Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.

Simptomele slavei deșarte: setea de laude, nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor, purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.

Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală ,,mania grandorii”.

În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău.

Izbăvește-ne, Doamne, de asta!

Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției.

Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească.

Aceste boli sunt legate de aprecirea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni.

Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere.

În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci când ea se află în fașă.

Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul este mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hohotește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit ,,Eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.

În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.

În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora.

Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora.

În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur.

El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți.

Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze ,,dreptatea”.

Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.

În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu…

Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu ,,înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava

susa: catehetica.ro

Am citit despre un nefericit caz într-o uzină de avioane.

Un inginer încerca un nou motor cu reacție. Mergând în jurul mașinii ce funcționa, din neatenție a intrat în curentul de aer care l-a smuls de pe pământ și-l trăgea în direcția puternicului reactor. Asistentul inginerului, văzând priveliștea, imediat a oprit motorul. Alergând către tovarășul său de lucru ce căzuse la pământ, l-a găsit mort.

Cel ce caută rugăciunea, se poate afla și el smuls de avântul ei și rupt de această lume.

Întorcându-se și el se va afla ,,mort” intereselor pătimașe și dobânzilor materiale: nu va căuta nici o carieră; nu se va întrista peste măsură fiind lepădat, nici se va mândri fiind lăudat; el uită trecutul, nu se lipește de prezent, nu se îngijește de viitorul pământesc.

O nouă viață plină de Lumină s-a descoperit lui și în el; distracțiile copilărești cu care se ocupă covârșitoarea majoritate a oamenilor încetează să-l mai intereseze. Și dacă vom judeca despre calitatea vieții nu în funcție de cantitatea de simțiri sufletești sau trupești plăcute, ci după cuprinsul cunoașterilor noastre în ce privește realitățile cosmice, și mai întâi de toate Primul și Ultimul Adevăr, atunci vom înțelege ce se ascunde îndărătul cuvintelor lui Hristos: ,,Pacea Mea dau vouă”, grăite Apostolilor doar cu câteva ceasuri înaintea morții Sale pe cruce.

Esența păcii lui Hristos constă în desăvârșita cunoaștere a Tatălui.

Asemenea și cu noi: dacă cunoaștem Vecinicul Adevăr care zace la temeiul a toată ființarea, atunci toate îngrijorările noastre nu vor atinge decât periferia vieții noastre, dar înlăuntru va împărăți pacea lui Hristos.

Nici o bunăstare vremelnică nu ne poate da adevărata pace, dacă vom rămâne în necunoașterea Începutului tuturor începuturilor.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arhimandritul Sofronie Saharov

Editura Sofia București – 2005

sursa: catehetica.ro

Un proaspat absolvent al unei facultati, sa zicem de economie sau de agronomie, va putea sa vorbeasca folosind termeni din domeniul in care s-a specializat. El deprinde, in cursul studiilor, o serie de cunostinte si de termeni de specialitate, astfel ca va putea sa se exprime ca un economist sau inginer agronom in descrierea fenomenelor din propria arie de competenta, dobandita prin studiu. Un observator, chiar nespecialist, va putea lesne observa daca persoana care vorbeste are un limbaj de specialitate sau nu.

Cam la fel se intampla si cu noi lucrurile: dupa un timp in care auzim predicile de la slujbe, citim diverse carti, discutam unii cu altii pe teme ortodoxe, dobandim un fel de limbaj specific credintei. Acesta cuprinde termeni care noua, “credinciosilor”, ne sunt uzuali, dar ateilor si celor nepracticanti le par destul de vagi sau deloc cunoscuti. Astfel ca putem vorbi cu tot firescul despre “vecernie”, “iconostas”, “rugaciunea ceasurilor” si altele asemenea.

Ceea ce inseamna ca, ajungand la credinta, ne schimbam modul de a vorbi, pe baza noilor cunostinte dobandite. Inseamna asta insa si o schimbare a modului de a gandi si de a fi? Ma tem ca, in ciuda aparentelor, cel mai adesea, nu. Dobandim o serie intreaga de termeni noi, de “competente lingvistice” din zbor, care ne permit sa ne exprimam in aria de cuprindere a credintei, dar ele inca nu inseamna prefacerea aceea adanca despre care ne vorbeste noul limbaj dobandit.

Ce ne lipseste, de ce suntem inca aceleasi fiinte greoaie, de ce nu se produce declicul pe care il tot asteptam, ce ne tine inca blocati in vechile metehne? Nu cred ca se poate prea bine stabili cu precizie totul, dar mai intai intra in calcul o lentoare a schimbarii, o incremenire sau cel putin o prea inceata iesire din sine a omului vechi. Acesta se poate lesne reinstala: omul vechi isi innoieste hainele, prin adoptarea limbajului credintei, dar ramane acelasi.

O mare carenta ar fi la nivelul mintii: nu gandim suficient de mult. Ne multumim sa preluam mai mult mecanic termeni, idei, feluri de a vorbi, de a intelege lucrurile fara sa meditam suficient de mult la ele. Traim intr-o lume a ideilor preluate dea gata inclusiv in domeniul credintei, ceea ce ne scuteste de eforturi prea mari, dar cu inconvenientul ca nici nu ne duce nicaieri. Ne multumim cu raspunsuri prefabricate, iar atunci vietile noastre insesi devin prefabricate.

Atunci cand ni se cere o parere sau un sfat luam din vistieria bogata a locurilor comune ale ortodoxiei ceea ce (credem noi) se potriveste cu imprejurarea respectiva si rezolvam o problema. Dar solutia gasita este mult prea facila, vine de la corzile mele vocale catre urechea celuilalt, fara sa atinga inima niciunuia dintre noi.

In mod normal, in momentul ajungerii la credinta, ar trebui sa luam totul de la zero, sa incepem o aventura a cunoasterii in care dogmele teologiei sa fie rezultatele atinse dupa indelungi cercetari, nu premise de la care plecam si la care ajungem iar si iar, invartindu-ne fara oprire intr-un cerc vicios. Omul este tulburat de ceva, o tulburare care strica lipezimea mediocritatii terne in care i se odihnea mintea lui pana atunci. Acesta este inceputul iesirii lui din echilibrul ignorantei. Mai departe, mergand cu grija si sub indrumarea Bisericii va regasi adevarurile de credinta, dar le va regasi pe cont propriu, uzand din plin de mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre cunoastere. Noi insa ne insusim adevarurile de credinta asa cum inainte vreme comunistii isi instruiau activistii de partid, cu Cursul scurt de marxism, dupa care ii trimiteau in lupta ideologica.

Limbajul religios pe care il folosim ne deschide drumul catre Dumnezeu dar, in aceeasi masura, ni-l si bareaza daca nu reusim sa facem un pas mai departe. Ne-am insusit niste locuri comune pe care le enuntam in contextele care ni se par potrivite. Ne multumim sa rostim aceleasi cuvinte despre credinta, mantuire, milostenie, post si altele asemanatoare, fara sa incercam sa patrundem prea adanc in sensurile lor. Repetam formule gata facute avand senzatia ca am inteles sensurile vietii si ca ii dam raspunsurile corecte. Gandim prea putin si, de aici, in mod firec, rezulta ca si traim prea putin. De fapt, viata se scurge pe langa noi, sau noi suntem la epiderma ei. Metanoia pe care ne-o dorim (un termen iarasi elevat pentru limbajul “profanilor” dar obisnuit in cercurile credinciosilor) nu se produce, sau luam ca metanoia firavele si lesne trecatoarele noastre indemnuri catre Dumnezeu.

Gandim putin, iar consecinta este ca traim prost. Gandirea, lipsa ei, ne inchide caile catre o vietuire adecvata. Era o discutie in cultura occidentala despre dihotomia intre traire si intelegere, despre necesitatea de a opta pentru una dintre ele, sau neputinta de a le avea pe ambele. In ortodoxia rasariteana nu exista o asemenea problema. Pentru noi, viata traita si gandirea sunt perfect consonante, sunt fetele unei aceleiasi realitati. Una trimite catre alta fara rupturi, fara caderi sau deformari.

Nefolosirea resurselor limbajului credintei este una din formele de manifestare ale pacatului lenei, aspru pedepsit in ortodoxie. Nu ne folosim suficient mintea deoarece toate ni se par clare, ba chiar de la sine intelese, in timp ce, de fapt, totul in jurul nostru incita la o folosire la maxim a capacitatilor ce ne sunt date. Insa preferam apa statuta a vorbirii comune in locul apei celei vii (Ioan 4, 11) pe care vrea sa ne-o dea Hristos: “cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai inseta in veac, ca apa pe care i-o voi da eu se va face intansul izvor de apa saltatoare spre viata vesnica” (Ioan 4, 14)

Curca Paul

sursa: crestinortodox.ro

Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. – Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva. – Nu te temi de împărat? – Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor, s–a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului. S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!… El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică. S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice: – Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile. – Asta nu se poate, răspunde Ioan. – Te voi exila. – Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează… Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?

Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.

Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.

Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena, 31.01.1960)

sursa: pelerin ortodox

Evanghelia din duminica inchinata femeii cananeence (Matei XV, 21-28) ne marturiseste ca Mantuitorul, intrand in partile Tirului si ale Sidonului este intampinat de o femeie care ii cere ajutorul pentru fiica sa “Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon” (Matei 15, 22).

Noi stim ca Dumnezeu este iubire, si pentru acest adevar ne asteptam ca El sa raspunda de indata chemarii acesteia. Si Evanghelia ne spune ca Hristos a tacut. Amintesc ca tacerea este graiul lui Dumnezeu. Nu intamplator in Pateric intalnim cuvinte de genul “Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu”. Asadar, indraznesc sa spun ca El i-a raspuns femeii, dar tainic, intr-un mod ce depaseste modul in care noi doream sa raspunda.

Poate de aceea femeia cananeeanca nu a incetat sa-I ceara in continuare ajutorul. Si nici mai tarziu Mantuitorul nu raspunde la cererea Sa asa cum ne-am fi asteptat. Dimpotriva, am putea spune ca socheaza. Ii spune acesteia: “Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor” (Matei15, 26). Cuvantul “socheaza” nu este potrivit femeii cananeence, caci ea nu se sminteste de raspunsul lui Hristos. Cuvantul “socheaza” este potrivit noua celor ce nu ne-am ridicat la credinta ei.

Femeia cananeeanca, desi coborata in randul cainilor, nu se rusineaza, nu-L contrazice pe Hristos, ci raspunde: “Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor” (Matei 15, 27).

Raspunde asa cum a raspuns Fiul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, “…S-a desertat pe Sine, chip de rob luand… ” (Filipeni 2, 6). Nici El nu S-a rusinat sa ia chipul omului si sa fie rastignit intre talhari. Si pentru credinta sa, fiica ii este tamaduita, caci Mantuitorul ii spune: “O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela” (Matei 15, 28).

Din aceasta Evanghelie reiese ca Mantuitorul a venit sa mantuiasca intreg neamul omenesc, caci femeia cananeeanca era de alt neam si de alta credinta decat evreii. Iesirea Sa din Tara Sfanta si intrarea Sa in cele doua cetati locuite de pagani (Tirul si Sidonul), tocmai acest lucru avea sa ne descopere: ca mantuirea se adreseaza tuturor.

Ce trebuie sa luam de la femeia cananeeanca? Sa luam puterea ei de a purta suferintele altora, credinta ca Hristos poate ridica orice durere si smerenia. Sa luam aminte ca ori de cate ori spunem in Biserica “Doamne miluieste”, ne rugam asa cum s-a rugat femeia cananeeanca “Miluieste-ma, Doamne” (Matei 15, 22). Sa ne invredniceasca si pe noi Dumnezeu de cuvintele pe care i le-a adresat acesteia: “mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti”.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Venind unul dintre calugarii batrani la avva Ahila, il vede pe acesta scuipand sange. Intrebandu-l ce s-a intamplat, avva Ahila a raspuns:

 - Este cuvantul fratelui care m-a mahnit si m-am silit sa nu-l vestesc lui si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvantul lui ca sangele in gura mea si l-am scuipat jos si m-am linistit si mahniciunea am uitat-o.

Oriunde am merge, orice am face, bogați sau săraci, deștepți sau mai puțin deștepți, rugăciune ne este necesară, este „energia” care ne împacă, care ne liniștește, ne pozitivează și ne crește. Rugăciunea este modalitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu, este „ombilicul” prin care primim hrana cea cerească si puterea de împlini cele mai dorite virtuți: capacitatea de jertifire pentru semenii noștri cât și iubirea de a sluji aproapelui. Sfântul Igantie Briancianinov ne aduce în atenție faptul că numai prin rugăciune omul poate iubi pătimirea căci ea curățește minunat sufletul.

Despre Rugăciune.

Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului.

Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40).

Îi este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.

Rugăciunea este oglinda sporirii în duhovnicie a călugărului (creștinului).

Examinându-şi rugăciunea, călugărul (creștinul) poate vedea clar dacă a ajuns la mântuire, sau dacă el se zbate în marea învolburată a patimilor, departe de limanul sfânt.

Pentru a putea discerne el îl are exemplu pe David care, adresându-se lui Dumnezeu în rugăciunea sa, îi zice: “întru aceasta am cunoscut că m-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine. Iar pe mine pentru nerăutatea mea m-ai sprijinit şi m-ai întărit înaintea Ta, în veac” (ps. 40, 1l-l2).

Aceasta vrea să spună: eu văd Doamne că Tu te-ai milostivit de mine şi că m-ai primit, căci, prin puterea rugăciunii mele, eu am devenit în stare de a alunga victorios toate gândurile, închipuirile şi simţămintele provenite de la vrăjmaşul.

Această bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu pentru om se vădeşte atunci când şi omul resimte bunătate şi milă faţă de semeni, şi când îi iartă pe toţi cei ce l-au supărat (cf. Matei 6,14-l5; 7, 2; Luca 6, 37-38).

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

sursa: catehetica.ro

Ziua de 14 februarie a devenit de ceva vreme, o zi pentru consumatorii de cantitate. Sunt multe persoane care, in aceasta zi, se inghesuie cand aud de un concurs care are la baza sarutul. Nu conteaza ca nu cunosti persoana pe care urmeaza sa o saruti, ca esti lipsit de simtaminte, important e sa castigi premiul. Iar daca o cunosti, sau mai mult, daca o iubesti, ce rost are sa te iei la intrecere cu altii sarutand? Are, devii penibil.

Daca iubirea comerciala dureaza doar o zi, negustorii nu stau cu mainile in san. Impacheteaza tot ce au, in inimioare. Iar oamenii sunt dornici sa adune cat mai multe inimioare de acest gen. Se cer mai mult astea, decat cele care bat.

E uimitor cu cata lejeritate imprumuta romanul pseudo sarbatori. A iubi inseamna a fi intr-o continua sarbatoare. Deci, iubirea nu are termen de garantie, ea nu este valabila doar o zi.

Sunt posibile astfel de zile pentru ca purtam masti. Iar sarbatorile de acest gen, intretin mastile. Cei care nu poarta masti, sunt dezgustati de cum primesc oamenii ziua de 14 februarie. Oamenii firesti, nu se indragostesc doar pentru ca exista o zi de acest gen, iar cei ce iubesc, nu iubesc mai aprins pentru ca s-a ridicat o zi la rangul de „ziua indragostitilor”. Se uita ca nu sarbatoarea provoaca iubirea, ci iubirea naste sarbatoarea, ca bucurie a intalnirii.

Sfantul Valentin, cinstit pe 14 februarie (dupa calendarul apusean) si pe 30 iulie (in calendarul rasaritean), a fost martirizat pentru ca a casatorit tineri, in secret, in timpul imparatului Claudius al II-lea, iar noi, in aceasta zi, vrem casatorii de o zi. Mentionam ca imparatul Claudius eliberase un decret prin care interzicea oficierea casatoriilor soldatilor, pe motiv ca nu putea avea o armata puternica cu soldati casatoriti. Acest sfant, luptand impotriva desfraului impus de imparat, poate fi considerat sfantul casatoriei.

Esti considerat depasit, inactual, demodat, daca nu saruti si imbratisezi in aceasta zi. In ochii celor ce pretuiesc Valentine’s day, sarutul si imbratisarea sunt lipsite de valoare in celelalte zile. Acest lucru ne aminteste de serbarile pagane, numite Lupercalia. In cadrul acestor serbari, exista si obiceiul ca numele tinerilor necasatoriti sa fie introduse intr-o urna, din care burlacii trageau cate un bilet. Conform obiceiului, trebuia sa o curteze si sa aiba o relatie trupeasca cu ea, in vederea potrivirii pentru casatorie.

Au fost si poate mai sunt persoane care au spus ca nu e nimic rau in a avea o zi inchinata dragostei. Tinand seama de faptul ca dragostea trebuie traita, nu o putem reduce la o singura zi, pentru ca ea nu poate fi consumata.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Juramantul este un act public practicat adesea in societatea noastra, el putand fi intalnit la absolvirea anumitor studii superioare (teologie, medicina), la investirea in functie a presedintelui sau a unui ministru, in cadrul slujbei Cununiei, in cadrul unui proces de judecata, in domeniul militar etc.

Dintre toate aceste forme de juramant, ne vom opri insa numai asupra juramantului politic, depus de catre toti demnitarii romani alesi in organismele de conducere politica si administrativa ale tarii. Astfel, la investirea intr-o functie publica, cei alesi depun un juramant personal (stabilit de Constitutia Romaniei), avand mana asezata pe Biblie.

Juramantul politic anterior celui prezent, prezent in Constitutia din anul 1965 si modificat in anul 1974, incepea astfel: “Jur sa slujesc cu credinta patria…” Juramantul actual, prevazut in Constitutia din anul 1991, prima adoptata dupa instaurarea noului stat democratic, nemodificat in urma revizuirii ei, in anul 2003, contine urmatoarea fagaduinta: “Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman. (…) Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”

Juramantul pe Biblie, in Parlament

Dupa obicei, juramantul se face cu invocarea numelui lui Dumnezeu sau prin mijlocirea unui lucru sfant, pentru intarirea unui adevar declarat sau pentru asumarea unei promisiuni. Astfel, cel ce depune juramantul se supune judecatii lui Dumnezeu si este gata sa primeasca orice fel de pedeapsa, in caz de minciuna sau neindeplinirea celor fagaduite.

Spre deosebire de legea Vechiului Testament, Mantuitorul Iisus Hristos interzice cu desavarsire juramantul, indiferent de motivul invocat. Astfel, in predica de pe munte, El ne spune: “Ati auzit ce s-a zis celor de demult: “Sa nu juri stramb, ci sa tii inaintea Domnului juramintele tale.” Eu insa va spun voua: Sa nu va jurati nicidecum nici pe cer, fiindca este tronul lui Dumnezeu, nici pe pamant, fiindca este asternut al picioarelor Lui, (…) nici pe capul tau sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir de par alb sau negru. Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decat acestea, de la cel rau este.” (Matei 5, 33-37).

Juramantul intalnit in domeniul politic se savarseste in numele credintei, avand mana asezata pe Biblie. Acest juramant poate fi, inca dintru inceput, o fapta care arata necredinta celui care jura. Spun aceasta deoarece, daca ar fi credincios, cel in cauza nu ar jura tocmai pe Cartea care interzice juramantul.

Daca se accepta insa posibilitatea unui juramant bun, in pofida poruncii Mantuitorului, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca acesta are sens numai atata timp cat cel care il depune crede in ceea ce rosteste. Astfel, apelarea la numele lui Dumnezeu intr-un juramant presupune credinta religioasa din partea celui care jura, de aceea un astfel de juramant nu are sens pentru omul necredincios.

Un om necredincios, chiar daca jura in numele lui Dumnezeu, pe un lucru sfant, va putea minti si insela fara nici o retinere, atat timp cat el nu crede in Dumnezeu si in sfintenia lucrului respectiv. In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “De crezi ca omul este iubitor de adevar, nu-l sili sa se jure; si iarasi, de stii ca minte, nu-l sili sa jure stramb.”

Vrednicul de pomenire IPS Bartolomeu Anania, in declaratia de presa numita “Biblia din Parlament”, rostita in anul 2010, cu ocazia Nasterii Domnului, afirma: “Biblia din Parlament ar trebui sa existe nu doar ca obiect in fata caruia demnitarii isi depun juramantul, ci si ca indreptar pentru legile pe care acestia le planuiesc, le voteaza si le promulga.

Daca ei ar deschide Biblia numai cateva pagini, atunci in tara noastra nu ar mai exista acte normative menite sa legifereze sau sa permita pornografia, prostitutia, homosexualitatea, concubinajul, practici care nu sunt altceva decat tot atatea cai deschise spre dezintegrarea familiei si disolutia societatii. E inadmisibil sa juri cu mana pe Biblie si sa faci legi impotriva Bibliei!

De aceea ne vom ruga neincetat pentru ei, alesii nostri, pentru ca Dumnezeu sa le lumineze mintea si sa le incline inima doar spre ceea ce este drept, bun si de folos acestui popor.”

Actualul juramant, rostit de toti marii demnitari politici, incepe cu “Jur…” si se incheie cu “Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” Consider ca inlocuirea acestor cuvinte ale juramantului (juramant de profesie, rostit indiferent de credintele personale) cu fraze simple, care sa asigure faptul ca angajatul isi va savarsi indatoririle cu sinceritate si abnegatie, este un demers necesar. Astfel, cei in cauza ar evita sa-si mai adauge noi pacate, precum juramantul mincinos, sperjurul sau credinta fariseica.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Procesul de sporire duhovnicească presupune o coborâre în sine. Niciodată coborârea în sine nu a adus pe om la deznădejde, la depresie, la pesimism sau descurajare ci l-a ridicat. Sfinții Părinți spun în unanimitate ca urcușul duhovnicesc presupune o coborâre în sine, o apropiere de „Lumină” care ne face să vedem cu mai multă acuratețe mulțimea păcatelor și a patimilor din suflet. Părintele Simeon Kraiopoulos ne înștiințează despre cum lucrează puterile sufletești și din perspectiva psihologică, cum încercăm să ascundem din prea multa iubire de sine toate trăirile rele, le înăbușăm în „subsolul” ființei noastre fără să ne dăm seama de repecursiunile viitoare:

Iată cum devine cineva om al lui Dumnezeu

Psihologii susțin că în sufletul omului avem trei straturi: conștientul, subconștientul și iconștientul. Deasupra este conștientul pe care omul îl cunoaște. Celelalte părți nu le cunoaște. Dacă trăirile dinlăuntrul lui sunt bolnăvicioase și patologice, atuci omul este târât încolo și-ncoace, trăiește rău și nu poate înțelege ce i se întâmplă. Chiar și atunci când trăirile dinlăuntrul său nu sunt bolnăvicioase, dacă nu le poate controla, ele acționează automat.Doar conștientul poate fi controlat.

Așadar, când omul ia hotărârea să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu, dăruiește doar ceea ce controlează, dăruiește doar conștientul său. Astăzi dăruiește sincer, cinstit conștientul pe care-l cunoaște. Dar mâine simte nevoia să se încredințeze din nou lui Dumnezeu, tocmai pentru că o parte din subconștientul său ieșit la suprafață și s-a făcut cunoscută.

Aceasta înseamnă să punem început în fiecare zi.

Desigur, trăirile subconștientului sunt bolnăvicioase și omul nu le lasă să iasă la suprafață. Se teme de ele. Dacă are curaj să le lase să iasă și să se încredințeze pe sine așa cum este lui Dumnezeu, atunci începe mântuirea. În ziua următoare mai mult, în următoare și mai mult până când va ieși la iveală tot inconștientul și omul se va dărui cu totul lui Dumnezeu.

Iată cum devine cineva om al lui Dumnezeu! Iată cum devine cineva creștin.

Arhimandrit Simeon Kraiopolous – SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Editura Bizantină 2009

sursa: catehetica.ro

În perioada 14 ianuarie – 14 martie 2010 părintele Nicodim Petre a fost trimis ca preot misionar într-un centru al Mitropoliei de Irinopolis din Tanzania.

Tanzania este o ţară africană extrem de săracă, de aproximativ 40 milioane de locuitori, cu capitala politică la Dodoma (oraşul Dar es Salaam fiind, însă, principalul centru economic), în care trăiesc şi mai multe zeci de mii de creştini ortodocşi. În această ţară, unul din cinci copii moare de SIDA, iar alte boli, precum malaria, fac numeroase victime, încât speranţa de viaţă se situează, undeva, în jurul vârstei de 45 de ani. Accesul la educaţie este extrem de redus, întrucât guvernul susţine salariul unui profesor, dar nu poate susţine construcţia de şcoli, acest lucru depinzând de puterea financiară a fiecărei comunităţi în parte.

Într-o ţară cu atât de multe nevoi materiale şi spirituale, există o misiune ortodoxă susţinută în special de generozitatea unor organizaţii şi credincioşi din Grecia. Această misiune urmăreşte atât propovăduirea Evangheliei, cât şi oferirea de ajutoare materiale, în special asistenţă medicală, IPS Dimitrie declarând, pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe din Tanzania, că, “la a doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos s-ar putea să nu ne întrebe de câte ori ne-am rugat sau ne-am pocăit, dar cu siguranţă El ne va întreba dacă am oferit apă celor însetaţi, hrană celor flămânzi, medicamente celor bolnavi sau un adăpost celor orfani”.

Acest interviu a fost realizat la câteva zile de la revenirea în România a părintelui Nicodim.

Precuvioase părinte, la începutul acestui an, pentru două luni de zile, aţi avut o inedită experienţă misionară în Tanzania. Vă rugăm să ne spuneţi cum aţi ajuns să propovăduiţi Evanghelia lui Hristos tocmai în Africa?

A fost o iniţiativă a ÎPS Teofan. A fost un gând mai vechi al Înaltpreasfinţiei Sale de a merge într-o activitate misionară într-un spaţiu în care Ortodoxia nu a mai fost vestită. Povestea Înaltpreasfinţitul, că, de pe când era student visa să meargă în India, în Africa sau în Indonezia, într-un spaţiu unde Ortodoxia nu avea tradiţie şi acolo „să-şi încerce puterile”, ca să zicem aşa, în ceea ce priveşte propovăduirea lui Hristos şi vestirea Evangheliei. Şi acum a venit vremea. Am găsit înţelegere la un mitropolit din Africa care este subordonat Patriarhului Theodoros de Alexandria. Este vorba de ÎPS Dimitrios din Tanzania, pe care îl mai întâlnise undeva la o conferinţă în Occident. Mitropolitul Dimitrios a început demersurile din partea Înaltpreasinţiei Sale, noi din partea noastră. S-a scris o scrisoare pentru a cere binecuvântare patriarhului Alexandriei şi a întregii Africi, s-a luat binecuvântare de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi pe data de 12 ianuarie am plecat spre Africa. ÎPS Teofan a stat 8 zile, iar noi am mai rămas 2 luni de zile în Tanzania într-o regiune unde sunt mai mulţi preoţi (12 preoţi) şi unde Ortodoxia este mai cunoscută – zona Iringa. Spun noi, pentru că echipa a fost alcătuită din trei persoane. La această activitate misionară au participat şi două măicuţe hotărâte să sprijine misiunea din Tanzania. În Tanzania sunt doi mitropoliţi: ÎPS Ieronimos şi ÎPS Dimitrios. ÎPS Ieronimos e la graniţa cu Kenia, mult mai departe, la nord-vest. Iar Iringa şi Dar es Salaam, juristdicţia ÎPS Dimitrios, sunt undeva în centrul şi estul Tanzaniei. ÎPS Ieronimos are vreo 40 de preoţi, iar ÎPS Dimitrios are 15 preoţi. ÎPS Ieronimos are aproximativ 50 de parohii, iar ÎPS Damaschin are 41 de parohii şi 21 de biserici construite. Sunt doar 15 preoţi care încearcă să acopere lucrarea de propovăduire şi de slujire în toate aceste 21 de biserici. Se fac cateheze şi se slujeşte câteodată şi în celelalte parohii, în general în şcoală acolo unde există.

Νumărul acesta de preoţi este pentru câţi credincioşi?

În ascultarea ÎPS Dimitrios sunt aproximativ 60.000 de ortodocşi (dintre care 50.000 botezaţi în ultimii ani) şi sub ascultarea ÎPS Ieronimos cred că sunt 120.000-140.000 de ortodocşi, în total aproape 200.000 de oameni în toată Tanzania sunt ortodocşi. Tanzania are o populaţie de 43 milioane de locuitori.

Care este situaţia religioasă în această ţară din punct de vedere statistic?

35-40% sunt musulmani, deci sunt majoritari şi se prevede că numărul lor va creşte. Sunt zone cu 95% musulmani, cum sunt insulele Zanzibar. 30% sunt creştini de diferite denominaţiuni: catolicii şi anglicanii – majoritari între creştini, după care penticostali al căror număr a crescut vertiginos în ultimii ani, apoi adventişti, baptişti, martorii lui Iehova, lutherani şi ortodocşi – după cum am spus vreo 200.000 (aproape 0,5% din populaţia Tanzaniei). Iar 30% sunt fără o religie clară, sunt animişti, păgâni să le spunem, nebotezaţi.

Păstrează tradiţiile pre-creştinării sau pre-islamizării?

Au vrăjitori. Merg la vrăjitori, la şamanii lor în număr destul de mare. Dar numărul celor care frecventează se pare că este în scădere. Mulţi dintre ei se alătură musulmanilor sau creştinilor în fiecare an.

Au reprezentat şamanii o problemă în misiunea preoţilor de acolo şi inclusiv a dumneavoastră?

N-au reprezentat o problemă pentru că nu ne-am întâlnit cu ei. Am avut întâlniri cu unii care au fost la ei. O femeie, care cred că voia să se convertească, venea la biserică şi în timpul Liturghiei a avut accese de demonizare, a început să ţipe aşa cum ţipă ei când dansează şi să spună cuvinte neînţelese şi a ieşit afară din biserică. Părintele Dimitrie cu care slujeam, un preot de culoare, băştinaş, mi-a spus că femeia mergea la şamani şi spunea că sunt mai multe cazuri de oameni care, după ce au mers la şamani, întorcându-se la Biserică, s-au demonizat. Mulţi dintre ei aveau probleme, sufereau, aveau vise, simţeau prezenţe, vedeau tot felul de spirite în casă. Într-o seară, unul dintre ei mi-a povestit cazul lui: avea frica de a intra în casă, trăia stări foarte proaste, mai ales noaptea şi simţea în casă prezenţe străine. După ce s-a botezat a scăpat de aceste tulburări. M-am bucurat să aud asta. A doua zi, când m-am întâlnit cu preoţii, le-am spus la curs ce mi-a povestit omul acela (făceam cursuri cu preoţii luni, marţi, miercuri şi câteodată joia, câte patru ore; ne întâlneam şi discutam probleme de pastoraţie, predam noţiuni elementare de istorie a Bisericii, făceam exegeză biblică). Au început să mărturisească şi ei multe cazuri de oameni care, frecventând vrăjitorii, erau bântuiţi de duhuri rele, nu puteau dormi, se speriau noaptea, simţeau prezenţe, dar, după ce s-au botezat, au scăpat. M-am bucurat că, încă o dată, am avut confirmarea puterii Ortodoxiei. Se îndemnau întrei ei: „Dacă vrei să scapi de asta, du-te şi te botează la ortodocşi!”.

Doar pentru cei care se botezau în Biserica Ortodoxă se producea această liniştire?

Ei erau convinşi că aşa este, aşa au sesizat.

Foarte interesant!

Mi-a mai povestit o doamnă, o grecoaică despre influenţa pe care o au şamanii asupra lucrătorilor de la ferma ei. Acolo sunt greci fermieri, care cultivă tutunul şi sunt foarte bogaţi. Au mii de hectare de pământ, pe care cultivă tutun şi, în fiecare an, câştigă bani foarte mulţi, unii câştigă peste un milion de euro pe an numai din tutun. Mai au şi alte afaceri. Este acolo un bătrân grec (83 de ani) foarte de treabă. El a construit o biserică ortodoxă. Doamna despre care vă spuneam este născută acolo şi are în jur de 50 de ani. Ea îmi povestea că lucrătorii ei merg duminica la şamani pentru rugăciuni. Am întrebat dacă plăteau şi mi-au spus că se plăteşte sau se duc daruri.

Un fenomen oarecum asemănător cu cel de pe la noi. Căci se mai întâmplă şi în România să se meargă la vrăjitori cu tot felul de daruri…

Aşa se întâmplă când oamenii nu cunosc Adevărul. Caută soluţii uşoare pentru problemele lor, pierzând din vedere perspectiva veşniciei. Doresc să-şi rezolve problemele din viaţa de zi cu zi, cu orice preţ, cu riscul de a pierde libertatea, curăţenia conştiinţei şi în final Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne spuneaţi la un moment dat de acel curs pe care l-aţi ţinut cu preoţii din zona respectivă. Care a fost misiunea dumneavoastră şi cum s-a desfăşurat în aceste 2 luni?

ÎPS Dimitrios avea un centru de misiune într-un sat mai mărişor, Kidamali, unde trăiau cca. 2.500 de locuitori. În acest sat erau 8 confesiuni: ortodocşi, catolici, anglicani, martori ai lui Iehova, penticostali, adventişti, lutherani, musulmani. Crease aici o bază misionară, un centru de misiune. Printre altele exista aici o cantină şi, în fiecare zi, veneau în jur de 150-250 de copii şi mâncau. De două ori pe săptămână primeau o farfurie de orez şi, câteodată, ceva fasole, iar în celelalte cinci zile primeau câte o cană de lapte şi un pacheţel mic de biscuiţi. Aceasta se întâmpla în fiecare zi la ora patru după-amiaza. Aici, la una din cele două biserici care existau, se slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mai era o sală de clasă unde se puteau face cursuri şi o policlinică mică – aşa o numeau ei – un spaţiu care se dorea a fi la un moment dat loc de găzduire şi îngrijire pentru câţiva bolnavi. Era în plan să fie adus un medic acolo. Policlinica avea doar parter cu două, trei săli, mobilate ca o casă: cu nişte fotolii, bănci, o bibliotecă. Încă nu devenise policlinică aşa cum s-a intenţionat. Mai era şi o bucătărie, un depozit de haine şi o cameră pentru alimente. Dintre cele două biserici, prima fusese construită de un călugăr pe la 1956 şi a două biserică, mai mare, terminată acum un an de zile. La această biserică veneau câte 500 de credincioşi în fiecare duminică. Aceasta a fost baza noastră de unde făceam incursiuni în regiune, vizitând unul sau două sate în fiecare zi. În jurul acestui sat erau 17 parohii: Magubiki, Muangata, Iringa, Chipera, Mloa, Wenda, Idodi ş.a.. În aceste sate sărace făceam cateheze.

Aveaţi translatori?

Erau doi părinţi care ştiau binişor engleză: părintele Dimitrie şi părintele Cleopa. Le vorbeam despre Ortodoxie, le spuneam că Ortodoxia a fost în Africa din cele mai vechi timpuri, le povesteam despre viaţa Sfântului Antonie, a Sfântului Moise Arapul (Etiopianul). Ei veneau şi ascultau.

Băştinaşii?

Da, catehumenii din satele respective. În câteva sate sunt boababi în centrul satului şi sub aceşti boababi se întâlneau de ani şi de ani când discutau problemele comunităţii. Acolo era centrul satului. Sub boababi erau nişte bănci şi ne întâlneam acolo. În satul Idodi era un baobab – cel mai gros copac pe care l-am văzut vreodată – de 5 metri în diametru. Se adunau 50-100 de oameni la umbra lui. Vorbeam o oră, după care ei puneau câteva întrebări. Puteam sta acolo o oră, două ore, cât se simţea nevoia, apoi mergeam în alt sat. Le dăruiam câte o iconiţă şi un pacheţel de biscuiţi, la copii în primul rând, şi câteodată celor mari. Aceasta a fost o activitate din cele întreprinse acolo. O altă activitate a fost oferirea de bani în parohii, pentru copiii din şcoala primară – câte 5000 de şilingi (echivalentul a 4 dolari). A însemnat mult pentru ei, deoarece puteau să îşi cumpere uniforma şcolară. Pentru cei care erau liceeni se ofereau 20.000 de şilingi (17 dolari), iar cei care erau bolnavi de SIDA primeau tot câte 20.000 de şilingi, pentru a-şi cumpăra medicamente. Fiecare sat are bolnavii săi. Le-am dat celor care ştiau că au SIDA, pentru că sunt şi mulţi care nu ştiu că sunt bolnavi. 7% din populaţia Tanzaniei este infestată cu virusul HIV.

Am predat câteva ore la şcolile din regiune. Erau şase şcoli în zonă: 3 licee şi 3 şcoli generale şi erau bucuroşi să ne întâlnească. Şcolile aveau câte 650-680 de elevi şi foarte puţini profesori (5-8 profesori la o şcoală). Am predat geografia, dar şi biologie. Am cumpărat hărţi pentru fiecare şcoală. Ei nu văzuseră hărţi niciodată şi s-au bucurat mult. Am avut o hartă mare pe care le arătam continentele, oceanele, ţările, cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent, polul Nord, polul Sud, le-am explicat despre cele patru anotimpuri. Nu ştiau nimic despre anotimpuri, nici măcar elevii de liceu. Totul era nou pentru ei şi erau bucuroşi să afle cât mai multe lucruri noi, pentru că nu aveau manuale. Nici măcar profesorii nu aveau manuale după care să predea şi studiau geografia Tanzaniei folosind nişte caiete. Profesorii îşi copiau lecţiile unii de la alţii de pe nişte caiete. Nu ştiau că cel mai înalt vârf din Africa, Kilimanjaro – 5985 m este pe teritoriul Tanzaniei. Le spuneam că este foarte important să-şi cunoască ţara şi că eu aş fi fost foarte mândru să am un munte aşa de înalt în ţara mea.

Slujeam Sfânta Liturghie sâmbăta şi duminica în diferite sate. Am reuşit să cuprindem toate satele din regiunea Iringa.

Maicile au cumpărat o maşină de cusut şi au croit haine la copii, dulame la preoţi, rochiţe la fetiţe (zile întregi au cusut zeci de hăinuţe). Apoi le tăiau unghiile copiilor, căci ei nu aveau unghiere şi se descurcau cum puteau. A trebuit să cumpărăm unghiere, de fapt le-am cumpărat pe toate din oraşul Iringa – 12 bucăţi. Iringa este un oraş cu o populaţie cât a Iaşului.

Da. Copiii se bucurau foarte mult, mergeau acasă şi le arătau părinţilor că li s-au tăiat unghiile şi părinţii erau uimiţi şi întrebau: „Cine a făcut asta?” şi spuneau: „Cei de la Biserica Ortodoxă”. Maicile au făcut misiune cu unghiera. Am aflat despre impactul pe care l-a avut „acţiunea unghiera” printre ei de la un fermier grec.

E şocant pentru noi!

Nu toţi care veneau erau ortodocşi. Erau foarte mulţi nebotezaţi, mulţi de alte confesiuni, alţii musulmani. În această perioadă am botezat mulţi musulmani. Musulmanii din Tanzania nu sunt agresivi, ci foarte paşnici. Am fost în zona Zanzibar, unde 95% erau musulmani. Aproape toţi erau musulmani şi erau foarte prietenoşi. Nu au atitudinea musulmanilor din alte zone.

Deci tanzanienii sunt paşnici…

Foarte paşnici! Sunt, cred, cei mai paşnici din popoarele din Africa. Kenyenii sunt diferiţi, cu toate că şi ei vorbesc aceeaşi limbă – swahili. În total sunt 6 ţări care vorbesc aceiaşi limbă. Sunt în jur de 350 de milioane de vorbitori de limba swahili. Cei din Kenya, Ruanda, Burundi, Zambia vorbesc toţi swahili. Aproape toată regiunea Africa de Est vorbeşte swahili. A fost o cultură swahili. Swahili înseamnă coastă. Cei care au fost aproape de coastă au fost din acelaşi trib, vorbesc aceeaşi limbă.

Vorbeaţi de fermierii greci care cultivă tutun acolo şi de acea biserică construită de un grec. Cât de veche este misiunea ortodoxă în Tanzania?

Acum 50-60 de ani au fost câţiva preoţi în Tanzania, câte un preot pe ici pe acolo, însă nu au fost episcopi. Episcopul Ieronimos şi Dimitrios mitropolitul sunt veniţi de curând, de prin 2004.

Sunt oficial primii episcopi ortodocşi din perioada contemporană?

Da. Acum au venit, de curând, şi au început misiunea. Au început să înfiinţeze parohii, să boteze. Se organizează botezuri pentru un număr mare de catehumeni. În primele zile cât a stat ÎPS Teofan s-au botezat într-o singură zi 1500 de catehumeni.

Şi cum se desfăşurau aceste botezuri în masă?

Participau mulţi preoţi la un botez. Ajutau cu toţii. Se citeau lepădările pentru toţi o dată. Se întorceau cu faţa spre apus cu mâna dreaptă sus şi spuneau cu toţii formulele din Molitfelnic. Erau baptisterii mari construite lângă fiecare biserică – din cărămidă, pline cu apă. Pe câteva trepte se intra, pe câteva trepte se ieşea. Copiii mici erau botezaţi într-o latură a baptisteriului. Toate botezurile se făceau şi se fac prin cufundare. După aceea ieşeau afară, primeau cruciuliţe, erau miruiţi, un preot îi tundea în semnul Sfintei Cruci, iar apoi participau cu toţii la acel dans al botezului în jurul bisericii şi al baptisteriului, cântând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.”. Mergeau aşa câteva sute de oameni. Se citea Evanghelia, se rostea ectenia, apoi se făcea încheierea, toate după rânduiala slujbei Botezului aşa cum se face şi la noi.

Cum aţi trăit momentele acestea ale botezului unui număr atât de mare de credincioşi?

A fost puţin stres la început. Toţi ne avertizau că ne putem îmbolnăvi foarte uşor. Ne spuneau să fim atenţi, să avem grijă să nu ne intre apă în ochi, să nu înghiţim apă în timp ce săvârşim botezurile, pentru că sunt foarte mulţi bolnavi şi apa este infestată. Să nu ne zgâriem şi să ne spălăm pe mâini imediat după botezuri, să ne dezinfectăm, să nu mâncăm cu ei. Dacă ne stropim cu apă pe faţă să ne spălăm. După ce ne atingem sau dăm mâna cu ei, la fel. Erau instructaje pentru ca să ne protejeze de eventualitatea bolilor. După vreo câteva săptămâni am început să mâncăm cu ei, să stăm cu ei fără să ne mai spălăm din jumătate în jumătate de oră. În timpul slujbelor de botez te udai leoarcă. Apa de la botez se murdărea de la o vreme şi aveam un sentiment nu foarte confortabil. Din când în când completam apa din baptisteriu cu apă curată. Scădea nivelul apei. Oamenii erau neîngrijiţi. Foarte mulţi aveau răni pe cap, la picioare. Răni deschise. După un timp ne-am obişnuit cu situaţia aceasta. După câteva sute de botezuri trăiai o bucurie deosebită. Bucuria aceea nu am mai trăit-o în România. După ce botezai vreo 400-500, nu-ţi venea să zici nimic decât să te plimbi fără să doreşti să întâlneşti pe cineva. Era o bucurie, un har peste noi şi nu simţeai nevoie de nimic, ci doar să contempli natura, cerul…

Cum spunea Sfântul Apostol Pavel: har peste har.

Ceva se întâmpla. Erai fizic obosit, te schimbai pentru că erai ud şi după asta mâncai ceva, dar nu foarte mult pentru că nu mai aveai dispoziţie pentru mâncare, dar peste toate domina starea de bucurie de care vorbeam. Până seara târziu erai într-o stare de euforie duhovnicească, era o stare bună.

Ce perspective există pentru misiunea ortodoxă în Tanzania în special şi în Africa în general, pentru că este un tărâm încă deschis misiunii?

Da. Este acolo spaţiu larg pentru propovăduire. Oamenii au multă răbdare să asculte şi nu trebuie decât invitaţi pentru a asculta cuvântul. Le povesteşti despre Ortodoxie şi ei preferă Ortodoxia. Mulţi voiau să se boteze şi nu era timp. Trebuie – este adevărat – să se împlinească şi şase luni de la venirea la biserică până la botez. Adică să participe la cateheze, să înţeleagă puţin credinţa ortodoxă. Nu se botezau imediat. Pe mulţi nu am apucat să îi botezăm, pentru că era şi postul mare, erau foarte multe slujbe. Se aflau şi la distanţe mari parte din cei ce doreau să primească botezul. Se făceau liste cu cei care erau în aşteptare pentru botez. Pentru a organiza botezurile plăteam câţiva şoferi ca să aducă oamenii cu camioanele din mai multe sate la una din biserici. Cumpăram mâncare, adică orez, sare, câteodată sucuri, după care pregăteam cruciuliţele şi cămăşile albe. Pe adulţi îi îmbrăcam cu cămăşi albe. Copiii erau dezbrăcaţi, dar cei mari erau îmbrăcaţi într-o cămaşă albă care avea cusută o cruce roşie pe piept şi, la fel una, pe spate.

Mă întrebai de perspective… Ceea ce pot să spun este că ei sunt disponibili pentru a primi Ortodoxia. Spuneau că simt o bucurie la Biserica Ortodoxă, la slujbele noastre, chiar daca nu primesc aşa multe daruri precum la alte culte.

Am întrebat pe unii dintre ei de ce preferă Biserica Ortodoxă?

- Pentru ce ai venit? Pentru bani?

- Nu pentru bani.

- Atunci de ce ai venit?

- Nu ştiu. Aşa am simţit eu. Este mai multă iubire aici.

- Crezi că preoţii ortodocşi muncesc mai mult ca alţii?

- Nu, nu cred.

Nu este nimic care să mă facă să înţeleg că ar fi vreun merit al nostru. Pur şi simplu Ortodoxia îşi face lucrarea ei harică. Preoţii nu muncesc mai mult. Este ceva în Biserică: cântările, slujbele, icoanele… Aşa mi-a spus un domn primar – Constantin îl chema. Şi la fel mi-au spus şi alţii, că există mai multă răbdare, mai multă iubire în Biserica noastră.

Aţi administrat şi alte Sfinte Taine credincioşilor de acolo?

Într-o zi s-au făcut 60 de cununii.

Şi tot aşa în grup?

Da. Tot în grup se făceau.

Toată această misiune probabil că presupune nişte cheltuieli destul de mari. Cine susţine financiar misiunea din Tanzania?

IPS Dimitrios obţine sponsorizări din Grecia şi din Cipru. Foloseşte banii pentru construcţii de biserici, pentru salariile preoţilor. Preoţii primesc cam 100 de dolari pe lună. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Apoi cumpără alimente şi îi ajută pe unii care sunt mai bolnavi cu bani. Şi botezurile trebuie plătite: transportul oamenilor, mâncarea, cruciuliţele – pe care trebuie să le dai la fiecare în parte. Sunt nişte investiţii şi nu întotdeauna este foarte uşor de obţinut banii.

Noi, românii, am putea ajuta cumva misiunea de acolo?

Da. Putem ajuta cu bani pentru construcţia de biserici, pentru fântâni, chiar şi o şcoală s-ar putea construi de noi acolo. Câţiva credincioşi din Arhiepiscopia noastră au dăruit bani pentru construirea unei biserici cu hramul Sf. Cuv. Parascheva. Cu ajutorul lui Dumnezeu va fi sfinţită anul care urmează. Au mare nevoie de şcoli şi de cărţi pentru biblioteci.

În încheiere am dori să ne împărtăşiţi un moment ce v-a impresionat mai mult în această scurtă misiune în Africa.

M-au impresionat chipurile oamenilor. M-a impresionat tristeţea lor şi bucuria lor. Au o tristeţe adâncă, deosebită de a noastră, o suferinţă pe care nu pot să o exprime pentru că nu au cultura necesară, dar care poate fi observată cu uşurinţă. Se moare uşor şi moartea este primită firesc. Se plânge puţin. Decedatul este îngropat în aceeaşi zi datorită căldurii. Viaţa merge mai departe. O statistică arată că în fiecare zi mor în Tanzania aproape 3000 de copii datorită bolilor şi inaniţiei. Şi în Tanzania nu este situaţia cea mai gravă din Africa. Fiecare are în familie morţi. L-am întrebat pe un preot:

- Câţi fraţi ai?

- Am două surori.

- Dar nu sunteţi mai mulţi fraţi – căci la ei media este de 5 copii?

- Păi am mai avut trei fraţi.

- Şi?

- Au murit.

- Dar ce vârste aveau?

- 20, 30.

- Cum au murit?

- Un frate a murit de SIDA, altul de malarie şi celălalt a murit împuşcat fiind în armată în timpul conflictelor din Zanzibar.

- Şi părinţii?

- Părinţii au murit şi ei.

Şi el avea doar 30 de ani. Altădată, la finalul Sfintei Liturghii, venind vorba despre moarte, am întrebat pe un alt preot:

- Nu ţi-e frică de moarte?

- Nu mi-e frică!

- Dar ai trei copii! – avea trei băieţi

- Da! Am trei copii, dar Dumnezeu are grijă de ei.

Cu câtă simplitate şi credinţă vorbea!? M-am mirat. Studiem ani de zile teologia şi nu reuşim să dobândim această simplitate în acceptarea morţii. Probabil că a observat mirarea mea pentru că a continuat să-mi spună:

- Nu te mira, căci eu am rămas fără părinţi pe când aveam 9 ani. Mai aveam două surori: o soră mai mică cu doi ani şi încă o soră de un an. A murit prima dată tata şi apoi mama după un an de zile. Am rămas trei copii singuri. La scurt timp după moartea mamei mi-a murit şi sora mijlocie. Eram foarte trist. În anul acela a venit o doamnă, o olandeză la noi în sat şi a întrebat pe bătrânii saltului dacă este vreun copil care să vrea să meargă la şcoală – căci ea dorea să ajute pe cineva în acest sens. Făcusem puţină şcoală, dar o întrerupsesem. Bătrânii s-au sfătuit şi copilul ales am fost eu. Am urmat o şcoală foarte bună, unde am învăţat în engleză. Şcoala primară, gimnaziu, apoi am făcut şi colegiul. N-are grijă Dumnezeu?

Era singurul preot care urmase liceul şi, de asemenea, un colegiu teologic în Kenia. Povestea foarte firesc, fără emoţii, fără să facă filozofie, fără să epateze. Simplu. Ei vorbesc foarte simplu despre moarte. E ceva normal. M-a impresionat raportarea lor la moarte ca la un lucru aproape firesc.

Ştiau că pot să moară dacă beau apă din pârâu, căci în multe sate nu sunt fântâni. Mureau destui din cauza tifosului. Când le-am spus că la noi fiecare casă are fântâna, n-au vrut să mă creadă, la început.

M-a impresionat de asemenea bucuria lor, râsul lor molipsitor. Am constatat că nu pot să mintă. Dacă spuneau o minciună, începeau să râdă. Se bucurau cu foarte puţin. Se bucurau pentru cea mai mică atenţie pe care le-o arătai, pentru un cuvânt, pentru cel mai neînsemnat dar.

Vă mulţumim părinte!

Notă: Acest interviu a fost publicat Revista „Lumea Credinţei” în două părţi: decembrie 2010 şi ianuarie 2011. În perioada 7-11 mai 2011, Părintele Nicodim l-a însoţit pe Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-o nouă vizită în Tanzania, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Dimitrie. În cadrul acestei vizite, IPS Teofan a vizitat şi sfinţit şi cele două biserici construite prin efortul financiar al unor persoane fizice sau juridice din Moldova şi din ţară. Cele două biserici vor avea ca patron spiritual pe Sfântul Ioan Botezătorul, respectiv pe Sfânta Parascheva de la Iaşi.

sursa: pemptousia.ro

În fiecare an, agenţia “Fides” publică un raport cu privire la lucrătorii pastorali ucişi. În anul 2011 au fost 26, cu unul mai mult decât în anul 2010. Raportul, publicat la finalul anului trecut, face referinţă şi la persecuţiile la care sunt supuşi numeroşi creştini, preoţi, călugări şi laici din întreaga lume.

Documentul citează mai întâi cuvintele lui Benedict al XVI-lea din ziua de 26 decembrie 2011: “Astăzi, la fel ca în Antichitate, adeziunea sinceră la Evanghelie poate să ceară sacrificiul vieţii, şi mulţi creştini în diferite părţi ale lumii sunt expuşi la persecuţii şi uneori la martiriu”. Aceasta este trăsătura comună a celor 26 de lucrători pastorali: 18 preoţi, patru călugări şi patru laici.

Călugări, preoţi, surori, cateheţi şi voluntari laici au fost victime ale unei violenţe pe care au combătut-o sau ai disponibilităţii de a-i sluji pe alţii, punând pe planul doi propria siguranţă. Alţii – se precizează în raport – au fost eliminaţi pentru că “în numele lui Isus Cristos au răspuns la ură cu iubire, la deznădejde cu speranţă, la violenţă cu curajul dialogului, la samavolnicie cu puterea dreptului”.

Pentru al treilea an consecutiv, continentul american se dovedeşte a fi cel mai violent, cu 13 preoţi şi doi laici ucişi. Urmează Africa, unde se numără şase victime: doi preoţi, trei călugăriţe şi un laic. Apoi, Asia, unde şi-au aflat moartea patru lucrători pastorali: doi preoţi, o călugăriţă şi un laic. Chiar şi în Europa toleranţei şi a drepturilor civile a fost ucis un preot.

Luis Carlos Orozco Cardona, 26 de ani, a fost rănit grav la Rionegro (Columbia), în seara zilei de 12 februarie 2011. Un tânăr înarmat a deschis focul asupra mulţimii, ţintindu-l pe preot. A fost dus la spital, dar cu toate eforturile medicilor a murit a doua zi. Preotul fusese hirotonit cu un an înainte.

Angelina era călugăriţă. A fost ucisă la 17 iunie 2011, în timp ce purta ajutoare sanitare refugiaţilor în sudul Sudanului. Avea 37 de ani.

María Elizabeth Macías Castro era laică. Se ocupa cu asistenţa emigranţilor din oraşul Nuevo Laredo (Mexic). A fost sechestrată la 22 septembrie 2011 de traficanţii de droguri. După două zile de căutări şi de tăcere, trupul neînsufleţit a fost găsit pe o stradă a oraşului, mutilat în mod oribil. Avea 39 de ani. Potrivit celor care o cunoşteau, a fost “o femeie de mare credinţă, care lupta pentru dreptate”.

Fausto Tentorio era preot călugăr italian. În anul 1978 a plecat misionar în Filipine, fiind numit în anul 1980 paroh în insula Mindanao. Şi-a dedicat viaţa în slujba alfabetizării şi îmbunătăţirii vieţii indigenilor numiţi lumads. În dimineaţa zilei de 17 noiembrie 2011 a fost ucis în faţa parohiei. Mergea la o întâlnire a preoţilor. Doi oameni înarmaţi au deschis focul asupra lui. Dus la spital, medicii nu au făcut altceva decât să constate decesul.

Rabindra Parichha, laic, 47 de ani, era catehet, foarte implicat în apărarea drepturilor celorlalţi. A fost ucis în Orissa (India orientală). Crima a avut loc între seara zilei de 15 decembrie 2011 şi în primele ore ale zilei de 16. Soţia şi copiii l-au căutat şi au alertat poliţia, care dimineaţa i-a găsit cadavrul. Avea gâtul tăiat şi răni de cuţit pe mâini şi în stomac.

Dimensiunile fenomenului violenţei şi al persecuţiei apar şi mai cutremurătoare dacă la lista întocmită de agenţia “Fides” sunt adăugaţi cei ale căror nume de multe ori nu se cunosc, care în orice colţ al planetei au fost ucişi numai pentru credinţa lor în Cristos.

Este vorba de acel “nor de soldaţi necunoscuţi ai cauzei lui Dumnezeu” – cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea – şi care merge de la Shahbaz Batti, ministrul pakistanez pentru minorităţi, primul creştin care ocupa această funcţie, angajat pentru convieţuirea paşnică între comunităţile religioase din ţara sa, ucis la 3 martie 2011, până la tânărul nigerian care îndeplinea la Abuja, în Nigeria, serviciul de pază la Biserica “Sfânta Tereza”, protejând locurile de cult în ziua de Crăciun, ucis într-un atentat împreună cu alte 35 de persoane.

Conform datelor agenţiei “Fides”, în deceniul 1980-1989 au fost ucişi în mod violent 115 misionari. Numărul este, fără îndoială, mai mare, cel raportat referindu-se doar la cazurile confirmate. În anii 1990-2000 au fost ucişi 604 misionari (numai genocidul din Ruanda (1994) a avut cel puţin 248 de victime). În anii 2001-2010, numărul total de lucrători pastorali ucişi a fost de 255.

sursa: ziarullumina.ro

Un intelept a fost intrebat: “de ce Dumnezeu i-a daruit omului doua urechi si o singura gura?”

 Inteleptul a raspuns:

 - “Ca sa auda mai mult decat sa vorbeasca”