Iubirea şi moartea

Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Cu o nefirească uşurinţă mi-au venit pe buze aceste întrebări şi răspunsuri. Poate formularea a fost înlesnită de faptul că, pe măsură ce trec anii, înţelegi că o viaţă lipsită de contraste şi de încercări nu are nici un gust. Este viaţă fadă, viaţă McDonaldâs, stereotipă şi fără orizont.

Ca să sărezi viaţa şi ca s-o luminezi ai nevoie de cele două elemente care o tensionează şi o scot din succesiunea banală. Cum despre Apostoli se spune că ei au fost sarea pământului şi lumina lumii, tot aşa şi cel care trăieşte cu adevărat dă vieţii gust şi lumină. Iubirea şi moartea…

Iubirea, spus cam romantic, poate să transfigureze fiecare clipă şi să facă dintr-o sumă de gesturi anodine o sărbătoare. Dintr-un tembel se naşte un geniu, iar un mare cărturar ajunge neştiutor. Tocmai de aceea spunem că acela care nu e în stare să se îndrăgostească şi să iubească nici nu poate să mai guste viaţa sau viaţa pentru el a încetat să aibă gust. De aceea, marii retraşi, cei care prin forţă şi har au ieşit din lume, sunt într-adevăr puţini. Ei se pot hrăni cu nimic, iar nimicul nu trebuie sărat.

La antipodul iubirii, se zice, se află moartea. Cu toate acestea, reprezintă al doilea element care scoate viaţa din stereotipie. N-o sărează aşa cum face iubirea fiindcă nu poate da savoare bucatelor. În schimb, ia bucatele din faţa noastră, îndepărtează blidul cu cele gustoase, pentru ca în locul lăsat liber să pună lumină. Moartea, aşadar, luminează ceea ce altfel, din lipsă de gust sau, dimpotrivă, din prea multă savoare, ar cădea în întuneric. De aceea, Eros şi Thanatos sunt fraţi. În efortul de-a înfrumuseţa sau de-a înnobila viaţa ei fac operaţii în perfectă armonie. Fluxul şi refluxul, impetuozitatea şi retragerea, apetitul şi detaşarea, cele două dimensiuni pe care doar Apostolii au reuşit să le unifice în fiinţa lor ne unifică şi nouă viaţa dacă ştim să fim curajoşi când trebuie şi înţelepţi tot în momentele cuvenite.

Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Nici sarea nu e mai importantă decât lumina, nici lumina decât sarea. Doar cel care a iubit acceptă odihna venită dinspre moarte, după cum cel care înainte să moară mai capătă un licăr de iubire îşi primeşte în pace sfârşitul. Mor greu cei care nu au iubit şi nu pot iubi aceia care se tem de moarte.

Mă gândesc la romanul lui Herman Hesse, Narzis şi Goldmund. Înainte de a-şi da duhul, Goldmund îşi aduce aminte de mama lui, în care vede chipurile tuturor femeilor iubite. Narzis rămâne deasupra şi nu moare. Este polaritatea fundamentală prin care universul e scris cu lumina soarelui şi cu sarea pământului, cu pâlpâirea candelei şi cu mireasma stelelor, cu tot ce ne călăuzeşte şi cu tot ce ne hrăneşte.

Dan Stanca

sursa: lumina.ro