Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.
Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume – Apostolul Lupilor – deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor – lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.
Sfantul Andrei – ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul
Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : “Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: “Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El” (Matei 4, 18-20).
Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?
Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 – 22).
Chemarea la Apostolie a Sfantului Andrei
Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?
Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: “Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia”. Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in “Viata Sfantului Apostol Andrei”, afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei “a predicat in Pont, Tracia si Scitia”. Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.
Moastele din Patras
Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).
In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.
Pestera Sfantului Andrei
Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.
Sfantul Andrei – Ocrotitorul Romaniei
Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat “Ocrotitorul Romaniei”. Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.
La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Apostol Andrei !
Documentarul prezintă, din viziunea unui grup de britanici, frumuseţea Munţilor Carpaţi din România, în încercarea de a arăta străinilor minunata diversitate a faunei şi florei din zonă, dar şi în încercarea de a-i face pe români să conştientizeze “comoara nepreţuită” de care se bucură şi pe care trebuie să o conserve pentru generaţiile viitoare.
„E uşor să spui că te pleci în faţa lui Dumnezeu, dar nu a oamenilor. Spunând că faci ceea ce spune Dumnezeu, faci, în fond, ceea ce ți se pare ție că-ți spune Dumnezeu. Acesta e păcatul protestantismului. Apoi, deşi credinciosul protestant spune că se smereşte, socotind că tot binele ce-l face omul vine exclusiv de la Dumnezeu, în aceasta e mai degrabă un predestinaţionism, în care nu se cere omului nimic, căci se neagă orice libertate a lui de a face răul, când Dumnezeu l-a ales să facă binele prin el. Omul nu se poate nici măcar smeri. Adevărata smerenie stă în „a-ţi tăia voia”, pe care Dumnezeu ţi-o lasă. Şi în a ţi-o tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu cel nevăzut, fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real. Şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu, de a cărui prezenţă îţi stă mărturie şi un altul, ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea ta, ci vrea să-şi facă simţite în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul, care are conştiinţa întărită de comunitatea bisericească, începută prin Apostoli, că-ţi vorbeşte in numele Domnului.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 790 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 451)
Trăieşte o viaţă de pustnic într-un mic schit din Elveţia, nu foloseşte niciodată internetul şi singurul mijloc de comunicare cu el este prin telefon. Acesta e de fapt un robot care răspunde într-o cameră îndepărtată. Dacă doreşti să vorbeşti cu el, trebuie să laşi un mesaj cu timpul când vei suna din nou, şi dacă Părintele Gabriel este gata să vorbească, va fi lângă telefon la timpul specificat. Am fost norocoşi să nu trecem prin acest proces, deoarece l-am întâlnit la Moscova. În 27 august 2010, s-a convertit la ortodoxie de la catolicism.
În conversaţia noastră, Părintele Gabriel ne- a vorbit despre motivele deciziei sale, despre principalele diferenţe dintre Valaam (mănăstire din Rusia) şi Elveţia şi despre multe alte lucruri.
Reporter: Dacă un om dintr-o tradiţie creştină trece la alta, înseamnă că acestuia îi lipseşte ceva vital în viaţa sa spirituală.
Părintele Gabriel: Da. Şi dacă această persoană are 70 de ani, aşa ca mine, acest pas nu poate fi unul pripit, nu-i aşa?
R: Nu, nu poate fi. Dar ce vă lipsea, fiind un monah cu o mare experienţă spirituală?
P: Trebuie să vorbesc nu despre o decizie, ci despre întreaga călătorie a vieţii cu logica ei interioară. La un anumit moment, se întâmplă un eveniment pentru care te-ai pregătit întreaga viaţă. Ca toţi tinerii, am căutat calea mea în viaţă. Am intrat la Universitatea din Bonn şi am studiat filosofia şi teologia comparată. Nu mult după aceasta am vizitat Grecia şi am petrecut două luni pe insula Lesbos. Acolo am văzut un bătrân călugăr orthodox pentru prima oară. Pe atunci eram atras către călugărie şi citisem ceva literatură ortodoxă, inclusive surse ruseşti. Bătrânul m-a uimit. El a devenit întruparea vieţii monahale pe care o întâlnisem doar în cărţi înainte. Deodată, în faţa mea, am văzut viaţa monahală care de la început îmi părea a fi autentică, adevărată, cea mai apropiată de practica primilor monahi creştini. Apoi am rămas în legătură cu acel bătrân toat viaţa mea. Şi am avut astfel un ideal de viaţă monahală.
Când m-am întors în Germania, am intrat în Ordinul Sfântului Benedict – îmi părea cel mai apropiat de aspiraţiile mele. Structura ordinului însuşi seamănă cu una a Bisericii creştine primare. În ordin nu există un sistem vertical de subordonare, fiecare comunitate există prin sine însuşi. Ceea ce garantează unitatea acestor comunităţi este tradiţia Tipiconului Bisericii. Aceasta nu este ordinul juridic, ci idealul spiritual. A propos, în acest sens cred că benedictinii sunt dintre toţi credincioşii occidentali, cei mai pregătiţi să înţeleagă cel mai bine pe creştinii ortodocşi. Dar totuşi părintele meu spiritual fiind din ortodoxie şi pasiunea mea pentru monahismul oriental şi iubirea mea pentru ortodoxie, mi-au arătat că locul meu nu era în acest ordin. Aşa că egumenul, un bărbat bătrân şi experimentat, pe care îl cinstesc, a decis să mă transfere la o mănăstire mică în Belgia, şi nu fără regrete. Am petrecut 18 ani acolo, am dobândit o bună experienţă, şi de acolo, cu binecuvântare, am venit în acest schit din Elveţia. Toate aceste transferuri au avut un scop: încercarea de a progresa într-o viaţă monahală autentică, aşa cum era a vechilor creştini. Ca aceea pe care am văzut-o la creştinii ortodocşi. Cel mai recent pas al meu a fost convertirea la ortodoxie.
R: De ce aţi decis să adoptaţi ortodoxia? Cineva poate iubi ortodoxia cu toată inima şi totuşi să rămână în catolicismul tradiţional. Există multe exemple în vest.
P: Da, mulţi oameni care sunt atraşi de ortodoxie stau în Biserica Catolică. Şi acest lucru este normal. În majoritatea catedralelor vestice există icoane ortodoxe. În Italia, există şcoli profesionale de pictură a icoanelor în care predau specialişti ruşi sau de alt neam. Tot mai mulţi credincioşi din Europa sunt interesaţi de imnele bizantine. Chiar şi tradiţionaliştii din Biserica Catolică au descoperit cântul bizantin. Desigur, ei nu le folosesc în timpul slujbelor divine, dar înafara Bisericii da, spre exemplu în concerte. Literatura ortodoxă este tradusă în toate limbile europene şi cărţile sunt publicate în cele mai multe edituri catolice. Pe scurt, în vest nu s-a pierdut gustul pentru autentic creştin, şi pentru tradiţiile răsăritene care l-au păstrat. Dar vai, aceasta nu schimbă cu nimic viaţa oamenilor şi a societăţii ca întreg. Interesul pentru ortodoxie este mai mult cultural. Şi oamenii rătăciţi ca mine care au un interes spiritual în ortodoxie sunt o minoritate. Suntem nişte ciudaţi; rareori suntem înţeleşi.
R: Ca teolog, aţi vorbit deseori despre problema separării dintre vest şi est. Puteţi spune că această convertire a sfinţiei voastre la ortodoxie este rezultatul meditaţiei la această temă?
P:Când am fost în Grecia şi am început să mă întorc spre creştinătatea răsăriteană, am început să simt schisma dintre est şi vest ca pe ceva foarte dureros. A încetat să fie o teorie abstractă sau un complot într-o carte de istorie a Bisericii, ci mai degrabă ca un lucru care afecta direct viaţa mea spirituală. De aceea convertirea la ortodoxie a început să mi se pară ca fiins un pas foarte logic. În tinereţe, am sperat sincer că unirea dintre vest şi est este posibilă. Aşteptam să se întâmple cu toată inima mea. Şi aveam ceva raţiuni să cred asta. La Conciliul Vatican II, au fost observatori din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv Mitropolitul actual de Saint Petersburg şi Ladoga, Înaltpreasfinţitul Vladimir (Kotlyarov). Pe atunci, Mitropolitul Nikodim (Rotov) era foarte activ în relaţiile internaţionale. Şi mulţi oameni credeau că cele două Biserici se mişcau una către alta şi că se vor întâlni la un punct. A fost visul meu, care devenea din ce în ce mai real. Dar am îmbătrânit şi am învăţat mai adânc despre aceste lucruri, şi am încetat să cred în posibilitatea reconcilierii celor două Biserici, în termenii slujbelor dumnezeieşti şi ai unităţii instituţionale. Ce era să fac? Nu am putut decât să merg să caut această unitate de unul singur, individual, restaurând-o într-un suflet, al meu. Nu puteam să fac mai mult. Mi-am urmat conştiinţa, şi am venit la ortodoxie.
R: Nu e o opinie prea radicală?
P: Când eram în Grecia, fiind catolic, am realizat că vestul s-a separat de est şi nu viceversa. În acel moment, a fost de necrezut pentru mine. Am avut nevoie de timp pentru a înţelege şi a accepta acest lucru. Nu puteam da vina pe nimeni, bineînţeles. Vorbim despre un întreg proces istoric, şi nu putem spune că acea persoană sau alta putea fi învinuită pentru aceasta. Dar faptele rămân fapte: ceea ce numim acum creştinism occidental s-a născut ca o verigă în lanţul rupturilor cu estul. Aceste rupturi au fost reforma gregoriană, urmată de separarea Bisericilor în secolul al XI-lea, apoi reforma din secolul al XV-lea şi în final cu Conciliul II Vatican în secolul XX. Aceasta este desigur o schemă foarte sumară, dar este corectă ca şi întreg.
R: Totuşi, există opinia că lanţul acestor rupturi este un proces istoric normal deoarece orice fenomen (şi Biserica creştină nu este o excepţie) merge prin stadiile sale de dezvoltare. Care este tragedia în asta?
P: Tragedia este în oameni. Într-o situaţie de evenimente radicale, revoluţionare, există întotdeauna oameni care încep să dividă viaţa între „înainte” şi „după”. Ei doresc să calculeze numai de la acest punct ca şi cum tot ce s-ar fi întâmplat înainte nu ar avea nici o semnificaţie. Când viitorii protestanţi au proclamat Reforma, nu cred că ei ştiau că vor duce la separarea Bisericii occidentale în două câmpuri de bătălie. Ei nu realizau asta, ei doar o făceau. Şi au început să dividă pe cei din jurul lor în sănătoşi – cei care acceptau Reforma, şi bolnavi – următorii Papei.
Mai mult, istoria se repetă: acelaşi lucru se întâmplă acum în jurul Conciliului II Vatican în sânul Bisericii Romano-Catolice. Sunt oameni care nu au acceptat deciziile şi oameni care au considerat aceasta ca un punct de plecare. Şi toţi gândesc în graniţele astea. Un exemplu simplu: dacă într-o conversaţie, cineva menţionează cuvântul „conciliu” fără a da alte detalii, toţi asumă că vorbeşte despre Conciliul II Vatican.
R: Ce credeţi despre curentul modern liberal între catolici?
P: Sunt foarte bucuros că am oportunitatea să mă adresez audienţei ruseşti şi să spun că nu trebuie să reducem catolicismul doar la un nivel. Printre ei sunt oameni care ar dori să fie mai secular, alţii mai liberali. Asta nu înseamnă că ei sunt criminali, este doar punctul de vedere al lor despre viaţă. Sunt alţii, care sunt dedicaţi deplin tradiţiei. Nu i-aş numi tradiţionalişti, pentru că tradiţia însăşi nu este atât de importantă pentru ei. Aceasta nu este un folclor vechi, din care te hrăneşti artificial şi apoi ţi-e foame din nou. Nu! Tradiţia pentru ei este ceea ce dăruieşte în fiecare epocă contactul personal şi viu cu Hristos, viaţa de fiecare zi în mâinile lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Ioan Teologul: „ceea ce am văzut şi auzit vă vestim, ca şi voi să aveţi mărturie împreună cu noi. Şi mărturia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan 1:3). Sunt sigur că poziţia: „este Dumnezeu şi sunt eu”, este pentru eretici. Pentru creştini, este „Dumnezeu, eu şi ceilalţi”.
Ceilalţi sunt credincioşii, cei care pentru multe veacuri au păstrat credinţa pentru noi. Dacă oamenii nu i-ar fi ascultat pe alţi oameni, dacă nu ar fi scris şi transmis, nu ar fi existat Noul Testament. Adică nu am fi avut nimic.
R:Şi care ar trebui în acest caz să fie atitudinea noastră faţă de cei care nu sunt foarte dedicaţi tradiţiei?
P: Nu ar trebui să îl plesnim peste faţă şi desigur nu ar trebui să-i dăm afară din Biserică. Fiecare persoană merită milă creştină. Dacă eu, fiind un ortodox, văd un catolic într-o Biserică ortodoxă, aş vrea să vorbesc cu el, şi să-i spun deschis, blând şi confidenţial: „Auzi, frate, poate eşti interesat despre faptul că la început toţi ne făceam crucea la fel, de la dreapta la stânga. Nu totul s-a schimbat. Nu te chem să reconsideri toată viaţa ta şi să te grăbeşti spre ortodoxie. Doar vreau să îţi arăt de unde au venit aceste lucruri”.
R: De ce aţi ales Biserica Ortodoxă Rusă?
P: Cred că factorul cheie în aceste decizii au fost oamenii din jurul meu. Când cunoştinţele mele, episcopii ruşi de la Sainkt Petersburg, au aflat că voiam să trec la ortodoxie, ei au zis: „Nu suntem deloc surprinşi de asta. Tu totdeauna ai fost cu noi. Acum vom avea o mai apropiată comuniune: cea sfântă, de la Potir”.
Îl cunosc pe Mitropolitul Ilarion, preşedintele Departamentului pentru relaţii externe a Patriarhiei Rusiei, de multă vreme. Ne-am întâlnit în 1994 când era ieromonah. Îl consider un bun prieten şi preţuiesc prietenia lui. Ierarhul Ilarion este unul dintre oamenii cei mai competenţi şi cunoscători pe care i-am întâlnit. El a devenit sungura persoană căreia îi cer orice, care mă cunoaşte, credinţele şi situaţia mea. Şi care este gata să răspundă. Şi aceasta s-a întâmplat.
R: Cum vă va ajuta acest lucru în atingerea idealului de viaţă spirituală?
P: Vreţi o proorocie de la mine dar eu nu sunt profet. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor. Eu doar trăiesc, pur şi simplu. Chiar acum am găsit în Rusia multe lucruri care m-au interesat. Spre exemplu, am vizitat Mănăstirea Valaam. Stiţi, dacă în vest un credincios este atras de o viaţă de retragere monastică, de fapt nu are nicăieri unde să se ducă.
Sihăstrii ca acestea sunt în Rusia, ele nu există în vest. Această formă de viaţă pare să fie demodată acolo. Ca monah, am fost constant în căutarea celei mai severe separări, chiar a sigurătăţii. În Valaam, am simţit că toate acestea erau acolo.
R: Este destulă singurătate în schitul din Elveţia? Valaam este un loc aglomerat, pelerinii vin acolo regulat.
P: Elveţia este o ţară mică şi dens populată. Schitul este înconjurat de o pădure, dar la 15 minute de mers pe jos este un sat cu 100 de oameni. Da, desigur, sunt mulţi oameni acolo. Dar locul însuşi, aşa cum am simţit, este izolat de restul lumii. Poate pentru că e o insulă, sau poate este datorită unor raţiuni non-geografice. Mi se pare mie că acestea pot asigura dorinţa de singurătate în inima oricărui om care vine aici.
R: Este mai dificil în Europa?
P: Pentru a o spune pe scurt, nu există aşa ceva în vest. Tradiţia autentic monastică în vest a fost practic exclusă în timpul revoluţiei burgheze din 1789. Am convingerea că consecinţele acestei revoluţii au fost la fel de grele ca şi cele din revoluţia din 1917 şi cei 70 de ani de putere ateistă în Rusia. În Franţa, după aceste evenimente sângeroase, monahismul a trebuit să fie restaurat de la zero. Preoţi obişnuiţi au trebuit să facă asta, nu monahi. Nu mai era niciunul. În Rusia, monahismul a supravieţuit în ciuda tuturor şocurilor şi ororilor. Da, s-a întâmplat la nivelul indivizilor, bătrânilor. Dar ei au existat! Şi au ţinut tradiţia monastică şi viaţa monastică autentică. Mi se pare că în ceea ce priveşte viaţa monastică, Rusia nu a trebuit să o ia de la zero. De aceea sunt trist să aud pe ruşi că spun: a fost totul distrus, Biserica a fost distrusă etc.
R: Ce s-a schimbat în viaţa voastră după convertire?
P: Desigur, sunt lucruri care trebuie să se schimbe. Devenind un membru al Bisericii Ortodoxe Ruse, dar trăind în Elveţia, mă supun Arhiepiscopului Innokenty de Korsun. Relaţiile mele cu Biserica Catolică nu pot fireşte să rămână aceleaşi.
R. Ce reacţie aşteptaţi de la fii voştri spirituali? Trebuie să fie tot catolici…
P. Mai întâi, am avut de-a face cu oameni înţelegători, şi sunt sigur că ei respecă decizia mea. Şi în al doilea rând, niciodată nu mi-am ţinut opiniile şi credinţele în secret. Toţi copiii mei spirituali au cunoscut idealul meu de creştinătate în Orient. Nu cred că ei vor fi surprinşi…
R: Cum e cu slujbele dumnezeişti?
P: Desigur, acum nu mai am voie să administrez Împărtăşania la catolici. Dar chiar şi înainte făceam acest lucru foarte rar. Schitul este departe de lumea mare, teritoriul este închis, slujbele sunt particulare, capela este mică, pentru cel mult 10 oameni. Numai de Crăciun şi de Paşti deschidem uşile pentru toţi cei care doresc să vină.
R: Dacă doriţi să daţi contemporanilor un mic sfat despre cum să-şi organizeze viaţa de rugăciune, ce le-aţi spune?
P: Dacă vrei să înveţi să înoţi, sari în apă. Numai aşa vei învăţa. Numai cei ce se roagă vor simţi sensul ei, gustul şi bucuria rugăciunii. Nu poţi învăţa să te rogi stând într-un mare fotoliu. Dacă eşti gata să îngenunchezi, să te pocăieşti sincer, să ridici ochii şi mâinile către cer, atunci multe lucruri ţi se vor descoperi. Desigur, poţi citi multe cărţi, asculta conferinţe, vorbi cu oamenii – acestea sunt foarte importante şi ajută la înţelegere. Dar care este valoarea tuturor acestor lucruri, dacă nu facem paşi reali după aceea, dacă nu ne rugăm? Cred că trebuie să înţelegem aceasta.
Interviu realizat de Konstantin Matsan
Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati, http://journeytoorthodoxy.com
Ritmul alert al vremurilor scoate la iveală noi trenduri în educaţie şi comportamentul social. Tinerii sunt însetaţi după libertate, părinţii vor să îi înveţe să se descurce singuri în viaţă, dar uită că libertatea în absenţa cunoaşterii devine libertinaj şi conduce la o stare de anarhie, mai întâi, lăuntrică. Libertatea se conjugă întotdeauna cu responsabilitatea, iar într-un sens mai larg se divide în libertatea întru adevăr şi libertatea alegerii.
Ne aflăm la o răscruce de drumuri: între compromiterea sufletului şi integritate personală, între aşa-numita bucurie oferită de puterea banului, care hrăneşte adesea nevoia de recunoaştere socială, şi împlinirea personală, prin dăruirea de sine, manifestată când renunţăm la noi înşine. Dacă ne punem faţă către faţă cu moartea, ne vom adresa fireasca întrebare “căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”, luând aminte la cuvintele Sfintelor Scripturi: “Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35-36).
Statisticile europene indică cifre care sunt relevante pentru înţelegerea actuală a libertăţii de către tineret în perspectiva educaţiei şi a voluntariatului: conform Eurostat, rata elevilor care abandonau şcoala în 2006 variază de la 5% în Polonia, Finlanda, Cehia la peste 40% în Portugalia şi Malta, cu o medie generală de 15% în Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Ungaria. Adeseori, tinerii nu mai văd sensul unei educaţii clasice, îndelungate, şi preferă spiritul antreprenorial, care se demonstrează a fi mai eficient din punct de vedere economic. De aceea, în privinţa interesului tinerilor cu vârste cuprinse între 20 şi 29 ani faţă de studiile universitare, Eurostat 2006 înregistrează date cu diferenţe de la peste 40% în Finlanda (47%), Lituania, Letonia, Elveţia la 18% în Cipru, Malta, Luxemburg şi cu o rată medie de 25% în Italia, Estonia, Ungaria, Olanda (22% pentru România)1. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte angajarea tinerilor în activităţile ONG-urilor, Eurobarometer 2007 semnalează o rată de 43% în Austria, 23% în Franţa şi aproximativ 12% în Italia şi Slovacia2. Şi atunci ne întrebăm: dacă desconsiderăm cultura, evitând să o considerăm un mijloc de creştere a autonomiei personale, dar refuzăm şi să ne îndreptăm atenţia asupra nevoilor celorlalţi, ce facem cu libertatea noastră? Cum o trăim?
Un subiect delicat
Libertatea este un subiect delicat, foarte disputat de-a lungul istoriei, care a preocupat dintotdeauna atenţia filosofilor, în primul rând, dar şi pe fiecare om în parte, în funcţie de credinţa sa. Cum este percepută libertatea în contextul socio-politic actual? Ce puncte din istorie au marcat o anumită abordare a libertăţii? Există însăşi starea de libertate sau doar libertăţile – care apar în absenţa libertăţii? Cum ne manifestăm ca oameni liberi şi mai ales care este limita dintre libertate şi libertinaj social? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care filosofi, antropologi şi politologi au încercat să răspundă.
Dat fiind că libertatea comportă o elasticitate foarte mare în funcţie de conştiinţa fiecăruia, Isaiah Berlin consideră că nu putem vorbi despre o libertate socială, ci doar de libertatea personală a fiecărui membru al comunităţii, căci ceea ce pentru cineva poate fi de folos, pe altcineva îl poate afecta. Aşadar nu putem idealiza realitatea civică astfel încât să credem că avem toţi aceeaşi disponibilitate şi o voinţă comună. E probabil să avem acelaşi scop sau năzuinţe foarte asemănătoare, însă ajungem la concretizarea lor pe căi diferite, în funcţie de structura interioară a fiecăruia, de educaţie şi motivaţie, potenţial şi dispoziţie. În plus, nu de puţine ori, în istorie şi în viaţa cotidiană, libertatea a fost şi este compromisă în favoarea altor valori considerate prioritare într-un anumit context.
Spre exemplu, Thomas Hobbes, filosof englez, împărtăşeşte parţial ostilitatea lui Platon faţă de libertatea politică pentru că aceasta ar face loc demagogilor abili care ar putea controla masele, deci un fapt cu totul contrar idealului democratic. De ce? Întrucât oamenii, în general, acţionează potrivit propriilor interese, ceea ce implică egocentrismul, ambiţiile personale în lupta pentru putere. În acest sens, Hobbes vede ordinea ca un imperativ eficient în conducerea statului, în detrimentul libertăţii naturale – cu care se naşte şi de care dispune orice om. Iar libertatea, luată de una singură, e percepută ca fiind inutilă. Iată deja un prim compromis în defavoarea libertăţii: ordinea. Concepţia lui a stat la baza unei alte premise, respectiv “exercitarea libertăţii cuiva poate intra în conflict cu libertatea celorlalţi”, însă tocmai pentru a preveni o asemenea coliziune s-a propus ca libertatea să fie condiţionată astfel încât fiecare să se exprime liber în măsura în care nu afectează libertatea celuilalt3. Mai târziu, filosoful german Immanuel Kant – un liberal convins – distinge între libertatea interioară a omului şi libertatea politică, cu atribuţia exclusivă de a pedepsi doar neregulile, însă nu de a dicta normele. Iar Rousseau propune, la rândul său, o alternativă practică privind manifestarea libertăţii individuale şi supunerea faţă de voinţa generală, prin aşa-numitul contract social – o ajustare a libertăţii personale la cererile şi nevoile comunităţii.
Libertatea – între normă şi cruce
Până la un anumit punct, această etică filosofică cu implicaţii politice păşeşte în tandem cu învăţătura creştină, culeasă din Biblie şi scrierile filocalice. Confluenţa celor două constă în ceea ce literatura patristică numeşte “ieşirea din sine”, cu sensul de a nu ne raporta doar la noi înşine, ci, pe cât putem, să îi ajutăm şi pe semenii noştri, să reţinem ceea ce se cere la nivelul comunităţii. Dacă, privind împrejurul nostru, la nevoile apropiaţilor, care adeseori nu corespund cu cele personale, ţinem totuşi cont de ele în procesul de luare a deciziilor, atunci putem spune că am reuşit să depăşim, fie şi parţial, egoismul nostru. Desigur, trăirea deplină a credinţei implică o dezgolire totală de sine, o tăiere a voii în mod liber pentru a-l odihni pe celălalt, pentru a ne dărui complet celuilalt. Însă la asemenea măsuri ale dragostei faţă de om se ajunge printr-un efort ascetic care priveşte regăsirea totală a voii noastre în voia lui Dumnezeu. Astfel, nu mai este nevoie să apelăm la un set de norme care indică ce “trebuie” să facem şi ce nu; pentru că ajungem să simţim cu inima, iar mintea coboară în inimă şi are, împreună cu ea, aceeaşi alegere, după cum ne mărturisesc experienţele Sfinţilor Părinţi.
Iată aşadar că există o distincţie majoră între prescripţiile raţionaliste procurate de reflecţia filosofică şi viaţa creştină, între lege şi cruce. În contextul dat se merită să ne întrebăm: avem în vedere o libertate reală a omului sau o libertate dirijată? Desigur, în opinia raţionaliştilor ce afirmă că libertatea se poate manifesta strict sub semnul moralei, al legii, capacitatea de a alege capătă o poziţie ingrată. Aceasta pentru că omul ar putea alege răul. Mecanismul de gândire este foarte simplu: ei consideră conştiinţa drept subiectul central al libertăţii, iar omul devine o parte de vorbire secundară, care se orientează în funcţie de această conştiinţă. În acest caz, devierile sunt amendate pentru ca omul să priceapă adevăratul sens al libertăţii propus de societate4. Totuşi, se afirmă că ne-am născut liberi, încât libertatea e înţeleasă ca fiind un dat natural. Însă, dacă cineva ne dirijează la tot pasul, mai suntem liberi?
Este semnificativ de spus aici faptul că Sfântul Vasile cel Mare a încurajat rolul culturii în educaţie, “cu cât cunoşti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea faţă de Ziditorul lor şi te uneşti cu El”. De aici reiese puterea fortificatoare a cunoaşterii asupra iubirii, care iubire întărită ne ajută să fim vii, întru adevăr, în faţa libertăţii de a alege. Vedem cum credinţa drept-slăvitoare realizează sinergia dintre libertatea întru adevăr şi libertatea alegerii, într-un mod care depăşeşte gândirea strict raţională, căci însăşi simţirea omului este transfigurată ca să pătrundă, în parte, taina iubirii din comuniunea dumnezeiască.
Crucea – libertatea în iubire
Nu este deloc uşor să răspundem întotdeauna pozitiv faţă de crezul nostru, să ne păstrăm libertatea lăuntrică, deşi oamenii care au cunoscut libertatea duhului au rămas integri în închisorile comuniste. Comuniştii au căutat să instaureze un regim cât mai eficient pentru productivitate în baza “ordinii”, iar persoanele considerate periculoase au fost închise (o parte semnificativă din elita intelectuală şi spirituală a ţării), din temerile sistemului. Astăzi, însă, întâlnim numeroase mărturii care adeveresc starea de libertate interioară resimţită de către deţinuţii cu o credinţă puternică. Căci cei care au avut o credinţă fermă au înţeles că doar trăirea întru adevăr, în orice context, îi poate face să se simtă liberi: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Ce înseamnă “trăirea adevărului în orice context”? Adică să ne recunoaştem identitatea, chiar dacă asta presupune asumarea unor riscuri, a unor pierderi. Când aceşti oameni s-au confruntat cu presiunile regimului, nu s-au lepădat, au avut tăria de a-şi recunoaşte crezul. De aceea, şi martirii, din vechime şi contemporani, au avut puterea de a opune rezistenţă minciunii, înşelăciunii, întrucât au crezut deplin în Dumnezeu şi nu au cunoscut teama faţă de om: “Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1-2). S-au purtat ca nişte oameni liberi, chiar dacă au îndurat carceră, ani de închisoare suferiţi pe nedrept, suplicii fizice şi morale. Trăirea libertăţii necondiţionate implică depăşirea firescului uman şi pătrunderea tainelor dumnezeieşti, preschimbarea simţurilor, redobândirea “frumuseţii dintâi”, pe care protopărinţii au pierdut-o în neascultare.
Monahismul – un alt fel de liberalism
Ascultare, sărăcie, curăţie sau smerenie, despătimire, simplitate… deci, doar Iubirea. Adeseori, monahismul, din exterior, îmbracă forma unei supuneri oarbe unor reguli stricte, unei asceze care nimiceşte trupul şi unei ascultări ce pare să ucidă personalitatea călugărului. Totuşi monahii, mai ales cei care au dus o viaţă sfântă, ne destăinuie în scrierile filocalice sau în mărturii biografice frumuseţea şi libertatea dinlăuntrul acestei ascultări, pe cât ne este cu putinţă a le cuprinde cu inima noastră. Sfântul Simeon Noul Teolog explică sensul votului monahal al ascultării – este nevoie să murim faţă de lume ca să trăim viaţa ascunsă în Hristos, adică să îmbrăţişăm crucea ca să vedem Învierea. Cum să murim faţă de lume? Ne-am născut în lume ca să fim ignoranţi, să fugim de lumea pe care Dumnezeu a creat-o? Nu, desigur, nu în acest sens înţelegem să murim. Însuşi Noul Teolog mărturisea că, “dacă în loc de a fi fricoşi, trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, am fi râvnitori, veghetori şi înfrânaţi, n-am avea nevoie de lepădare, de tundere sau de fuga din lume…” (Sf. Simeon Noul Teolog – Cateheze, C5, 155-159). Totuşi, impulsul înspre împlinirea poftelor – care traduc în mod pervertit dorul ontologic după Dumnezeu – cere o atitudine de îndreptare dinspre normativ înspre o pricepere cu inima a ceea este bucuria de a fi.
Mai fatală decât plăcerile trupeşti se dovedeşte a fi dorinţa de putere care a subjugat dintotdeauna omul şi l-a desfigurat. Axa concretă a istoriei o constituie perpetua luptă pentru obţinerea puterii, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru deţinerea monopolului economic şi controlului politic. În viaţa cotidiană regăsim astfel de episoade, la nivel micro, când încercăm să ne impunem, să supunem, să fim slujiţi, în loc să ne propunem şi să ne oferim ajutorul sau disponibilitatea. De ce este atât de periculoasă dorinţa de putere? Pentru că aceasta ne depersonalizează şi ne transformă în indivizi lacomi de autoafirmare, de negare a celorlalţi. Să ne amintim din ce pricină a căzut omul în păcat: din neascultare. Omul a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, dar a omis tocmai împlinirea voii Celui Care îl iubea. Când iubim pe cineva, încercăm cu toată inima să îi facem pe plac, să nu îl supărăm, să îi împlinim dorinţa, chiar dacă asta ar însemna renunţarea la sine, iar crucea este simbolul libertăţii depline care conjugă în chip tainic şi simfonic iubirea cu suferinţa asumată5.
Când facem ascultare după chipul lui Hristos în săvârşirea lucrării de mântuire, ne smerim, iar smerenia ne este firească dacă iubim. În ascultare, Dumnezeu Care vine înlăuntrul nostru prin mijlocirea duhovnicului (ascultarea, Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşirii) şi smerenia faţă de ceilalţi conlucrează cu voinţa noastră ca să ne curăţim simţirile, ne ajută să ne sfinţim şi să ne facem părtaşi la dragostea dumnezeiască ce ne umple deplin fiinţa. După ce ne eliberăm de patimile simţurilor pervertite, vedem starea lucrurilor precum este, nu învăluită în minciună, şi devenim dumnezei care stăpânesc cu iubirea Sfintei Treimi întreaga creaţie.
Ca popor, am trăit mai mulţi ani în comunism decât în capitalism. Aşa ne-a fost dat. Nu noi ne alegem părinţii, locul naşterii, sexul. De destin, ce să mai vorbim, mereu e hotărât de alţii. Sub regim monarhic am stat puţin ca popor, dar am beneficiat în schimb din plin şi de democraţie populară, şi de socialism multilateral dezvoltat. Sunt în viaţă destui care pot depune mărturie ce şi cum a fost înainte de 1989. Nu toţi am trăit la fel. Nu toţi am fost victime, nu toţi am fost călăi. Unii au dus-o mai bine, alţii mai rău, ba chiar s-a şi suferit. Şi murit, pe alocuri, ba bine că nu. În fel şi chip. Memoria noastră e selectivă, mai şi uităm de cele rele, mai iertăm, am mai avut şi avem şi bucurii, nu e chiar uşor să-ţi trăieşti tot timpul prezent într-un trecut cu forme incerte. Suntem în 2011. Despre ce este vorba? Despre un acut sentiment că un întreg prezent se răsuceşte spre un trecut de care tot credeam că scăpasem. În comunism am trăit cu frică. Cu mic, cu mare. Cine spune că n-a fost aşa, minte. Că eram simpli muncitori, ţărani sau intelectuali, frica a fost prezentă peste tot. Frica a generat laşităţi, oportunism, minciună, egoism, meschinărie, răutate. Acum iar începe să pătrundă frica în românii de acasă. Au telefoanele ascultate, e-mail-urile controlate, eşti turnat cine ştie unde, la SRI sau la Cotroceni, care coordonează Centrul de Putere al Fricii în clipa de faţă. Este unul dintre cele mai nocive sentimente ale zilei de astăzi. Dincolo de frica de ziua de mâine. Care pentru mulţi, dacă nu foarte mulţi, înseamnă deja foame şi frig. Sunt mulţi dintre contemporanii noştri care nu se mai ajung cu banii. Deja nu-şi mai au minimul necesar traiului zilnic. Numărul celor care caută prin pubele şi coşurile de gunoi a crescut. Numărul celor care au probleme cu întreţinerea este în creştere. Numărul celor care nu au fost în concedii e mare. Numărul bătrânilor disperaţi e, fără număr. Vedem la televiziuni oameni fericiţi sau şosele pline de maşini care gonesc nebuneşte. E criză, nu e criză, trăiesc bine, nu trăiesc bine românii? Cum e în România? Printre oamenii care se înghesuie la o promoţie sau se calcă pe picioare să prindă un bilet de tratament la Tuşnad sau Băile Felix. Frigul a fost o constantă a ultimului deceniu din comunism. Un american, un neamţ sau o franţuzoaică nu poate pricepe dacă i-am povesti cum ne îmbrăcam înainte să ne culcăm. Şi fierbeam apa – când erau gaze – pe aragaz, ca să facem baie. Uităm repede. Mulţi cetăţeni din diferite oraşe ale României deja s-au debranşat de la sistemele de încălzire centralizată. Îi paşte frigul acum. Şi la propriu şi la figurat. Ca popor, frica, foamea şi frigul nu ne-au frânt. Ne-am descurcat. Care cum şi pe unde l-a purtat paşii. De sute de ani românii se descurcă. Nu mai contează cine conduce ţara. O să ne descurcăm şi de aici înainte. Reforme, remaniere, vorbe goale. Frecţii. Mai trăim. Nu contează cum şi unde. Am devenit deja nemuritori. Ne-au călit frica, foamea, frigul…
Un material realizat de Cristian I. Guitars – Barcelona
Comunism, democraţie populară, epocă de aur… Există în mintea celor mai tineri tot atâtea denumiri pentru o perioadă pe care mulţi dintre noi nu o cunoaştem decât din povestirile părinţilor, bunicilor, din cărţi, ori vizionând diverse documentare. Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulţi dintre noi, ce continuă să lase urme adânci în societate şi-n mentalităţi chiar şi astăzi, o perioadă de moarte a spiritului. Multe din aspectele vieţii cotidiene sunt categorisite, după momentul ’89 sau înaintea lui. Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităţilor tradiţionale, distrugerea individualităţii în favoarea colectivităţii a însemnat confiscarea vieţii private în general şi a celei de familie în particular. În România instaurarea comunismului a afectat mult dezvoltarea ţării. Acest regim totalitar şi-a lăsat amprenta până-n zilele noastre. Viaţa populaţiei României a fost mult afectată de către comunism. Condiţiile grele de trai din acea perioadă au rămas un adevărat coşmar în mintea celor care le-au trăit, condiţii pe care nici unul dintre noi nu le mai doreşte a le trăi astăzi.
Speranța moare încet, dar sigur
Când patria îţi întoarce spatele, devii atent. Descoperi că ţara nu dă doi bani pe tine chiar dacă au trecut peste 20 de ani de la căderea comunismului, decât atunci când constată că ai să-i plăteşti ceva şi, îţi blocheză contul. Poate că ai de încasat de la stat o sumă egală, dar nu te poţi lupta. Nu ai bani să-l dai in judecată, iar legea oricum e făcută să-l protejeze pe el, statul, asistat social de milioane de troglodiţi romantici. Cu nervii întinşi, organul de simţ se ascute şi mai tare, şi ceea ce nu băgaseşi de seamă atâţia ani, politica şi ai ei administratori, te calcă pe cap.
Şi dacă nimereşti şi într-o realitate mâncată de criză, în care nimeni nu-ţi dă speranţe, doar şuturi în fund, ai atins maturitatea răbdării. Fugi mâncând pământul spre computer şi descoperi care sunt condiţiile emigrarii în Canada, America, Noua Zeelandă sau Australia. Cazuri fericite când, mai ai ceva răbdare pusă de-o parte. Dar dacă n-ai, petreci câteva zile imaginându-ţi că munceşti în Franţa, în construcţii, sau la menaj în Spania. Dacă eşti medic sau tâmplar, eşti un caz fericit. Nu mai stai pe gânduri. Poţi să-ţi vinzi fără remuşcări pe 3.000 de euro, vremurile când îţi iubeai paşii care străbăteau parcul copilăriei tale şi te gândeai că ţării care te hrăneşte, îi eşti dator.
Dar dacă pleacă toţi cei care au puterea să construiască, să tămăduiască, să inspire celorlalţi sentimentul că se poate, ce sa va alege de biata ţară? Tineţi minte că ne puneam întrebarea asta mereu, acum 10, 15 ani şi, o socoteam argumentul suprem al iubirii?
Ei bine, cei care mai reuşesc să o găsească în minte sunt fericiţi. Dar aceştia, sunt tot mai puţini. La Paşapoarte e coadă în fiecare zi. Speranţa a murit încet, dar sigur, şi, renaşte cu documentul în mână. Dar poate că asta e şansa naţiunii. Resursa umană a României este constantă, aşa că să plecăm, că poate într-o zi ne vom întoarce. Vom putea să le împărtăşim celor care nu au avut curaj, o lecţie de viaţă.
Reveniţi acasă din ţări unde regulile se respectă, unde cine munceşte nu e fraier, unde vânzătoarele nu au aerul că-ţi fac o favoare, unde oamenii cer servicii de calitate, pentru că altfel îşi caută alt furnizor, iar o hârtie aruncată pe jos te costă 100 de euro, ne vom transforma în dascăli de civilizaţie pentru uteciştii de ieri, comuniştii de azi.
Ne vom întoarce cu paşi fericiţi lângă castanul unde ne-am sărutat pentru prima oară, dar vom descoperi că la televizor este aceeaşi placă stricată. Că ei, nu pleacă niciodată! N-au nici un motiv. Au case de peste 1.000 mp, conturi în valută cu cinci-șase zerouri, maşini super scumpe, nu au credite bancare reale şi nici rate la casă. România e toată numai şi numai a lor.
În străinătate sau în România?
Anticii spuneau: Ubi bene ibi patria. Adică, patria este acolo unde îţi este bine. De fapt, patria e mai curând un sentiment şi nu o doctrină şi de aceea e percepută în mod atât de diferit de oameni. Nu vrem să ţinem lecţii de patriotism, nu vrem să spunem că dacă pleci din ţară, dacă emigrezi, eşti un trădător sau un laş. Pe de altă parte, nu ne place nici să credem că în România, trăiesc doar oameni imperfecţi, securişti corupţi, comunişti, manelişti, toţi de-a valma şi că de aceea singura soluţie e să te îndrepţi spre alte zări. Desigur că nu! Există români care au avut dintotdeauna valoare pe care o păstrează cu sfinţenie şi azi şi o transmit mai departe urmaşilor lor, dar aceştia sunt din păcate, atât de puţini, mult prea puţini raportaţi la marea masă manelizată şi coruptă. În momentul de faţă, termenul de patrie ar merita să fie redefinit, în condiţiile în care astăzi se poate circula mult mai uşor dintr-un loc în altul, identităţile multiple sunt adesea un avantaj, iar graniţele au început să fie tot mai late. De ce ai depinde doar de un singur spaţiu, în aceste condiţii? La întrebarea: merită sau nu să emigrăm? se răspunde, de fapt, atât de diferit… Exasperare, neputinţă, debandadă, birocraţie, corupţie, minciună, sunt doar câteva din motivele invocate pentru a pleca din ţară. Pe celălalt talger al balanţei se poate pune nevoia de familie şi de prieteni, dorinţa de implicare pentru a schimba lucrurile în bine, un mod de viaţă mai simplu în România. În străinătate sau în România? Este o întrebare la care vă las să răspundeţi singuri…
Un material realizat de Kasandra Kalmann Năsăudean
Avem o tara frumoasa, cu ape repezi, ideale pentru producerea de energie verde. Aceasta afacere prind de-acum contur si la noi, dar tipic romanesc, distruge ecosistemul. Romania, colt de rai, cu varfuri de munte si ape limpezi. Poti sa descoperi natura in toata splendoarea ei in aceste zone virgine, pentru care inca ne invidiaza o lume intreaga, dar care vibreaza azi in ritm de picamer.
Cum pretuim ce avem? Cu lucrari haotice, cu santiere iesite din litera proiectului, care invadeaza violent locuri neatinse de mii de ani. O tara intreaga e cuprinsa de frenezia construirii de microhidrocentrale. 3400 de rauri, din cele 4011 existente in tara noastra risca sa fie distruse in numele unor afaceri cu profituri de zeci de milioane de euro, care sapa in inima unor rezervatii naturale. Un intreg ecosistem distrus, culmea, in numele energiei verzi.
In acest moment, 34 de rauri, din zone protejate, sunt deja sub greutatea utilajelor.
Muntii Carpati au fost cuprinsi in totalitate de febra amenajarii de hidrocentrale. Un tavalug de investitii incorseteaza raurile repezi de o parte si de alta a Transfagarasanului. Departe de civilizatie, in spatele versantilor, se revarsa abuziv lucrari dezastruoase. Asa arata, in varianta autohtona, captarea de energie alternativa.
17 Septembrie 2011. Sintem in Muntii Fagaras, intr-o rezervatie naturala protejata. Aici, in sanul naturii, 10 microhidrocentrale vor fi ridicate pe 3 rauri: Capra, Buda si Otic. Un megaproiect inceput in forta in nordul judetului Arges, pentru care investitorii sunt blindati cu avize. Un dosar “beton” mai solid ca o stanca, o lucrare legala in acte care insa afecteaza iremediabil o intreaga rezervatie.
In amonte de santiere e liniste. Privind in jur ai spune ca esti in paradis. Natura in stare pura neatinsa de mana omului.
La doar cativa kilometri mai jos, dezastru. Cadrul de poveste cu apa cristalina, dispare brusc sub senile si cupe de escavator. In inima unei rezervatii, sit-ul Natura 2000-Muntii Fagarasului, arie protejata prin masuri impuse de uniunea Europeana, se sapa cu escavatoare in albia raului Buda.
Ovidiu Mihut, un profesor din Curtea de Arges si membru al unei organizatii de mediu priveste consternat cum este distrus ecosistemul. Stie ca-n palma, inca de cand era copil, toate aceste locuri care pana acum nu fusesera atinse de mana omului. Pe discretia autoritatilor mizeaza si investitorii care, desi au avize care stipuleaza clar felul in care trebuie sa se desfasoare lucrurile, au mana libera sa distruga albia raului. Pana acum nimeni n-a oprit dezastrul, desi mai multe ONG-uri au facut numeroase sesizari.
Legal, nici un utilaj n-ar fi trebuit sa atinga albia raului ci, confirm avizelor, tubulatura trebuia trasa la o jumatate de metru deasupra cotei de inundabilitate a raului, adica deasupra luciului apei semiingropat sau suprateran. Angajandu-se sa respecte aceste conditii, investitorii au dus la aprobare un memoriu tehnic care prevede in mod expres aceste obligatii. Intre ce contin hartiile si ce se intampla in realitate e diferenta de la cer la pamant. Ioan Gherhes este presedintele unui ONG-Asociatia Romana de Mediu si de 2 luni incearca sa afle amanunte despre proiect.
A sapat dupa hartii, dar s-a lovit de un zid din partea autoritatilor. De ce? Pentru ca tipic romanesc, investitorii s-au folosit de un tertip: au cerut confidentialitate asupra proiectului invocand faptul ca microhidrocentralele sunt asimilate prin lege obiectivelor de interes national strategic. Autoritatile argesene raspund ca… investitorii au toate avizele. In urma utilajelor peisajul e apocaliptic.
Un raport al statului a identificat peste 4.000 de amplasamente ideale pentru microhidrocentrale pe 78.900 de km liniari de apa curgatoare, din care 98% rauri in Muntii Carpati. Pe scurt, cam toate raurile tarii ar putea sa intre sub senilele escavatoarelor, iar dezastrul ar putea fi similar celui de pe Capra Buda si Otic, din Arges. Aici se lucreaza la foc continuu.
In avize erau prevazute norme antipoluare de care muncitorii nu stiu insa nimic.
Investitorii au obtinut usor avizul de gospodarire a apelor, cu promisiunea ca vor respecta toate conditiile. In document scrie ca:
-traseul conductei “e aproximativ paralel cu albia“, adica prin legile matematicii rar se intersecteaza
-”e interzisa modificarea ori reducerea sectiunii de curgere a apei”
-interzisa e si “degradarea albiei si malurilor”.
-”In timpul executiei toate obstacolele trebuie indepartate“, si avizul mentioneaza inclusiv ca “sunt interzise lucrarile in perioada de migrare si reproducere a pestilor”. Ori santierul e in toi fix in aceasta perioada, cand e prohibitie la pastrav, lipan sau lostrita.
Hartiile sunt perfect in regula, avizul permite santierul, insa ce gasim in teren contrazice si documentele si legea. De altfel, la finalul avizului, scrie negru pe alb ca, in cazul in care nu se repecta conditiile, autorizatia isi valabilitatea si implicit santierul trebuie oprit.
Cu imaginile in care se vede clar cum se sapa in alba raului am mers la Garda Nationala de Mediu, autoritatea suprema pe control de mediu, cei care ar trebui sa-i verifice pe acesti investitori si sa se asigure ca se respecta legea.
Cel indignat e Silvian Ionescu comisar general al Garzii De Mediu. Privea cu stupoare aceste imagini in 27 septembrie si ii cerea imperativ prefectului de Arges sa sisteze lucrarile pana la verificari minutioase. Prefectul pare ca nu intelege vehementa sefului Garzii.
“Ei iti pun in fata hartiile, dar hartiile nu sunt reale! Inca odata, eu iti fac o hartie, ei ar fi trebuit sa aiba un studiu adecvat cu consultarea Consiliului al Parcului. Ori ei nu au nicio hartie, ori nu au consultat in niciun fel Parcul!”
Administratorul Parcului la care se refera Silvian Ionescu, sunt angajatii unui ocol Silvic din judetul Sibiu – aflat la peste 150 de km de locul dezastrului. Nu s-au sesizat in legatura cu lucrarile, nu au semnalat distrugerile din rezervatie si nicio autoritate locala nu a intervenit.
Prefectul de Arges, cel caruia Silvian Ionescu ii cerea sa opreasca santierul pare nedumerit. Cu o saptamana inainte, cand ne-am intalnit cu el, ne a ne asigura ca totul este in regula cu proiectul.
Ca o coincidenta, prefectul de Arges a fost seful Directiei Silvice Judetene in 2009, cand fix pentru proiectul microhidrocentralelor Directia facea un schimb de terenuri cu investitorii. Statul a cedat 24 de mii de mp, pe malurile raurilor, care sa poata fi defrisate si a primit pamant intr-o comuna, de la proprietarii proiectului, care sa fie impadurit ulterior. Fara acest schimb, investitorilor le-ar fi fost imposibil sa ridice centralele. Cand a fost sunat de seful Garzii de Mediu, a tinut sa-i aminteasca cine sunt cei care investesc in zona.
In spatele afacerii sunt doi dintre cei mai mai influenti oameni din Arges: Gheorghe Badea si Valentin Visoiu, asociati in firma care face microhidrocentralele. Primul, patron al mai multor firme cu contracte in industria auto si detinator al mai multor unitati turistice in zona Vidraru. Al doilea a ridicat cateva cartiere rezidentiale in Capitala si are un hotel de 5 stele in Pitesti. La proiectul microhidrocentralelor Visoiu e si beneficiar si constructor, angajatii sai lucreaza pe raurile distruse. Ambii asociati sunt in Top 300 al milionarilor Romaniei, fiecare cu averi fabuloase, de zeci de milioane de euro. Gheorghe Badea a acceptat un dialog, in numele investitorilor.
Miza proiectului e uriasa, la mijloc e o afacere extrem de banoasa, cu investitii si castiguri fabuloase.
Valoarea proiectului de pe cele 3 rauri depaseste 13 milioane de euro. Fiecare dintre cele 10 microhidrocentrale e profitabila. Dintr-una de capacitate medie, 2 megawati de exemplu, care costa in jur de 2,5 milioane de euro, dezvoltatorii pot scoate lejer aproape 200 de mii de euro pe an, profit numai din vanzarea megawatilor-ora produsi. La care se adauga inca peste 1 milion de euro in acelasi an, din certificatele verzi, pe care investitorii le iau pentru productia centralelor. Certificatele sunt asigurate de stat timp de 15 ani, timp in care investitia va fi recuperata de 10 ori, castigul ajunge la peste 20 de milioane de euro.
Ca sa aflam cum stau lucrurile de fapt am mers si la Apele Romane filiala Arges, cei care au dat initial avizul pentru deschiderea santierului in zona raului. I-am cerut detalii lui Adrian Moisescu, seful pe judet, cel care e responsabil direct pentru ca a semnat si parafat autorizatia si tot el ar trebui sa monitorizeze respectarea ei.
Directorul Adrian Moisescu nu vrea sa dea declaratii oficial, dar filmat pe ascuns face declaratii uluitoare. Pretinde ca nu se lucreaza in rau! Afirma ca nu i se permite de la Bucuresti sa ne dea explicatii, superiorii i-ar fi dat si o directiva in acest sens. Spune ca la santier nu sunt probleme si ca nu ar exista o conditie privind inaltimea la care se monteaza tubulatura. Pe scurt, contrazice prevederile memoriului tehnic in baza caruia el insusi a dat aviz.
Dupa aceasta intalnire am cerut sa vorbim cu sefii de la Bucuresti ai domnului Moisescu. Am primit in schimb un comunicat prin care suntem anuntati ca avizul „limiteaza efectele negative” si trebuie sa-i credem. Bagand conducta in rau, investitorul plateste o chirie la Apele Romane. Solutia este ieftina si convenabila constructorilor. Alternativa ar fi solutii prietenoase cu mediul, dar mult mai costisitoare si mai anevoioase.
Un patron ridica 3 microhidrocentrale in zona Harseni, pe raul Sebes in nordul judetului Brasov. A trait in Spania si Statele Unite, si revenit in Romania s-a gandit sa investeasca in energie verde. Proiectul lui arata altfel decat in Arges, adica nu face sapaturi in rau, pentru montarea conductei, ci o ingroapa paralel cu albia, la distanta. A inteles ca daca ar respecta avizele, i-ar fi aproape imposibil sa monteze legal tubulatura in apa.
Conform solutiei tehnice, o parte din debitul raului e captat in amonte, langa izvor, unde va functiona un baraj. Conducta e dusa pe langa un drum forestier si pe niste terenuri private, chiar si prin munte.
Brasoveanul Dan Frunza s-a gandit ca in orice moment autoritatile i-ar putea bloca o investitie de aproape 10 milioane de euro, daca s-ar baga cu santierul in albia raului.
Investitorul plateste pentru 3 centrale cat costa in Arges sa montezi 7. Are de spart pana la anul in roca versantului, dar respecta astfel toate avizele.
In Arges, in viziunea autoritatilor, situatia e clara: exista avize, nu mai conteaza daca sunt sau nu respectate. O dovada in plus ca in Romania, rezervatiile naturale sunt consfiintite prin lege, dar ignorate de autoritati.
Un alt caz controversat e legat de amenajari hidro, care se desfasoara pe raul Neagra, la Brosteni-judetul Suceava. Un loc feeric de munte, descris de marele Ion Creanga in “Amintiri din copilarie“, e acum scena unui santier pentru contruirea a sapte microcentrale. Membrii unui ONG de mediu sustin ca primarul a permis suspect de usor saparea in albia raului. In plus nici nu opreste dezastrul ecologic.
Dupa ce echipa noastra a parasit zona, Prefectul de Suceava a atacat la Tribunal hotararea Consiliului care a permis lucrarile. Cat dureaza procesul a suspendat santierul.
Judetul Caras Severin, in Muntii Poiana Tarcului, alte 2 microhidrocentrale schimba complet peiajul. Prin acest firicel de apa, mai subtire ca un pai, pastravii si lipanii ar trebui sa urce in amonte, cum fac de mii de ani. Dezastrul ecologic e vizibil.
Intr-un domeniu in care ar fi trebui sa se lucreze cu manusi, noi demonstram inca o data ca unde e lege e si tocmeala. Specialistii vorbesc deja despre un macel ecologic din cauza modului de lucru tipic romanesc.
Investitorii se grabesc sa puna in functiune microhidrocentralele, care sunt apoi legate la reteaua nationala Transelectrica, si curentul electric e purtat catre 8 distribuitori. Acestia la randul lor livreaza energia catre 130 de furnizori, celebrii “baieti destepti” din energie, care il vand mai departe romanilor. O piata sigura, cu profit garantat.
Un domeniu care i-a atras pana si pe investitorii fara bani, dar dornici de specula. Asa s-a nascut Mafia Amplasamentelor. Au fost emise deja in ultimii 2 ani aproape 600 de autorizatii pentru cateva mii de viitoare santiere. Oportunisti care si-au rezervat locul.
Cat timp raurile tarii sunt o comoara care se masoara doar in milioane de euro si nu in bogatiile lasate de la Dumnezeu, proiectele demarate in numele ecologiei “curenteaza” natura, o sufoca, si o ucid.
In Muntii Fagaras proiectul merge inainte. Daca si cum e respectata natura nu intereseaza pe nimeni. Apele Romane, Garda de mediu sau Prefectura sunt 3 instututii care actioneaza „de forma” in acest caz. Cei care ar trebui sa controleze se umfla in pene sau evita sa intervina. Apa trece, santierele raman.
Din nefericire suntem spectatori neputincioși la reprezentațiile de trufie dintre oameni. Uneori chiar noi suntem actorii acestor acte de trufie. Radiografia pe care o realizează mai jos Ernest Bernea este superbă și merită asumată:
TRUFIA- tarie si superioritate sau slabiciune si decadenta
În comunitățile omenești întâlnim adesea un specatacol dintre cele mai triste. Oamenii mai simțitori, mai curați și mai blânzi sunt de obicei obiectul batjocurii celorlalți lipsiți de aceste daruri.
Bunătatea, care este strâns legată de simțire aleasă și de curățenie, de cele mai multe ori este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul și a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală și deci obiect de batjocură.
În om este o ciudată înclinare de a se distra și exprima trufia pe această cale.
Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârșita sa putere: stăpân deplin pe soarta sa și a semenilor, stăpân neîntrecut și bun cârmuitor a toate.
Este aci un sens întors și tragical al vieții morale.
Omul cade adesea în mrejele mulțumirii de sine, în înțelesul închipuirii de sine. Trufia naște din această stare.
Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească față de persoana noastră; e un fel de încântare până la autodivinizare. Aparent trufia este tărie și superioritate. În fond însă această stare morală este slăbiciune și decadență.
Omul trufaș este un om suficent, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaș dovedește o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viață de mare platitudine și întuneric.
Când trufia apare, căile marilor experințe interioare, legătura cu izvoarele omeniei noastre, puterea de înnoire și realizare nu mai sunt cu putință.
Încrederea în puterile noastre, în însușirile proprii este absolut necesară unei vieți rodnice, cu condiția ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele firești ale făpturii noastre neîmplinite.
Din lipsa de conștiință a omului a născut acestă stare de tristă suficiență a vieții morale, care se se exprimă prin trufie.
Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea Bucuresti 2006
Ospatul fara meseni sau neglijarea Sfintei Impartasanii
Nu gresim atunci cand spunem ca mergem la Sfanta Liturghie pentru a ne hrani, mai exact, pentru a manca si a bea. Suntem invitati la acest ospat euharistic de fiecare data cand auzim cuvintele “Luati, mancati, acesta este trupul Meu…” si “Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu…”. Cu toate acestea, la chemarea preotului “Cu credinta si cu dragoste sa va apropiati…”, din multimea de credinciosi, numai cativa pasesc spre solee pentru a primi Sfintele Taine.
Cina devenita Sfanta Taina
Cate cine nu s-au luat pana acum de-a lungul timpului, de la cele din palatele imparatesti pana la cele din casele omenilor de rand? Nenumarate. Insa numai una a ramas si va ramane peste timp in constiinta neamului omenesc, anume “Cina cea de Taina”.
Este numita “de Taina” nu pentru totul s-ar fi petrecut in ascuns – gasim de altfel descrierea acestui eveniment in Evanghelii -, ci pentru ca acum omenirea avea sa fie facuta partasa unei noi si minunate Taine, Euharistia.
Prin ea, Hristos cheama umanitatea la un alt plan al existentei, prin primirea acelei hrane care ii potoleste omului adevarata foame si sete. Mantuitorul ne intareste acest lucru in Evanghelia dupa Ioan: “Trupul este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura.” (In. 6, 55)
Precum Apostolii la Cina cea de Taina si noi, in mod tainic in Liturghie, putem fi “comeseni” cu Hristos. Astfel, El se ofera, tuturor celor ce-L primesc, “spre iertarea pacatelor si viata de veci.” Cei care nu-L primesc, refuza aceasta mare cinste, adica faptul de a sta “la aceeasi masa”, si implicit comuniunea deplina cu El.
Mai mult, pierdem si comuniunea deplina cu ceilalti membri ai comunitatii euharistice. Cu cat ne impartasim mai rar, cu atat ne apropiem de “periferia” Bisericii. Ne izolam pana la punctul in care nu mai putem aduce roade duhovnicesti, deoarece desi suntem in Biserica, traim de parca am fi in afara ei. Se ajunge aici din cauza faptului ca refuzam sa participam la Jertfa lui Hristos.
De aceea, nu poti sa nu ai o strangere de inima cand vezi terasele, barurile si restaurantele pline, iar bisericile goale. Sau cand vezi cozi interminabile in supermarket-uri, iar in biserici, doar cateva persoane care stau la impartasit. Ceva nu este in regula legat de perceptia noastra asupra ceea ce ne hraneste si ce ne zideste cu adevarat. Cu cat ne apropiem de Hristos, cu atat suntem vii, si cu cat ne departam, cu tot atat murim!
Ospatul Sfintei Liturghii
Sfanta Liturghie este praznuire, adica actualizare si intensificare a bucuriei cu Iisus Hristos inviat. In limba de origine (din care vine si la noi cuvantul “praznic”), praznuirea inseamna ospat, serbare sau mai exact masa oferita la ziua onomastica a cuiva. Prin urmare, cand mergi la ziua cuiva, esti prezent langa cel pe care il sarbatoresti. Iei parte la sarbatoarea pe care acea persoana a organizat-o.
Dupa cum la serbare, toti participantii sunt prezenti, dar mai ales persoana pentru care s-a organizat sau care a organizat serbarea, la fel si in Liturghie, sunt prezenti comunitatea si Hristos.
Cati ne intoarcem flamanzi de la serbarile prietenilor nostri? Oare ce motive putem invoca, la astfel de evenimente, atunci cand nu onoram invitatia de a gusta din cele pregatite noua? Se intampla foarte rar sa refuzam. De aceea, de cele mai multe ori, din dragoste fata de el ne ospatam.
Trist este faptul ca in Biserica, exceptia de mai sus a devenit regula. De la ospatul lui Hristos cei mai multi plecam flamazi. Ratam astfel posibiliatea de a gusta si a vedea ca “bun este Domnul”.
Probabil avem si o sumedenie de motive foarte bine intemeiate, caci altfel, faptul de a nu acorda suficienta importanta invitatiei si de a o trece cu vederea, nu face decat sa arate o mare lipsa de dragoste si de respect fata de Cel care ne-a adresat-o.
Tare ma tem insa ca motivele invocate de noi nu sunt doar “cele lumesti”, cat mai ales lipsa credintei si a dragostei. Cat de mult Il iubim si cat de mult credem in Hristos, se concretizeaza in ravna noastra fata de unirea cu El, prin Sfanta Euharistie.
Nu mi-am propus sa fac apologia desei sau rarei impartasanii si nici pe cea a impartasirii generale (ca in Biserica primara). In acest sens, nu exista reguli sau dispozitii general valabile. Fiecare trebuie sa discutam aceste aspecte, in particular, numai cu parintele duhovnic. El este cel care ne da dezlegare sau nu, si stabileste frecventa cu care ne putem impartasi, dupa masura in care i se dezvaluie taina inimii noastre.
Cele cateva randuri, se vor numai un semnal de alarma la nepasarea unora dintre noi fata de Sfanta Impartasanie, care arata totodata, neglijarea propriei mantuiri: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi.” (In. 6, 53-54)
Prea Cuvioase Parinte, vorbiti-ne despre spovedanie. Cum trebuie sa ne spovedim?
- Mai intai, sa fiti bine spovediti. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adica sa te cercetezi mereu: Ce-am facut ? .
Aceasta stare de cercetare este o stare de prezenta. Sa fiti bine spovediti! Nu faceti cu nici un chip o spovedanie asa, traditionala, rationala, ci afectiva: Domnule, asta am facut! . Sa spuneti pacatul cu gustul lui, cu mustul lui, ca de multe ori chiar marturisirea dupa un indreptar de spovedanie poate fi o spovedanie rationala. Deci sa fiti bine spovediti! Asta-i taina care mantuieste! Ce iertati voi episcopilor, preotilor, duhovnicilor iert si Eu. Aceste pacate dezlegate nu se mai iau in vedere, spune si Sfantul Ioan Gura de Aur, nici la Vamile Vazduhului, nici la Judecata de Apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie sa ne prezentam este dezlegarea de pacate.
Da-ti seama ce usor poti sa te mantuiesti!
Si te duci la un semen de-al tau sa-i spui, la un om, nu la un inger! Nu trebuie sa existe rusine la spovedit. Aceasta este o arma foarte eficienta a diavolului, sa-ti dea rusine la spovedit. O spovedanie buna inseamna sa spui tot. Daca te rusinezi, ascunzi din pacate. Apoi sa va cercetati oriunde, sa va controlati, ca e mare greseala sa nu fii inregistrat in tot ce faci. S-ar putea sa repeti un lucru pentru ca n-ai stiut ca l-ai facut, nu te-ai inregistrat.
Urmariti-va pe voi insiva, inregistrati-va pasii si mintea. Pentru ca se poate sa te speli pe fata si sa te speli numai la o subtioara, iar la una sa nu te speli, uiti. Daca esti inregistrat, te intrebi: Ce fac, unde merg, cine sunt?
Nu mergeti la intamplare, din inertie simpla. Tu trebuie sa stii ca existi. Daca tu gandesti ca trebuie sa fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat si vei avea deci o conduita a vietii.
Parinte, sarut-mana, am venit, am spus, acum plec. Nu, baiete! Pe unde te duci, sa te inregistrezi mereu: Eu am injurat, am vorbit de rau, m-am mandrit etc. Chiar va rog sa notati pacatele atunci cand le-ati facut, cel mai mare lucru asta ar fi! Nu faceti pe eroii: Lasa ca stiu eu ce sa spun acolo! Poti sa spui si imprejurarea in care ai facut lucrul, pentru ca sa se usureze ori sa se agraveze fapta. Sa nu va apuce moartea, as spune, sa nu va apuce seara fara sa fiti spovediti. Nu tineti la faptul ca va scrie despre voi ca: A murit fara lumanare! Lumanarea nici nu scuza, nici nu acuza.
Nu pastrati un pacat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunaoara, la cei casatoriti, unuia dintre soti ii place o alta persoana si cedeaza in inima lui. Cand sunt impreuna sot si sotie, si cel care a cedat in inima lui isi inchipuie ca traieste cu persoana aceea, face un pacat subtil de curvie.
N-ai nevoie sa lasi impresie buna duhovnicului. Duhovnicul se simte bine cand ii spui cele mai urate pacate, pentru ca are bucuria ca te-a usurat si te-a scos din adanc de ape. Tu esit la doi metri adancime in apa, de ce ii spui ca esti numai la jumatate de centimetru? Spovedeste-te curat. N-are nevoie duhovnicul sa te lauzi pe tine insuti. Si pe urma va mai spun si altceva, el este plin de har si te simte si delicat, poate sa-ti spuna: De ce ma minti, mai frate? Pentru ca duhovnicul nu poate sa-ti lase impresia ca-ti cunoaste tie pacatele. Descopera Dumnezeu intr-un fel, ca te dai tu de gol. Si pe urma nu ne intereseaza atat de mult parerea duhovnicului, ne intereseaza ca tu ai reusit sa te salvezi, in loc sa te nenorocesti. Pentru ca, fratii mei, ori spui pacatele la spovedit pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsa; ele se vor vadi, dar nespuse nu raman! Asta sa stie toata lumea. Si duhovnicul va fi de fata acolo, la judecata, unde n-ai ce sa mai zici, si nici el.
- E bine sa avem un singur duhovnic? Sau sa avem unul aproape de noi si unul mai departe?
- Draga, e bine sa va spovediti curat oriunde v-ati spovedi. Ca poti la acela de departe uneori, si uneori nu poti. Nu sa te spovedesti la ala pentru unele si la asta pentru altele. Unde te duci sa spui tot ce ai facut. Indiferent de numele, de varsta lui, duhovnicul are puterea dezlegarii, asa ramane. Nici un duhovnic nu are mai multea putere ca altul. Numai atat ca n-are poate experienta, n-are un duh de dragoste. Marturisirea este in functie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu intreb, dar intrebarea asta ma costa: Marturiseste-te cucoana, ca ai venit sa te marturisesti! Spune, te ascult! Zice: Pai, intrebati-ma! . Trebuie sa te pregatesti dinainte cu o lista, iar preotul te mai ajuta.
Sunt foarte multe femei care spun ca au fost tabarate, ca nu au avut ce sa faca. N-ai participat si tu? Da-mi ceva sa te dezleg (de pacate). Nu este o marturisire buna! Si eu sunt atent.
Puneti mana pe creionas si notati pacatele. Odata ce le-ai scris cand le-ai facut, nu mai scapa. Altfel, ti-l poate dilua mai tarziu satana. Cum zic atatia: Parinte, m-am mandrit de sase ori! Mititetelul a scris de cate ori. Dar nu-i usor. Iti ia satana creionul, n-ai hartie la tine; in tot cazul, important e ca este posibil. Cum se spune, o tara e tare si buna daca are duhovnici buni. Daca te-ai pregatit in felul acesta si ai uitat ceva pacate, esti iertat. Dar daca nu te-ai pregatit si te-ai dus intamplator si te-ai lasat pe seama duhovnicului, si ai omis o serie intreaga de pacate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate.
Taina pocaintei cuprinde patru elemente:
1. Mai intai de toate sa nu mai faci pacatul.
2. Sa-l marturisesti.
3. Sa te dezlege duhovnicul.
4. Un canon care se da sau nu se da.
Deci nu mai fac. Cand ma duc la spovedit, ma duc cu gandul ca nu mai fac pacatul. S-ar putea sa se mai repete. Tu nu esti vinovat de deliberare. L-ai facut fara sa-ti dai seama. Dar daca il faci chiar stiind ca-i pacat, este pacat mai mare. De aceea, nu-i dezleg pe acestia care traiesc necununati. Le spun asa: Am furat de noua ori, dar dezleaga-ma de zece ori ca la noapte fur iar! Ii pun in situatia sa inteleaga si ei ca conditia pentru iertare este sa nu mai faca.
Lupta este din partea amandorura, a fiului si a Parintelui, sa te vindeci de pacate si sa progresezi, sa devii mai bun, din ce in ce mai bun. Pacatele, la prezenta asta sufleteasca continua, ti-aduc un foarte mare avantaj: smerenia. Uite ce am fost in stare sa fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu sa-L supar pe Dumnezeu cu pacatele mele!
Raiul este plin de pacatosi pocaiti. Toti au facut pacate, dar i-a placut lui Dumnezeu cainta lor. Pacatul aduce smerenie. De unde se intelege ca dracul joaca un rol mantuitor indirect. Ne arata imediat neputintele. Ne ajuta la incununare. Daca ar sti cat de mult ajuta la mantuire, ar fi mai putin ispititor.
Aceia care au cugetul curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie de Sfintele Taine
Pe mulți îi vedem primind Trupul lui Hristos fără pregătire, din obicei, iar nu așa precum se cade, după lege, a-L primi, în Sfântul post și în ziua de Paști, cu gândul și cu mintea curată. Că se cade să păzim Sfântul post întru nevinovăție și să ne curățim cugetul, și, așa, să ne împărtășim. Pentru că, cel necurat nu este vrednic să primească, de pe Sfânta Masă, Trupul lui Hristos. Să înțelegi, dar, că cei de demult, care se împărtășeau, de multă frică aveau trebuință și se curățau mai întâi. Iar tu primești, cu spurcate mâini și buze, fără de nici o frică, Trupul și Sângele lui Hristos, pe Cel de care îngerii se cutremură. Vremea o aștepți, dar osteneala o treci cu vederea. Pe împăratul cel pământesc nu îndrăznești să-l săruți cu buze necurate, pentru că de ocară îi este lui asest lucru. Apoi, leneșule, oare cum poți să săruți, așa pe Împăratul Ceresc? Au nu auzi pe propovăduitorul Ceresc, zicând: ,,Cei chemați ieșiți și cei care sunt întru nepocăință, să nu îndrăznească!”
Drept aceea, mulți primesc această dumnezeiască Jertfă, o dată pe an, iar unii de două ori, iar alții, de multe ori. Dar cuvântul nostru nu este numai către aceștia din urmă, ci și către cei ce stau în pustie, fiindcă aceștia o dată pe an se împărtășesc, iar, de multe ori, și după doi ani. Atunci, dar, în care chip să se primească Sfânta Jertfă? Oare, ca cei care, o dată pe an sau mai rar, se împărtășesc, sau ca aceia ce de multe ori primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Ci, așa să știți, că aceia ce au cugetul curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt așa, atunci, niciodată să se împătrășească. Dar, oare, pentru ce? Pentru că, spre Judecata lor o primesc și spre osândă și spre pedeapsă și chin. Căci acela ce va mânca Pâinea aceasta și va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul și Sângele Domnului. Pentru aceea, și preotul, mai înainte rostește: ,,Sfintele sfinților, de este, adică cineva dezlegat de păcate, să se apropie, cu frică de Dumnezeu, cu credință, cu nădejde și cu dragoste.” Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Papa Prodromos, Simonopetritiko Kelli Evangelismou Kapsala – Evlogitaria
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Holy Monastery of Saint Pavlos (Paul) – Koinonikon
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
„E uşor să spui că te pleci în faţa lui Dumnezeu, dar nu a oamenilor. Spunând că faci ceea ce spune Dumnezeu, faci, în fond, ceea ce ți se pare ție că-ți spune Dumnezeu. Acesta e păcatul protestantismului. Apoi, deşi credinciosul protestant spune că se smereşte, socotind că tot binele ce-l face omul vine exclusiv de la Dumnezeu, în aceasta e mai degrabă un predestinaţionism, în care nu se cere omului nimic, căci se neagă orice libertate a lui de a face răul, când Dumnezeu l-a ales să facă binele prin el. Omul nu se poate nici măcar smeri. Adevărata smerenie stă în „a-ţi tăia voia”, pe care Dumnezeu ţi-o lasă. Şi în a ţi-o tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu cel nevăzut, fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real. Şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu, de a cărui prezenţă îţi stă mărturie şi un altul, ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea ta, ci vrea să-şi facă simţite în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul, care are conştiinţa întărită de comunitatea bisericească, începută prin Apostoli, că-ţi vorbeşte in numele Domnului.”
Trăieşte o viaţă de pustnic într-un mic schit din Elveţia, nu foloseşte niciodată internetul şi singurul mijloc de comunicare cu el este prin telefon. Acesta e de fapt un robot care răspunde într-o cameră îndepărtată. Dacă doreşti să vorbeşti cu el, trebuie să laşi un mesaj cu timpul când vei suna din nou, şi dacă Părintele Gabriel este gata să vorbească, va fi lângă telefon la timpul specificat. Am fost norocoşi să nu trecem prin acest proces, deoarece l-am întâlnit la Moscova. În 27 august 2010, s-a convertit la ortodoxie de la catolicism.
Ritmul alert al vremurilor scoate la iveală noi trenduri în educaţie şi comportamentul social. Tinerii sunt însetaţi după libertate, părinţii vor să îi înveţe să se descurce singuri în viaţă, dar uită că libertatea în absenţa cunoaşterii devine libertinaj şi conduce la o stare de anarhie, mai întâi, lăuntrică. Libertatea se conjugă întotdeauna cu responsabilitatea, iar într-un sens mai larg se divide în libertatea întru adevăr şi libertatea alegerii.
Ca popor, am trăit mai mulţi ani în comunism decât în capitalism. Aşa ne-a fost dat. Nu noi ne alegem părinţii, locul naşterii, sexul. De destin, ce să mai vorbim, mereu e hotărât de alţii. Sub regim monarhic am stat puţin ca popor, dar am beneficiat în schimb din plin şi de democraţie populară, şi de socialism multilateral dezvoltat. Sunt în viaţă destui care pot depune mărturie ce şi cum a fost înainte de 1989. Nu toţi am trăit la fel. Nu toţi am fost victime, nu toţi am fost călăi. Unii au dus-o mai bine, alţii mai rău, ba chiar s-a şi suferit. Şi murit, pe alocuri, ba bine că nu. În fel şi chip. Memoria noastră e selectivă, mai şi uităm de cele rele, mai iertăm, am mai avut şi avem şi bucurii, nu e chiar uşor să-ţi trăieşti tot timpul prezent într-un trecut cu forme incerte. Suntem în 2011. Despre ce este vorba? Despre un acut sentiment că un întreg prezent se răsuceşte spre un trecut de care tot credeam că scăpasem. În comunism am trăit cu frică. Cu mic, cu mare. Cine spune că n-a fost aşa, minte. Că eram simpli muncitori, ţărani sau intelectuali, frica a fost prezentă peste tot. Frica a generat laşităţi, oportunism, minciună, egoism, meschinărie, răutate. Acum iar începe să pătrundă frica în românii de acasă. Au telefoanele ascultate, e-mail-urile controlate, eşti turnat cine ştie unde, la SRI sau la Cotroceni, care coordonează Centrul de Putere al Fricii în clipa de faţă. Este unul dintre cele mai nocive sentimente ale zilei de astăzi. Dincolo de frica de ziua de mâine. Care pentru mulţi, dacă nu foarte mulţi, înseamnă deja foame şi frig. Sunt mulţi dintre contemporanii noştri care nu se mai ajung cu banii. Deja nu-şi mai au minimul necesar traiului zilnic. Numărul celor care caută prin pubele şi coşurile de gunoi a crescut. Numărul celor care au probleme cu întreţinerea este în creştere. Numărul celor care nu au fost în concedii e mare. Numărul bătrânilor disperaţi e, fără număr. Vedem la televiziuni oameni fericiţi sau şosele pline de maşini care gonesc nebuneşte. E criză, nu e criză, trăiesc bine, nu trăiesc bine românii? Cum e în România? Printre oamenii care se înghesuie la o promoţie sau se calcă pe picioare să prindă un bilet de tratament la Tuşnad sau Băile Felix. Frigul a fost o constantă a ultimului deceniu din comunism. Un american, un neamţ sau o franţuzoaică nu poate pricepe dacă i-am povesti cum ne îmbrăcam înainte să ne culcăm. Şi fierbeam apa – când erau gaze – pe aragaz, ca să facem baie. Uităm repede. Mulţi cetăţeni din diferite oraşe ale României deja s-au debranşat de la sistemele de încălzire centralizată. Îi paşte frigul acum. Şi la propriu şi la figurat. Ca popor, frica, foamea şi frigul nu ne-au frânt. Ne-am descurcat. Care cum şi pe unde l-a purtat paşii. De sute de ani românii se descurcă. Nu mai contează cine conduce ţara. O să ne descurcăm şi de aici înainte. Reforme, remaniere, vorbe goale. Frecţii. Mai trăim. Nu contează cum şi unde. Am devenit deja nemuritori. Ne-au călit frica, foamea, frigul…
Comunism, democraţie populară, epocă de aur… Există în mintea celor mai tineri tot atâtea denumiri pentru o perioadă pe care mulţi dintre noi nu o cunoaştem decât din povestirile părinţilor, bunicilor, din cărţi, ori vizionând diverse documentare. Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulţi dintre noi, ce continuă să lase urme adânci în societate şi-n mentalităţi chiar şi astăzi, o perioadă de moarte a spiritului. Multe din aspectele vieţii cotidiene sunt categorisite, după momentul ’89 sau înaintea lui. Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităţilor tradiţionale, distrugerea individualităţii în favoarea colectivităţii a însemnat confiscarea vieţii private în general şi a celei de familie în particular. În România instaurarea comunismului a afectat mult dezvoltarea ţării. Acest regim totalitar şi-a lăsat amprenta până-n zilele noastre. Viaţa populaţiei României a fost mult afectată de către comunism. Condiţiile grele de trai din acea perioadă au rămas un adevărat coşmar în mintea celor care le-au trăit, condiţii pe care nici unul dintre noi nu le mai doreşte a le trăi astăzi.
Din nefericire suntem spectatori neputincioși la reprezentațiile de trufie dintre oameni. Uneori chiar noi suntem actorii acestor acte de trufie. Radiografia pe care o realizează mai jos Ernest Bernea este superbă și merită asumată:
Ospatul fara meseni sau neglijarea Sfintei Impartasanii
Aceasta stare de cercetare este o stare de prezenta. Sa fiti bine spovediti! Nu faceti cu nici un chip o spovedanie asa, traditionala, rationala, ci afectiva: Domnule, asta am facut! . Sa spuneti pacatul cu gustul lui, cu mustul lui, ca de multe ori chiar marturisirea dupa un indreptar de spovedanie poate fi o spovedanie rationala. Deci sa fiti bine spovediti! Asta-i taina care mantuieste! Ce iertati voi episcopilor, preotilor, duhovnicilor iert si Eu. Aceste pacate dezlegate nu se mai iau in vedere, spune si Sfantul Ioan Gura de Aur, nici la Vamile Vazduhului, nici la Judecata de Apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie sa ne prezentam este dezlegarea de pacate.
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
