând ceva asemănător şi din partea ta. Dar de nu simţi şi tu ceva la fel către el, de nu eşti convins că va fi în stare să aprecieze şi să păstreze adevărurile şi tainele inimii tale, nu te grăbi să-l faci destăinuitorul tău. Sfântul Serafim de Sarov spunea “cei care te înconjoară şi cu care eşti în pace pot să fie şi mii, dar taina inimii tale să o deschizi doar unuia dintr-o mie”. Omul mereu a fost o fire schimbătoare, iar mai ales omul din ziua de azi poate foarte uşor să-ţi tradeze încrederea şi să se poarte grosolan cu ceea ce ţi-i drag şi scump. Şi deaceea pentru să nu ne înmulţim rănile e mai bine să păstrăm o oarecare distanţă în relaţii, desigur că fără dispreţ şi aroganţă.

În cazul în care oamenii se aşteaptă de la tine un rol deosebit în viaţa lor, îşi doresc compasiune, sfaturi, iar tu nu găseşti în tine însuşi capacitatea de a le ajuta e mai bine să nu te implici mai mult de eşti în stare să o faci. Le va trimite Domnul pe cel care le va ajuta. Căci nu fiecare este în stare să păstreze şi o taină străină şi să aducă un ajutor adevărat, cu atât mai mult şi să nu judece sau dispreţuiască.

Ar fi minuant să ne propunem să fim aşa precum e aerul – mereu necesar, dar şi mereu neobservat de nimeni. Nimănui să nu te impui, şi nimănui să nu-i fii o povară şi totodată să încerci să fii anume acolo unde e necesar ajutorul tău. E un talent adevărat să o poţi face.

Sfantul Antonie cel Mare ne spune – că “de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Ca dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”, iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: “Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Iar lămurirea la aceste cuvinte fiindu-i “Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi sa-l folosesc, pentru ca de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Şi cum ne atârnăm noi faţă de aproapele, aşa se va atârna şi Dumnezeu faţă de noi. Deoarece ne iartă, ne iubeşte şi ne susţine Dumnezeu pe noi, ar trebui mereu să tindem să învăţăm să iertem, iubim şi suţinem pe fratele nostru.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Traducere Lozan Natalia

Cuvântul Progres, pentru o mare parte a populaţiei planetei, desemnează un soi de Zeu, care creşte de la o zi la alta, hrănit cu creier şi energie umană. Spre deosebire de Dumnezeul Dumnezeu, Progresul stă la cheremul omului, creşte sau stagnează, se lăţeşte şi se tăvăleşte peste ţări şi popoare, iar de la această tăvăleală viaţa în jur prosperă, capacitatea de muncă creşte, locurile de muncă tot, femeile se bagă în politică, homosexualii ies liber la paradă, demnitarii nu iau mită, preoţii nu au burtă. Totul mulţumită Progresului…

Datorită Progresului, oamenii sunt mai deştepţi, se crede. Tot mai des auzi gospodine sau tineri bărbaţi, şoferi pe rutele care leagă satele moldave cu capitalele Europei, zicând că în ziua de azi copiii sunt mai deştepţi. Copiii de azi, zic ei, intră în computer, navighează pe internet, butonează tot ce găsesc. Nu-s ca părinţii lor, care la aceeaşi vârstă, nu ştiau să citească. Internetul, zic ei, i-a făcut pe oameni mai deştepţi. S-ar putea ca, în timpul apropiat, perioada de gestaţie la femei să scadă la o lună, din cauza internetului. A Progresului, cu alte cuvinte.

Pe cât de stupide sunt aceste credinţe populare, pe atât de serios sunt ele susţinute de politicieni, televiziuni, marile concerne sau case de modă. Progresul este o idee de stânga, o idee extremistă, radicală, antiumană. Doctrina Progresului, bazată pe o falsă filozofie a evoluţiei speciilor, nedovedită niciodată ştiinţific, dar exploatată la maxim pe plan politic, a fost necesară pentru a susţine ideologic superioritatea unor oameni asupra altora. În numele Progresului colonialiştii britanici, în special, exploatau populaţiile de negri, pe care îi considerau subdezvoltaţi şi, prin urmare, nedemni de o viaţă mai bună. Numai în baza teoriilor evoluţioniste, „progresiste”, omenirea i-a putut avea pe Hitler, Lenin, Stalin. În numele Progresului au fost distruse civilizaţii întregi, pentru a se pune în loc betoane şi furnale.

Mă gândesc la avantajele progresului industrial, tehnologic. Mă gândesc, de pildă, la oraşul Chişinău, populat în special de ţărani veniţi să muncească la uzină, fabrică sau gară în anii ’60-’70-’80. Lor li se alătură mica intelectualitate, în mare formată din ţărani rămaşi să profeseze pentru salarii mizere din care abia îşi plăteau o cameră într-un cămin. În timp, ei au reuşit să-şi cumpere un apartament, lăsând casele părinteşti cu grădini şi vite să se pustiască. Ţăranii noştri intelectualizaţi câştigă în medie 200 de dolari pe lună, asudă în transportul în comun, cumpără pătrunjel de la piaţă şi merg de Paşti să mănânce pe săturate la părinţi, la ţară. Da, şi visează să-şi angajeze odraslele la vreo televiziune, că-s mai bine plătite, să facă reportaje despre maşinile care se izbesc în stâlpi. Mă întreb, oare când o să progresăm înapoi, ca să avem ce mânca, unde trăi şi să ne mai rămână şi puţin timp să stăm de vorbă…

sursa: savatie.wordpress.com

Una dintre responsabilităţile de căpătâi ale familiei creştine este cea a procreării responsabile, în conformitate cu porunca divină “creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”. Deşi copiii sunt încununarea şi sufletul unei familii, în vremurile noastre mai mult decât oricând, cuplurile se sustrag de la această responsabilitate, împiedicând venirea unei vieţi pe pământ.

Departamentul de Sănătate al Statelor Unite ale Americii a emis recent o hotărâre prin care companiile americane de asigurări de sănătate sunt obligate să acopere, printre altele, şi serviciile medicale de prevenire a sarcinii. Decizia a fost privită de oficiali ca una bine-venită. “Astăzi s-a marcat o victorie istorică pentru sănătatea femeii şi pentru femeile din întreaga ţară. Decizia ministerului este monumentală pentru milioane de oameni”, a evaluat Cecile Richards, preşedinta Planned Parenthood Federation of America. Cum era şi normal, această declaraţie a intrigat cercurile religioase. Problema cea mai dezbătută este aceea a pilulelor contraceptive. Institutul de Medicină american a făcut un raport în luna iulie, a cărui concluzie era aceea că toate metodele contraceptive, inclusiv “pilula de a doua zi”, ar trebui să fie incluse în lista serviciilor de sănătate asigurate.

Poate sarcina să fie considerată o boală?!

Pilulele contraceptive sunt medicamentele cel mai des prescrise femeilor în America, motiv pentru care Departamentul de Sănătate vrea să se asigure că acestea vor putea fi procurate fără costuri suplimentare. “A nu le avea disponibile e ca şi cum nu am avea suficiente vaccinuri împotriva virusurilor de gripă”, se precizează în raportul Institutului de Medicină american. Dar copiii sunt o “problemă de sănătate”?! “Este de înţeles ca statul să ia măsurile necesare pentru a facilita decontarea cheltuielilor care se fac pentru tratarea unor maladii, dar toate măsurile luate împotriva procreării nu sunt măsuri care să vindece ceva sau să scape oamenii de moarte, ci, dimpotrivă, sunt măsuri care fie împiedică apariţia vieţii, prin pilulele cu conţinut hormonal (anticoncepţionalele), fie distrug viaţa proaspăt constituită, prin pilulele abortive. Pe lângă acestea, sunt cunoscute numeroasele riscuri la care este expus organismul femeii prin folosirea acestor metode contraceptive. Se ştie legătura care există între tratamentul cu anticoncepţionale şi creşterea riscului de apariţie a cancerului mamar, drept care nici nu mai este nevoie ca teologii să se exprime în această privinţă. De-a lungul timpului, Biserica, pe baza învăţăturii sale, nu a făcut decât să sfătuiască şi să oprească prin disciplina canonică întreruperea sarcinii şi orice metodă menită să împiedice conceperea pruncului.

Anticoncepţionalele nu fac altceva decât să întoarcă pe dos metabolismul hormonal natural al femeii, iar această violenţă asupra modului firesc de funcţionare a unui organism nu rămâne fără consecinţe. Se ştie că există numeroase organizaţii care sunt îngrijorate de creşterea demografică la nivel global şi în special în lumea civilizată sunt luate măsuri pentru limitarea acestei creşteri. Cam la fiecare 14 ani, populaţia Terrei creşte cu încă un miliard. Cel mai trist este că măsurile care sunt luate sunt agresive şi total nepotrivite din punctul de vedere al moralei creştine. Nu se optează la o educaţie sănătoasă a cuplurilor, ci este promovată o educaţie sexuală care se limitează numai la igiena actului sexual şi la contracepţie, fără să fie accentuată iubirea autentică dintre soţ şi soţie, deschizând calea către păcatul desfrânării”, spune părintele Vasile Răducă, secretarul Comisiei de bioetică a Patriarhiei Române şi profesor de teologie morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriahul” din Bucureşti.

Inovaţia ştiinţifică este impresionantă, dar la fel de uimitor este şi modul în care conştiinţa umană “se spală pe mâini” în stilul lui Pilat, recurgând la aceste tehnici de suprimare a vieţii intrauterine în primele stadii de formare organică a celui care, peste 8-9 luni, ar fi urmat să fie unul dintre noi. Ar trebui să ne facem probleme de conştiinţă. Cu privire la contracepţie, Tertulian se exprimă în felul următor: “Homicidii festinatio prohibere nasci” (“a împiedica naşterea înseamnă a te grăbi să ucizi”).

Nu e vorba doar de refuzul de a procrea, din motive de egoism parental, ci de un act josnic şi fraudulos: suprimarea vieţii în fazele incipiente ale dezvoltării umane din mediul matern intrauterin, act calificat de doctrina bisericească drept “criminal”, deoarece omul are valoare fiinţială chiar din clipa zămislirii, moment în care “frântura” organică este înzestrată cu suflet. “Începutul existenţei este unul şi acelaşi pentru trup şi pentru suflet”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa.

Pericolul din spatele anticoncepţionalelor

Există şi cazuri în care, din cauza unor probleme hormonale, şi mai ales a chisturilor ovariene, femeilor li se recomandă tratamentul cu anticoncepţionale. În aceste situaţii, nu putem spune că administrarea acestor medicamente este greşită din punct de vedere etic, pentru că “una este recomandarea de către medic a unor astfel de pilule pentru o anumită perioadă şi alta este luarea lor atunci când nu vizează altceva decât împiedicarea conceperii”, explică părintele Vasile Răducă.

Totuşi nu trebuie trecute cu vederea numeroasele efecte adverse ale anticoncepţionalelor. De aceea, chiar şi medicii spun că cel mai bun tratament pentru chisturile ovariene este sarcina. Atunci ovulaţia este pusă în repaus, acelaşi lucru pe care îl face şi tratamentul cu anticoncepţionale. Despre efectele acestor medicamente, ne-a vorbit dr. Alecse Valerian Diţoiu de la Spitalul Fundeni şi şef de lucrări la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” Bucureşti: “Anticoncepţionalele conţin de obicei doi hormoni, asemănători cu cei naturali, estrogen şi progesteron. Prin administrarea lor, organismul e “păcălit” că femeia este însărcinată, iar ovulaţia este inhibată. Pe de altă parte, mucoasa din colul uterin îşi schimbă proprietăţile, împiedicând nidarea ovulului fecundat şi astfel embrionul este eliminat. Pot apărea însă şi numeroase efecte adverse. Numeroase studii leagă utilizarea anticoncepţionalelor de creşterea tendinţei de coagulare a sângelui şi riscul de infarct sau accidente vasculare cerebrale. De aceea mulţi medici recomandă precauţie la persoanele obeze, cu varice, fumătoare, cu hipertensiune arterială sau accidente embolice în trecut. Institutul Naţional pentru Cancer din SUA evidenţiază riscul pentru apariţia cancerului de sân, de col uterin sau ovare, ca şi apariţia adenoamelor hepatice. Singurul fapt pozitiv menţionat privind relaţia dintre anticoncepţionale şi cancer este scăderea riscului de cancer endometrial (uterin)”.

Jurământul medical, încălcat

Orice medic, înainte de a-şi începe cariera, făgăduieşte să apere viaţa. Jurământul hipocratic spune: “Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu abortiv”. Viaţa e sacră în orice stadiu de manifestare a acesteia. Orice medic care contravine acestui principiu încalcă jurământul şi obligaţiile etice ale profesiei.

Soluţia problemei ridicate este educarea pentru o procreare responsabilă şi pentru creşterea respectului faţă de viaţă şi faţă de persoana umană. Dacă te respecţi, pentru că eşti chip al lui Dumnezeu şi pentru că ai un rost pe lume, eşti capabil să dai dovadă de responsabilitate şi să oferi vieţii şansa de a exista.

Cristian Bostan

sursa: ziarullumina.ro

Aducerea aminte de moarte este de mare folos, ca smereste pe om si ne da ravna pentru rugaciune si uneori si lacrimi. Sa mearga fratii mai des in cimitir si sa vorbeasca cu cei morti, ca ei ii vor invata cam asa: “Ce esti tu azi, am fost noi ieri; si ce suntem noi azi, vei fi tu maine”.

O SOCOTEALĂ!

„Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi”(Matei 18, 23-24).

A fost, zice Hristos, un împărat. Un împărat bogat. Avea la palatul său curteni şi slujitori. Ei chiverniseau banii împăratului. Bani proprii nu aveau. Tot ce aveau era averea împăratului şi trebuiau s-o chivernisească cu atenţie şi onest, pentru că într-o zi împăratul avea să-i cheme şi să le ceară o socoteală exactă. Dar pentru că împăratul a întârziat să-i cheme, slujitorii au crezut că nu-i va mai chema niciodată şi că pot să facă ce vor.

Însă cât de mult s-au înşelat! A sosit ziua socotelii. Împăratul a poruncit să se înfăţişeze înaintea lui unul din slujitori. A venit slujitorul, dar inima îi tremura. pentru că ştia că nu fusese cum trebuie. Au deschis cărţile. Tot ce a primit slujitorul, tot ce a încasat şi tot ce a cheltuit, până la ultima drahmă, era scris în cărţi. Controlul care s-a făcut a demonstrat că slujitorul îi datora împăratului zece mii de talanţi, adică şaizeci de milioane de drahme de aur sau aproximativ un miliard de drahme actuale. O datorie uriaşă! Slujitorul a auzit şi a căzut în mare deznădejde, pentru că nu avea nimic. Şi era imposibil să achite această datorie. Ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în închisoare, fără nicio speranţă de a-şi achita datoria. Slujitorul cade la picioarele împăratului şi îl roagă cu lacrimi să-i dea un oarecare termen. Făgăduia, că-şi va plăti datoria. Împăratul, plin de dragoste şi îndurare, i-a fost milă de el şi i-a iertat toată datoria. Şi slujitorul, ca şi cum ar fi prins aripi la picioare, zbura de bucurie.

Dar pe când acest slujitor ieşea din palat, de acum liber de agonia datoriei, întâlneşte pe un alt slujitor. Acest slujitor îi datora o mică sumă, îi datora o sută de dinari, adică o mie cinci sute de drahme de astăzi. Cum l-a văzut, şi-a amintit ce trebuia să primească. Cere, deci, să i le dea acum. Acela nu avea. Dar acesta insista. Îl roagă să facă puţină răbdare ca să-i achite datoria. Plânge, cade la picioarele lui. Nimic. Sever şi lipsit de omenie l-a apucat de gât şi era cât pe ce să-l sugrume. La sfârşit, l-a aruncat în închisoare. Împăratul, când a aflat ce fel de comportament a arătat primul slujitor celui de-al doilea, s-a mâniat foarte. A zis: – Eu, să-i iert o datorie atât de mare, iar el să nu-i ierte celui împreună slujitor cu el o sumă atât de mică? Imediat şi-a retras graţierea pe care o făcuse, şi a poruncit să-l arunce pe acel slujitor aspru şi lipsit de omenie în închisoare.

***

Aceasta este, oarecum dezvoltată, pilda slujitorului ce datora zece mii de talanţi. Prin pildă, aşa cum ştim, Domnul una spune şi alta lasă a se înţelege. Din toate câte se zic în această pildă, vom ruga pe iubiţii noştri creştini să ia aminte la ce înseamnă datoria slujitorului, datoria celor zece mii de talanţi.

Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbeşte pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul şi-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu foloseşte cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri. Şi ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respiraţie, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante şi arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp preţios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său şi să facă bine în lume şi semenilor săi.

Şi omul cum se comportă? Cum foloseşte bunurile materiale şi spirituale? Vai! Dacă s-ar face un control în mare, improvizat, acest control va demonstra că omul nu face o chivernisire bună a bunurilor lui Dumnezeu. Face abuz, exces, risipeşte bogăţia lui Dumnezeu. Trăieşte fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuieşte. Trupul lui slujeşte păcatului. Ochii lui văd cele ruşinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă osândeşte, dezbină, calomniază, blesteamă şi huleşte pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc şi ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puţin timp să-şi facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulţumesc” nu zice. Este şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, şi aspru şi lipsit de omenie faţă de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzeşte, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol şi tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepţăţiţi, nu-i apără. Pe orfani şi pe văduve nu-i ocroteşte. Este aspru şi fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ţine ură.

Să mergem mai departe şi să cercetăm mai profund viaţa oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va creşte şi numărul păcatelor va depăşi cele zece mii de talanţi, va depăşi nisipul mării. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”.

***

Unde sunt acum cei care zic şi se laudă că nu au păcate şi că sunt mai buni decât toţi oamenii? Nefericiţii! Le lipseşte ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Le lipseşte cunoaşterea şi simţământul păcatelor lor. Le lipseşte frica de Dumnezeu. Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură şi ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile şi marile porunci ale Legii dumnezeieşti, şi s-ar fi cercetat pe ei înşişi, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Şi cum să nu se-ngrozească?

Cum să nu ne îngrozim noi, toţi oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-şi achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici şi fără importanţă. O sută de ani să pustniceşti într-o peşteră, să posteşti şi să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ţi se ierte nici măcar un păcat. Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit şi a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor şi cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoşii sunt de acum liberi şi iertaţi. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm şi noi iertare celor care ne-au greşit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim şi noi celuilalt o drahmă! Este drept şi cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertaţi. Cine va fi vinovat atunci? Noi şi nimeni altul.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,din cartea “Kyriaki”, Atena, 1998, pp. 143-148)

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

Intr-o zi, un om pacatos se plangea unui parinte evlavios:

- Parinte, sunt un om pierdut !

Parintele ii raspunse, zicand:

- Bucura-te ca esti pierdut, dragul meu.

- Cum asa, sa ma bucur ?! – ii raspunse omul, mirat.

- Da, caci este scris in Evanghelie: “Iisus a venit sa gaseasca pe cel pierdut.”

- Si ce trebuie sa fac eu pentru asta ?

- Foarte simplu: sa te asezi in calea lui Hristos, ca sa te gaseasca.

- Si care este calea Lui ?

- Calea Lui este calea pe care ne-o arata Sfanta Evanghelie si Biserica.

Un dregator a auzit despre avva Moise si a venit la Sketis, ca sa-l cunoasca. Cativa frati l-au vestit pe batran, iar el s-a sculat si a fugit in lunca. Pe drum, s-a intalnit cu convoiul dregatorului si l-au intrebat: “Unde este chilia avvei Moise?“. El zice: “Dar ce vreti de la el? E un om nebun“. Dregatorul s-a dus la biserica si le-a zis clericilor: “Am auzit despre avva Moise si am venit sa-l vad. Dar am intalnit un batran care mergea in Egipt si l-am intrebat: “Unde este chilia avvei Moise?”, iar el ne-a raspuns: “Ce vreti de la el? E un nebun»”. Auzind acestea, fratii s-au intristat si au zis: “Cum arata batranul care ti-a spus aceste marsavii despre sfant?”. El a raspuns: “Batran, imbracat in haine vechi, inalt si negru“. Fratii au zis: “El era avva Moise. V-a spus asa, ca sa nu se intalneasca cu voi”. Dregatorul a plecat, tragand mult folos duhovnicesc.

“Sa stiti ca toate imperiile au cazut cand au lovit maternitatea si au atacat familia!…”

Un dialog neconventional dar plin de sinceritate, realism, adevar si mult discernamant cu Parintele Nicolae Tanase de la Valea Plopului…

De multe ori ne spunem in gand: noi decidem ce facem cu trupul, corpul nostru, noi hotaram daca facem copilul sau nu, pentru ca nu aia care dau din gura pe la tv si prin ziare ne ajuta sa ne crestem copilul, ei nu se intreaba daca avem ce sa-i oferim copilului, daca avem ce sa-i dam de mancare, ei doar dau din gura… Ce sa mai spunem de „gura tatelor”, alea care hulesc: copil din flori, copil de fata mare… Exista in Romania un om care s-a gandit la toate astea: Parintele Nicolae Tanase de la Valea Plopului. Un om care a luat asupra sa greselile altora. Un om care a oferit o alternativa. Un om, despre care, din pacate, nu au auzit si consatenii femeilor care si-au vandut copiii tiganilor din Sintesti. Un om pe care trebuie sa il ajutam. Multe ar fi de spus. Prefer sa nu mai „dau si eu din gura” si sa arat faptele: Parintele Nicolae Tanase, casatorit si tata a sase copii, este preot intr-un sat din Romania, Valea Plopului si un alt sat din apropiere, Valea Screzii, ambele din judetul Prahova.

In anul 1990, Parintele Nicolae Tanase a inceput lupta sa impotriva avorturilor prin predicare. Unele tinere renunta sa avorteze, dar nu-si pot permite un copil din motive social-economice. Pentru aceasta, Parintele Nicolae infiinteza in anul 1994, asociatia Pro Vita: Pentru Viata. Asociatia ii primeste in grija ei pe acesti copii, pentru un timp sau definitiv, dar ea primeste de asemenea si copii orfani sau copii ai strazii. Mamele care isi lasa copilul aici pot sa-l ia din nou acasa, ceea ce se intampla uneori dupa doi-trei ani, cand situatia lor sociala le permite acest lucru. Asociatia pastreaza contactul cu mamele, pentru a le ajuta sa-si creasca copiii. Asociatia Pro Vita numara la ora actuala mai multe case pentru copii. Dar Parintele Nicolae a pus la contributie si pe enoriasii sai. In fata afluxului important de copii (pe care ii gaseste abandonati la usa sa), Parintele ii incredinteaza familiilor din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai multi copii, pana la sase, dar mai gasesc inca dragostea pentru a creste pana la inca alti patru copii. In conditiile actuale din Romania, acesta este un adevarat eroism. La Valea Screzii, Parintele Nicolae Tanase a construit un asezamant care, pe langa locuinta, cuprinde un dispensar medical si o biserica, o brutarie si un staul. In acest centru locuiesc deja copii, adolescenti si tineri; la varsta de 18 ani, tinerii trebuie sa paraseasca orfelinatele de stat si ajung de multe ori in strada.

Parintele Nicolae Tanase a scos din subsolurile Bucurestiului, mame tinere cu copiii lor. Parintele Nicolae Tanase se (z)bate pentru viata, inteleasa ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viata poporului roman si viitorul sau. La marea emigratie datorata situatei politico-economice din tara, se adauga trista realitate a comertului cu copii romani, nu totdeauna orfani, cumparati de catre unii straini din tarile occidentale, comert pe care Parintele Nicolae il denunta fara menajamente pana in fata tribunalelor. Parintele Nicolae Tanase anima si insufleteste, de asemenea, si doua mici tipografii. Una dintre ele editeaza scrieri despre Ortodoxie, pentru profitul parohiei de la Valea Plopului, unde biserica Sfintii Arhangheli este neterminata. Cealalta editeaza lucrari impotriva avorturilor si in favoarea vietii, pentru profitul Asociatiei Pro Vita. Parintele Nicolae Tanase a participat (si) la foarte emisiuni pe aceasta tema de la T.V. in Romania si in strainatate. Parintele Nicolae Tanase este o personalitate remarcabila. In luna septembrie anul 2000, de pilda, Parintele Philippe Calès a avut ocazia sa intalneasca in Romania, un preot teolog care-l cunoaste bine pe Parintele Nicolae Tanase. Acest preot i-a adus de trei ori Sfanta Impartasanie Parintelui Nicolae pe patul de moarte… Intr-adevar, in timpul comunismului, s-a atentat la viata sa de trei ori, datorita activitatii sale religioase. Parintele Nicolae Tanase si sotia sa Maria au fost gasiti intr-o noapte aproape morti pe strada, in urma unui «accident» simulat. Au fost la un pas de moarte, dar cu ajutorul unor prieteni medici au reusit sa scape cu viata. Si astazi mai pastreaza sechele de atunci. Acest lucru s-a intamplat deoarece Parintele Nicolae mobilizase oamenii din satul sau pentru construirea unei biserici, «Sfintii Arhangheli», ceea ce era interzis. In fiecare noapte, unii oameni lucrau in timp ce altii stateau de paza. Cand Militia aparea, toata lumea disparea. Dar biserica a fost construita, o mandrie pentru Valea Plopului. Parintele s-a mai compromis si cu editarea si difuzarea unor carti religioase, ceea ce era de asemenea interzis. Astfel, acest teolog il considera pe Parintele Nicolae drept un mare mucenic, un martir, un marturisitor si un adevarat staret, mai bine zis, un autentic gheronda…

Asadar, cu alte cuvinte, de mai bine de 21 de ani are grija de copiii abandonati, de copiii fara parinti, de tinerii alungati din caminele de copii. Acolo, la Valea Plopului si Valea Screzii – judetul Prahova, Parintele Nicolae Tanase a pus bazele unei alte Romanii. Mai buna, mai curata, lipsita de egoism. Cu Asociatia Pro Vita, Parintele Nicolae Tanase duce o lupta pentru viata. Acum 14 ani, la diferite emisiuni de la TVR si Pro Tv Parintele Nicolae Tanase vorbea despre un proiect greu de crezut si atunci, dar si acum. Un sat al copiilor fara parinti. Acum valea s-a umplut si de case si de copii, altfel spus, cu peste 328 de suflete. Copii abandonati prin spitale, copii fara parinti, copii ai strazii, copii lasati aici de mame, imediat dupa nastere. Pe toti, Parintele Nicolae Tanase i-a adunat in tabara de pe vai si dintre dealuri. Povestea a inceput in anul 1990. Dupa cum am mai spus, fiind tata a sase copii proprii, cu sotia educatoare la o gradinita din orasul Valenii de Munte, Parintele Nicolae Tanase a inceput un adevarat razboi impotriva avortului, iar mamele pe care le convingea sa-si nasca pruncii ii lasau in grija lui. In anul 1997, in tabara din vale erau 30 de locuri. Acum, in viitorul despre care vorbea acum 14 ani la diferite emisiuni la TVR si Pro Tv, tabara este tot neincapatoare. Pana acum, pe aici au trecut 1600 de suflete. Asa ca in Valea Screzii apar mereu case noi, fiindca este mare nevoie. Intr-o lume egoista, in care trecem unul pe langa celalalt fara sa ne intereseze ori pese, ce se intampla in Valea Screzii pare greu de crezut. Aici, “egoismul” a fost scos si sters din dictionar.

Pe cei care ajung in Valea Screzii, manati de curiozitate ii duce prin camerele copiilor cu gandul ca poate ii convinge sa se intoarca, sa coopereze si sa ii ajute. Cat de greu este sa hranesti in fiecare zi 328 de guri, sa imbraci si sa educi o armata de oameni, numai Parintele Nicolae Tanase stie cu adevarat. El care si-a pus intreaga familie la „bataie” pentru implinirea, continuarea, dezvoltarea si desavarsirea acestui minunat proiect. El, care participa la multe confernte, seminarii si simpozioane pe acest subiect (foarte problematic inca si foarte delicat ori sensibil), sau la diferite conferinte, atat in tara cat si in strainatate, in calitate de invitat, unde vorbeste despre familia crestina, despre tineri, casatorie si Taina Nuntii. El care alearga in dreapta si in stanga, in sus si in jos, pentru diferite ajutoare, colaborari, sponsorizari si aprobari, caci altfel cum ar putea mentine si dezvolta tot ce este acolo, la Valea Plopului si Valea Screzii?!… Ei, pentru toate acestea si multe altele el a fost nevoit sa invete, fiind o persoana plina de receptivitate, creativitate, realism, dreapta socoteala si mult discernamant!… Asa incat copiii sunt ingrijiti, hraniti, educati si supravegheati de femei angajate din sat. Cu exemplul sau, Parintele Nicolae Tanase a reusit sa schimbe si mentalitatea oamenilor din zona, sa-i faca mai buni. In anii 90, satenii din Valea Plopului si Valea Screzii au vazut ce face Parintele si au inceput sa-l ajute. In casele lor au primit o parte din copii, Parintele Nicolae ajutandu-i si aprovizionandu-i cu alimente, imbracaminte si incaltaminte. Cine este apt de munca trebuie sa munceasca si sa produca. Parintele Nicolae Tanase este si manager si psiholog este si mama si tata pentru toti.

Chiar daca statul nu se implica prea mult si prea tare, multi oameni de bine l-au ajutat si il ajuta: cu bani, mancare sau materiale de constructie. Cu stilul sau direct, sincer si serios Parintele Nicolae Tanase are o vorba buna pentru toti. Pentru baietii gata de insuratoare a cumparat pamant. Pentru fete strange zestre. In fiecare casa din tabara sunt copii. Intr-una i-a asezat laolalta pe copiii de gradinita. Se ataseaza imediat de noii veniti, au nevoie de caldura. Cand te uiti la ei intelegi partial, ce face si de ce face Parintele Nicolae Tanase. Fiecare copil isi are povestea lui, unii sunt aici de cand se stiu. Sunt invatati de mici sa se descurce si sa ajute. Aici, ei sunt o familie. Unii dintre ei sunt luati la un moment dat de familii acasa. Altii insa raman aici, merg la scoala, la studii. Pana acum, opt copii din tabara au intrat la facultate. Incolonati, copiii pornesc catre satul din deal, la scoala. Pentru sateni sunt copii din tabara sau copiii Parintelui. Fara sa-ti dai seama, se prind de mana ta si merg alaturi de tine. Te fac sa intelegi ca asa este viata facuta: sa mergem impreuna si sa ajutam. In drumul spre scoala copiii predau o lectie invatata de la Parintele Nicolae Tanase: iti ofera fara sa te cunoasca ce au ei mai de pret: dragoste. Pe Valea Screzii si in Valea Plopului, de 20 de ani, functioneaza o alta Romanie. O Romanie care uimeste. Una a generozitatii si dragostei, o Romanie care are nevoie permanent de sustinere ca sa mearga mai departe.

Noi, cum ii putem ajuta, intr-un mod si intr-o forma concreta?… Fie ca este vorba de sprijinirea activitatilor desfasurate in centrele de la Valea Plopului si Valea Screzii, de editarea si difuzarea de materiale publicitare, documentare si informative, de organizarea de conferinte specifice si seminarii tematice ori de alte programe, orice contributie va fi bine venita si mult apreciata. Pentru donatii/sponsorizari in bani, datele de identificare fiscala ale Filialei sunt urmatoarele:

• Cod de Identificare Fiscala 18074434

• Cont IBAN lei: RO81RZBR0000060007229024

• Cont IBAN USD: RO86RZBR0000060007229031

• Cont IBAN EURO: RO70RZBR0000060007229028

• Cont IBAN GBP: RO04RZBR0000060009301069

deschise la Raiffeisen Bank – Agentia Victoria Bucuresti, Calea Victoriei nr. 21, corp B, sector 3, cod 030023. Cod SWIFT banca (necesar doar pentru plati externe): RZBR ROBU.

Pentru donatii si sponsorizari in bani, alimente, materiale de constructie etc. va rugam sa ii contactati direct. Societatile comerciale care doresc sa ii sprijine prin sponsorizari pot incheia contracte de sponsorizare cu organizatia Pro Vita, conform legilor in vigoare. Adresa este: Asociatia “Pro-Vita” Valenii de Munte – Valea Plopului. Adresa: B-dul Nicolae Iorga 72, localitatea Valenii de Munte, 106400, judetul Prahova tel/fax: (244) 280695 Pro Vita si Valea Plopului – localizare si cai de acces: Itinerar pentru a merge la Valea Plopului: Bucuresti Nord – Ploiesti Sud (60 km – E60) Valenii de Munte (30 km – 1A) Nucsoara de Jos (13 km) – la dreapta Valea Plopului si Valea Screzii (7 km) Preot Nicolae Tanase, Parohia Valea Plopului, Comuna Posesti, Judetul Prahova, cod 2124, Romania. Pagina pe internet este: www.asociatiaprovita.org .

In cele ce urmeaza redam o buna parte dintru-un dialog, de suflet si neconventional, intr-un cadru absolut informal, chiar acolo – la in tabara de copii din localitatea Valea Screzii, cu Parintele Nicolae Tanase de la Valea Plopului, care, nadajduim sa va fie de mult folos tuturor…

- Preacucernice Parinte Nicolae, cum credeti ca sunt receptate ideile Pro Vita in societatea noastra?

– In societatea romaneasca, Pro Vita, pana nu demult, a fost o noutate. Acum nu mai este o noutate, dar nu mai este o problema nici in discutii, nici in aparitii de presa etc. Pentru ca cineva a stiut sa creeze probleme… Creandu-se aceste probleme, omul nu mai are timp sa se gandeasca la viata, la consecintele nenasterii, la consecintele avortului si mai ales la consecintele asa-ziselor anti-conceptionale. Asa ca pro-vita nu este o noutate, dar nici ceva deja cultivat, ceva de care oamenii au deja idee. Uneori se confunda pro-vita romaneasca cu o atitudine continua a miscarii pro-vita internationale, care este agresiva, care blocheaza medicii, blocheaza clinicile, care se culca la pamant – treaba care este interesanta, dar nu este proprie romanilor.

- Cum pot ajunge ideile pro-vita la populatie? Mersul ideilor este zona elitei, elita se adapteaza cu ideile. Si as vrea sa faceti aici referire la presa, la intelectuali si chiar la cler. Ideile ajung in presa, la televizor si ele sunt dupa aceea receptate, ascultate, respinse sau neauzite de mase.

– Daca este sa incep cu presa, depinde de presa. In general, ea face jocul cuiva. Presa independenta este putina.

- Presa inghite datele statistici, cel putin din domeniul demografic, dar nu face nici o legatura intre aceste date Este clar ca daca imbatranirea populatiei se produce rapid, in curand noi nu vom mai avea oameni care sa munceasca. In „Curentul” chiar am vazut un titlu de genul: „Femeile sarace si neinformate fac copii multi”.

– In orice discutie pe care o avem, expunem cauzele avortului ca fiind necredinta si comoditatea. Discutia intotdeauna se deschide, afirmandu-se faptul ca se fac avorturi din cauza problemelor sociale: lipsuri financiare, lipsuri materiale. Dar sa stiti ca cei mai multi patroni nu au deloc sau au unul-doi copii. De ce? Ori e vorba de necredinta, ori de comoditate si dorinta de a progresa. Problema este ca au bani, dar, totusi, copii nu fac. O familie – tata, mama – pot da copilului scoala, bani, masina, casa, facultate, masterat, cont in banca etc. Nimeni, insa, nu-i poate da copilului viitor. Viitorul il da numai Dumnezeu. Si atunci este foarte important sa stim ca viitorul copilului nostru este in functie de atitudinea noastra fata de viata. Dar, din pacate, noi nu mai avem o atitudine fata de viata, suntem contra vietii, contra nasterii, contra creatiei – ca noi prin asta ne asemanam cu Dumnezeu – procreind. Daca am intrerupt asta, deja i-am spus lui Dumnezeu, stai in ale tale, ca si cum am putea limita actiunea Lui.

– Ati avut discutii cu oameni politici… Cum sunt receptate aceste atitudini Pro Vita?

– De exemplu, Asociatia Provita Brancoveanu a facut in trei randuri scrisori presedintelui Iliescu si Constantinescu, propunandu-le sa se delimiteze de legea care permite avortul. Oamenii politici evita sa-si exprime parerea, chiar daca au o parere. Referitor la cler – este aceeasi situatie trista. Sunt preoti care spun: nu putem predica contra avortului prea mult, pentru ca ne pierdem femeile din biserica.

– Ce ar putea sa faca preotii?

– De tot ceea ce se intampla negativ in Romania este de vina preotul. Pentru ca daca preotii ar reusi sa controleze aspectele morale, aspectele financiare si materiale ar veni de la sine. Daca preotii ar reusi in scaunul spovedaniei sa determine un om sa ramana om… La reprosurile ginecologilor ca ii atacam in spitale, cand raspandim pliante, ginecologii ne spun: crestinii vostri (desi si ei sunt), crestinii vostri vin sa faca avort. Voi i-ati botezat, voi i-ati cununat, voi i-ati spovedit si impartasit, iar ei vin la noi sa le facem avort. In momentul acesta, ei au dreptate. Desigur, ca aceasta nu justifica crima lor, ci relatia pe care noi nu o mai avem cu destul dintre multi credinciosi ai nostri.

- Preotii au de obicei multi copii?

- Nu conteaza cati copii ai, conteaza cati ai omorat.

– In general, la noi nu exista o imagine buna a femeii cu multi copii.

– Pe mine, cand ma intreaba lumea cati copii am, le spun doi baieti, o fata si inca doi baieti. Ca sa nu creada ca am vrut neaparat sa am si o fata. Un preot din Franta, cand l-am intrebat acest lucru, a raspuns, sase copii cu o singura sotie. Pentru ca in Franta este obisnuit ca cei care au multi copii sa fie din 2-3-4 casatorii.

– Ce-ar putea face organizatiile Pro Vita din Romania?

– Pentru mileniul trei, este clar ca ideea pro-vita ar trebui sa devina misiunea de capetenie a Bisericii. De aici pleaca totul – de la nastere si nenastere. In momentul in care se intampla o crima, de ea este vinovata o persoana, de avorturi si de nenasteri se fac vinovate popoarele. Si, daca se fac vinovate popoarele, Dumnezeu este silit sa aplice dreptatea, in bunatatea lui. Ati vazut filmul „Cine leagana copilul?”, unde arata foarte clar ce se intampla cu memoria genetica a uterului. Savanti rusi si americani au facut experimente, au incrucisat armasarul cu zebra si zebroiul cu iapa si, dupa cinci ani de zile, nu au reusit nimic. Dupa alti cinci ani, iapa a fatat un manz zebrat, iar zebra, un manz nevargat.

– Parinte Nicolae, cum s-ar traduce acest experiment?

– Sfantul Apostol Pavel reia textul din Vechiul Testament si il comenteaza, zicand, va lasa omul pe tatal si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup. Nu un suflet, un trup. Sa intelegem ca aici avem de a face pe de o parte cu o taina si, pe de alta, parte cu o contopire. In ziare mai apare cate un scandal de genul, o femeie alba, casatorita cu un sot alb, a nascut un negru, iar ADN-ul arata ca bebelusul ii apartine respectivului sot. Problema este alta: daca eu ma casatoresc cu o fata care a avut relatii sexuale cu unul-doi sau mai multi barbati, mi se va naste din ea un copil cu caracterele mele si cu caracterele celorlalti, ceea ce mie nu-mi convine. Atunci savantii americani si rusi au ajuns la concluzia ca ar fi bine sa revenim la abstinenta. Iar aspectele genetice sunt cele care demonstreaza imediat unde si cum am gresit.

- Va ocupati cu ravna, cu toata energia de mult timp de problemele familiei si ale copiilor din Romania, probleme pe care le cunoasteti mai bine ca oricare altul. Cum vedeti in acesti ani din urma starea familiei romanesti? Mai are ea temelie trainica?

- Din pacate, anul 2011 nu se identifica cu anii trecuti si cu anii mai dinainte. Din fericire, Biserica ramane in principiile si randuielile ei neschimbate. Infailibilitatea Bisericii, capacitatea ei de a lucra fara greseala, fiindca il are in capul ei pe Iisus Hristos, poate da nadejdea ca familia sa revina in matca obisnuita. Asta inseamna curgerea fireasca a vietii in Taina cununiei si, in casa, realizarea dezideratelor de crestere si educare a copiilor.

- O familie traditionala este formata din tata, mama, copii, dar si bunici, si batrani. Care mai este acum relatia mama-tata si copii si apoi a acestora cu batranii, cu bunicii?

- Depinde daca aceste trei categorii de varste au procedat la izolare sau nu. Cata vreme copiii nu mai petrec viata lor cu parintii, pentru ca parintii si-au izolat copiii prin televizor, prin internet, prin toate nebuniile moderne, cata vreme parintii nu mai au legaturi cu parintii lor, respectiv bunicii copiilor, pentru ca ei sunt persoane post-moderne iar ceilalti sunt expirati, retrograzi, stapaneste ruptura. Aceasta este asa de puternica, incat este greu sa speri in refacere fara credinta, spovedanie, rugaciune, pocainta.

- Ati vorbit de relatiile sufletesti, le-as zice duhovnicesti. Mai exista insa o relatie familiala complet distrusa inca din anii de dupa revolutia franceza de la anul 1789, mai ales in secolul al XIX-lea: rolul protector al familiei traditionale fata de copii si fata de batrani a fost preluat de catre stat. Acum statele moderne isi asuma rolul de pater pentru copii, chiar preluandu-i de la parinti. Iar pe batrani i-au rupt de familia lor prin pensii, carora inainte de anul 1850 nici nu li se cunostea numele. Prin aceasta, cele trei varste, cum le-ati numit Sfintia Voastra, sunt complet rupte unele de altele, structura familiei fiind pulverizata.

- Occidentul cunoaste de mult aspecte mult mai grave ale acestor realitati, chiar daca au creat aziluri superdotate pentru batrani, din care lipseste cu desavarsire caldura dragostei familiei. Asta au facut in primul rand. Au distrus dragostea dintre oameni, in primul rand a celor de acelasi sange. In primul rand copiii au nevoie de bunici. Acum nu duc lipsa grava de parinti, dar si de bunici. Copiii pe care ii ocroteste parohia noastra, in cadrul serviciului social care functioneaza dupa noul Statut al Bisericii, duc lipsa sufleteasca de parinti, pe care incercam sa-i inlocuim, si inca mai mare lipsa de bunici. Bunicii nu pot fi nici neglijati, nici inlocuiti. Ei au rolul lor, dat de Dumnezeu, in educarea si formarea copiilor. Este bine ca statul sa nu preia cu forta rolul acesta, ci trebuie sa protejeze familia. A proteja e una si a inlocui rolul parintilor este alta.

- In comunism, prin distrugerea proprietatii private si pauperizarea intregii populatii au fost spulberate posibilitatile de protectie a persoanei prin familie, nu a mai ramas nimic nici pentru urmasi, nici pentru inaintasi. Tot omul a ajuns la mana statului, marele proprietar. Astfel s-au creat conditiile ca, in acesti ani postdecembristi, sa se poate distruge familia mai usor in Romania.

- La ce ar trebui sa ne asteptam? De ce trebuie sa avem asa mari pretentii la aceste lucruri care nu au nimic comun cu Iisus Hristos? Greselile mari apar in relatia Biserica si stat, Biserica in stat, Biserica nationala… Biserica nu este din lumea asta. In nici intr-un caz nu poate sa vina statul sa faca reguli Bisericii. Biserica are regulile ei de care statul nu tine cont si nici nu-i convin. Daca statul ar fi crestin, atunci duminica nu s-ar lucra, carciumile nu s-ar deschide, in post mancarea ar fi adecvata si nu s-ar vinde carnuri in magazine. Or, statul nu face aceasta si noi ne supunem unui astfel de stat care, mai inainte, facea si multe alte rele: prigonea, omora, ii arunca pe crestini la fiare, ii extermina in lagare si temnite infioratoare. Ce pretentii sa avem de la un astfel de stat? Macar atata daca ar face, sa nu se mai laude ca ajuta si face bine cetatenilor, cand de fapt strica. Asta nu inseamna ca suntem impotriva statului, ci doar criticam niste aspecte care sunt vizibile pentru toata lumea.

- Este de plans, la ora actuala, procentul de formare a familiilor tinere in Romania in comparatie cu procentul desfacerii casatoriilor. Am vazut prin ziare titluri desantate, de felul „Romania divortata”, asa de mare este numarul divorturilor, semn clar al unui proces devastator de distrugere a familiilor. Ce ziceti, este intamplator acest fenomen?

- Nu. Lucrurile sunt scapate din mana de catre oamenii cu responsabilitati spirituale. Adica noi, preotii, noi, crestinii ortodocsi cu pretentii de traire a credintei, noi, intelectualii cu pretentii de cunoastere. Eu sunt mirat ca atunci cand cineva se sinucide, aruncandu-se de la etaj, nu este intrebat preotul din parohia respectiva, daca il cunoaste pe sinucigas, daca venea la spovedanie, ce probleme avea persoana respectiva, boli psihice, ai discutat cu parintii, ce cauze au provocat tragedia? Dar lucrul acesta nu se intampla. Ceea ce inseamna ca noi nu avem o preocupare pentru problemele oamenilor din parohie. De aceea ne facem vinovati, deoarece Biserica ar trebui sa lucreze continuu soborniceste, adica sa ne doara durerea celuilalt, impreuna sa ne sfatuim, impreuna sa lucram contra raului. Nu contra unor institutii sau persoane, ci contra avorturilor, a divorturilor, a impilarilor, a sinuciderilor, a patimilor, a ispitirilor grave, a certurilor, abandonurilor etc., etc.

- Care sunt principalele cauze ale disolutiei familiei in aceste vremuri?

- Este lupta raului. Intrebarea poate fi pusa si altfel: de ce noi cedam la aceste atacuri? Este vorba de noi, preotii, credinciosii, Biserica. De ce Biserica vie cedeaza la aceste asalturi ale raului? De ce am ajuns in asa hal si ne supunem fara impotrivire rautatilor veacului? Nu este semnificativ de ce ne ataca altul, asa e rostul lui, ispita diavolului, sa ne loveasca. De fapt, cauzele sunt la noi: slabirea credintei, pierderea iubirii, acceptarea modelor de viata moderne, primirea cu usurinta a mentalitatilor pacatoase. Raul, pe acest teren slab duhovniceste si moraliceste, se propaga, intra, se salasluieste inauntrul omului si apoi explodeaza in faptele lui. Iar noi observam ravagiile din societate.

- Nu reactionam din cauza slabiciunilor noastre. Totusi exista o actiune sustinuta prin legi pentru promovarea concubinajului, a libertinismului sexual, a desfranarilor, a avorturilor, a placerilor consumiste, a prostitutiei, a homosexualitatii, precum si de modificare a continutului educatiei din scoala in sensul dezvoltarii premature a acestor patimi.

- Cazul fetitei de 11 ani de la Iasi care, din urma cu doi ani, dupa cum stiti din mass media, a ramas gravida in urma unui viol, nu e singular, dar este simptomatic. Cunosc si fetite de 10 ani care au ramas gravide, au nascut si sunt bine acum. A fost dusa in Anglia sa faca avort si s-a sa mediatizat peste masura pentru ca sa existe motive pentru aprobarea legala a avorturilor la perioade mai mari pentru fetite de pana in 15 ani. Dusmanii vietii au avut un interes, de au facut atata valva. Englezii pe al nostru l-au chiuretat, iar o fetita de 15 ani de la ei a fost lasata sa nasca un prunc sanatos. Au profitat de prostia noastra si pe al nostru l-au lichidat. Vedeti ce lupta este impotriva vietii? Ce lupta este impotriva neamului? Domnitorul Constantin Brancoveanu de aceea a fost arestat si ucis de turci, pentru ca a inmultit neamul romanesc, a sustinut cu masuri sociale cresterea demografiei, lucru neplacut pentru dusmani. Asupreala asta sociala care functioneaza la noi de mai mult timp provoaca mari daune neamului sub aspect demografic. Sigur ca apare ideea nociva, „cu ce sa cresc copilul acesta?”, si il avorteaza. Altii ii lasa pe copii acasa si se duc prin strainatate dupa capatuiala, acolo uita de familie si praful se alege. Altii trimit bani multi si copilul de acasa se destrabaleaza cu ei. Dandanale, ba chiar tragedii. Impotriva acestor rautati trebuie sa luptam. Si nu singuri, ci cu Dumnezeu alaturi de noi.

- Observam impreuna ca tinerii de astazi nu mai accepta casatoria la varsta de 20 de ani, la 25 de ani, ci prelungesc nepermis de mult termenul pentru intemeierea unei familii. In acest timp, traiesc in pacat, iar pe la 35-40 de ani se gandesc sa se marite sau sa se insoare. Atunci insa nu mai pot concepe prunci.

- Cum sa nu rezolvi problema aceasta usor cand umbla asociatiile straine cu prezervative gratis, cu pilule anticonceptionale, si poti trai fara soacra? Inainte vreme prelungirea perioadei de divort, tergiversarea aspectelor civile conduceau la evitarea divortului, aveau loc dese impacari. Acum, insa, un divort poate fi pronuntat in aceeasi zi in care depui cererea. Unii merg dimineata la tribunal si dupa amiaza sunt divortati. Asta inseamna ca statul stimuleaza, faciliteaza divortul. Si daca faciliteaza divortul inseamna ca statul este criminal asupra familiei. Este vorba aici de sistemul care distruge unitatea familiei. Si cand chiureteaza in serie inseamna ca statul este un criminal in serie. Cand dai legi peste legi care favorizeaza libertinajul, cand te lupti din rasputeri sa legalizezi homosexualitatea, prostitutia, incestul, rezulta ca esti stat criminal. Asta nu inseamna ca suntem impotriva statului in general, dar ne ridicam impotriva sistemului care loveste baza existentei noastre ca Biserica Ortodoxa, a existentei noastre ca neam.

- De ce a ajuns statul sa fie criminal?

- Totusi statul lucreaza prin institutiile lui, iar institutiile functioneaza cu oameni. Aici e problema, sunt acolo persoane care admira valorile crestine ca pe niste piese de muzeu, istorizate. Or’, noi stim ca Biserica nu se invecheste, iar valorile crestine sunt perene, ba chiar unele, cum este iubirea aproapelui, iubirea de Dumnezeu si altele, sunt vesnice. Ba chiar a aparut acum expresia innoirea Bisericii, in realitate nu exista innoirea Bisericii, ci poate a vietii bisericesti. In ce priveste faptul ca statul este criminal, nu stiu de ce e asa, dar vad ce face, vad ca este criminal prin faptele lui. Aici mai apare o problema. Cel care face avort este botezat? Este. Biserica il ia la bani marunti, de ce omori, domnule? Nu. Cine trebuie sa-l ia la intrebari, patriarhul sau episcopul? Nu, preotul lui din parohie trebuie sa faca asta, pentru ca el ii boteaza, el ii face sfestanii, el ii inmormanteaza tatal, el il cununa. In mod concret, Biserica nu lupta impotriva fenomenelor criminale din societate. De ce nu lupta impotriva lor? Pentru ca le agreeaza. Cum? Iata, sponsorii pentru diverse lucrari nu vor fi niciodata apostrofati pentru manifestari de tipul celor evocate de noi. O singura manastire am intalnit care nu ia bani de la sponsorii necununati, care nu-si platesc angajatii, care fac comert cu tutun si alcool. Am ramas uimit ca o manastire are criterii crestinesti prin care isi alege sponsorii. Si noi, la Provita pentru copiii abandonati, am primit bani necontrolati. Am intrebat de unde vin banii pe care ii doneaza, dar nu am verificat daca este adevarat ce ne-au raspuns.

Parintele Arsenie Papacioc are o idee foarte valoroasa cand spune ca raportul dintre dreptate si iubire este 2/8. Cu dreptatea castigi doi si pierzi opt. Cu iubirea pierzi doi si castigi opt. Este extrem de interesant raportul acesta. De tinut cont ca si sponsorii acestia sunt botezati, si ei au familie, neveste, copii, si pentru ei s-a rastignit Iisus Hristos. Uite, in acest sens, cu ajutorul Fundatiei Sfintii Martiri Brancoveni din Constanta am facut rost de un pomelnic al ginecologilor din Romania care fac avorturi. Sunt doar vreo 28 de medici care nu fac avorturi, iar cei care fac sunt cu sutele si cu miile. Ii pomenim pe toti, dar nu pe toti la Proscomidie, sa-i lumineze Dumnezeu sa nu mai omoare in serie. Pentru un criminal in serie se ridica toata politia dintr-o tara pe urmele lui, ca sa-l prinda, sa-l opreasca. In clinicile ginecologice se produc crime in serie, fara sa se sesizeze nimeni pentru asta.

- Noncombativitatea preotilor in parohii poate fi o complicitate, o forma de indiferenta, dar nu constituie o cauza a proliferarii avorturilor, a divorturilor, a caderii generale a societatii in pacat. Raul vine din alta parte, are radacinile infipte in organismul social. Dupa opinia mea, lupta dusa de statele moderne impotriva populatiilor este antihristica, pentru ca vizeaza imparatia lui Dumnezeu care se constituie cu oameni botezati in Hristos.

- Toate imperiile au cazut cand au lovit maternitatea. Va spun un lucru care m-a contrariat foarte tare. Persoanele care sunt demnitari, ocarmuitori in mari institutii ale statului, la serviciu fac toate mizeriile astea de care vorbim, iar in particular merg la biserica, doneaza bani la manastiri, se inchina prin pelerinaje si altele asemenea. Este o duplicitate care deruteaza multa lume. In crestinismul primar lucrurile erau foarte precise: ori credeai, ori nu credeai. Daca erai credincios, te omorau, daca nu credeai, n-aveai probleme. La ora actuala, este voie sa crezi, sa mergi la biserica, sa faci de toate, dar nu este voie sa afectezi libertatea celuilalt. Care libertate? Libertinajul, libertinismul, nebunia pacatelor de moarte. Eu am pronuntat la televiziune cuvantul curvar. O doamna psiholog m-a intrebat: „Parinte, in ce era traiti dumneavoastra de va pronuntati asa?” „Dar cum sa ma pronunt?”, am intrebat eu, ca vocabula asta este in dictionar. A zis: „Relatii sexuale”. Pai, relatii sexuale au lacustele. Oamenii, ori sunt cununati, ori sunt necununati. Cei cununati la biserica formeaza o familie, daca nu, sunt doi care curvesc.

- Se leaga de astfel de notiuni ca sa deturneze discutia de la fondul ei moral si crestinesc. Asa zisul razboi al cuvintelor vizeaza, de fapt, realitati mult mai adanci. Unele state, cum sunt SUA si Anglia, au dat legi prin care scot din limbajul copiilor cuvintele mama si tata, urmarind ca statul sa fie acela care joaca rolurile respective. Dictionarele Oxford, noile editii, nu mai cuprind cuvintele mama si tata. In conditiile acestea mai putem vorbi de familie?

- Atunci vorbim despre cuplu. Solutia e la fiecare dintre noi. Trebuie sa incepem noi, cu mic cu mare, mai invatat, mai neinvatat, sa mentinem familia. Daca s-ar scula din morminte inaintasii, ne-ar da palme, ne-ar mustra rau de tot pentru ce am facut cu mostenirea lasata de ei. Ne vor intreba: „Voi ce mai lasati in urma?” Sa ne intrebam singuri, oare ce lasam in urma noastra? Mai avem ce lasa? Suntem in stare sa mai lasam ceva?

- In toata lumea actuala se manifesta acut fenomenul de luare in posesie a copiilor de catre stat, mai ales in privinta educatiei. Parintii care se opun, de pilda, educatiei sexuale la copiii mici, de 6 ani, sunt amendati sau bagati la inchisoare. Se intinde si la noi aceasta molima. De ce nu reactionam in nici un fel?

- La anul 1758, Sfantul Cosma Etolianul zicea un lucru care, atunci cand l-am citit in traducere, mi-a provocat mare mirare, nu mi-a venit sa-l cred. Cu doua sute de ani inainte de aparitia televiziunii, Parintele acesta spunea ca va veni vremea cand dracul ne va vorbi dintr-o cutie vorbitoare pe care crestinii o vor aseza in locul icoanelor. Marturisesc ca am vazut textul original in care face aceasta previziune. Televizorul in sine n-ar fi un lucru rau, dar nu are cum sa nu fie rau, pentru ca, intai de toate, imi ocupa timpul de mantuire. In al doilea rand, informatia pe care o vehiculeaza este numai despre moarte, accidente, violente, talharii, derapaje adulterine sau incestuoase, despre „personalitati” cu viata complet imorala, ei bine, un astfel de continut ma convinge ca televizorul este un lucru rau, se vede clar ce vrea sa faca din mine. In cazul acesta, trebuie sa meditez si apoi sa trec la actiune, imi tai cablul si zic la revedere informatiei de acest fel. Pentru ca pot urmari la televizor si lucruri serioase, chiar bisericesti, dar cum fac sa separ raul de bine?! E o problema. Omul nu poate cu usurinta sa aleaga binele de rau. Traim vremuri de grava amestecare, de confuzii ale valorilor si reperelor. Cine are urechi de auzit, sa auda, cine are ochi de vazut, sa vada! Din mila lui Dumnezeu, fiecare e zdravan la cap, e integru fizic si psihic, fiecare poate analiza si alege solutia cea mai potrivita pentru el.

- Parinte Nicolae, acum in incheierea acestui interviu, ce ne spuneti, credeti ca putem sa ne revenim?

- Acum un an, doi, trei nu credeam, dar m-a incurajat, de pilda, protestul tacut al romanilor impotriva vaccinarii cu Gardasil, din anul 2009. Au tacut si s-au opus. Asta inseamna ca sunt lucruri care se pot organiza, inclusiv in privinta salvarii familiei de la pieire. Numai ca orice s-ar organiza, trebuie sa aiba acoperire in istoria Bisericii. Orice facem trebuie sa avem acoperire in istoria Bisericii, sa se fi intamplat ceva semanator. De aceea suntem urmasii sinoadelor ecumenice ale Sfintilor Parinti, experientei Bisericii, trairii pustnicilor, ca sa ne folosim intocmai de invatatura care ni s-a transmis. De exemplu, Sfantul Ioan Gura de Aur a fost caterisit si, la Constantinopol, n-a mai slujit public. In pustiul in care a fost exilat a slujit si a facut-o cu atata convingere, incat atunci cand i-a picat un paianjen otravitor in potirul cu Sfanta Impartasanie, el a consumat tot continutul potirului fara sa pateasca nimic. Ori, la ora actuala, daca cineva este oprit sa slujeasca, el totusi slujeste. Isi face cabinet particular si crestinii, ca o turma nauca, navalesc acolo. Lucrul acesta nu este cu acoperire in istoria Bisericii. Traim o criza foarte profunda, nu aceasta financiara de care se face atata caz, ci o criza de autoritate, de canonicitate, constand in felul in care ne raportam credinciosii la preoti, preotii la credinciosi, preotii la episcopi, episcopii la preoti. Ea trebuie depasita, pentru ca nu putem birui fiecare separat. Ci toti impreuna cu Iisus Hristos…

- Va multumesc foarte mult, Preacucernice Parinte Nicolae, pentru toata caldura, dragostea si amabiltatea, dorindu-va mult succes, mult spor si multe impliniri duhovnicesti, in continuare!…

- Doamne ajuta, cu multa bucurie!…

Interviu realizat de Stelian Gombos

sursa: crestinortodox.ro

Reverenda este haina preoteasca cea mai cunoscuta, ea fiind cunoscuta si sub denumiri precum “anteriu” sau “sutana”. Reverenda este acel vesmant lung, de culoare neagra, croit cat se poate de simplu, care se poarta de catre preot peste hainele personale. Desi reverenda este numita “vesmant neliturgic”, preotul nu are voie sa slujeasca nici o slujba fara a fi imbracat in aceasta. Numai peste reverenda se pun toate celelalte vesminte preotesti liturgice.

Cunoscuta si drept “haina zilnica a preotului”, reverenda este acea haina neagra purtata zilnic de catre preot, din ziua hirotoniei si pana in ziua adormirii lui in Domnul. Reverenda acopera intregul corp, in afara ei, descoperite, ramanand doar mainile si chipul, ca si in iconografie, pentru binecuvantare si propovaduire.

Vesmintele cu care se imbraca slujitorii Sfantului Altar, in afara sfintelor slujbe, se cuvine a fi lungi si de o culoare cat mai intunecata, pentru ca “lungimea” inchipuie buna cuviinta, iar “culoarea inchisa” (neagra) este icoana smereniei. Tot in aceeasi erminie, reverenda reprezinta mormantul celui care o poarta, prin ea preotul aratand tuturor cum omul trebuie sa moara acestei lumi.

Reverenda, haina zilnica a preotului

Odata hirotonit, preotul nu mai are voie sa isi dea jos reverenda, decat numai in cazuri exceptionale. Aceasta este marturia tuturor marilor duhovnici. Reverenda trebuie purtata neincetat de catre preot, precum neincetat trebuie pastrat cu grija si harul primit de acesta in Taina Hirotoniei. Chiar daca harul nu sta in reverenda, reverenda ajuta insa la pastrarea harului.

Cu frica, spre a nu judeca, indraznesc a spune: cand comoditatea, confortul si rusinea fata de lume (de cei necredinciosi) incepe sa primeze, purtarea reverendei poate deveni un adevarat chin, ea ajungand sa fie inlaturata prin vorba poporului, care zice: “Nu haina il face pe om!” Insa, in pofida intelepciunii acestei vorbe, ea nu poate fi aplicata si in acest caz.

Nu putem indeparta aspectele vazute ale credintei crestine, interiorizand credinta in lucruri nevazute. Este drept ca nu reverenda si barba sunt esentiale, insa acestea dau marturie despre Domnul caruia ii slujim prin viata noastra. Tot crestinul da marturie despre credinta lui, in foarte mare masura prin comportament, insa nu numai. In cazul preotului, chiar si cand acesta tace, reverenda predica de una singura.

Reverenda nu este “o uniforma de serviciu”, ca in alte meserii, deoarece rolul practic al acesteia este secundar celui duhovnicesc. Este de mare folos ca toti crestinii de rand sa-si vada preotul imbracat in reverenda, la piata ori pe strada, spre aducerea lor aminte ca nu sunt din lumea aceasta, ci ca sunt datori a se lupta neincetat cu patimile, spre dobandirea Imparatiei lui Hristos. Daca preotul nu poarta reverenda, nimeni nu are de unde sa stie ca el este preot, iar multi ar avea mare nevoie sa stie asta.

Nimic in Biserica Ortodoxie nu este intamplator; toate lucrurile si actele de cult au un fundament duhovnicesc, profund, care ajunge sa ne scape, cu cat viata noastra devine mai secularizata. Pentru aceasta, atat timp cat un preot va urmari mai mult sa fie “in pas” cu vremea, decat cu Traditia Bisericii, el va renunta cu usurinta la a mai purta reverenda.

In aceasta privinta, un prieten spunea: “Sunt preoti si preoti. Pentru unii, reverenda este “grea” si preotia “usoara”; pentru acestia reverenda nu e nimic altceva decat uniforma de serviciu; dupa slujbe, fiind greu de purtat, ei renunta cu usurinta la ea. Pentru altii, reverenda e “usoara” si preotia este “grea”; ei nu renunta cu usurinta la reverenda, deoarece nu pierd din vedere caracterul revelator al acesteia: preotului ii reaminteste permanent lucrarea pentru care a fost chemat, iar celorlalti oameni le descopera prezenta in mijlocul lor a “omului lui Dumnezeu”. De aceea, in majoritatea cazurilor, modul in care un preot isi asuma reverenda, spune multe si despre cum isi asuma acesta Preotia.”

Parintele Paisie Aghioritul: Reverenda nu este optionala !

In jurul anului 1972, cativa preoti de mir din Grecia au venit la Parintele Paisie Aghioritul, pentru a lua binecuvantare spre a nu mai purta reverenda. Unul dintre ei spunea: “Nu reverenda il face pe preot. Mai de preferat ar fi ca unii preoti sa umble fara reverenda, pentru ca astfel se pot apropia mai usor de lume.” Parintele Paisie i-a chemat a doua zi, spre a le raspunde.

A doua zi, cand au sosit acei preoti, parintele le-a aratat un maslin din curte, caruia in seara anterioara ii curatase intentionat coaja de pe tulpina; numai in varf ii lasase cateva crengute retezate. Aratandu-le maslinul decojit, parintele le-a spus: “Va place copacul asa cum este, decojit? Asa sunt si preotii fara reverenda.” Deasupra acelui maslin, parintele a scris: “Copacii si-au aruncat imbracamintea lor, dar vom vedea ce pricopseala vor face. Preotul fara rasa (reverenda) nu este de rasa”. Astfel, preotii au inteles voia lui Dumnezeu si au continuat sa isi poarte reverendele.

Alta data, fiind intrebat parintele Paisie, care este motivul pentru care preotii trebuie sa poarte reverenda, acesta a raspuns, zicand: “Exista multe motive, dar si numai faptul ca toti oamenii evlaviosi se bucura, atunci cand il vad pe preotul lor purtand reverenda, este un motiv suficient.”

Parintele Dionisie Ignat: Reverenda este o mare binecuvantare !

“Sub nici un motiv vreun crestin sa nu gaseasca o neoranduiala in preot. Atunci preotul are mare spor, daca ceilalti vad ca parintele e in regula. Asa-i omenirea, fie cat de multa lume, daca preotul e in uniforma, numai pe preot il vede, fiindca lumea e imbracata in alt mod.”

Haina sa fie haina, regula fara nici un fel de rabat, fara nici un fel de concesie. “Sigur. Mare, mare binecuvantare este. Te pazeste de multe uniforma asta. Esti imbracat in negru, adica in pocainta, regretam inaintea lui Dumnezeu ca am pierdut raiul… de aceea sunt imbracati asa toti calugarii si toti preotii, ca un fel de pocainta, pot sa spun, ca si cum am fi in doliu. Aducandu-ne aminte ce am pierdut, putem instaura in sufletul si in inima noastra smerita cugetare.”

“Trebuie mare atentie, sa nu inceapa preotul sa spuna: “Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic daca umblu ca un mirean, nu-i nimica…” Ca sa fie preotul ca si mireanul, asta inseamna ca harul pe care ti l-o dat Dumnezeu tu l-ai batjocorit, l-ai aruncat, fiindca spui ca harul nu sta in uniforma. Se poate atata lucrul acesta, atata intunecime?”

“Pe un ofiter de armata, daca n-are uniforma, il saluta oare vreun soldat? Sub nici un motiv. Dar daca are uniforma, toti tresar: “Cine-i?” “E generalul cutare.” Bre, saluta-l.” Asa e si cu cele duhovnicesti, si inca mai mult, pentru ca lumea e simpla. Daca-l vede pe preot in uniforma, ce-si spune omul: Mai, e preotul, ma duc sa-i sarut mana, ca el se roaga lui Dumnezeu pentru noi.”

“Cand preotul n-are uniforma lui, e ca un “domn”, din cei care pot intra in orice local din lume… Pe cand preotul nu poate intra orisiunde, fiindca imbracamintea sa arata ca e reprezentantul sfinteniei, reprezentantul tuturor crestinilor care cauta sa se mantuiasca. Nu se poate nicidecum sa treaca printr-un local care nu e crestinesc. Dar el, daca arunca toate de pe dansul, si, la fel ca si orice vagabond, face orice vrea, bea, fumeaza, asa, cum stiti mai bine ca mine lucrurile acestea, atunci mergem spre daramare.”

Unii preoti nu mai poarta barba. “De ce asta? Sa ca poti intra in orice local, pe unde n-ar trebui preotul nici sa treaca. Daca esti ca un mirean, te duci. E rau! Dar uniforma apostolica asta este – sa poarte preotul barba si niciodata sa nu iasa din casa si sa se duca undeva fara sa fie cu reverenda.”

In tara fiind si venind inaintea lui un preot fara reverenda, parintele Dionisie Ignat a spus: “Foarte urat. Nu-i mai bine sa fii imbracat in preot? Ca preot, tu este apostolul neamului, al natiunii, al Ortodoxiei. Care e pricina sa te batjocoresti? De ce? Care-i pricina? Adica facem voia dusmanilor Ortodoxiei. Te lauda cineva cand te vede imbracat in mirean, preot fiind? Te lauda cineva? Zice bravo? Nu. Vezi, omul se pleaca spre noutati. Si acum asa e in tara, se raspandeste.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Care sunt formele în care se dezvoltă si se înmulţeşte mândria în suflet!

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei.

Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet.

Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate.

Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?

În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu.

Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa.

Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră.

Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte.

Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Neatenţia, invidia, nemulţumirea. Ce părere aveţi despte aceste calitaţi, dar mai corect ar fi – patimi suflteşti ? Şi mai am o întrebare: poate fi fericit omul chinuit de invidie, neatenţie, nemulţumire? Desigur că pot exista păreri diferite, dar totuşi cred că fericirea unui asemenea om nu e prea posibilă.

Invidia îi va îndemna privirea acestului om într-un timp şi loc unde îi va fi mai bine, fiincă el nu este acolo. Neatenţia îi va acoperi din imaginiea percepută multe evenimente şi lucruri minunate şi extraordinare. Nemulţumirea îl va face să provoace suferinţe şi altora, nefiind în stare să aprecieze mângâierea şi dragostea primită.

Toate vor fi “nu aşa” pentru omul în cauză. Toată lumea îi va fi nu cum şi-ar dori. De la nemulţumirea de propria viaţă se va încumeta să zică şi el asemenea lui Salieri, că nu există dreptate în lume, dar şi nici mai presus de ea.

Atunci când starea aceasta interioară pune stăpânire pe numeroase suflete, atunci lucrurile merg tot mai rău. Locuim tocmai într-o asemenea stuaţie. Nu doar beţia, un viciu existent de mai demult şi desfrânarea care de la un timp întrece toate patimile, sunt cele mai grele păcate ale noastre. Dar şi mai mult ne chinuie deznădejdea. Deznădejdea născută de nemulţumire, neatenţie, invidie şi nerecunoştinţă.

“Şi nimic din toată lumea nu şi-a dorit să binecuvânteze”, – iată diagnoza. E o stare demonică.

Şi atunci cum rămâne cu: Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi?

Unde e salvarea de la tristeţe? Desigur că nu în înmulţirea plăcerilor. Omul atent ar trebui să ştie că înmulţirea plăcerilor primite doar agravează tristeţea şi o face de netămăduit,. Îndeplinirea diferitor dorinţe paote să ne dea doar unica experinţă de folos, şi anume, că de la îndeplinirea dorinţilor omul nu devine mai fericit. „Setea” se înteţeşte, iluziile dispar, dar fericirea aşa şi nu o obţinem.

Pentru ca să trăiască, să muncească şi să se bucure, e necesar ca omul să aducă şi mulţumire pentru toate existente din viaţa sa. Mulţumirea e un leac tămăduitor şi împotriva invidiei şi neatenţiei şi desigur a nemulţumirii.

Iată de ce principala slujbă a Bisericii noastre este Euharistia – aducerea mulţumirii, iar principala parte a ei este încununată de cuvintele “Să mulţumim Domnului”.

Să-i mulţumim pentru lumea creată, pentru intrarea noastă în această lume şi pentru părăsirea ei, pentru toate cele primite în dar de la Dumnezeu şi cunoscute de noi, dar şi neapărat pentru cele necunoscute. Trebuie să învăţăm să mergem la biserică anume pentru a aduce această mulţumire. Toate celelalte se vor adăuga, ca mai puţin importante, la locul lor. Şi pomelnice vom scrie şi lumânări vom aprinde, şi acatiste vom asculta. Dar cel mai important e că vom trece pragul Bisericii pentru a mulţumi Domnului.

Omul care ştie să fie recunoscător Domnului, ştie Cui trebuie mereu să-I mulţumească, e un om energic, puternic şi atent. El după cuvintele Apostolului este bine pregătit pentru orice lucru bun.

Un creştinism mâhnit şi nemulţumit e o acceptare binevolă a unui ghetou. Un creştinism puternic e acela care aduce bucurie, bucuria despre Dumnezeul nostru.

La acesta şi trebuie să-i chemăm pe acei care încă nu a găsit calea către sfânta Liturghie.

Toţi reformatorii promit oamenilor fericerea şi dacă presupunem că fericirea şi înseamnă îndeplinirea dorinţilor, atunci vom muri adânc nefericiţi. Dar omul nu trebuie să fie fericit “undeva” şi „cândva”, ci acum şi aici. Şi e foarte şi foarte posibil, dacă atunci când omul stă în faţa Creatorului nu vom zice „Dă-mi”, dar – „îţi mulţumesc, Doamne”.

***

Romancierul Salinger, autorul romanului „ De veghe în lanul de secară” are şi o altă povestioră destul de interesantă pentru noi Franny şi Zooey. Franny este o tânără care vrea să devină actriţă. O tânără intelegentă ce caută sensul vieţii şi şi revelaţii spirituale. Nu suportă doar careva cunoştinţe de suprafaţă, ci vrea să afle sensul adânc la tot ce o frământă. În căutările sale desopreră Rugăciunea lui Iisus şi începe practicarea ei.

Aceste „exersări duhovniceşti” au mărit şi mai mult detaşarea sa de la viaţa lumească, dar nu i-au dat nici putere, nici lumină şi nici bucurie. O rugăciune fără roade şi fără apropiere de Dumnezeu.

De la aceste experimente riscante cu propriul suflet înceară să-şi salveze sora Zooey. El se revoltă că sora sa nu-şi respectă mama, care încearcă să aibă grijă de fata care slăbise şi se îmbolnăvise în toate aceste rătăciri. Zooey se revoltă că sora nu înţelege că rugăciunea nu poate fi doar o practică psihofozică. Pentru ea rugăciunea nu e un mod de a comunica cu Dumnezeu, pe care ea L-ar iubi, e doar o stare magică de a ajunge la careva revelaţii. El îi spune sorii:

-Îţi voi spune doar un lucru Franny, un lucru pe care îl cunosc. Şi nu aş vrea să te supăr. Dacă tinzi atât de mult către viaţa religioasă, atunci să ştii că nu vezi nici lucrurile elmentare, care au loc chiar sub nasul tău, şi cu o importanţă şi intensitate foarte mare. Nu-ţi ajunge înţelegere măcar să beai cana de bulion sfinţit de mama îngrijorată.

Chiar dacă vei cutreera toată lumea în căutarea unui îndrmător spritual, un guru sau chiar un sfânt, nu te va ajuta cu nimic. Cum de fapt îţi vei da seama că este un om desăvârşit, dacă tu nu descoperi că ceea ce ţi se întinde ca ajutor e ceva sfinţit şi anume pentru tine? Îmi poţi răspunde?

Acel bulion a fost sfinţit de dragostea şi grija mamei, adică pe aceea pe ce se ţine întreaga lume. Şi noi toţi suntem vinovaţi că nu putem deosebi acel „sfinţit” bulion, zâmbetele „sfinte”, strângerele de mână sfinţite, şi celelalte daruri cereşi pe care le primim zilnic doar sub învelişul mai puţin vizibil al celor lumeşti. Anume de la această imposibilitate de a observa cele sfinte între cele obişnuite şi suntem nefericiţi.

Neatenţia. Nerecunoştinţa. Invidia.

Însăşi tendinţele religiose nu-l vindecă pe om, atunci când sufletul nu e gata să se tămăduiască. Nu au nici nu rost nici rugăciunea inimi, nici postul şi nici altele dacă omul nu e în stare să aprecieze frumuseţea simplă şi căldura sinceră. Iată legea spirituală care acţionează şi va acţiona mereu, în viaţă nicicând nu vei realiza nimic dacă neatenţia şi nerecunoştinţa ţi-au închis omului ochii de la „minunile obişnuite”.

Noi toţi suntem înconjuraţi de daruri şi învăluiţi de nu puţine minuni. De aceea uimirea plină de recunoştinţă trebuie să fie o dominantă a vieţii noste interne. Şi toţi trebui să înveţe aceste lucruri şi acei care sunt creştini nu doar cu numele şi acei care abia caută calea spre Biserică.

Doar nu degeaba principalele cuvinte ale Liturghiei sunt “Să mulţumim Domnului”.

Traducere Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul

www.pravoslavie.ru

sursa: pelerin ortodox

Marturisesc ca imi pare rau ca rugaciunile pe care preotul le rosteste in cadrul Sfintei Liturghii, inainte si dupa impartasire, nu sunt auzite de credinciosi. Pregatirea pentru impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului a devenit o pregatire particulara, adica omul le rosteste acasa, nestiind ca ele fac parte din textul si ritualul Liturghiei.

In cadrul Sfintei Liturghii nu este prezenta nici o mentiune de participare a doua categorii de credinciosi: cei care nu se impartasesc si cei care se impartasesc cu Sfintele Taine, lucru pe care ar trebui sa-l retina cei care opresc cu multa usurinta credinciosii de la impartasire.

Este adevarat ca in Catehismul ortodox al mitropolitului Filaret, intalnim urmatorul indemn: “cei ravnitori de evlavie sa se impartaseasca de patru ori pe an sau in fiecare luna, iar ceilalti, obligatoriu, o data pe an”. Poate plecand de la aceste vorbe, unii slujitori considera ca daca un credincios s-a impartasit mai mult de patru ori pe an, este o persoana care “si-a depasit norma” si trebuie oprit in cazul in care mai doreste sa se uneasca cu Hristos.

Pentru neparticiparea la impartasire se invoca drept raspuns – oamenii nu sunt vrednici sa se apropie de Trupul si Sangele Domnului. Sfantul Apostol Pavel spune ca omul trebuie sa se cerceteze pe sine atunci cand doreste sa se impartaseasca (1 Cor.XI, 26-32), insa, niciodata nu spune: “Voi cei vrednici impartasiti-va, iar voi cei nevrednici sa va abtineti”. Parintele Alexander Schmemann zice: “in intreaga creatie, nimeni nu este vrednic ca prin virtutile sale, sa se apropie de Trupul si Sangele Domnului si ca urmare, pregatirea nu consta in calculul si analiza “pregatirii” si a “nepregatirii”, ci in raspunsul iubirii la iubire.

Sigur, cel care este rupt de viata Bisericii si se intampla sa ajunga la o Liturghie, nu trebuie sa dea semne de turma, facand prin imitare ceea ce fac ceilalti. El trebuie sa simta, sa iubeasca si sa-si doreasca sa se impartaseasca asemenea celorlalti. Trebuie sa depaseasca starea de inconstienta si sa-si doreasca sa iasa din pacat.

Sfantul Nicodim Aghioritul a spus ca nu trebuie sa se spovedeasca omul de fiecare data cand se impartaseste. Daca de la ultima impartasanie el nu a mai savarsit un pacat grav, atunci se poate impartasi cu o spovedanie de mai multe ori. Dar aceste cuvinte sunt pentru oameni neadormiti de pacat, pentru oameni responsabili. Altfel, daca-i spui omului ca se poate impartasi fara spovedanie, are toate sansele sa-si ia osanda. Pentru cel netrezit din pacat, “Biserica a recunoscut nevoia de a indeparta putin impartasania, de a introduce un “pelerinaj”, un post, si asta ca omul sa vina la impartasanie cu o constiinta ascutita cat de cat, sa simta “pe pielea lui” ca este ceva important”, ne invata parintele Rafael Noica. Important este sa traim dupa voia lui Dumnezeu si sa ne lasam indrumati de duhovnic.

Daca vom astepta sa nu mai fim pacatosi ca sa ne impartasim, inseamna a alege sa ramanem neimpartasiti, caci cat traim, traim in pacat.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

“ – Ce sfat le puteti da unor tineri care doresc sa se casatoreasca?

- Sa se casatoreasca, dar nu pentru instincte sau pentru alte interese. Sa se casatoreasca cu gandul sa cucereasca cu orice chip Imparatia lui Dumnezeu impreuna! O stimulare continua unul pentru altul, ca sa se poata mantui. Placerile sunt consecinte ale casatoriei, nu sunt scopuri. Scopul este tot mantuirea. Este o mare greseala sa te casatoresti numai pentru placere. Aceasta se termina repede. O luna de miere si apoi o viata de amar?

Este o mare greseala! Trebuie sa va ganditi putin, si unul si altul: „Ne casatorim ca sa ne mantuim impreuna!” Este mai greu, fara discutie, decat daca te duci la manastire. Manastirea te limpezeste, te curata! Te lupti cu orice chip. Lupti tot ca om.

- In ce masura se poate vorbi de o desa­varsire in viata de familie?

- Sunt stadii si stadii! Mai intai sa fie credincios. Sa duca o viata crestina. Care om, auzind bataia clopotelor, nu se trezeste? Si el duce o viata buna, de biserica, de sarbatori, de spovedit, de milostenie si aceasta sa o faca cu reciprocitate; si sa iubeasca cu desavarsire. Sa creasca copii, sa umple raiul de crestini, de credinciosi. Asta nu este usor! Acesta este scopul casatoriei. Problema cu casatoria se pune asa, fratilor: ori bine, ori deloc!

- Daca femeia sau barbatul, de exemplu, are o casatorie care a fost ratata – femeia este batuta de barbat -, cum se poate rezolva problema ei, sau ce sfat poti sa-i dai, in conditiile in care ea este sfasiata?

- Singurul lucru, mai intai de toate, ii spui: „Ma, nebunule! De ce iti bati nevasta? Unde se spune sa faci lucrul acesta?” Pentru ca se pot si desparti pentru asa ceva. In loc sa fie iubirea desa­varsita, acolo este ura desavarsita? Crezi ca ea te mai iubeste cand tu o plesnesti? Vin foarte multe cazuri pe la noi cu femei gonite si nu stiu nici eu ce sa le mai spun! Si eu le spun: „Desparte-te!”

– Se mai pot recasatori femeile acelea?

- Se pot recasatori. Spune si Sfanta Scriptura. Se pot recasatori daca nu au fost ele vinovate. Daca au fost ele rele, nu se pot recasatori! Dar raspunsul, ca sa fie mai biblic, este sa nu se recasatoreasca daca a gresit.

1. Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi trădează.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viaţa lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevoinţa seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoinţelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburaţi şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în aceasta viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o viaţă duhovnicească albă slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelasi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat dobândind împărăţia lui Dumnezeu “întru sudoarea feţii” lor.

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, zburătorii prin rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea, însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile, însă mai fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniştrii, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să devină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua paradisiacă prin care beau şi se îmbată mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în rai fără paşaport. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristospreţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Un pustnic a fost intrebat de un novice: “Cum este bine sa stea calugarul in chilia sa?” Pustincul i-a raspuns: “Orice ar face si orice ar gandi, sa aiba deplina convingere ca se afla in fata lui Dumnezeu. Fara acest gand nu se poate mantui”.