Un barbat a impuscat doua femei care participau, in aceasta seara, la o slujba religioasa, intr-o biserica din Madrid. Agresorul a patruns in interiorul bisericii Santa Maria del Pinar din cartierul Ciudad Lineal si cand a ajuns in dreptul celor doua femei care stateau pe o banca a impuscat-o in cap pe una dintre ele, cea mai tanara, de 36 de ani, care era insarcinata si urma sa nasca peste doua zile.

Femeia care o insotea, mama ei, in varsta de 52 de ani, a fost impuscata in zona toracica, iar fiica ei, insarcinata, a murit pe loc. Imediat dupa aceea, autorul atacului s-a sinucis tragandu-si cu un glonte in cap.

Potrivit El Pais, autorul agresiunii se plimba de ceva vreme prin preajma parohiei Santa Maria del Pinar din Marid si intrebase intr-un bar despre orarul slujbei. Apoi, dupa ora 20, a intrat in biserica si a tras cu sange rece asupra victimelor.

La fata locului s-au deplasat 8 ambulante, iar medicii de la serviciul madrilen de urgenta SAMUR au reusit sa efectueze o cezariana si au salvat bebelusul, care a fost transportat la spitalul La Paz intr-un incubator. Femeia ranita a fost dusa si ea la spital in stare grava.

Tragedia a socat pe toata lumea, iar acum politia incearca sa afle circumstantele acestei agresiuni. Deocamdata anchetatorii au dezmintit faptul ca autorul crimei ar fi ruda cu cele doua femei si se banuieste ca ar putea fi un nou caz de violenta de gen.

Presedintele Romaniei, Traian Basescu, a semnat miercuri, 28 septembrie, acreditarea noilor ambasadori in Spania si Ungaria.

Traian Basescu a semnat decretul privind acreditarea domnului Ion Vilcu in calitatea de ambasador extraordinar si plenipotentiar al Romaniei in Regatul Spaniei si a domnului Alexandru Victor Micula in calitatea de ambasador extraordinar si plenipotentiar al Romaniei in Republica Ungara.

„Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?” (II Corinteni 6: 14-16)

Între 11-13 septembrie 2011, a avut loc la München, în Germania, cea de-a 11 – a Întâlnire pentru „pace”, care este derulată de Organizaţia comunităţii romano-catolice Saint Egidio şi de comunitatea religioasă locală, unde se desfăşoară întâlnirea. La respectiva întâlnire au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai comunităţilor creştine, precum şi reprezentanţi ai altor religii din lume.

Conform comunicatului reprezentanţei Bisericii Eladei la Uniunea Europeană: „O întâlnire interesantă a reprezentanţilor bisericilor şi ai religiilor, a politicienilor, a dascălilor academicieni şi a unor distinşi membri ai diferitelor sectoare sociale a avut loc la München, în Bavaria”. Responsabilitatea organizării a avut-o comunitatea „Saint Egidio”, mişcare care a început din 1986 la Assissi, în Italia, când precedentul „ighemon” al Vaticanului – din punct de vedere canonic inexistent – Ioan Paul al II – lea, a convocat o întâlnire mondială a liderilor religioşi, pentru a se ruga pentru „pace”. Invitat la întâlnirea de la München a fost Preasfinţitul Mitropolit de Ahaia, kir Athanasios, Directorul Biroului Reprezentanţei Bisericii Eladei în UE, Preafericitul Patriarh al României, kir Daniel, Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Germaniei, kir Augustinos (Patriarhia Constantinopolului), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Zimbabwe, kir Serafim (Patriarhia Alexandriei), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Halepi, kir Pavlos (Patriarhia Antiohiei), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Minsk, kir Filaret (Patriarhia Moscovei), Preasfinţitul Mitropolit de Constantia – Ammohost, kir Vasilios (Biserica Ciprului) şi Preasfinţitul Episcop de Kruga, kir Antonie (Biserica Albaniei).

În anul 2012, congresul va avea loc la Sarajevo. Anunţarea locaţiei următoarei întâlniri au făcut-o la fel de „emoţionaţi” „Episcopul” romano-catolic al actualei capitale a Bosniei – Herţegovina şi „Marele” Muftiu.

Pe perioada întâlnirii, care s-a deschis în prezenţa preşedintelui Republicii Federale Germania, domnul Christian Wulff, a vorbit cancelarul Germaniei, doamna A. Merkel, care a cerut rugăciunea tuturor religiilor pentru „a fi ajutate” toate guvernele europene.

Puţin mai la nord, în oraşul suedez Fisksätra, din districtul Nacka, lângă Stockholm, imamul Aguan Olguan împreună cu reprezentanţii comunităţii romano-catolice şi ai comunităţii luterane din Suedia, şi cu lozinca „Avem un Dumnezeu comun – De la intoleranţă la panreligie”, iniţiază o construcţie mixtă Guds Hus, care înseamnă „casa lui Dumnezeu”, ce va fi gata în anul 2015, care va adăposti sub acelaşi acoperiş – pentru credincioşii celor trei comunităţi religioase ale lor, o biserică creştină şi un templu musulman, având un centru comun pentru tineret şi un spaţiu comun pentru copii.

Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică.

Orice om cu capul pe umeri se întreabă: Oare există pace şi mântuire fără Hristos? Se poate ajunge la o societate irenică între oameni, atunci când în chip demonic ei neagă Înţelepciunea şi Iubirea Întrupată a lui Dumnezeu-Tatăl, elogiind demonica bătaie de joc a aşa-numitei înţelegeri reciproce în minciună şi rătăcire? Cum este posibil ca episcopii creştini să accepte rugăciunile în comun cu diabolicii adepţi ai falselor religii scornite de oameni, al căror mentor, inspirator şi lider autoritar este diavolul?

Şi-l imaginează măcar o dată vreunul dintre ierarhii ortodocşi participanţi pe dumnezeiescul Grigorie Teologul, rugându-se în comun ,,pentru pacea lumii” şi dialogând cu reprezentanţii ereziei ariene, care cuprinsese atunci întreg Constantinopolul? Cu ce se deosebeşte reprobabilul şi răufăcătorul Arie de falsul profet al islamului – Mahomed sau de nou-arătatul ereziarh Charles Russell al Companiei de broşuri ,,Turnul de veghere”, de vreme ce toţi trei au fost unelte demonice pentru subminarea Persoanei divino-umane a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat şi deformarea şi distrugerea mesajului Lui evanghelic.

Cum poţi să te rogi împreună şi mai ales unui aşa-zis dumnezeu comun inexistent, când mărturisirea principială a falsei religii a islamului este că nu există Dumnezeu Treimic şi că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat este o creatură şi un simplu vestitor al mesajului Lui? (Coran, Femeile 4:156-169). Cum poţi să te rogi împreună cu ticăloşii de rabini ai evreismului, care au transformat credinţa în Dumnezeul Vechiului Testament în luciferism şi satanolatrie, introducând în iudaism cabalismul şi talmudismul, care cu încăpăţânare şi îndărătnicie hulesc pe Preaneprihănitul Fiu al lui Dumnezeu Întrupat, aşteptând ca fals Mesia al lor pe Antihrist ce va să vină? Cum poţi să te rogi împreună cu comunitatea protestantă post-reformată din Olanda, al cărei preot paroh din Gorinchem, Klaas Hendrikse, a scris cartea cu titlul: ,,Crezând într-un Dumnezeu inexistent”?

Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 23).

Indiferent de falsele flecăreli demonice despre falsa pace şi falsa coexistenţă ale groaznicei panerezii a ecumenismului sincretist, veşnicul, imuabilul şi inegalabilul cuvânt al Dumnezeului în-Trei-Sfânt, precum şi Ortodoxia şi ortopraxia martirilor şi eroilor neprihănitei noastre Credinţe ne cheamă să ne aliem nu cu slugarnicii şi de bună voie sclavi falsificatori ai adevărului, ci cu vitejii la cuget mărturisitori şi părtaşi ai căii crucii-învierii Începătorului şi Plinitorului Credinţei. Să nu uităm că pe perioada celor cinci secole de sclavie a neamului au existat conducători religioşi şi conducători ai neamului, dar şi ceata cea dumnezeiască şi slăvită şi de Dumnezeu-vestitoare a neomartirilor .

+ Mitropolitul Serafim de Pireu

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

sursa:  pelerin ortodox

România. Aici. Acolo.

Un interesant material evidenţiază elementele esenţiale care definesc tabloul României, cu cele două sau chiar patru milioane de români activi plecaţi la muncă în străinătate şi ce s-ar întampla dacă aceştia s-ar întoarce acasă. Luate grosso módo, consecințe pozitive ar fi “transferul de know-how, de mentalităţi diferite de cele din ţară, şi în al doilea rând, un val de antreprenoriat care alimentează economia românească”. Consecințe negative s-ar concretiza în “eliminarea unuia din principalele elemente de alimentare a contului curent (remiterile românilor din străinătate), plus o tensionare formidabilă a pieţei muncii”. Analizând însă situaţia în amănunt consecinţele reale sunt mult mai grave. De ce? Aşa cum foarte bine spune şi autorul, “România nu are resursele de a-i plăti şi nici nu le oferă spaţiul de afirmare necesar. A-i readuce în România înseamnă a-i plafona. În schimb, românii din această categorie pot fi excelenţi ambasadori neoficiali ai românilor, sprijinul lor (dezinteresat!) putând schimba o percepţie acolo, deschide o uşa dincolo”. Indiferent cât de bine sunt integraţi în ţara de adopţie, cei plecaţi trăiesc între două lumi, iar decizia de a reveni în România le va aparţine fără nici o constrângere atunci când sistemul românesc le va oferi mai multe oportunităţi decât în prezent.

Dan Luca/ Bruxelles

*********************

Doar profit și interese

Citind scrisorile voastre şi aflând despre dramele prin care aţi trecut şi treceţi, aş dori să vă dau câteva sfaturi. Încercaţi să nu vă descrieţi cu lux de amănunte lipsurile, corupţia, aspectele negative ale României din care aţi plecat. Nu este cazul de a povesti cum sunteţi trataţi în spitale, în magazine, despre lipsa colaborării cu instituţiile statului, despre umilirile la care sunteţi expuşi în fiecare zi, pentru simplul fapt că acestor spanioli nu le pasă de voi. Sunteţi în Spania doar pentru a munci, a presta servicii pe care alţii refuză să le îndeplinească. Aţi ajuns în această țară pentru a salva ceea ce a rămas din demnitatea voastră umană, lăsându-vă acasă copiii sau părinţii ajunşi la bătrâneţe. Este chiar atât de dificil de înţeles că toleranţa şi compasiunea sunt calităţi total absente printre străini, micile excepţii confirmând regula? Înainte de a vă mărturisi frustrările, încercaţi să fiţi siguri că aveţi în faţa voastră persoana capabilă de a înţelege drama de zi cu zi a unui român. Din păcate, nu aveţi cum să cunoaşteţi esenţa poporului spaniol, cum gândesc, cum reacţionează. Este nevoie de o experienţă de mulţi ani pentru o imagine clară despre ceea ce înseamnă mentalitatea celor care vă acceptă printre ei. Singurii care vă pot înţelege sunt vârstnicii care au fost martorii lipsurilor din cel de Al Doilea Război Mondial şi a foametei care a urmat. Nu confundaţi faptul că o familie spaniolă are nevoie de voi pe post de “internă”, “externă” sau “baby-sitter”, cu ospitalitatea sau bunătatea umană. Nu trebuie să credeţi că munca de “om bun la de toate” în casa unui spaniol vă dă dreptul de a face parte din acea familie. Aceste persoane vă acceptă atât timp cât reuşiţi să îndepliniţi rolul pentru care sunteţi plătiţi. Povestind situaţii şi fapte jenante din trecutul vostru din România, speraţi, probabil, să fiţi înţeleşi şi compătimiţi de spanioli? Comiteţi o mare eroare! Chiar dacă aparent aveţi parte de compătimire, poveştile voastre nu vor adăuga în niciun caz cinste niciunuia dintre voi. Nu este oare suficientă “imaginea” creată de violuri, hoţii, crime, accidente rutiere provocate de români în stare de ebrietate? Nu este suficientă invazia ţiganilor care nu vă lasă să trăiţi liniştiţi? Cum puteţi spera la ajutor şi compasiune de la persoane care nu se susţin material şi moral pe parcursul vieţii, nici măcar între ele, în cadrul relaţiilor de rudenie, sau de prietenie? Acolo unde sunteți, nu va veni niciodată vecina “de bloc” să se ocupe pentru două-trei ore de copilul vostru, ca să vă vizitaţi rudele din spital. Sunt extrem de puţine cazurile în care există un ajutor real între spanioli pentru că şi societatea spaniolă, ca orice entitate capitalistă, se bazează pe profit şi interese. Îmi permit să adresez o întrebare românilor din Spania: de câte ori aţi avut ocazia să auziţi lamentaţiile unui spaniol privind situaţia reală a societăţii în care trăieşte? Acum douăzeci de ani se striga peste tot “nu ne vindem ţara”, dar comuniştii şi securiştii au îngenuncheat-o, vânzând totul străinilor motiv pentru care câteva milioane de români disperaţi au devenit braţe de muncă în afara ţării. În mod sigur nu va veni nimeni să vă explice că, în anii ’50, se murea de foame în Spania sau Italia, mulţi emigrând în Argentina, Belgia, Australia şi exportând cu “succes” mafia şi camorra în Statele Unite. Nimeni nu va recunoaşte că sunt datori vânduţi americanilor, pentru ajutorul financiar acordat în reconstrucţia ţării, nimeni nu vă va spune că, muncind în Spania sau Italia, plătiţi cele mai mari taxe din Europa. Vă spun toate acestea pentru a înţelege consecinţele denigrării sistematice a ţării din care provenim. Este oare cazul de a complica şi mai mult situaţia delicată în care ne aflăm? Cu cât veţi reuşi să vă controlaţi mai bine vorbele, cu atât veţi reuşi să pretindeţi respectul şi stima poporului spaniol sau italian. Prin muncă cinstită, corectitudine şi verticalitate umană! Demonstraţi în oricare situaţie că sunteţi mai buni, mai umani. Demonstraţi că aveţi cel puţin un minim de educaţie şi civilizaţie şi nu vă umiliţi.

Kasandra Kalmann Nasaudean

*******************************

Omul frustat și iubirea

Mândria şi frustrările distrug relaţiile dintre oameni. Prea mulţi români vor să impună celorlalţi felul lor de a fi, de a gândi, de a se îmbrăca, de a vorbi. Mândria de a demonstra altora că eşti deasupra lor vine întotdeauna din frustrări serioase. Faptul că eşti complexat te împinge la astfel de gesturi care arată celor din jur exact inversul celor pe care vrei să le demonstrezi. Astfel de oameni sunt foarte uşor de înţeles pentru că nu se pot ascunde. Pentru un om deschis la minte este foarte simplu să vadă în spatele aparenţelor. Foarte interesant este faptul că aceşti oameni frustraţi şi mândri sunt foarte uşor de manipulat. Te poţi juca cu ei aproape fără restricţii dacă le gâdili un pic orgoliul pentru că sunt orbiţi de ceea ce se chinuie să demonstreze. Interesant este atunci când ai un astfel de şef pe care îl vezi cât de slab şi redus este. Când apare frustrarea în viaţa unui om, este din cauză că se simte înşelat în aşteptările sale. Frustrarea de multe ori apare și din cauza lipsurilor materiale sau a sentimentelor morale. Viaţa multora e stăpânită de iubire, dar nu întotdeauna împărtăşită. Când unul iubeşte şi nu i se împărtăşeşte aceelaşi sentiment, să fie iubit, și e tratat cu indiferenţă, devine frustrat. El îşi imaginează diferite situaţii din cauză că nu este iubit de către acea persoană, aceste situaţii făcând să-şi schimbe în mare parte comportamentul faţă de cei din jur şi în primul rând faţă de el însăşi. Nu aș fi vrut să mă opresc iar la acest subiect. Am discutat prea des despre asta, și probabil am amintit de el de multe ori. Însă de când există lumea, faptele și vorbele tuturor oamenilor au trezit controverse. Nu-i înțelegem pe majoritatea celor care ne înconjoară. Găsim oameni care ne dezamăgesc, fugim, dar ne lovim iar de ei. Toți dăm vina pe cei de lângă noi pentru că lumea în care trăim nu este mai bună. Războaiele nu se mai țin cu arme, pistoale și săbii. Noi suntem armele războaielor. Purtăm războaie cu cei de lângă și cu noi înșine.

Irina Georgescu Șova

**********************

“Pupăcioșii” de lângă noi

Cu toții îi cunoaștem. I-am întâlnit la serviciu. Sunt acei oameni care în loc să își vadă de treaba lor și să își îndeplinească atribuțiile sunt prea ocupați cu suflatul în urechile șefilor. Îi găsiți în spatele șefilor gata de pupat și gata să ceară mai mult de lucru doar de dragul de a arăta bine. Aceștia sunt cea mai josnică subspecie de oameni. Nu îi preocupă decât să arate bine în fața șefilor și nu îi interesează cum obțin asta. Toarnă pe toată lumea, cer de muncă în prostie, fac ore suplimentare la nesfârșit. Practic, sunt niște sclavi de bună voie și nesiliți de nimeni. Cu toții îi cunoaștem și îi „îndrăgim”. Datorită lor ajungem și noi să muncim ca niște sclavi și să picăm prost în fața șefilor pentru simplul fapt că nu suntem niște pupăcioși care trăiesc pentru a pupa dosul șefului cu orice ocazie. Îi cunoști, dacă n-ai trăit cumva pe altă planetă până acum. Ai cu siguranță câteva fețe în minte deja, ai câteva referințe clare fără să te chinui prea mult. Îi știi, n-ai cum să-i ratezi, chiar dacă ai și numai două săptămâni în câmpul muncii și tot ai deja o listă cu cel putin trei pupăcioși entuziaști, care pândesc momentul să se arunce în dosul șefului. Eu am de ceva ani buni un șef. Cu care mă înțeleg de minune, cu toate că de câteva ori m-a luat de perciuni și m-a spânzurat pe fereastră după ce am făcut niște nefăcute (nefăcute: să scriu „hemoroizi” sau „vip-uri constipate” în articolele mele. Evident c-am recidivat și până la urmă m-a lăsat în pace). Eh, șeful acesta al meu are un stil care te unge pe suflet când vine vorba de pupăcioși. Trage câte o privire atât de acră și ucigătoare când simte că-i vorba de „periere” încât își înghit oamenii limbile cu tot cu dinți. Dar din nenorocire nu-i așa peste tot. Mi-aduc aminte de ședințe și de întâlniri de lucru în România, unde nu aveai loc să spui un „nu” de-atâtea: „Vaaaai șefu’, da’ ce deștept ești, da’ bine că ai venit cu ideea asta, că ne-ai luminat, zău așa!” Bre pupăcioșilor, vă doresc s-aveți și de-acum încolo un succes nebun în carieră! Și să vă uitați la fel de strâmb la proștii care chiar încearcă să facă ceva cu adevărat, muncind cu creierul. Dar viața, drăguța de ea, ajunge să fie corectă în toate cazurile și întotdeauna. Nimic nu rămâne neplătit. Că proștii ăia poate nu ajung la fel de repede ca voi să-și scrie în CV „manager” sau „director adjunct”, dar nici n-au parte zilnic de gustul acela oribil în gură…

Final fericit

Aceste rânduri sunt dedicate acelor persoane care nu își mai scot botul din dosul șefilor. Pupăcioșii, sau lingăii, care sunt în apropierea noastră. Cei care ar face orice ca să intre sub pielea cuiva, iar rolul de hârtie igienică li se potrivește de minune. Pot fi cei mai buni prieteni, dar și cei mai inverșunați dușmani. Pupăcioșii acționează solo, deoarece două sau mai multe suluri de hârtie igienică deja bat la ochi. Eu nu înțeleg ceva la ei: cum vor să mai fie și respectați, după ce dau dovadă de un caracter infect sau poate inexistent? După ce intră sub pielea cuiva, vor să-i ia și locul. Nesimțire totală. Și se poartă de parcă toți ceilalți ar fi inferiori, când nu realizează că ei sunt de fapt, frustații bolnavi a unei nații în declin. Din partea mea, toate aceste persoane ar putea forma un zid uman în fața tramvaiului sau pot constitui subiectul unui reportaj de știri despre autoincendiere.

Dex: pupincurist: lingușitor, servil, slugarnic, persoană falsă cu interese ascunse, linguşitoare.

Cristian I. Guitars – Barcelona

sursa: occidentul-romanesc.com

Am participat recent, ce-i drept pentru putin timp (dar mi-a fost suficient) la intrunirea tinerilor ortodocsi, desfasurata intr-o comunitate vecina, in zilele de 24-25 septembrie a.c.

Este o adevarata drama a vremii noastre, modul in care duhul lumesc atotstapanitor a reusit sa perverteasca si sa deturneze chiar nevoile sufletesti si cautarile spirituale cele mai sincere ale noilor generatii de la noi (in special cele nascute sau doar formate dupa 1989), asupra carora societatea si mass-media si-au pus amprenta intr-un mod decisiv si structural, chiar si dupa ce unii dintre acesti tineri reusesc sa intre in Biserica.

Superficialitatea si egocentrismul hedonist (doritor de placeri/satisfactii imediate si de viata usoara) au intrat in Biserica si cauta sa modifice, sa reduca, sa reconfigureze tot continutul vietii in Hristos a tinerilor dupa chipul si asemanarea lor. Iar la aceasta contribuie, din pacate, in mare masura, si usuratatea cu care aceasta problema este tratata, de regula, de catre multi dintre păstorii Bisericii, dar si de catre unii dintre cei mai vechi si incercati membri ai acesteia.

“A iesi in intampinarea tinerilor” sau “a fi apropiat de tineri” a insemnat de prea multe ori doar a te cobori la nivelul lor pentru a incerca sa-i tii aproape… cam cu orice pret, adica fara a-i si ridica la exigentele duhovnicesti ale Evangheliei; a insemnat a-i confirma, a-i indreptati, a-i cocolosi si a-i rasfata suplimentar prin exces de “binecuvantari” pentru toate obiceiurile si patimile lor, fara a le arata adevarul chemarii Mantuitorului Iisus Hristos si fara a le propune – dar cu multa dragoste, cu durere, cu intelegere si fara bruscare, desigur – alternativa unui cu totul alt mod de a trai: integral dedicat lui Dumnezeu, ne-lumesc, ascetic, orientat spre dobandirea Imparatiei ceresti inca din aceasta viata, printr-o necontenita lupta interioara si printr-o osteneala fara crutare.

Strategia “misionara” cea mai obisnuita, inspirata din modelele catolice, protestante sau neoprotestante este – in esenta – de a le face tinerilor pe plac, printr-o socializare gaunoasa in duhul lumii, oferindu-le prilejuri si modele care sa-i tina, in mod esential, tot la nivelul la care sunt, multumindu-se cu putin, cu un comportament religios “minimalist”, ingaduindu-le cu multa larghete sa-si continue modul lor de viata atasat de cele pamantesti, centrat pe ego-ul propriu si, bineinteles, pe confort (inclusiv psihologic si “duhovnicesc”), pe placeri, pe distractii – chiar daca acum oarecum “cumintite”, devenite, zice-se, “decente”, adica usor “domesticite” si “ingradite” de niste comandamente morale dintre cele mai elementare (de ordinul poruncilor Decalogului).

Cu alte cuvinte, tinerilor si adolescentilor de astazi, care deja pornesc la drum cu grave boli si handicapuri sufletesti din cauza de-formarii lor initiale, pare ca li se reteaza apoi si sansa adevaratei vindecari si a nefalsificatei cunoasteri de sine si de Dumnezeu, din prea multa si gresit inteleasa “mila” si “ingaduinta” fata de varsta si neputintele lor sau, pur si simplu, pentru ca multi slujitori de astazi au adoptat deja teoria relativismului si a laxismului “liberal” in domeniul duhovnicesc, considerand ca “in secolul XXI” nu se mai potriveste sa vii cu “morala desueta a Sfantului Ioan Gura de Aur”. Asa se ajunge la nasterea unei “noi generatii” de tineri ortodocsi caracterizati, in linii mari, de cel putin cateva simptome (desigur, nu inseamna ca ele se si potrivesc fiecaruia, ci reflecta, credem, niste trasaturi colective de ansamblu):

- o evidenta si neproblematizata “slujire la doi domni”, lasati prada modelor stupide si apucaturilor distrugatoare ale lumii demonizate, jalnic imbracati (dezbracati) si “mazgaliti” conform unor standarde dracesti, dependenti de senzorial si epidermic, de imaginea perfecta, punand mare pret pe pielea cat mai fina, mai bronzata si cat se poate mai generos… expusa;

- “relaxati” si lipsiti de consistenta, aproape inapti (sau fara vointa) de seriozitate, de profunzime, de fidelitate, de statornicie, de atasamente sufletesti de durata, de implinirea promisiunilor si angajamentelor, dar si de esentiala durere a inimii;

- ceea ce pentru alte generatii insemna, de pilda, normalitatea unor trairi sau subintelesul – intr-o relatie de prietenie sau de ucenicie – al unor trainice si intense sentimente reciproce, exprimate firesc, pentru generatia “eu” inseamna ceva “impovarator” si “exagerat”; relatiile sunt construite dupa calapodul egoist si ultra-comod al societatii de consum: serveste-te si arunca, ia-ti ce si cat iti trebuie, apoi nu te uita in urma, nu te lega sufleteste, nu suferi!;

- nepasatori, luand totul in ras si in usor, confundand bucuria crestina cu superficialitatea si hlizeala, in spiritul “cool” si bascalios al timpului postmodern, care dizolva orice lucru grav, convinsi ca nimic nu poate fi vreodata prea rau, ca “totul va fi bine”, “sa gandim pozitiv”…

- alintati si plini de ifose si pretentii, revendicandu-si agresiv “drepturile”, dar lipsiti de orice constiinta a responsabilitatilor lor fundamentale (ca sa nu mai vorbim de cuvinte mari, precum “jertfa”), placandu-le sa dea altora lectii cu obraznicie, dar dandu-se grav raniti atunci cand le primesc pe buna dreptate si neacceptand ideea ca au de dat cuiva explicatii pentru ceea ce fac sau nu fac;

- invatati sa faca intotdeauna numai ceea ce “simt” (=au chef) si sa-si inchipuie ca deja “stiu tot”, “inteleg tot”, fiind plini de “certitudini” si “pareri” categorice despre tot;

- obisnuiti sa fuga de cercetarea aspra si sincera a constiintei, in lumina invataturilor perene si datatoare de viata ale Evangheliei si Traditiei, iar nu a atragatoarelor teorii psihologice contemporane, care aproba, justifica si “normalizeaza” tot ceea ce omul pofteste si ravneste;

- extrem de ambitiosi in realizarea proiectelor lor lumesti, dar, in aceeasi masura, plictisiti, plafonati si lipsiti de setea de a creste in intelegerea si in trairea vietii duhovnicesti – pe care prefera sa o reduca la cateva formule si clisee facile si cat mai putin solicitante;

- raman tributari conceptiei ca toata viata trebuie sa fie “intelesi” (=aprobati, confirmati) de altii, fugind de oricine le pune probleme mai serioase de constiinta si victimizandu-se teribil atunci cand “nu se simt intelesi” si cand li se pune problema schimbarii vietii, a renuntarii la modul lor gresit de gandire, la anumite patimi etc.

- in general, neintelegand sau refuzand nevointa, efortul dureros al luptei de a fi si a ramane permanent sinceri cu ei insisi – din pricina exacerbatei iubiri de sine, care ii obisnuieste sa traiasca, in mod inconstient, intr-o minciuna aproape continua, mergand pana la “rescrierea” completa a realitatii, pana ce va corespunde cu imaginea dezirabila despre sine.

Ce e de facut? Un lucru esential este indispensabil: SA PORNIM DE LA A RECUNOASTE REALITATEA TRAGICA in care ne gasim, sa vedem si sa asumam cu vitejie duhovniceasca iadul in care am ajuns, sa nu-l mai acoperim cu “frunze de smochin”, cu justificari si cu formule optimiste, sa nu mai fim nici noi insine, cei mai “batrani”, asemenea tanarului bogat care FUGE DE HRISTOS, intristat ca este nevoit sa renunte la “confortul sau spiritual”.

Sa inceapa sa ne doara, sa incepem sa luam in serios! Si toate celelalte ni se vor adauga noua!

Ca părinţi, probabil că v-aţi confruntat măcar o dată cu o situaţie de genul “a venit un piticuţ şi a spart cana”. Psihologii spun că există mai multe motive pentru care un copil poate ajunge la minciună. Când e vorba de preşcolari, spre exemplu, aceştia fac cu greu diferenţa între situaţii reale şi imaginare. Pe măsură ce cresc însă, copiii încep să mintă pentru a scăpa de probleme în care singuri au intrat, să-şi păstreze o imagine bună ori să obţină ceva ce-şi doresc. De asemenea, uneori copiii mint pentru a câştiga controlul asupra unei situaţii ori pentru a evita un conflict.

Suntem mincinoşi din naştere? Psihologii spun că începem să minţim în jurul vârstei de 3 ani, deoarece atunci putem să ne imaginăm lucruri. Pe la 4 ani, copiii încep să-şi susţină minciuna, iar pe la 7-8 ani ei devin atât de stăpâni pe situaţie, încât cu greu îi poţi prinde.

Dar ce este minciuna?

A le defini copiilor ce este minciuna poate fi foarte folositor atunci când vrem să combatem acest comportament în familie. Unii cred că a minţi înseamnă a spune ceva ce nu e adevărat. Dar nu e doar atât. Minciuna e folosită cu intenţia de a înşela. Majoritatea dintre noi avem tendinţa de a exagera, de a “înfrumuseţa” o situaţie cu propria percepţie despre ea, atunci când o descriem altora. De aceea, avem nevoie să-i învăţăm de copii limita între expunerea ca percepţie proprie şi minciună. Psihologii spun că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le spunem copiilor este acela că e important să ne comunice faptele clar, concret, iar dacă vor să mai adauge ceva care cred că s-a întâmplat sau ar fi vrut să se întâmple, să realizeze că acest lucru este “în plus”. Acest lucru diferenţiază între fapte şi percepţia copilului despre acele fapte. Spre exemplu, copilul vine acasă şi spune că “Doamna a ţipat toată ziua la noi”. E puţin probabil ca într-adevăr doamna învăţătoare să ţipe o zi întreagă la copii, de aceea întrebări de clarificare îl pot ajuta pe acesta pe de o parte să nu mintă, pe de altă parte să nu alunece în generalizări care nu-i sunt de folos: “mai exact, când anume a ţipat?”, “a ţipat şi în timpul orelor, şi în pauze?” S-ar putea să vă spună că de fapt s-a enervat la ora de ştiinţe că un copil a făcut o boacănă (poate chiar el) şi a fost singurul la care a ţipat, o singură dată, întreaga zi. Pe scurt, părintele are nevoie de înţelepciunea de a cerceta inima copilului în fiecare situaţie, să ceară de la Domnul puterea pentru asta, pentru a face paşii necesari spre încurajarea onestităţii.

Dincolo de minciuni

A minţi este o problemă care iese din inimă: Ieremia spune că “Inima omului este mai vicleană decât orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte!” (Ieremia 17, 9)

Psihologii recomandă părinţilor să aibă în vedere trei lucruri atunci când vine vorba despre minciunile copiilor: primul, că tendinţa de a înşela e mai mare decât tăria de caracter, al doilea că minciuna e o scurtătură, pentru că adevărul presupune muncă, iar al treilea, că cei mici nu au întotdeauna încredere să spună adevărul atunci când sunt ispitiţi să mintă.

O modalitate prin care părinţii îşi pot ajuta copiii să învingă minciuna e propriul comportament onest. Atunci când spun ceva, acel lucru să fie adevărat. Iar când n-au spus întregul adevăr într-o situaţie, să le mărturisească acest lucru copiilor. Este destul de greu, dar foarte folositor pentru copii. Şi, mai ales, să nu încerce să-şi corecteze copiii atunci când ei înşişi mint. Să lucreze ei înşişi la propria problemă şi să lucreze şi cu copiii în aceeaşi măsură. Exemplul propriu e şi în această situaţie cel mai bun profesor. Cerându-le copiilor să atingă un standard pe care părinţii înşişi nu-l pot atinge este un efort fără sens. Atunci când cădem, există pocăinţă şi iertare. Arătaţi-le şi copiilor că a fi părinţi aşa cum îi place Domnului presupune smerenie, recunoaştere, acceptare a propriilor neputinţe.

Îmbrăţişând adevărul

O primă consecinţă a minciunii este, paradoxal, tocmai stricarea relaţiilor (pe care poate că vrem să le protejăm apelând la acest “instrument”), iar acest lucru este imperios necesar ca să-l afle şi copiii noştri. Sfântul Ioan Scărarul spune că “Minciuna este nimicirea dragostei”. Cu siguranţă, ei înşişi vă vor putea da exemple din propria experienţă de astfel de situaţii în care colegi sau prieteni au avut de suferit în urma minciunii. Dar şi onestitatea, folosită nepriceput, poate duce la stricarea relaţiilor.

A-l ajuta pe copil să îmbrăţişeze adevărul într-o cultură în care onestitatea pare ceva exotic poate fi o adevărată provocare. Spre exemplu, un copil se întoarce de la o aniversare a unui coleg, la care nu s-a simţit în largul său. Cu siguranţă, a doua zi la şcoală se va vorbi despre acea petrecere. Să spună că s-a simţit foarte bine este o minciună. Dar a spune că s-a simţit rău poate fi perceput ca nepoliticos ori poate răni sentimentele prietenului. Copilul se poate simţi într-o astfel de situaţie prins între ciocan şi nicovală. Care ar fi un răspuns mai potrivit în această situaţie? Puteţi învăţa copilul să se axeze pe situaţiile care i-au făcut plăcere, în loc de a da un general “nu m-am simţit bine”; continuând exemplul cu petrecerea, poate spune că i-a plăcut foarte mult tortul sau baloanele cu confetti sau ce i-a plăcut într-adevăr. În felul acesta, el va putea să respecte atât adevărul, cât şi regulile de politeţe. A fi onest nu înseamnă a fi dezagreabil, răutăcios ori nepoliticos într-o situaţie mai delicată.

sursa: ziarullumina.ro

Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au pus nădejdea în mijlocirea sfinţilor înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel amintea creştinilor din Efes: “Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Pentru îndeletnicirile din timpul vieţii, pentru minunile lor sau pentru felul cum au pătimit, unii sfinţi au fost asociaţi cu anumite activităţi şi au devenit ocrotitori spirituali ai acestora.

În perioada persecuţiilor, creştinii păstrau vie memoria celor care îndurau chinuri pentru credinţa lor, fiindu-le alături în timpul pătimirilor şi îngrijindu-se de rămăşiţele lor pământeşti după trecerea la cele veşnice. Iată cum este descris cultul martirilor în “Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement” (V, I, 2), document din Antiohia anilor 380: “Cel condamnat pentru numele Domnului Dumnezeu este un martor sfânt, un frate al Domnului, un fiu al Celui Preaînalt, un receptacol al Duhului Sfânt, prin Care fiecare din cei credincioşi a primit luminarea slavei Evangheliei ş2 Co. 4, 4ţ întrucât s-a învrednicit de cununa nestricăcioasă ş1 Co. 9, 25ţ, de mărturia dată pătimirilor Lui şi de comuniunea cu Sângele Lui şi s-a conformat morţii lui Hristos şFlp. 3, 10ţ spre înfiere”. Mucenicii “au fost declaraţi fericiţi de Dumnezeu şi cinstiţi de către bărbaţi cuvioşi ca unii curaţi de orice greşeală, neschimbabili în faţa păcatului, neclintiţi în cele bune, neînduplecaţi în elogii; despre ei spunea David: “Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” şPs. 115, 6ţ. Şi Solomon: “Pomenirea dreptului e cu laude” şPr. 10, 7ţ. Iar profetul zicea: “Bărbaţii drepţi vor fi ridicaţi” şIs. 57, 1ţ” (C. Ap. V, VIII, 2).

Creştinii recuperau trupurile martirilor din locurile unde erau executaţi, iar mormintele acestora deveneau loc de pelerinaj. După încheierea persecuţiilor, creştinii au ieşit din catacombe şi au putut ridica pe locurile mormintelor mucenicilor lăcaşuri de închinare. Literatura aghiografică reproduce atât pătimirea sfinţilor, cât şi evlavia cu care creştinii îi venerau.

Prin punerea numelor de sfinţi cu prilejul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, creştinul primeşte drept ocrotitor pe cel al cărui nume îl poartă. Bisericile, de asemenea, îi au pe sfinţi drept hramuri şi ocrotitori, în altar aflându-se părticele din moaştele mucenicilor în sfânta masă. În perioada de început a creştinismului liber, bisericile închinate unor sfinţi care aveau un cult dezvoltat în zonă au făcut ca întregi cetăţi să fie puse sub ocrotirea unui sfânt. În Evul Mediu, breslele de meşteşugari şi-au ales drept ocrotitor câte un sfânt a cărui viaţă rezona cu meseria aleasă de ei. Biserici, cetăţi, târguri şi ţări întregi au ales, cu timpul, ocrotirea unor sfinţi. Ajutorul primit de la Dumnezeu în urma rugăciunilor închinate unor sfinţi în momente de grea încercare a făcut ca oamenii să vadă în acel sfânt un grabnic ajutător în faţa unei anumite plăgi.

Ocrotitorul statisticienilor

La 1 septembrie, în prima zi a noului an bisericesc, îl sărbătorim pe Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul, cel care a fixat cronologia erei creştine. Începând din anul 2008, Cuviosul Dionisie este ocrotitorul Institutului Naţional de Statistică din România. Un comunicat postat de instituţia amintită la scurt timp după această decizie arată că “în luna septembrie 2008, în urma primirii la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a preşedintelui Institutului Naţional de Statistică, prof. univ. dr. Vergil Voineagu, s-a convenit ca Sfântul Dionisie Exiguul să fie ales ca sfânt protector al institutului, recunoaştere a legăturilor statornicite prin vreme între Biserica Ortodoxă Română şi statistica oficială românească. Alegerea nu a fost întâmplătoare, pentru că, aşa cum statistica are ca menire măsurarea, an de an, şi cuantificarea cantitativă cu ajutorul numerelor a progreselor economice şi sociale ale societăţii, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul şi-a consacrat o parte din ştiinţa şi străduinţa sa modificării sistemului de măsurare a trecerii timpului”.

Ocrotitorul pompierilor

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului, pomenit la 15 septembrie, este ocrotitorul spiritual al pompierilor din România. Ales mitropolit al Timişoarei, a păstorit între anii 1650 şi 1653, după care s-a retras la Mănăstirea Partoş, unde a trăit până la trecerea la Domnul. Tradiţia spune că Sfântul Iosif, pe când era mitropolit, a salvat oraşul Timişoara de la incendiu: invocând ajutorul divin în faţa bisericii, o ploaie torenţială pornită din senin a stins focul, salvând cetatea de la pieire: “Ca să arăţi marea ta milostivire pentru turma ta şi râvna pentru slobozirea ei din toate nevoile ce-o împresurau, atunci când pârjolul focului s-a întins să cotropească toată cetatea Timişoarei, nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugăciunea ta mai fierbinte decât vâlvătaia lui, scăpând neatinsă biserica slujirii tale şi oprind, prin ploaia năpraznică pe care cerul a trimis-o ţie în ajutor, întinderea focului” (Acatistul sfântului). Sfântul Sinod a binecuvântat cererea instituţiei pompierilor militari de a primi drept ocrotitor spiritual pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, “pentru a aduce spor duhovnicesc şi revărsarea darurilor binefăcătoare şi ocrotitoare ale Bunului Dumnezeu peste pompierii români şi lucrarea acestora în folosul binelui obştesc şi românesc”.

Patronul spiritual al arhitecţilor

Sfântul Apostol Toma, pomenit la 6 octombrie, este socotit ocrotitorul arhitecţilor. Acest patronaj stă în legătură cu o tradiţie legată de viaţa sfântului din India, unde sorţii au rânduit ca el să propovăduiască. Regele Gondofor al Indiei i-a cerut Sfântului Toma să-i construiască un palat imperial, asigurându-i toate resursele materiale. Cu banii împăratului, Toma a făcut milostenie creştinilor din India, arătând regelui că i-a construit palat măreţ în ceruri. În chip minunat, fratelui regelui i-a fost descoperit palatul ridicat prin milostenia lui Toma în ceruri şi astfel Gondofor a crezut şi s-a botezat.

Ocrotitorul diplomaţilor şi al mesagerilor

Sfântul Arhanghel Gavriil (8 noiembrie) este prezentat de Sfânta Scriptură drept mesager al lui Dumnezeu în faţa oamenilor: “Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea” (Luca 1, 19). Pentru aceasta, diferite organizaţii din lume îl socotesc drept ocrotitor al diplomaţiei sau al activităţilor ce presupun mesagerie sau comunicare.

Ocrotitorul vameşilor şi al contabililor

“Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El”, spune Evanghelia după Matei 9, 9. Înainte de chemarea la apostolat, Matei era vameş la Marea Galileei, activitate ce consta în încasarea taxei cuvenite stăpânirii romane de la negustorii care treceau lacul Ghenizaret. Vameşul Matei avea să devină Sfânt Apostol şi Evanghelist, pomenit de Biserică la 16 noiembrie şi socotit ocrotitor al vameşilor şi al contabililor.

Ocrotitorii pescarilor şi ai marinarilor

Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, ocrotitorul României, pomenit la 30 noiembrie, este socotit şi patron spiritual al pescarilor. Ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântul Andrei a fost cel dintâi chemat la apostolat şi L-a mărturisit în faţa fratelui său, Simon-Petru: “Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos)” (Ioan 1, 41). Alegerea sa drept ocrotitor al pescarilor este legată de ocupaţia Sfântului Andrei din Betsaida Galileei, cea de pescar alături de fratele său, Petru.

Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pomenit la 6 decembrie, este socotit ocrotitor al marinarilor. Vieţuitor în secolul al IV-lea, Acatistul îl numeşte “cale nerătăcită a celor ce înoată pe mare” şi “bun cârmuitor al corabiei celei duhovniceşti”. Tradiţia spune că Sfântul Nicolae a izbăvit o corabie de la înec, în timpul unei furtuni pe Marea Adriatică.

Minerii au ocrotitoarea lor

Sfânta Muceniţă Varvara, pomenită la 4 decembrie, este ocrotitoarea minerilor. Conform sinaxarului, această sfântă a primit moarte martirică la începutul secolului al IV-lea, fiind ucisă pentru credinţa sa de însuşi tatăl ei. Fugind din calea părintelui său, a ajuns în faţa unui munte şi s-a rugat lui Dumnezeu să o salveze. În chip minunat, peretele din piatră s-a despărţit, primind pe muceniţa Varvara înăuntru, după care s-a închis. Tatăl ei a găsit-o ascunsă într-o peşteră şi a predat-o dregătorilor, care au martirizat-o. Pentru această minune a adăpostirii în stâncă, Sfânta Muceniţă Varvara este ocrotitoarea celor care coboară în adâncuri pentru a trudi călăuziţi de lămpaşul credinţei. În luna mai a acestui an, o delegaţie a Mitropoliei de Kaessariani din Grecia a adus în Arhiepiscopia Râmnicului racla cu moaştele muceniţei, sfintele relicve fiind depuse spre închinare în Biserica “Sfânta Muceniţă Varvara” din salina de la Ocnele Mari, Vâlcea.

Ocrotitorii învăţământului teologic

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, pomeniţi la 30 ianuarie, sunt ocrotitorii învăţământului teologic. Cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi sunt consideraţi patronii învăţământului teologic începând din anul 1936, când primul Congres de teologie de la Atena i-a ales drept ocrotitori.

Patronul spiritual al viilor, livezilor şi păsărilor

Sfântul Mucenic Trifon, pomenit la 1 februarie, este cinstit drept ocrotitor al viilor, livezilor şi al păsărilor. Ocrotirea Sfântului Trifon asupra păsărilor vine din fileră rusă, legată de o întâmplare a unui slujitor al lui Ivan cel Groaznic, cu numele Trifon Patrikeiev. Prin mijlocirea Sfântului Trifon, acesta a aflat în chip minunat şoimul pierdut de ţar, salvându-şi viaţa. În iconografie, sfântul este reprezentat purtând în mână o seceră, o crenguţă de viţă-de-vie sau un şoim pe braţ.

Ocrotitorul militarilor şi al lucrătorilor pământului

Mucenic zugrăvit de iconografia ortodoxă în uniformă militară, Sfântul Gheorghe, pomenit la 23 aprilie, este ocrotitorul Forţelor Terestre ale Armatei Române. În timpul vieţii pământeşti, Sfântul Gheorghe a slujit în armata romană a împăratului Diocleţian, la începutul secolului al IV-lea, dar a fost martirizat pentru credinţa sa creştină. “Purtător de biruinţă”, cum îl numeşte Biserica, a fost ales ocrotitor al militarilor, ca un viteaz oştean nevoitor al Împăratului Iisus, după cum spune Acatistul sfântului. De asemenea, pentru că numele Sfântului Gheorghe tradus din greacă înseamnă “lucrător al pământului”, este ocrotitor spiritual al celor care îşi câştigă existenţa din cultivarea roadelor pământului.

Ocrotitoarea arheologilor

Flavia Julia Helena Augusta este Sfânta Elena, pomenită la 21 mai alături de fiul său, Sfântul Constantin cel Mare, ca împăraţi “întocmai cu apostolii”. La vârsta bătrâneţii, a întreprins o expediţie la Locurile Sfinte, pentru a descoperi Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. La 14 septembrie 326, Sfânta Cruce era arătată solemn credincioşilor de către episcopul Macarie al Ierusalimului, prilej cu care s-a instituit praznicul Înălţării Sfintei Cruci. În timpul căutărilor de la începutul secolului al IV-lea, mijlocite de Sfânta Elena, s-au descoperit locurile Sfintelor Pătimiri, construindu-se din danii împărăteşti ansamblul arhitectonic de la Ierusalim. Pentru că a iniţiat cercetările de la Locurile Sfinte, arheologii au ales-o pe Sfânta Împărăteasă Elena drept ocrotitoare a breslei.

Ocrotitorii celor întemniţaţi

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pomeniţi de Biserică împreună la 29 iunie, sunt ocrotitorii celor întemniţaţi şi ai sistemului penitenciar din România. Cei doi corifei ai apostolilor sunt exemple ale iertării prin pocăinţă, Petru lepădându-se de Mântuitorul Hristos, iar Pavel prigonind pe creştini. Pentru credinţa lor, ambii au fost închişi şi au primit aceasta ca pe o încercare de la Dumnezeu, pătimind moarte mucenicească. Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei au încheiat protocoale privind desfăşurarea asistenţei religioase în sistemul penitenciar românesc, în anul 1993 (art. 15) şi în anul 1997 (art. 10), conform cărora “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel vor fi consideraţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România”. Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor prevede, în articolul 77 al Legii 293 din 28 iunie 2004, că “ziua de 29 iunie se proclamă ca zi a personalului din sistemul administraţiei penitenciare”.

Patronul spiritual al Aviaţiei Române

Începând din anul 1994, Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul este ocrotitorul Aviaţiei Române. Astfel, la 20 iulie se sărbătoreşte Ziua Forţelor Aeriene. În iconografia ortodoxă, Sfântul Ilie este zugrăvit în car de foc zburând spre văzduh, după cuvântul Scripturii: “Deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi 2, 11). De asemenea, în cadrul Aeroportului Internaţional “Henri Coandă” din Otopeni funcţionează o capelă al cărei hram şi ocrotitor este Sfântul Prooroc Ilie.

“Doctorii fără de arginţi”

În calendarul ortodox, o serie de sfinţi sunt pomeniţi drept “doctori fără de arginţi”. Dintre aceştia, Sfinţii Cosma şi Damian, Chir şi Ioan şi Sfântul Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon sunt socotiţi ocrotitori ai medicilor. Pentru că în viaţa pământească s-au remarcat prin darul tămăduirilor, instituţiile de îngrijire a bolnavilor i-au ales drept ocrotitori şi le-au închinat altarele capelelor.

Ziua Marinei Române

De mai bine de un secol, la praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august) se sărbătoreşte Ziua Marinei Române, Născătoarea de Dumnezeu fiind ocrotitoare a marinarilor. În august 1902, Cristea Georgescu, primarul oraşului Constanţa, trimitea o adresă reşedinţelor de judeţ din întreaga ţară, anunţând manifestările legate de această sărbătoare deja consacrată: “Cu ocazia serbării zilei de 15 august a.c. – Sfânta Maria -, patroana Marinei, vor avea loc în apele Constanţei şi pe uscat nişte serbări demne de văzut, precum regate, alergări, corabia argonauţilor şi altele”. Manifestările de Ziua Marinei au luat amploare în perioada regalităţii, în care slujba de Te Deum nu lipsea, însă s-au desacralizat în vremea comunismului. Începând din anul 1990, s-a revenit la celebrarea Zilei Marinei Române la 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, iar în 2009 praznicul a fost declarat sărbătoare naţională şi zi liberă.

sursa: ziarullumina.ro

Ca imigranți, ne-am răspândit prin toate colțurile lumii. Sătui de corupția din toate domeniile, de minciunile și hoțiile guvernanților, de sărăcia și incultura instalată tot mai mult de la an la an, am sperat că în străinătate nu vom mai avea de-a face cu astfel de metehne comuniste. Ne-am dorit cu toții o democrație reală, să trăim într-o societate lipsită de corupție, sănătoasă și educată. Să ne creștem copiii în pace, liniște și cinste. Și ce am căutat, am găsit. Fie că trăim prin Europa, în SUA, Canada sau Australia. Din păcate însă, mulți dintre noi nu am înțeles că toate acestea trebuiesc respectate, valorificate și că odată plecați dintr-o țară din estul Europei avem obligația morală să ne debarasăm de obiceiurile comuniste, să ne lepădăm de ele la graniță și în țara de adopție să o luam de la capăt. Curați, cinstiți și fără să mai privim înapoi. Dar, nuuu! Am exportat odată cu noi și acele metehne de care mulți nu se pot desprinde nici după 10 ani de străinătățuri. Și dacă nu am fost în stare să ne debarasăm de minciună, de hoție, de șpagă, trădare, bărfă și toate celelalte, apelând la ele zi de zi, de ce avem pretenții ca cei care ne-au adoptat să se poarte bine cu noi? Să ne respecte? De ce facem scandal că nu suntem tratați democratic? Păi, cum?! Spaniolii, sătui de noi și de toate relele pe care le facem la fiece pas, s-au hotărât să ne trimită pe la casele noastre. Din motive diverse dar și pentru faptul că niciun stat nu este obligat să ne suporte escrocheriile, hoțiile, crimele și nesimțirea de care am dat dovadă ani de-a rândul. Ba chiar cred că guvernul României ar trebui să plătească guvernului Spaniei taxe importante pentru faptul că spaniolii ne-au suportat atât de multă vreme. Că ne-au primit cu brațele deschise, că ne-au tolerat și crezut toate minciunile și mizeriile de care am dat dovadă că suntem în stare. Ne-au oferit servicii impecabile în sănătate, transporturi și alte domenii. Și noi? Ce am oferit în schimb? Mulți vor răspunde că munca în construcții și prin casele lor, dar nu este suficient. Cei care au muncit au fost remunerați dar cei care creează probleme și ne fac de rușine ca nație, zi de zi și ceas de ceas, ce facem cu ei? Și nu sunt puțini. De ce nu luăm atitudine? De ce mediatizăm cu bună știință toate ticăloșeniile lor? De ce trebuie să copiem ce scrie și spune massmedia din țară și să procedăm la fel? De ce nu suntem în stare să scoatem la lumină și treburile frumoase, pozitive. Sunt sute de mii de români în Spania de care ar trebui să fim mândri dar pe care nimeni nu-i cunoaște pentru că importante de evidențiat sunt crimele, hoțiile și toate răutățile care ne dezumanizează ca nație. Sunt sute, mii de români care muncesc câte 12 – 14 ore pe zi, își cresc și educă copiii minunat și sunt adevărați ambasadori ai țării de proveniență. Cine îi cunoaște? Unde se vorbește sau se scrie despre ei?! Multe asociații, diverse organizații existente au încercat prin tot felul de proiecte să ajute, dar din păcate nu este suficient. Totul trebuia să pornească de la fiecare dintre noi. Să ne controlăm comportamentul în mijloacele de transport, să nu mai fim atât de încrezuți că nu e cazul și să învățăm de la cei care ne-au adoptat tot ce-i mai bun.

Am ajuns într-un mare impas și dăm vina pe toată lumea. Ne considerăm victime. Ne deranjează faptul că bulgarii, acceptați în UE odată cu noi merg mai departe și că nu au fost „pedepsiți” precum românii. Nici nu aveau motive să o facă. Nu e vorba de discriminare. Să fim cinstiți și corecți pentru o clipă și să punem în balanță situația. Sunt ziarele spaniole pline de știri despre crimele, tâlhăriile și mizeriile pe care le fac bulgarii? Nu! Sunt dezbinați, răi, bărfitori și plini de invidie precum românii? Nu! Or fi având și ei metehnele lor dar știu să și le înfrâneze, știu să le pună sub tăcere între ei. Fără să facă vălvă, fără să se bărfească unii pe alții și să se bucure sincer de necazurile altora. Sunt evident mai uniți decât românii. Au demonstrat în timp prin comportamentul lor și nu numai, faptul că ne sunt superiori în anumite privințe. Ba chiar au realizat și un ziar în limba română pentru românii din Spania pentru că noi nu am fost în stare. Au organizat diverse evenimente pentru noi, evenimente la care autoritățile care ne reprezintă s-au grăbit să participe cu mult interes ignorând evenimentele organizate de români. Și atunci? De ce continuăm să ne uităm peste gard? Cred că e cazul să ne uităm fiecare în ograda noastră și să facem curățenie. În toate privințele. Începând de la autoritățile care ne reprezintă și care au uitat care le este menirea ca diplomați și până la ultimul venit la cules de struguri pe perioadă determinată. Și revenind la autorități… Cu toții avem câte un dinte (sau chiar mai mulți) împotriva reprezentanților autorităților noastre. Invariabil, cetățeanul se simte ignorat, tratat cu dispreț sau chiar agresat de către autorități și reprezentanții acestora, în diverse situații. Când lucrul acesta se întâmplă în țară, multă lume are tendința să-l considere “obișnuit”, ba chiar uneori se găsesc circumstanțe atenuante. E lume multă, circuitul hârtiilor lung, poate prea puțini funcționari la ghișeu, dar funcționarilor misiunilor diplomatice nu li se poate aplica același standard. Toți am sperat ca aceștia să nu poarte culori politice și să fie alături de cetățenii țării pe care-i reprezintă. Unii sunt adevărați diplomați și chiar dacă sunt foarte tineri sau abia și-au format o familie, se dedică cu multă pasiune misiunii. Alții însă, nu se implică decât de formă pentru că au alte interese așa că de cele mai multe ori suntem singuri în bătaia furtunilor… De curând parte dintre cei de la Madrid s-au întors în țară la final de misiune. Desigur că, mult mai săraci sufletește dar bogați în alte privințe. Ba unii chiar „și-au pus coada pe spinare”, au plecat în grabă și, după ei, „potopul!” Cu siguranță că, cei care vor urma se vor implica mult mai mult, vor da sens misiunii diplomatice și vor apăra interesele românilor din Spania. Iar pentru noi, cei din diaspora, cred că a sosit momentul în care ar trebui să învățăm să ținem real și sincer unii la alții, să fim mai uniți, să terminăm cu escrocheriile, șpaga, minciuna, invidia și bârfa, cu loviturile pe la spate și să apreciem în jur doar ce este de calitate și are valoare. Să nu ne mai vindem atât de ușor și ieftin precum cei din țară pentru un litru de ulei și un kg de zahăr. Să eliminăm kitch-uri-le din viața noastră și-n special pe cele umane… Să dăm o mână de ajutor din omenie și nu pentru șpagă. Să participăm la alegerile parlamentare viitoare și să demonstrăm că ne-am integrat cu bine în societatea de adopție. Niciodată nu este prea târziu să învățăm de la cei din jurul nostru ce este calitatea și valoarea. În toate domeniile. Și să nu uităm că cea mai mare bogăție a unei națiuni sunt cetățenii ei, nu resursele naturale. Cetățenii unei societăți sănătoase și educate. O dovedesc atât de mult Elveția și Japonia. Și multe alte națiuni. România va avea vreodată o astfel de societate?!

Kasandra Kalmann Năsăudean

sursa: occidentul-romanesc.com

Nu trebuie sa ascundem faptul ca multi dintre crestinii ortodocsi sunt lipsiti de raspunsuri fundamentale atunci cand vine vorba de a oferi ajutor necunoscatorilor in materie de credinta. Nu putine sunt momentele din cadrul Sfintei Liturghii, in care credinciosii nu stiu ce se petrece.

Daca sunt intrebati de ce fac un anumit lucru cu semnificatie religioasa, raspund ca “asa este bine”. Dar acest “asa este bine” ii face sa se roage in Biserica pentru noroc sau sa ceara sfintirea unui tablou ca pentru o icoana. Nu-i opreste de la ura sau de la acte imorale, ceea ce ne face sa credem ca ceea ce ei traiesc ca fiind Dumnezeu este produsul imaginatiei lor.

Pentru lipsa catehizarii se invoca faptul ca Biserica Ortodoxa pune accentul pe traire, pe unirea omului cu Hristos, ca ea nu cauta sa-L transforme pe Dumnezeu in obiect de speculatie. Dar ea nu a eliminat din Sfanta Liturghie pericopele din Apostol si Evanghelie. Mai mult, pe Sfanta Masa din Sfantul Altar este prezenta nu numai Euharistia ci si Evanghelia. Iar acest lucru ne descopera ca unul din aspectele preotiei este predica sau catehizarea credinciosilor.

In Biserica Ortodoxa predica nu are drept scop castigarea unor informatii despre Dumnezeu. A cunoaste ceva despre Dumnezeu nu este acelasi lucru cu a-L cunoaste pe Dumnezeu, pentru ca a putea sa vorbesti cu adevarat despre El, inseamna sa-L traiesti.

Predica are in primul rand menirea de a vindeca trupul lui Hristos, care este Biserica. In acest sens Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: “Prin predica ridicam sufletul deznadajduit; prin predica smerim sufletul ingamfat; prin predica taiem ce-i de prisos; prin predica implinim cele de lipsa; prin predica lucram pe toate celelalte care ne ajuta la insanatosirea sufletului”.

Fiecare credincios este dator sa stapaneasca cu claritate si precizie adevarul de credinta revelat, pentru a deveni asemanator lui Hristos. Dumnezeu nefiind o parte a adevarului, ci insusi Adevarul, omul trebuie sa se faca partas acestui Adevar pentru a se mantui. El trebuie sa traiasca adevarul revelat si sa nu se multumeasca cu a-l invata in mod teoretic si formal. A se multumi doar cu a memora anumite texte din Scriptura, fara a se si impartasi cu Trupul si Sangele lui Hristos, inseamna a se apropia de Scriptura “rece, iscoditor, critic, cu porniri de indoiala” (pr. Dumitru Staniloae). Iar acest demers il indeparteaza de Dumnezeu.

Daca nu ati ajuns la masura Cuvioasei Maria Egipteanca, persoana care cunoastea pasaje din Sfanta Scriptura fara sa le fi parcurs anterior, nu fugiti de predica si cercetati daca ceea ce traiti este Dumnezeul marturisit de Biserica.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Iar dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din nou în acelasi pacat sau în altele, foloseste-te de aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te pazeasca:

Întîia pazire: aducerea aminte de pacatele facute. Sa nu uiti, ci sa-ti amintesti pururea de pacatele pe care le-ai savîrsit. Ca asa îti porunceste Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: ,,Eu sînt Acela care sterge pacatele tale si nu Îsi mai aduce aminte de faradelegile tale.(Isaia 43:25). Aceasta sa faci, adica sa-ti amintesti pacatele tale, nu ca sa-ti chinuiesti cugetul – îti spune dumnezeiescul Gura de Aur, în Omilia IV la Statui – ci sa-ti pedepsesti sufletul, ca sa nu mai zburde la patimi si sa nu mai cada iarasi în aceleasi. Ca, prin aducerea aminte, sa cunosti marele dar ce L-ai primit de la Dumnezeu ca sa-ti ierte atît de multe pacate, dupa cum si Pavel si-a adus pururea aminte ca a prigonit Biserica, pentru ca sa arate cît de mare este harul lui Dumnezeu – spune Sfîntul Ioan Gura de Aur (Cuvîntul XXXVIII la I Corinteni). Unul care a scapat dintr-o mare primejdie, cînd îsi aminteste ce a patit, tremura si se înfricoseaza, si frica aceasta îl face sa nu mai cada iarasi în aceeasi prapastie. Asa si David, dupa ce i-au fost iertate pacatele, întotdeauna si le amintea si le avea înaintea ochilor lui. De aceea si zice: ,,Si pacatul meu înaintea mea este pururea.(Psalmul 50:4).

Daca voiesti – îti spune Sfintitul Augustin – sa-Si întoarca Dumnezeu fata Sa de la pacatele tale, trebuie ca tu sa le ai pururea înaintea ta, sa le privesti si sa plîngi pentru ele. Daca tu vei scrie si îti vei aminti de pacatele tale, dumnezeiescul Gura de Aur te încredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si ti le va ierta. Iar daca tu le vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu si-Si va aminti de ele. Si iarasi spune acelasi: ,,Caci nu este nici un alt leac pentru iertarea pacatelor precum neîncetata aducere aminte si necurmata lor osîndire. (Cuvîntul II cum ca spre folos este ca proorociile nu sînt limpezi).

Sfîntul Marcu Pustnicul te sfatuieste însa ca, atunci cînd îti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa nu-ti amintesti de ele dupa felul lor, deci sa nu-ti amintesti împrejurarile si fetele oamenilor cu care ai pacatuit. Deoarece, fiind tu înca împatimit si iubitor de placeri, s-ar putea sa poftesti iarasi la ele si sa te tulburi; sau, aducîndu-ti aminte cu durere de ele dupa chipul lor, sa cazi în deznadejde. Mai cu seama sa te feresti cînd este vorba de pacatele trupesti si murdare pe care le-ai savîrsit: deci sa nu-ti aduci în minte împrejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca îti întinezi mintea. Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savîrsit multe pacate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.

A doua pazire: sa fugi de pricinile pacatului. A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului, fiindca aceleasi pricini aduc întotdeauna si aceleasi urmari. Fugi dar, frate, de privelistile cele rele, de vorbirea si întovarasirea cu cei fara de rînduiala si, mai cu seama, sa fugi de vorbirea si prietenia cu oamenii aceia cu care ai pacatuit trupeste. Fiindca, una din doua: sau tu trebuie sa fugi de ei, sau ei trebuie sa se îndeparteze de tine si sa-i alungi, daca-i ai în casa la tine, fie ca este slujnica, fie ca este argat, fie ca este unul din prietenii tai. Caci despre acestia a vorbit Domnul: ,,Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos îti este sa piara unul din madularele tale, decît tot trupul tau sa fie aruncat în gheena.(Matei 5:29). Sa nu te încrezi niciodata în tine, zicînd: Eu pot sa ma întovarasesc cu oameni vatamatori si sa nu ma vatam! Înselator este gîndul acesta, fiindca scris este: ,,Nu te încrede în dusmanul tau niciodata (Isus Sirah 12:12). Si unii dascali sînt de parere ca acel prea-întelept Iosif, daca n-ar fi fugit din iatacul stapînei sale, de buna seama ar fi cazut în pacat. Cine se teme de primejdie nu va cadea într-însa, dar cine o îndrageste, acela va cadea: ,,Cel ce iubeste primejdia, va cadea într-însa (Isus Sirah 3:25). De aceea spune si dumnezeiescul Gura de Aur: ,,Cel ce nu fuge departe de pacate, ci merge aproape de ele, cu frica va trai si de multe ori va cadea într-însele (Cuvîntul XV la statui).

A treia pazire: marturisirea deasa aduce cinci lucruri bune. De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-te des, asa încît, daca este cu putinta, sa alergi îndata la duhovnic ori de cîte ori vei savîrsi un pacat cît de mic, care se iarta, nu doar cînd vei savîrsi un pacat mare si de moarte. Fiindca, dupa cum ranile care sînt aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele mici, cînd sînt marturisite, nu sporesc, dupa cuvîntul Scararului: ,,Vînataile care sînt date la iveala nu se vor înrautati, ci se vor tamadui (Cuvîntul lV pentru ascultare).

Berzele au un obicei foarte întelept: cînd li se strica cuibul, nu se mai duc acolo. Asa fac si diavolii: fug de cel ce se spovedeste des, fiindca, prin marturisirea deasa, îsi pierd cuiburile si mrejele lor, dupa cum i-au spus dracii unui calugar îmbunatatit, ca ei nu au mijloace si nici putere împotriva cui se spovedeste des. Si, pe lînga aceasta, au mai spus ca, atîta timp cît omul se afla nespovedit, toate madularele lui sînt ca si legate de pacat si nu se pot misca spre a face binele; dar, cînd se va spovedi, numaidecît ele sînt dezlegate. Si pentru ce altceva nu s-a scaldat Neeman Sirianul o singura data în Iordan, ci de sapte ori, decît pentru a ne învata pe toti – mici si mari, patriarhi si arhierei, duhovnici si preoti – sa ne spovedim de sapte ori, adica des, cît mai des cu putinta (pentru ca numarul sapte înseamna, în dumnezeiasca Scriptura, de multe ori). Si ne mai învata sa ne scaldam în apele pocaintei, al carei chip fusese Iordanul, pentru ca într-însul boteza înainte-mergatorul ,,botezul pocaintei, întru iertarea pacatelor (Marcu 1:4). [...]

Întîiul folos al marturisirii dese: dupa cum copacii care se rasadesc des nu pot sa prinda radacini adînci în pamînt, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adînci în inima celui ce se spovedeste des. Sau – mai bine zis – dupa cum un copac batrîn si mare nu poate fi doborît dintr-o singura lovitura, tot asa, un obicei si o deprindere veche si rea nu se poate dezradacina si nimici cu totul doar cu o singura suferinta a inimii (si aceea, poate, nedesavîrsita) pe care a aratat-o la spovedanie cel ce se pocaieste, cu toate ca pacatul lui a fost iertat prin rugaciunea de iertaciune a duhovnicului.

Al doilea folos al marturisirii dese: cine se spovedeste des are mare usurinta în a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale, deoarece, usurîndu-se neîncetat de multimea pacatelor prin deasa marturisire, acestea ramîn tot mai putine. Pentru aceasta poate si el sa le gaseasca mai lesne si sa si le aminteasca. Iar cel care nu se marturiseste des, datorita numarului mare de pacate care se îngramadesc asupra lui, nu poate nici sa le afle cu amanuntime, si nici sa si le aminteasca; ci, de multe ori, uita multele si grelele pacate ale sale care, daca ramîn nemarturisite, ramîn prin urmare si neiertate. Pentru aceea, diavolul are sa i le aminteasca în ceasul mortii sale, si atît de mult îl va strîmtora, încît îl vor trece sudorile mortii si va plînge cu amar, sarmanul, dar fara nici un folos, fiindca atunci nu mai poate sa le marturiseasca.

Al treilea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des, chiar de va savîrsi vreodata un pacat de moarte, îndata însa, dupa ce s-a marturisit, intra în harul lui Dumnezeu, si cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca – sa zicem – savîrseste si el acelasi pacat de moarte, si nu alearga neîntîrziat sa se spovedeasca, cîta vreme ramîne nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine – posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea – nu-i sînt vrednice pentru a-i cîstiga plata si viata vesnica, pentru ca sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul si temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi si capitolul X al ,,Învataturii catre duhovnic).

Al patrulea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des este mai încredintat ca moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu si ca astfel va fi mîntuit. Si diavolul – care este pururea obisnuit sa mearga la morti, nu numai la moartea pacatosilor, dar si la cea a sfintilor (cum spune marele Vasile în tîlcuirea Psalmului 7) si înca si la aceea a Domnului, potrivit cu cuvîntul: ,,Vine stapînitorul acestei lumi, si el nu are nimic în Mine (Ioan 14:30) – diavolul, zic, care merge la mortile oamenilor, sa vada daca va gasi ceva, va merge si la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindca acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie, si socotelile lui sînt limpezi si catastifele lui sînt bine cumpanite, datorita desei marturisiri. Iar cel ce nu se spovedeste des este foarte cu putinta sa moara nespovedit, si astfel sa fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarasi cu usurinta în pacat, si nu se spovedeste, iar moartea vine pe neasteptate.

Al cincilea folos al marturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieste deasa marturisire este ca îi împiedica si-i înfrîneaza pe oameni de la pacat. Fiindca cel ce se marturiseste des, cînd îsi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca îsi are gîndul la pacat, se opreste numaidecît, socotind rusinea pe care o va simti cînd se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris si Sfîntul Ioan Scararul: ,,Nimic nu da diavolilor si gîndurilor (vinovate) atîta putere asupra noastra, cît faptul de a le lasa pe acestea nemarturisite, si sa fie hranite în inima.Si iarasi: ,,Sufletul care întelege marturisirea este oprit ca de un frîu sa nu mai pacatuiasca, fiindca pe cele nemarturisite le savîrsim fara frica, ca si cum am fi în întuneric (Cuvîntul IV). De aceea, acelasi sfînt graieste pentru fratii acelei minunate chinovii pe care o înfatiseaza, ca aveau cîte o tablita atîrnata de cingatoare, pe care îsi scriau gîndurile în fiecare zi, si le spuneau prin spovedanie la acel mare staret.

Asadar, frate al meu pacatos, aflînd de acestea, mergi mai des la sfintita Marturisire, caci cu cît mai des mergi la aceasta baie, cu atît mai spornic te vei curata. Nu amîna timpul potrivit zicînd: Sa fac acest lucru, si pe urma merg sa ma spovedesc! – fiindca Dumnezeu, desi de multe ori Se arata îndelung rabdator, totdeauna soseste la timp. ,,Sa nu zici: Am pacatuit, si ce mi s-a facut mie? Ca Domnul este îndelung-rabdator. Ca mila si mînia de la El sînt, si peste cei pacatosi se va odihni mînia Lui(Iius Sirah 5:4, 7). Adu-ti aminte mereu de Samson, care, desi de trei ori a izbutit sa-si rupa legaturile cu care îl legasera cei de alt neam, a patra oara n-a mai izbutit sa le rupa si sa scape. ,,Voi face ca mai înainte, si ma voi scapa de ei. Dar nu stia ca Domnul Se departase de el (Judecatori 16:20). Asa si tu, frate, cu toate ca o data, si de doua ori si de trei ori pacatuind si zabovind sa te îndrepti si sa te spovedesti, mai tîrziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit sa te spovedesti si sa te îndrepti, daca si a patra oara pacatuind amîni vremea potrivita pentru marturisire, poate ca nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit si neîndreptat. Care lucru sa dea Domnul sa nu se întîmple niciodata vreunui Crestin.

A patra pazire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseste cea de a patra pazire, frate, ca sa-ti amintesti de cele de la sfîrsitul vietii tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la înfricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea aminte si teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum graieste Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: ,,În tot ce faci, adu-ti aminte de sfîrsitul tau, si nu vei pacatui niciodata (Sirah 7:38). Asadar, atunci cînd gîndul cel viclean si diavolul, ca si patimile tale, se lupta cu tine si te îndeamna sa pacatuiesti fa asa: întîi, pune în fata ta moartea si cugeta ca însusi acest trup al tau – care acum pofteste sa curveasca, sau sa ucida, sau sa fure sau sa savîrseasca vreun alt pacat – va muri si îsi va pierde frumusetea, sanatatea, grasimea si toate puterile lui, si o sa ajunga un hoit, slut, fara chip, fara frumusete, fara suflet. Gîndeste-te ca acesta are sa fie înmormîntat într-un mormînt prea-întunecat, si acolo are sa se risipeasca si o sa ajunga hrana viermilor, împuticiune, putreziciune si pulbere. Adu-ti aminte cîta spaima, cîta durere, cîta groaza vei încerca atunci cînd sufletul se va des­parti de trup, cînd îti vor sta în preajma diavolii, ca sa te rapeasca, si nimeni nu se va afla sa te ajute. Sa iei aminte ca acelasi lucru are sa se întîmple si acelui ins cu care doresti sa savîrsesti pacatul. Fiindca acest trup, pe care acum tu îl iubesti si-l poftesti atît de mult, peste putin are sa se faca dupa moarte deopotriva: un hoit nefericit, putreziciune, hrana viermilor si împuticiune. Si, mai presus de toate acestea, aminteste-ti ca însasi moartea este ca un hot care vine pe neasteptate, încît nu stii niciodata cînd vine la tine. Se poate sa vina în aceasta zi, în acest ceas, în aceasta clipa, si tu, care te simteai bine ziua, sa nu apuci sa mai vezi seara, si tu, care ai ajuns pîna seara, sa nu mai apuci a doua zi, dupa cum a grait Domnul: ,,Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25:13). Trage învatatura din acestea, frate al meu, si spune asa în sinea ta: Daca eu am sa mor, si poate de o moarte naprasnica, ce am sa ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci m-am bucurat de toate placerile lumii? Ce voi cîstiga daca savîrsesc acest pacat? Ce-mi va ramîne daca voi faptui aceasta ticalosie? Mergi înapoia mea, satano, si tu, gînd viclean! Nu vreau sa te ascult, si sa cad în pacat!

În al doilea rînd, daca vrei sa nu pacatuiesti, pune-ti în fata ziua înfricosata a Judecatii si adu-ti aminte de toate cele ce se vor întîmpla atunci, adica cum cerul se va înfasura ca o hîrtie, cum stelele vor cadea din cer, cum soarele si luna se vor întuneca, muntii si colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspaimînta si va scadea, stihiile vor arde, pamîntul se va cutremura, mormintele se vor deschide si vor învia toti oamenii, de la Adam pîna la sfîrsitul lumii, ca sa se înfatiseze înaintea înfricosatului Judecator. Cum, de frica, se vor clinti pîna si Îngerii din cer; cum au sa se deschida catastifele si cum are sa fie judecat fiecare, urmînd sa dea socoteala în amanunt pentru faptele rele pe care le-a savîrsit si pentru gîndurile rele pe care le-a gîndit. Asadar, pacatosule, asa sa-i zici gîndului tau: Daca eu am sa pacatuiesc acum, ce am sa fac atunci, în ziua si în ceasul acela înfricosat? Cum ma voi apara pentru acest pacat, fata de acel judecator nemitarnic si nepartinitor? Ah, cîta teama si cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea sa ma tin pe picioare? – cînd voi auzi hotarîrea aceea cutremuratoare: ,,Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, cel pregatit pentru diavol si pentru Îngerii lui! Vai! Vai! Cîta rusine voi încerca atunci cînd voi sta gol, dat în vileag înaintea a toata acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfintilor, a Dreptilor, a pacatosilor si a toata omenirea! Desigur, neputînd sa îndur acea necinstire si rusine, necuprinsa cu mintea, am sa graiesc muntilor si magurilor sa se prabuseasca si sa ma zdrobeasca, ca sa nu ma mai arat în ochii oamenilor si ca sa scap de urgia unui asemenea înfricosat Judecator, ,,strigînd muntilor si stîncilor: Cadeti peste noi si ne ascundeti de fata Celui ce sade pe tron si de mînia Mielului! (Apocalipsa 6:16).

De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîsnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite. Si, mai presus de toate, ca te vei gasi pururea întovarasit cu însisi acei diavoli, dusmanii tai, pe care îi urasti atît de mult, pentru ca ti-au pricinuit atîtea suferinte. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsa – potrivit cu Sfîntul Maxim. Caci – în cuvîntul de sfatuire catre Gheorghe, Eparhul Africii – acesta spune urmatoarele: ,,Si, ceea ce este mai jalnic între toate si mai greu de spus cu adevarat – lucru pe care nu pot macar sa-l graiesc, cu atît mai mult sa-l îndur (izbaves­te-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere!): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si dracii sai vicleni, care va tine o vesnicie! Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea de-a pururi împreuna cei ce urasc cu cei ce sînt urîti. Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va mai pune capat vreodata.

Asadar, asa sa-ti vorbesti în tine însuti: Daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu cînd iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, îndepartarea vesnica de Dumnezeu, Care este tot ce e mai launtric în fiinta mea? Daca eu nu pot îndura sa fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar daca mai înainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatule, care ma stînjenesti! Nu, nu te voi savîrsi! Si cum, pentru o singura si marunta placere, sa dobîndesc o vesnicie de suferinte si sa plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: ,,Doar am gustat putina miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mîna, si, iata, trebuie sa mor! (I Împarati 14:43).

A cincea pazire: cunoasterea pacatului. Foloseste, frate, si a cincea pazire, cunoscînd bine ce lucru rau este pacatul, si mai ales cel de moarte. Toti oamenii savîrsesc pacatul fiindca nu stiu cît de mare rau este. De aceea, în multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se numesc nesocotiti si nestiutori. Avînd în vedere acestea, noi aici îti vom da (putinta) sa cunosti rautatea pacatului, nu în deplinatatea lui – fiindca nici o minte nu poate sa-l înteleaga pe deplin: ,,Greselile, cine le va pricepe?(Psalmul 18:13), ci numai cît este cu putinta: 1) din pacatul însusi, 2) din împrejurarile lui, 3) dupa pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

1) Cunoasterea pacatului din el însusi. Pacatul, prin el însusi, este un rau nemarginit, fiindca este o ocara fata de Dumnezeu cel nemarginit si o defaimare a nemarginitei Sale bunatati si maretii. Deoarece atunci cînd tu ai sa savîrsesti – sa zicem – un omor, sau curvie, sau furtisag, sau vreun alt pacat, gîndeste-te ca Dumnezeu sta de-o parte a ta si diavolul de cealalta parte. Dumnezeu îti spune: Omule, sa nu faci acest pacat, fiindca este ceva împotriva legii Mele; fiindca, daca nu-l vei face, vei cîstiga un Rai vesnic, iar daca îl vei face, vei dobîndi o pedeapsa vesnica! Iar diavolul îti spune: Savîrseste acest pacat, si nu mai tine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei capata pe urma! Stii ce faci daca vei asculta de diavol si vei savîrsi acel pacat? Aduci ocara lui Dumnezeu, dispretuiesti legea Sa, înjosesti maretia si bunatatea Sa. Daca nu cu vorba, însa cu fapta se vede ca-I spui cuvintele: ,,…departeaza-Te de la mine, ca nu voiesc sa cunosc caile Tale! (Iov 21:14). Si: Mie nu-mi pasa de Tine, eu nu doresc Raiul Tau, nu pun pret pe pedeapsa Ta, nu ma tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stapîn al meu! Pentru aceasta nu vreau sa ascult glasul si porunca Ta! Astfel, te asemeni si tu cu încapatînatul Faraon, care spunea: ,,Cine este acela, Domnul, ca sa-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Iesirea 5:2). [...]

2) Cunoasterea pacatului dupa împrejurarile care îl însotesc. Am aratat, în culori întunecate, cît de mare este rautatea pacatului, privit în el însusi. Acum, îti vom arata rautatea lui si dupa împrejurarile care îl însotesc.

3) Cunoasterea pacatului dupa cele trei pedepse pe care le-a capatat. A ramas acum, frate, sa-ti aratam rautatea pacatului si dupa pedeapsa cea aspra cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la îngeri, b) la oameni, c) în fata lui Iisus Hristos.

a) Pedeapsa pacatului la îngeri. Numai pentru un gînd trufas si hotarîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit pacatul la îngeri, prabusind în iad o multime nenumarata, netinînd seama ca erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare dupa fiinta lor, mai întelepte decît toti oamenii, mai puternice decît toate fapturile. Si nu a tinut seama nici de firea lor aleasa, nici de mintea lor prea subtire, nici de cunoasterea nemateriala pe care o aveau, ci i-a osîndit cu o pedeapsa vesnica, cu cele mai crîncene cazne ale iadului, ca sa ne faca sa întelegem cît de mult uraste si, în acelasi timp, pedepseste pacatul.

b) Pedeapsa pacatului la oameni. A pedepsit pacatul la oameni, fiindca pe Adam, pe cel dintîi om, îndata dupa ce a calcat porunca Lui, l-a izgonit din rai si l-a osîndit, pe el si pe noi toti urmasii sai, sa traim pe acest pamînt blestemat, cu saracie, cu boli, cu suferinte, cu suspine, cu nefericiri, si în sfîrsit sa înfruntam o moarte dureroasa si în afara firii. A pedepsit pacatul, fiindca pe oamenii pacatosi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apa care s-a întins peste toata lumea; fiindca a pîrjolit Sodoma si Gomora cu un alt si nou potop, de pucioasa si de foc. Si, în sfîrsit, fiindca i-a osîndit pe pacatosii nepocaiti sa arda de-a pururi în, focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodata sa-i chinuie, si Dumnezeu nu se va milostivi niciodata de nenorocirea lor, nu va asculta niciodata plînsetele lor, ci mai degraba îi va lovi si-i va urî în veci. [...]

c) Pedeapsa pacatului în fata lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu pacatul si în fata lui Iisus Hristos, dar cu o atît de aspra pedeapsa, încît toate pedepsele pomenite mai sus, puse alaturi de aceasta, par doar o umbra. Fiindca o singura rana usoara pe fata Mîntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singura biciuire a Lui înseamna o pedeapsa mai mare decît daca Dumnezeu ar fi prapadit întreaga lume si ar fi parasit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli si orice alta faptura. Fiindca ce are de-a face pedeapsa tuturor fapturilor cu cea mai mica suferinta a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfînt, Unul nascut? [...]

A sasea pazire este rugaciunea. Sfintitul Augustin spune ca omul trebuie sa faca ceea ce poate si sa ceara de la Dumnezeu ceea ce nu poate: ,,Sa faci ce poti si sa ceri ceea ce nu poti. Pentru aceasta, si noi – dupa ce ti-am dat, frate, cele cinci mijloace de pazire pentru a nu mai cadea în pacat, mai sus aratate, mijloace pe care le poti folosi de la tine, cu propria ta putinta si alegere  acum, la sfîrsit, îti dam si un al saselea mijloc de pazire, care este sfintita rugaciune. Sa nu încetezi asadar sa te daruiesti pe tine lui Dumnezeu, si sa-L rogi prea-fierbinte sa dea putere slabiciunii tale, sa-ti întareasca vointa în aceasta hotarîre pe care ai luat-o, cu harul si ajutorul cel de sus, nadajduind ca El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum fagaduieste El însusi: ,,De va striga catre Mine, îl voi auzi, pentru ca sînt milostiv (Iesirea 22:27). Nu ai putere de la tine însuti? Nu ai încredere în vointa ta? Pricina este ca nu le ceri de la Dumnezeu. ,,Nu aveti, pentru ca nu cereti – spune dumnezeiescul Iacov (4:2). Te temi de primejdie? Te înspaimînti de ispita pacatului? Privegheaza si te roaga, ca sa nu cazi într-însul. ,,Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita (Matei 26: 41). Si, pentru mai multa usurinta, iata ca-ti însemnam aici rugaciunea de fata: Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Îti multumesc ca, prin marturisirea de taina catre duhovnicul meu parinte, m-ai învrednicit pe mine, pacatosul, sa primesc de la Tine iertarea pacatelor mele. Urmînd deci lui David – care spunea: ,,Juratu-m-am si m-am hotarît sa pazesc judecatile dreptatii Tale (Psalmul 118:106) – Îti fagaduiesc, cu o vointa hotarîtoare a sufletului meu, ca sînt gata sa primesc mai bine mii de morti, decît sa mai savîrsesc vreun pacat de moarte si cu el sa amarasc nesfîrsita Ta bunatate. Fiindca însa vointa mea este slaba în sinea ei, fara de ajutorul Tau, Te rog fierbinte sa ma împuternicesti cu harul Tau si sa ma întaresti cu ajutorul Tau cel puternic, ca sa ramîn pîna la sfîrsit neabatut în aceasta sfînta hotarîre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, da-mi putere sa petrec în pocainta timpul ce-mi ramîne din viata mea, ca sa ma bucur aici jos de harul Tau, iar acolo, în cer, de fericita Ta slava, prin soliile prea-binecuvîntatei Tale Maici si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire, Editura Credinta Stramoseasca, 2000.

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

sursa: Pelerin Ortodox

Iubiţii mei, în ţara în care S-a născut, a trăit, S-a răstignit şi a înviat Domnul nostru Iisus Hristos există un lac haric, lacul Ghenizaret.

Acolo, în jurul lacului Ghenizaret, Şi-a îndreptat paşii Hristos. De ce? Pentru că în acele sate ridicate împrejurul lacului locuiau săracii pescari. Un popor simplu şi fără vicleşug, care se trudea, iar din veniturile pescuitului trăia o viaţă simplă, departe de stricăciunea marilor centre urbane. Şi Hristos îi iubea pe pescari şi era mulţumit să se afle alături de ei şi dintre aceştia Şi-a ales pe primii ucenici, ca să-i facă pescari de oameni, propovăduitori şi învăţători ai lumii. Nu din universităţi şi din şcoli de filosofi şi de ritori, nu din vile şi palate, ci din jurul lacului Ghenizaret, Hristos Şi-a ales pe primii Săi ucenici, iar prin ei Şi-a întins Împărăţia Lui duhovnicească peste toată lumea. Mare minune! Cum prin nişte oameni analfabeţi, neînvăţaţi, Creştinismul a învins şi a triumfat!

PE MALUL LACULUI deci, Hristos. Numai ce L-au văzut, pescarii au alergat la El. Mult popor s-a strâns ca să-L vadă şi să-L asculte. Şi pentru ca acest popor să poată să-L vadă şi să-L audă mai bine, Hristos a intrat într-una dintre corăbiile pescăreşti, într-o corabie al cărei proprietar era Simon, şi a stat la plora corabiei. Plora a devenit un amvon improvizat şi de acolo a început Hristos să înveţe.

După sfârşitul cuvântării, Hristos îi spune lui Simon – care mai târziu s-a numit Petru – să mâne în largul lacului şi să arunce mrejele. A vrut ca astfel să-l răsplătească pe Simon, care îşi alocase corabia predicii. Dar la acest cuvânt al lui Hristos, Simon Îi răspunde: „Doamne, toată noaptea, care este timpul potrivit pentru pescuit, am aruncat mrejele noastre în lac, dar n-am prins nimic. Cum acum, când este zi, vom putea prinde peşti? Îmi pare de necrezut. Dar de vreme ce Tu porunceşti, voi împlini porunca Ta”.

Creştinii mei, vedeţi ascultarea lui Simon? Astfel de ascultare trebuie să avem şi noi faţă de Hristos. Să ascultăm nu doar în cele care ni se par nouă logice şi posibile, ci şi în acelea care ne apar ca fără logică şi cu neputinţă, pentru că „cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Da! Când Hristos porunceşte, nici o împotrivire. Mergi înainte, creştinul meu, şi Hristos va fi împreună cu tine. L-aţi văzut pe Simon. A ascultat, s-a supus poruncii lui Hristos. A mânat în largul lacului. Şi a aruncat mrejele şi imediat s-au umplut de peşti, care erau atât de mulţi, încât mreaja era cât pe ce să se rupă. Minune! Cum s-a întâmplat? Prin puterea lui Hristos. El stăpâneşte marea şi toate câte sunt în apele ei.

Un dascăl al bisericii observă că peştii, care nu au logică precum oamenii, peştii care nu au urechi ca să audă, au auzit şi s-au supus, au făcut ascultare de cuvântul lui Hristos şi s-au strâns în mreje. Omule, peştii lacului din Ghenizaret s-au supus lui Hristos şi tu căruia ţi-a dat Dumnezeu urechi ca să auzi, de ce le închizi cu răutate şi nu vrei să asculţi şi să te supui lui Hristos? Aşa, surd şi nesimţit, dovedeşti că eşti mai rău decât animalele şi decât peştii care ascultă şi se supun poruncilor Lui.

DE DOUĂ ORI, Simon-Petru şi tovarăşii săi au aruncat mrejele lor în lacul Ghenizaret. Prima dată, fără Hristos. A doua oară, împreună cu Hristos. Prima oară, chiar dacă s-au ostenit toată noaptea, n-au reuşit să prindă nimic. A doua oară, au umplut mrejele cu peşti.

Ce ne învaţă minunea aceasta? Printe altele, ne învaţă şi aceasta: unde este Hristos, este binecuvântare; iar unde este binecuvântarea lui Hristos, acolo este bogăţia şi comoara. Bogăţia materială? Şi aceasta. Dar mai înainte de toate, bogăţie duhovnicească, care este mai presus de toate.

Asta nu înseamnă că omul trebuie să stea cu mâinile încrucişate şi să nu lucreze, ci să le aştepte pe toate fără osteneală şi muncă. Nu! Omul va lucra, se va osteni şi va transpira, pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu: „Să lucraţi”. Dar înainte de muncă, omul are nevoie şi de binecuvântarea lui Hristos. Binecuvântarea lui Hristos pentru reuşita fiecărui caz, mai mult chiar decât munca.

Când eram predicator, străbăteam Evvia şi am ajuns într-un sat care era ridicat lângă mare. Toţi locuitorii erau pescari. Se plângeau că, deşi munceau din greu şi pescuiau cu noile unelte, cu mreje care pescuiesc adânc în mare, rezultatul pescuitului lor ştiinţific nu era satisfăcător. De multe ori se întorceau cu mrejele goale. Un pescar cu părul alb, care a urmărit discuţia, luă cuvântul şi spuse: „Când eram copil, mergeam cu cei mai mari să pescuiesc. Pescuiam cu acele unelte vechi ale meşteşugului pescăresc. Şi prindeam peşti mulţi. Şi toţi ne minunam. Aveam binecuvântarea lui Hristos. Pentru că noi toţi, mici şi mari, intrând în bărci, ne făceam cu multă umilinţă cruce, nici unul nu înjura, nici unul nu vorbea ruşinos, nici unul nu făcea neorânduieli, lucruri urâte. Pe când acum, nu numai pe uscat, ci şi pe mare şi pe bărci înjurăm şi facem fel şi fel de urâciuni. Nu avem – a spus bătrânul cu păr alb – binecuvântarea lui Hristos”.

De BINECUVÂNTAREA lui Hristos nu au nevoie doar pescarii. Au nevoie şi plugarii noştri şi toţi oamenii, în general.

Plugarii să cultive pământul cu cele mai perfecte maşini. Să semene cea mai aleasă sămânţă. Să îngraşe ogoarele cu cele mai bune îngrăşăminte. Să le stropească cu medicamente agricole. Să le supravegheze agronomul şi să-şi dea sfaturile sale pentru o mai bună cultivare. Dar dacă nu există binecuvântarea lui Hristos, toate sunt deşarte. Deoarece, pentru ca pământul să rodească, are nevoie şi de soare, şi de apă, şi de aer curat. Dar acestea cine le dă? Hristos! Acesta este Creatorul şi Ziditorul a toate, al Universului. Hristos dă soarele, Hristos apa, Hristos aerul. Dacă cerul nu plouă, dacă soarele nu trimite razele sale, dacă aerul este infectat, toate se vor veşteji şi se vor usca. Pescari şi plugari şi muncitori, toţi de obşte, avem nevoie de binecuvântarea lui Hristos.

(Din cartea „Picături din apa cea vie” a Mitropolitului Augustin Kandiotis de Florina)

sursa: Pelerin Ortodox

Unul dintre calugarii rusi de la Manastirea “Sfantul Pantelimon”, putin contrariat de faptul ca Siluan Athonitul era un monah simplu si neinvatat, a intrebat bibliotecarul lavrei: “De ce oare se duc atatia oameni la el? Mi se pare ca nu citeste totusi nimic”. Bibliotecarul i-a raspuns: “Nu citeste nimic, dar face totul, pe cand ceilalti citesc totul, dar nu fac nimic”.