Se întâmplă ca oameni răi să-i dea cuiva otrava înălțării de sine: așa ne-a vărsat în fire otrava aducătoare de moarte a păcatului, vrăjmașul nostru, șarpele cel vechi. Dacă se întâmplă să se otrăvească, omul, chiar, dacă înainte era sănătos, ajunge în mare suferință: și firea noastră era curată, neprihănită, sfântă, bună dar când otrava vicleanului șarpe a pătruns în ea, a căzut în boală și nenorocire nevindecată. Aflându-se în om, otrava îi îmbolnăvește tot trupul: și otrava cea aducătoare de moarte a șarpelui ne-a îmbolnăvit toate puterile sufletești și trupești.

De aici iau naștere nu numai mândria, ci și semeața cugetare, disprețuirea apropelui, osândirea, clevetirea, grăirea de rău, ocările, răzbunarea cu fapte și cu cuvântul, dorirea și căutarea cinstirilor, slavei omenești și laudelor.

De aici iau naștere amăgirea, viclenia, șiretenia, minciuna și fățărnicia.

De aici iau naștere faptele și cuvintele de rușine.

De aici iau naștere mâncatul și băutul peste măsură și grija ospețelor.

Așa se face că oamenii născocesc schimbării în îmbrăcăminte, în zidirea și împodobirea caselor, precum și celelalte deșertăciuni.

Toate acestea și cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupească și de la otrava aducătoare de moarte a șarpelui, care este semănată în inima omenească.

Otrava dinăuntrul omului îl chinuie pe acesta, și cu timpul îi face suferința de neîndurat: și otrava șarpelui, care este ascunsă în suflet, chinuie foarte sufletul și îi pricinuiește felurite dureri.

Uită-te ce face în om mândria! Cum îl chinuie!

Câte mijloace năsocește pentru a dobândi cinste, slava și lauda în această lume, și, odată ce le-a dobândit, cu câtă osteneală și grijă își păzește această comoară!

Cât de nemulțumită este atunci când cineva o disprețuiește!

Cât o doare atunci, cât se tulbură, cum cârtește și se îndârjește când e lipsită de cinstiri, încât mulți chiar își pun capăt zilelor!

Cum să biruim mândria

Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți

Editura Sofia – 2010

sursa: catehetica.ro

La vremea aceasta se cade să știm cum trebuie să arate un bun conducător, care trebuie să-i fie calitățile samd. Oare mai există undeva oameni aleși pe astfel de criterii descrise de Ernest Bernea? Mai este capabilă societatea modernă să-și mai aleagă liderii? Din punctul nostru de vedere bine fără Dumnezeu nu există. Atâta timp cât societatea în întregul ei este întoarsă cu fața de la Dumnezeu, unde să ne fie speranța? Soluția singură și cea mai viabilă ar fi să revenim cu capul pe umeri și să ne restabilim legătura cu Creatorul. Întru-un îndemn la simplitate, Ernest Bernea ne face cunoscută părerea sa cu privire la:

Bunul conducător.

Oamenii nu pot trăi laolaltă fără să se aleagă dintre ei unii care conduc. Este aceasta o lege aspră legată de natura și de soarta noastră.

Epoca modernă și contemporană, fie ea liberală sau comunistă, a prins omul într-un angrenaj, într-o seamă de condiții care îi distrug felul său originar și adânc, setea sa de libertate și duh. Viața interioară a omului de astăzi este obosită până la distugere de elemente străine naturii ei. Colectivitatea fiind concepută ca o mașină, conducătorul cel mai nimerit și mai firesc a fost desigur tehnicianul, cunoscătorul principiilor și al mecanismului social.

Nerodnicia și suferința contemporană arată cu prisosință cât de puțin corespunde tehnicianul nevoilor istorice ale unui popor.

Tehnicianul este de folos numai în serviciul comandat, nu însă ca om politic.

Inteligența și știința precisă acumulată pe calea ei nu-i sunt îndeajuns conducătorului. Izvoare mult mai adânci și orizonturi mult mai largi trebuie să hrănească sufletul conducătorului.

A fi conducător este o sarcină atât de grea, încât puțini sunt aceia care pot răspunde unei astfel de chemări.

Faptul însuși al conducerii omului de către om este în viața noastră un nenoroc.

Îndreptarea acestei sorți triste poate veni pe o singură cale, și atunci numai în parte: prin ajungerea la conducerea a celor mai bogați lăuntric, mai blânzi și mai darnici, a celor mai cuprinzători și mai spiritualizați dintre noi.

Conducătorul, atât cât poate oferi viața noastră aci pe pământ, trebuie să iasă vădit deasupra nivelului de rând și anume prin tăria sa morală, prin forța nestăvilită a unui suflet creator. Conducătorul trebuie să cuprindă o întregă umanitate în ființa sa.

În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominație, prin dorința de a dispune de semenii lor, nu prin chemare.

Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social și care, așa cum sunt dăruiți, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii așa cum sunt demagogia și tirania.

Când ai puterea în mână, să nu abuzezi de ea; să nu faci filantropie pentru că nu ești în situația de-a o face. Când ai puterea cu tine, fii bun și îndrumător; fă dreptate. De obicei oamenii fac pe filantopii când sunt datornici, după cum fac pe vitejii când nici o primejdie nu-i amenință. Și aceasta se observă îndeosebi când acești oameni sunt la conducere.

Bunul conducător. Unde e bunul conducător?

Acela care iubește cu toată ființa sa, care mângâie, care înalță? E atât de rar printre oameni!. Popoarele caută mereu profeți și capătă în schimb cezari.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea – București- 2006

sursa: catehetica.ro 

Sfinții Părinți ne atrag atenția asupra faptului că la vremurile cele de pe urmă vor exista foarte mulți înșelători și înșelați deoarece „duhul adevărului” nu va sălășlui acolo unde mândria, iubirea de sine și mai ales slava deșartă patronează. Avem de a face în zilele noastre cu mulți înșelători asemnea celor despre care Sfântul Igantie Briancianinov ne arată. Pentru că oamenii înainte de a căuta mântuirea – printr-o luptă cu omul cel vechi – caută spre minunății, spre vise și vedenii spre spectaculozitate, și sunt foarte ușor de înșelat.

Recent, într-un cămin de alienaţi mintali din Moscova, se afla un fel de profet spre care alergau mulţimi de curioşi. Numele lui era Ivan lacovlevici. Nişte locuitori din Moscova care erau în vizită la un călugăr ce trăia în singurătate, făceau cu admiraţie elogiul profetului lor.

Ei spuneau că s-au convins, prin propria lor experienţă, că omul era văzător cu duhul. Ei l-au întrebat, într-adevăr, despre o rudă a lor care se găsea la muncă silnică în Nertcinsk. Timp de un ceas Ivan lacovlevici n-a răspuns nimic. La insistenţa de a le da un răspuns, el i-a întrebat: “E departe până la Nertcinsk?” Ei i-au răspuns: “Mai mult de 6000 de kilometri”. “Atunci e nevoie de timp pentru a merge acolo”, a replicat profetul, în final le-a spus că gambele ocnaşului sunt toate jupuite. După o vreme, cel ce s-a interesat de ruda sa, a primit o scrisoare de la Nertcinsk în care erau descrise condiţiile deosebite de grele de viaţă; menţiona că gleznele îi sunt pline de sânge din pricina lanţurilor pe care le purta.

“Vă daţi seama că Ivan lacovlevici este văzător cu duhul!”, spuse moscovitul sfârşindu-şi povestirea.

Călugărul a răspuns: “Nu-i nici o vedere cu duhul în această afacere, ci o evidentă intervenţie a duhurilor căzute.

Sfântul Duh n-are nevoie de timp! El descoperă imediat lucrurile tăinuite atât de pe pământ cât şi din cer. Ivan lacovlevici a trimis de la Moscova la Nertcinsk un diavol care se afla lângă el şi care i-a adus o informaţie banală şi pur materială, dar care a flatat vanitatea profetului şi curiozitatea oamenilor care l-au întrebat.

Sfântul Duh vesteşte întotdeauna lucruri duhovniceşti, de o reală necesitate şi având legătură cu mântuirea sufletului.

Spiritul căzut, dimpotrivă, vesteşte întotdeauna bucurii trupeşti, căci după cădere el se târăşte în patimi păcătoase şi lucruri materiale”.

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

sursa: catehetica.ro