Nepasarea

Nepasarea sta, alaturi de alte patimi precum mandria si iubirea de avutie, atat la baza „crizelor” de tot felul cu care se confrunta omenirea, cat si la baza esecurilor si nerealizarilor de care ne lovim in plan personal. Toate aceste probleme isi au originea nu in cadrul diferitelor sisteme in care suntem angrenati – care sunt unele impersonale – ci in omul care le-a creat si se raporteaza la ele dupa „pofta” inimii sale. Atunci cand „pofta” este intretinuta de patimi precum cele mai sus amintite, si multe altele, finalitatea este sortita esecului.

Unul din paradoxurile lumii in care traim este faptul ca multimea grijilor si responsabilitatilor, de care suntem asaltati pe zi ce trece, nu-l face pe omul chemat sa le gestioneze, mai putin nepasator si iresponsabil.

Asadar, omul zilelor noastre trebuie sa se arate abil in a evita, pe de-o parte, sa fie sufocat de griji, iar pe de alta, sa se inece in nepasare. „Abilitatea” de care trebuie sa dea dovada acesta presupune constientizarea faptului ca nu este singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare catre Dumnezeu si semeni.

Nepasarea are cauze si sensuri variate. Una este nepasarea inocenta a copilului, si altceva este „toata grija cea lumeasca sa o lepadam”, din cadrul Sfintei Liturghii. Una este nepasarea intemeiata pe prostie, iar altceva, „nepasarea cea buna”, sau nepatimirea omului duhovnicesc.

Ca patima, nepasarea, reprezinta in esenta sa o stare ce denota o problema de raportare. In acest sens, nepasarea arata cat de putin este omul ancorat in realitate. Ba chiar am putea spune ca nepasatorul este, prin excelenta, omul rupt de context. Insa drama consta in faptul ca nepasatorul este, totodata, „omul rupt de ceilalti”.

Nepasarea isi face loc in sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta „orbire a sufletului” ne face sa nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu si semeni, nici nevoile celorlalti, si nici propriile pacate.

Nepasarea face din om o monada inchisa, stirbindu-i caracterul personal si deschiderea naturala catre comuniune. Din acest motiv, Sfintii Parinti spun despre omul nepasator ca este mort din punct de vedere spiritual. Fie ca ne manifestam nepasarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori fata de nevoile concrete ale semenului, intotdeauna ne aratam nepasatori nu fata de „altceva”, ci fata de „altcineva”, de o persoana. Astfel, nepasarea se arata a fi semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi si a mai misca persoana spre fapta buna.

Nu de putine ori ni se intampla sa ne bucuram de toate momentele in care Dumnezeu ne ingaduie sa fim lipsiti de griji, in mod egosit, fara a mai cauta catre grijile si nevoile celorlalti. Cine a cunoscut macar si pentru o singura data, din experienta, ce inseamna povara grijilor, ar trebui sa stie sa raspunda grijilor semenului. Dar nepasarea face ca noi sa ne dorim mai mult sa fim lipsiti de griji, decat sa „purtam de grija”.

Asta pentru ca de fiecare data cand ne aratam nepasatori, uitam ca ni se poarta de grija. Ce ar mai ramane din lumea aceasta daca Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii, ar arata chiar si o clipa de nepasare fata de ea si de noi toti? Chiar si atunci cand suntem nepasatori fata de propria mantuire, ei ne poarta de grija. De aceea, nepasarea omului este, mai intai de toate, o lipsa de recunostinta la adresa proniei dumnezeiesti.

Cineva imi spunea ca nu mai suporta atata nepasare in jurul sau. O intalneste aproape peste tot, pe strada, la serviciu, in familie, ba chiar si in biserica. Uita insa ca noi insine purtam nepasarea si o facem manifestata in toate aceste locuri. Sa incepem asadar lupta impotriva acestei patimi aducatoare de „moarte sufleteasca”, prin a ne scarbi nu atat fata de nepasarea de la colt de strada, cat fata de cea dinlauntrul nostru.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro