Doua femei au venit la parintele Ambrozie al Optimei. Una avea un pacat mare si din cauza lui era trista tot timpul. Cealalta era mai voioasa, ca nu avea nici un pacat mare. Ascultandu-le marturisirea, parintele Ambrozie le-a trimis la rau. Celei care savarsise pacatul cel mare i-a spus sa aduca o piatra mare, iar celeilalte femei i-a grait sa vina cu mai multe pietre mici.

Femeile au procedat intocmai. Apoi staretul le-a spus sa mearga si sa puna pietrele inapoi, la locurile de unde le-au luat. Prima a gasit usor locul pietrei mari, iar a doua s-a intors cu toate pietrele la staret. Acesta le-a explicat ca prima isi amintea mereu de pacatul ei cel mare, se pocaia de el si acum putea sa si-l ridice de pe suflet; cea de-a doua nu si-a luat in seama pacatele mici, si, intrucat erau multe, ea nu era in stare sa si le aminteasca si nu se putea pocai pentru ele.

Demnitatea martirica a poporului, in perioada comunista, a fost intrupata in cei care au fost capabili sa reziste si sa sufere in temnita chinurile si a moartea, si nu sunt putini acestia. Dar cei ramasi afara din temnite, si mai ales in ultimele decenii, au fost parca deposedati, incet-incet, de aceasta. Aproape o jumatate de secol, comunistii au incercat – si in mare parte au si reusit – sa innabuse demnitatea omului, chiar si a omului crestin.

Ce este insa demnitatea crestina, atata vreme cat stim ca virtutea capitala a unui crestin este smerenia? Este demnitatea lipsa de smerenie, este ea neascultare? Nu, nici pe departe, si aici este una dintre ideile gresite care s-au raspandit in ultima vreme intre noi.

Modelul nostru, pe care il urmam pana la moarte, nu este un set teoretic de norme. Noi nu traim crestineste dupa “manual”: “Asa da, asa nu”.

Noi traim crestineste pentru ca Il urmam pe Hristos, Dumnezeu-Cuvantul Intrupat, Care a fost zdrobit de tortionarii Sai. Calcat in picioare de oameni, jignit si scuipat de poporul Lui, umilit in cea mai mare masura posibila si in cele din urma rastignit, spanzurat pe o bucata de lemn pe care a transformat-o din unealta de blestem in unealta de mantuire.

Nu S-a plans. Nu le-a cerut indurare celor care il chinuiau. In toate acele momente, de la prindere pana la moarte, nu a spus un singur cuvant in plus. A spus probabil mai putine cuvinte decat contine acest articol. Si cu toate acestea, din El a razbatut si strabate si in noi in veci demnitatea Lui desavarsita in smerenie. Batut si umilit, S-a dovedit neinfricat in a suferi de bunavoie o moarte care nu era a Lui.

In Hristos vedem asadar ce inseamna impletirea dintre smerenie, ascultare pana la moarte si demnitate. Suntem grabiti in a predica si a imbratisa smerenia si ascultarea. Dar nu trebuie sa uitam demnitatea, caci fara ea smerenia si ascultarea noastra se pot transforma intr-o forma de frica mascata. Este usor sa ne deghizam frica de a fi demni, frica de a spune lucrurilor pe nume, imbracandu-le intr-o asa-numita “smerenie”, sau “ascultare”.

Sa nu ne inselam! Demnitatea nu trebuie confundata cu mandria, sau cu razvratirea. Nici pe departe, sa nu fie! Demnitatea este nobletea martirica a duhului crestin. Demnitatea se transmite de la discutia dintre Hristos si Pilat, se propaga prin neascultarea Apostolilor in fata puterilor zilei (“Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni”), se implineste in toti martirii crestini (“De ce sa ma lepad de Cel care nu mi-a facut niciun rau?” – Sf. Policarp), inclusiv in cei zdrobiti in temnitele comuniste.

Iar daca suntem un popor crestin, si nu doar o populatie crestina, atunci trebuie sa vorbim si despre o demnitate crestina nationala. Iar pe aceasta suntem datori sa o avem in cel mai inalt grad. Pentru ca numai astfel vom putea sa stam drepti, zicandu-le tuturor celor ce chinuie trupul plin de rani al natiunii: “Aceasta este tara noastra, pentru care stramosii nostri s-au jertfit, si de aceea toti tortionarii neamului sunt datori sa stie ca suntem aici, si nu vom pleca in veac!”. Suntem datori sa fim demni in fata tuturor celor ce gresesc. Nu pentru a-i chinui noi pe ei, ci pentru a ne arata a fi un popor, si nu doar o mana de oameni dezbinati.

Cine nu ii ia apararea copilului sau daca este chinuit de altul? Care parinte nu merge pana la capatul lumii pentru a face rost de cele necesare copilului sau? La fel suntem datori si noi nu doar fata de copiii nostri, ci si fata de cei lipsiti de aparare din acest popor. Cei obiditi, chinuiti, umiliti. Si daca nu vom fi demni in fata “mai-marilor” inseamna ca am fost biruti de frica – si nu frica lui Dumnezeu, ci frica de a fi barbati.

Nu am fost prezenti istoric la patimile Mantuitorului. Dar suntem prezenti la ele meta-istoric. Hristos este rastignit nu doar cu fiecare pacat al nostru, ci si cu fiecare om nedreptatit, chinuit, infometat si umilit. Ca popor, suntem ca intr-o vesnica saptamana a patimilor. Cine vom fi? Iuda, mergand spre moarte, sau vom fi unul dintre apostoli, precum Ioan, prezent la picioarele Crucii si alergand spre Invierea lui Hristos?

Paul Cocei

sursa: crestinortodox.ro

Manastirea Sfantul Antonie (Deir Mar Antonios) este o manastire ortodoxa a crestinilor copti din Egipt, fiind totodata si una dintre cele mai vechi asezari monahale din Egipt.

Intemeiata in jurul anului 356, in urma mortii marelui sfant Antonie, manastirea se afla la poalele muntilor Al-Qalzam, in apropiere de Al Zaafarana. De atunci, manastirea isi savarseste, fara intrerupere, slujbele si rugaciunile. Acestea sunt aproape neschimbate de 16 secole.

Bine ascunsa intre culmile muntoase ale muntilor ce inconjoara Marea Rosie, la manastire se ajunge cu autobuze special randuite pentru aceasta, cu plecari din Cairo, Suez si Hurghada. Cazarea in manastire se poate face in urma anuntarii din-nainte a intentiei.

Sfantul Antonie cel Mare – viata pe scurt

Sfantul Antonie s-a nascut in jurul anului 250 in Egiptul de Mijloc, dintr-o familie crestina instarita. La varsta de 20 ani, desi parea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis sa-si imparta averea saracilor. In primul moment s-a retras spre marginea orasului natal, mai apoi s-a stabilit intr-o necropola abandonata, impunandu-si un ascetism sever.

La varsta de 35 ani, nazuind spre o izolare totala, s-a stabilit intr-o fortareata parasita din desert: Pispir (Deir al-Maimun), unde a petrecut 20 de ani de viata anahoretica. Mai apoi, in incercarea de a evita orice contact cu lumea, s-a retras intr-un loc inaccesibil, patrunzand adanc in desertul de pe malul drept al Nilului. Aici a ramas o perioada de 50 de ani, pana la moartea sa intamplata in anul 356.

 Desi Sfantul Antonie nu a fost organizatorul monahismului crestin, totusi este perceput ca un “parinte fondator”. Influenta sa extraordinara, precum si fascinatia pe care persoana sa a exercitat-o asupra contemporanilor retrasi in pustie, marcheaza, in mod real, inceputul “miscarii” ce avea sa se raspandeasca rapid in intreaga lume crestina.

Manastirea Sfantul Antonie cel Mare – istoric

Anul fondarii manastirii care ii poarta numele trebuie cautat in perioada ce a urmat imediat mortii sale trupesti. Sursele literare relationeaza construirea primului nucleu monastic in zona cu domnia imparatului Iulian Apostatul (361-363).

Discipolii Sfantului Antonie au ridicat o micuta comunitate la baza muntelui, unde acesta si-a petrecut ultima parte a vietii in trup. Cu siguranta, nucleu initial se rezuma la o bisericuta, o trapeza si cateva constructii anexe (o bucatarie si un depozit pentru alimente).

Primii calugari obisnuiau sa traiasca separat in pesterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau in fiecare Duminica si sarbatoare liturgica majora pentru Liturghie, in biserica centrala.

Abia in a doua jumatate a secolului al V-lea anahoretii retrasi in zona au inceput sa-si construiasca celule apropiate, in interiorul nucleului monastic initial. Cu toate acestea, regula discipolilor Sfantului Antonie a ramas semi-anahoretica, activitatile in comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale si ajutorarea fratilor in nevoi.

De-a lungul secolului al V-lea, Manastirea Sfantului Antonie a fost un refugiu pentru ascetii din desertul Sketis (Egiptul de Jos), fortati sa-si abandoneze chiliile datorita deselor si violentelor atacuri ale berberilor. Intre cei care au gasit adapost aici amintim pe Sfantul Ioan cel Scurt (cel Mic), care si-a sfarsit viata pamanteasca in zona.

In secolele VII-VIII, Manastirea Sfantul Antonie era ocupata de calugari melkiti (cei care acceptasera Ortodoxia chalcedoniana spre deosebire de majoritatea crestinilor egipteni, care ramasesera fideli ereziei lui Eutihie; de la cuvantul “melek” = rege = supusi imparatului de la Constantinopol), fapt certificat de Sinaxarul Etiopian.

In anul 790, un grup de calugari monofiziti de la Manastirea Sfantul Macarie din Sketis, deghizandu-se in beduini, au reusit sa patrunda in Manastirea Sfantul Antonie si sa recupereze moastele Sfantului Ioan cel Scurt, pe care le-au transportat la Manastirea din Wadi al-Natrun.

In secolul al XI-lea, comunitatea a fost lovita de o epidemie de ciuma bubonica, care a impanzit intreg Egiptul, precum si de raidurile destructive ale turcilor mameluci, sub comanda lui Nasr al-Dawla. Opera de restaurare a fost finalizata in secolele urmatoare de catre calugarii monofiziti, care au reusit, dupa o serie de incercari esuate, sa ocupe Manastirea Sfantul Antonie.

Secolele XIII-XIV constituie perioada de varf a manastirii: artele si literarura cunosc o extraordinara efervescenta. Pictura bisericii Sfantul Antonie se circumscrie acestei epoci (1232-1233); intre numeroasele copii si traduceri ale unor manuscrise amintim lucrarea monahului Simeon, care a realizat traducerea in etiopiana a Sinaxarului Ethiopian, initial redactat in limba araba.

In secolul al XV-lea, staretul manastirii a reprezentat Biserica Copta la Conciliul unionist de la Florenta (1438-1445), o incercare esuata de unire a Bisericii Romane cu Bisericile Rasaritene.

Aceasta perioada infloritoare a fost intrerupta spre sfarsitul secolul al XV-lea, atunci cand beduinii au atacat manastirea, au ucis toti calugarii si au distrus cladirile. Biserica Sfantul Antonie a fost transformata in bucatarie, iar manuscrisele rare din biblioteca serveau la mentinerea focului.

Cativa ani mai tarziu, manastirea a fost restaurata prin grija patriarhului Gabriel VII (1525-1568), care a trimis 20 de calugari de la Manastirea Sirienilor din Wadi al-Natrun pentru a reinvia traditia si viata monahala.

In secolul al XVII-lea, ordinul calugarilor franciscani a stabilit un acord cu Manastirea Sfantul Antonie: in schimbul unei sume anuale modice, doi-trei franciscani aveau dreptul de a rezida in centrul monahal de aici pentru a invata limba araba si a se pregati pentru slujirea misionara in Orient.

De-a lungul secolelor, Manastirea Sfantul Antonie a jucat un rol important in istoria Bisericii Copte. Alaturi de numeroase alte dovezi, aceasta afirmatie este intarita de numarul mare al patriarhilor copti care s-au format spiritual in acest asezamant. In ultimele trei secole, 12 calugari antonieni au atins cea mai inalta treapta administrativa din cadrul structurii eccleziale vizibile a Bisericii Egiptene.

 Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro