Reverenda, o predica nerostita

Reverenda este haina preoteasca cea mai cunoscuta, ea fiind cunoscuta si sub denumiri precum „anteriu” sau „sutana”. Reverenda este acel vesmant lung, de culoare neagra, croit cat se poate de simplu, care se poarta de catre preot peste hainele personale. Desi reverenda este numita „vesmant neliturgic”, preotul nu are voie sa slujeasca nici o slujba fara a fi imbracat in aceasta. Numai peste reverenda se pun toate celelalte vesminte preotesti liturgice.

Cunoscuta si drept „haina zilnica a preotului”, reverenda este acea haina neagra purtata zilnic de catre preot, din ziua hirotoniei si pana in ziua adormirii lui in Domnul. Reverenda acopera intregul corp, in afara ei, descoperite, ramanand doar mainile si chipul, ca si in iconografie, pentru binecuvantare si propovaduire.

Vesmintele cu care se imbraca slujitorii Sfantului Altar, in afara sfintelor slujbe, se cuvine a fi lungi si de o culoare cat mai intunecata, pentru ca „lungimea” inchipuie buna cuviinta, iar „culoarea inchisa” (neagra) este icoana smereniei. Tot in aceeasi erminie, reverenda reprezinta mormantul celui care o poarta, prin ea preotul aratand tuturor cum omul trebuie sa moara acestei lumi.

Reverenda, haina zilnica a preotului

Odata hirotonit, preotul nu mai are voie sa isi dea jos reverenda, decat numai in cazuri exceptionale. Aceasta este marturia tuturor marilor duhovnici. Reverenda trebuie purtata neincetat de catre preot, precum neincetat trebuie pastrat cu grija si harul primit de acesta in Taina Hirotoniei. Chiar daca harul nu sta in reverenda, reverenda ajuta insa la pastrarea harului.

Cu frica, spre a nu judeca, indraznesc a spune: cand comoditatea, confortul si rusinea fata de lume (de cei necredinciosi) incepe sa primeze, purtarea reverendei poate deveni un adevarat chin, ea ajungand sa fie inlaturata prin vorba poporului, care zice: „Nu haina il face pe om!” Insa, in pofida intelepciunii acestei vorbe, ea nu poate fi aplicata si in acest caz.

Nu putem indeparta aspectele vazute ale credintei crestine, interiorizand credinta in lucruri nevazute. Este drept ca nu reverenda si barba sunt esentiale, insa acestea dau marturie despre Domnul caruia ii slujim prin viata noastra. Tot crestinul da marturie despre credinta lui, in foarte mare masura prin comportament, insa nu numai. In cazul preotului, chiar si cand acesta tace, reverenda predica de una singura.

Reverenda nu este „o uniforma de serviciu”, ca in alte meserii, deoarece rolul practic al acesteia este secundar celui duhovnicesc. Este de mare folos ca toti crestinii de rand sa-si vada preotul imbracat in reverenda, la piata ori pe strada, spre aducerea lor aminte ca nu sunt din lumea aceasta, ci ca sunt datori a se lupta neincetat cu patimile, spre dobandirea Imparatiei lui Hristos. Daca preotul nu poarta reverenda, nimeni nu are de unde sa stie ca el este preot, iar multi ar avea mare nevoie sa stie asta.

Nimic in Biserica Ortodoxie nu este intamplator; toate lucrurile si actele de cult au un fundament duhovnicesc, profund, care ajunge sa ne scape, cu cat viata noastra devine mai secularizata. Pentru aceasta, atat timp cat un preot va urmari mai mult sa fie „in pas” cu vremea, decat cu Traditia Bisericii, el va renunta cu usurinta la a mai purta reverenda.

In aceasta privinta, un prieten spunea: „Sunt preoti si preoti. Pentru unii, reverenda este „grea” si preotia „usoara”; pentru acestia reverenda nu e nimic altceva decat uniforma de serviciu; dupa slujbe, fiind greu de purtat, ei renunta cu usurinta la ea. Pentru altii, reverenda e „usoara” si preotia este „grea”; ei nu renunta cu usurinta la reverenda, deoarece nu pierd din vedere caracterul revelator al acesteia: preotului ii reaminteste permanent lucrarea pentru care a fost chemat, iar celorlalti oameni le descopera prezenta in mijlocul lor a „omului lui Dumnezeu”. De aceea, in majoritatea cazurilor, modul in care un preot isi asuma reverenda, spune multe si despre cum isi asuma acesta Preotia.”

Parintele Paisie Aghioritul: Reverenda nu este optionala !

In jurul anului 1972, cativa preoti de mir din Grecia au venit la Parintele Paisie Aghioritul, pentru a lua binecuvantare spre a nu mai purta reverenda. Unul dintre ei spunea: „Nu reverenda il face pe preot. Mai de preferat ar fi ca unii preoti sa umble fara reverenda, pentru ca astfel se pot apropia mai usor de lume.” Parintele Paisie i-a chemat a doua zi, spre a le raspunde.

A doua zi, cand au sosit acei preoti, parintele le-a aratat un maslin din curte, caruia in seara anterioara ii curatase intentionat coaja de pe tulpina; numai in varf ii lasase cateva crengute retezate. Aratandu-le maslinul decojit, parintele le-a spus: „Va place copacul asa cum este, decojit? Asa sunt si preotii fara reverenda.” Deasupra acelui maslin, parintele a scris: „Copacii si-au aruncat imbracamintea lor, dar vom vedea ce pricopseala vor face. Preotul fara rasa (reverenda) nu este de rasa”. Astfel, preotii au inteles voia lui Dumnezeu si au continuat sa isi poarte reverendele.

Alta data, fiind intrebat parintele Paisie, care este motivul pentru care preotii trebuie sa poarte reverenda, acesta a raspuns, zicand: „Exista multe motive, dar si numai faptul ca toti oamenii evlaviosi se bucura, atunci cand il vad pe preotul lor purtand reverenda, este un motiv suficient.”

Parintele Dionisie Ignat: Reverenda este o mare binecuvantare !

„Sub nici un motiv vreun crestin sa nu gaseasca o neoranduiala in preot. Atunci preotul are mare spor, daca ceilalti vad ca parintele e in regula. Asa-i omenirea, fie cat de multa lume, daca preotul e in uniforma, numai pe preot il vede, fiindca lumea e imbracata in alt mod.”

Haina sa fie haina, regula fara nici un fel de rabat, fara nici un fel de concesie. „Sigur. Mare, mare binecuvantare este. Te pazeste de multe uniforma asta. Esti imbracat in negru, adica in pocainta, regretam inaintea lui Dumnezeu ca am pierdut raiul… de aceea sunt imbracati asa toti calugarii si toti preotii, ca un fel de pocainta, pot sa spun, ca si cum am fi in doliu. Aducandu-ne aminte ce am pierdut, putem instaura in sufletul si in inima noastra smerita cugetare.”

„Trebuie mare atentie, sa nu inceapa preotul sa spuna: „Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic daca umblu ca un mirean, nu-i nimica…” Ca sa fie preotul ca si mireanul, asta inseamna ca harul pe care ti l-o dat Dumnezeu tu l-ai batjocorit, l-ai aruncat, fiindca spui ca harul nu sta in uniforma. Se poate atata lucrul acesta, atata intunecime?”

„Pe un ofiter de armata, daca n-are uniforma, il saluta oare vreun soldat? Sub nici un motiv. Dar daca are uniforma, toti tresar: „Cine-i?” „E generalul cutare.” Bre, saluta-l.” Asa e si cu cele duhovnicesti, si inca mai mult, pentru ca lumea e simpla. Daca-l vede pe preot in uniforma, ce-si spune omul: Mai, e preotul, ma duc sa-i sarut mana, ca el se roaga lui Dumnezeu pentru noi.”

„Cand preotul n-are uniforma lui, e ca un „domn”, din cei care pot intra in orice local din lume… Pe cand preotul nu poate intra orisiunde, fiindca imbracamintea sa arata ca e reprezentantul sfinteniei, reprezentantul tuturor crestinilor care cauta sa se mantuiasca. Nu se poate nicidecum sa treaca printr-un local care nu e crestinesc. Dar el, daca arunca toate de pe dansul, si, la fel ca si orice vagabond, face orice vrea, bea, fumeaza, asa, cum stiti mai bine ca mine lucrurile acestea, atunci mergem spre daramare.”

Unii preoti nu mai poarta barba. „De ce asta? Sa ca poti intra in orice local, pe unde n-ar trebui preotul nici sa treaca. Daca esti ca un mirean, te duci. E rau! Dar uniforma apostolica asta este – sa poarte preotul barba si niciodata sa nu iasa din casa si sa se duca undeva fara sa fie cu reverenda.”

In tara fiind si venind inaintea lui un preot fara reverenda, parintele Dionisie Ignat a spus: „Foarte urat. Nu-i mai bine sa fii imbracat in preot? Ca preot, tu este apostolul neamului, al natiunii, al Ortodoxiei. Care e pricina sa te batjocoresti? De ce? Care-i pricina? Adica facem voia dusmanilor Ortodoxiei. Te lauda cineva cand te vede imbracat in mirean, preot fiind? Te lauda cineva? Zice bravo? Nu. Vezi, omul se pleaca spre noutati. Si acum asa e in tara, se raspandeste.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro