O inedită experienţă misionară în Tanzania – Interviu cu Protosinghel Nicodim Petre

În perioada 14 ianuarie – 14 martie 2010 părintele Nicodim Petre a fost trimis ca preot misionar într-un centru al Mitropoliei de Irinopolis din Tanzania.

Tanzania este o ţară africană extrem de săracă, de aproximativ 40 milioane de locuitori, cu capitala politică la Dodoma (oraşul Dar es Salaam fiind, însă, principalul centru economic), în care trăiesc şi mai multe zeci de mii de creştini ortodocşi. În această ţară, unul din cinci copii moare de SIDA, iar alte boli, precum malaria, fac numeroase victime, încât speranţa de viaţă se situează, undeva, în jurul vârstei de 45 de ani. Accesul la educaţie este extrem de redus, întrucât guvernul susţine salariul unui profesor, dar nu poate susţine construcţia de şcoli, acest lucru depinzând de puterea financiară a fiecărei comunităţi în parte.

Într-o ţară cu atât de multe nevoi materiale şi spirituale, există o misiune ortodoxă susţinută în special de generozitatea unor organizaţii şi credincioşi din Grecia. Această misiune urmăreşte atât propovăduirea Evangheliei, cât şi oferirea de ajutoare materiale, în special asistenţă medicală, IPS Dimitrie declarând, pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe din Tanzania, că, “la a doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos s-ar putea să nu ne întrebe de câte ori ne-am rugat sau ne-am pocăit, dar cu siguranţă El ne va întreba dacă am oferit apă celor însetaţi, hrană celor flămânzi, medicamente celor bolnavi sau un adăpost celor orfani”.

Acest interviu a fost realizat la câteva zile de la revenirea în România a părintelui Nicodim.

Precuvioase părinte, la începutul acestui an, pentru două luni de zile, aţi avut o inedită experienţă misionară în Tanzania. Vă rugăm să ne spuneţi cum aţi ajuns să propovăduiţi Evanghelia lui Hristos tocmai în Africa?

A fost o iniţiativă a ÎPS Teofan. A fost un gând mai vechi al Înaltpreasfinţiei Sale de a merge într-o activitate misionară într-un spaţiu în care Ortodoxia nu a mai fost vestită. Povestea Înaltpreasfinţitul, că, de pe când era student visa să meargă în India, în Africa sau în Indonezia, într-un spaţiu unde Ortodoxia nu avea tradiţie şi acolo „să-şi încerce puterile”, ca să zicem aşa, în ceea ce priveşte propovăduirea lui Hristos şi vestirea Evangheliei. Şi acum a venit vremea. Am găsit înţelegere la un mitropolit din Africa care este subordonat Patriarhului Theodoros de Alexandria. Este vorba de ÎPS Dimitrios din Tanzania, pe care îl mai întâlnise undeva la o conferinţă în Occident. Mitropolitul Dimitrios a început demersurile din partea Înaltpreasinţiei Sale, noi din partea noastră. S-a scris o scrisoare pentru a cere binecuvântare patriarhului Alexandriei şi a întregii Africi, s-a luat binecuvântare de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi pe data de 12 ianuarie am plecat spre Africa. ÎPS Teofan a stat 8 zile, iar noi am mai rămas 2 luni de zile în Tanzania într-o regiune unde sunt mai mulţi preoţi (12 preoţi) şi unde Ortodoxia este mai cunoscută – zona Iringa. Spun noi, pentru că echipa a fost alcătuită din trei persoane. La această activitate misionară au participat şi două măicuţe hotărâte să sprijine misiunea din Tanzania. În Tanzania sunt doi mitropoliţi: ÎPS Ieronimos şi ÎPS Dimitrios. ÎPS Ieronimos e la graniţa cu Kenia, mult mai departe, la nord-vest. Iar Iringa şi Dar es Salaam, juristdicţia ÎPS Dimitrios, sunt undeva în centrul şi estul Tanzaniei. ÎPS Ieronimos are vreo 40 de preoţi, iar ÎPS Dimitrios are 15 preoţi. ÎPS Ieronimos are aproximativ 50 de parohii, iar ÎPS Damaschin are 41 de parohii şi 21 de biserici construite. Sunt doar 15 preoţi care încearcă să acopere lucrarea de propovăduire şi de slujire în toate aceste 21 de biserici. Se fac cateheze şi se slujeşte câteodată şi în celelalte parohii, în general în şcoală acolo unde există.

Νumărul acesta de preoţi este pentru câţi credincioşi?

 

În ascultarea ÎPS Dimitrios sunt aproximativ 60.000 de ortodocşi (dintre care 50.000 botezaţi în ultimii ani) şi sub ascultarea ÎPS Ieronimos cred că sunt 120.000-140.000 de ortodocşi, în total aproape 200.000 de oameni în toată Tanzania sunt ortodocşi. Tanzania are o populaţie de 43 milioane de locuitori.

Care este situaţia religioasă în această ţară din punct de vedere statistic?

35-40% sunt musulmani, deci sunt majoritari şi se prevede că numărul lor va creşte. Sunt zone cu 95% musulmani, cum sunt insulele Zanzibar. 30% sunt creştini de diferite denominaţiuni: catolicii şi anglicanii – majoritari între creştini, după care penticostali al căror număr a crescut vertiginos în ultimii ani, apoi adventişti, baptişti, martorii lui Iehova, lutherani şi ortodocşi – după cum am spus vreo 200.000 (aproape 0,5% din populaţia Tanzaniei). Iar 30% sunt fără o religie clară, sunt animişti, păgâni să le spunem, nebotezaţi.

Păstrează tradiţiile pre-creştinării sau pre-islamizării?

Au vrăjitori. Merg la vrăjitori, la şamanii lor în număr destul de mare. Dar numărul celor care frecventează se pare că este în scădere. Mulţi dintre ei se alătură musulmanilor sau creştinilor în fiecare an.

Au reprezentat şamanii o problemă în misiunea preoţilor de acolo şi inclusiv a dumneavoastră?

N-au reprezentat o problemă pentru că nu ne-am întâlnit cu ei. Am avut întâlniri cu unii care au fost la ei. O femeie, care cred că voia să se convertească, venea la biserică şi în timpul Liturghiei a avut accese de demonizare, a început să ţipe aşa cum ţipă ei când dansează şi să spună cuvinte neînţelese şi a ieşit afară din biserică. Părintele Dimitrie cu care slujeam, un preot de culoare, băştinaş, mi-a spus că femeia mergea la şamani şi spunea că sunt mai multe cazuri de oameni care, după ce au mers la şamani, întorcându-se la Biserică, s-au demonizat. Mulţi dintre ei aveau probleme, sufereau, aveau vise, simţeau prezenţe, vedeau tot felul de spirite în casă. Într-o seară, unul dintre ei mi-a povestit cazul lui: avea frica de a intra în casă, trăia stări foarte proaste, mai ales noaptea şi simţea în casă prezenţe străine. După ce s-a botezat a scăpat de aceste tulburări. M-am bucurat să aud asta. A doua zi, când m-am întâlnit cu preoţii, le-am spus la curs ce mi-a povestit omul acela (făceam cursuri cu preoţii luni, marţi, miercuri şi câteodată joia, câte patru ore; ne întâlneam şi discutam probleme de pastoraţie, predam noţiuni elementare de istorie a Bisericii, făceam exegeză biblică). Au început să mărturisească şi ei multe cazuri de oameni care, frecventând vrăjitorii, erau bântuiţi de duhuri rele, nu puteau dormi, se speriau noaptea, simţeau prezenţe, dar, după ce s-au botezat, au scăpat. M-am bucurat că, încă o dată, am avut confirmarea puterii Ortodoxiei. Se îndemnau întrei ei: „Dacă vrei să scapi de asta, du-te şi te botează la ortodocşi!”.

Doar pentru cei care se botezau în Biserica Ortodoxă se producea această liniştire?

 

Ei erau convinşi că aşa este, aşa au sesizat.

Foarte interesant!

Mi-a mai povestit o doamnă, o grecoaică despre influenţa pe care o au şamanii asupra lucrătorilor de la ferma ei. Acolo sunt greci fermieri, care cultivă tutunul şi sunt foarte bogaţi. Au mii de hectare de pământ, pe care cultivă tutun şi, în fiecare an, câştigă bani foarte mulţi, unii câştigă peste un milion de euro pe an numai din tutun. Mai au şi alte afaceri. Este acolo un bătrân grec (83 de ani) foarte de treabă. El a construit o biserică ortodoxă. Doamna despre care vă spuneam este născută acolo şi are în jur de 50 de ani. Ea îmi povestea că lucrătorii ei merg duminica la şamani pentru rugăciuni. Am întrebat dacă plăteau şi mi-au spus că se plăteşte sau se duc daruri.

Un fenomen oarecum asemănător cu cel de pe la noi. Căci se mai întâmplă şi în România să se meargă la vrăjitori cu tot felul de daruri…

Aşa se întâmplă când oamenii nu cunosc Adevărul. Caută soluţii uşoare pentru problemele lor, pierzând din vedere perspectiva veşniciei. Doresc să-şi rezolve problemele din viaţa de zi cu zi, cu orice preţ, cu riscul de a pierde libertatea, curăţenia conştiinţei şi în final Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne spuneaţi la un moment dat de acel curs pe care l-aţi ţinut cu preoţii din zona respectivă. Care a fost misiunea dumneavoastră şi cum s-a desfăşurat în aceste 2 luni?

ÎPS Dimitrios avea un centru de misiune într-un sat mai mărişor, Kidamali, unde trăiau cca. 2.500 de locuitori. În acest sat erau 8 confesiuni: ortodocşi, catolici, anglicani, martori ai lui Iehova, penticostali, adventişti, lutherani, musulmani. Crease aici o bază misionară, un centru de misiune. Printre altele exista aici o cantină şi, în fiecare zi, veneau în jur de 150-250 de copii şi mâncau. De două ori pe săptămână primeau o farfurie de orez şi, câteodată, ceva fasole, iar în celelalte cinci zile primeau câte o cană de lapte şi un pacheţel mic de biscuiţi. Aceasta se întâmpla în fiecare zi la ora patru după-amiaza. Aici, la una din cele două biserici care existau, se slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mai era o sală de clasă unde se puteau face cursuri şi o policlinică mică – aşa o numeau ei – un spaţiu care se dorea a fi la un moment dat loc de găzduire şi îngrijire pentru câţiva bolnavi. Era în plan să fie adus un medic acolo. Policlinica avea doar parter cu două, trei săli, mobilate ca o casă: cu nişte fotolii, bănci, o bibliotecă. Încă nu devenise policlinică aşa cum s-a intenţionat. Mai era şi o bucătărie, un depozit de haine şi o cameră pentru alimente. Dintre cele două biserici, prima fusese construită de un călugăr pe la 1956 şi a două biserică, mai mare, terminată acum un an de zile. La această biserică veneau câte 500 de credincioşi în fiecare duminică. Aceasta a fost baza noastră de unde făceam incursiuni în regiune, vizitând unul sau două sate în fiecare zi. În jurul acestui sat erau 17 parohii: Magubiki, Muangata, Iringa, Chipera, Mloa, Wenda, Idodi ş.a.. În aceste sate sărace făceam cateheze.

Aveaţi translatori?

 

Erau doi părinţi care ştiau binişor engleză: părintele Dimitrie şi părintele Cleopa. Le vorbeam despre Ortodoxie, le spuneam că Ortodoxia a fost în Africa din cele mai vechi timpuri, le povesteam despre viaţa Sfântului Antonie, a Sfântului Moise Arapul (Etiopianul). Ei veneau şi ascultau.

Băştinaşii?

Da, catehumenii din satele respective. În câteva sate sunt boababi în centrul satului şi sub aceşti boababi se întâlneau de ani şi de ani când discutau problemele comunităţii. Acolo era centrul satului. Sub boababi erau nişte bănci şi ne întâlneam acolo. În satul Idodi era un baobab – cel mai gros copac pe care l-am văzut vreodată – de 5 metri în diametru. Se adunau 50-100 de oameni la umbra lui. Vorbeam o oră, după care ei puneau câteva întrebări. Puteam sta acolo o oră, două ore, cât se simţea nevoia, apoi mergeam în alt sat. Le dăruiam câte o iconiţă şi un pacheţel de biscuiţi, la copii în primul rând, şi câteodată celor mari. Aceasta a fost o activitate din cele întreprinse acolo. O altă activitate a fost oferirea de bani în parohii, pentru copiii din şcoala primară – câte 5000 de şilingi (echivalentul a 4 dolari). A însemnat mult pentru ei, deoarece puteau să îşi cumpere uniforma şcolară. Pentru cei care erau liceeni se ofereau 20.000 de şilingi (17 dolari), iar cei care erau bolnavi de SIDA primeau tot câte 20.000 de şilingi, pentru a-şi cumpăra medicamente. Fiecare sat are bolnavii săi. Le-am dat celor care ştiau că au SIDA, pentru că sunt şi mulţi care nu ştiu că sunt bolnavi. 7% din populaţia Tanzaniei este infestată cu virusul HIV.

Am predat câteva ore la şcolile din regiune. Erau şase şcoli în zonă: 3 licee şi 3 şcoli generale şi erau bucuroşi să ne întâlnească. Şcolile aveau câte 650-680 de elevi şi foarte puţini profesori (5-8 profesori la o şcoală). Am predat geografia, dar şi biologie. Am cumpărat hărţi pentru fiecare şcoală. Ei nu văzuseră hărţi niciodată şi s-au bucurat mult. Am avut o hartă mare pe care le arătam continentele, oceanele, ţările, cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent, polul Nord, polul Sud, le-am explicat despre cele patru anotimpuri. Nu ştiau nimic despre anotimpuri, nici măcar elevii de liceu. Totul era nou pentru ei şi erau bucuroşi să afle cât mai multe lucruri noi, pentru că nu aveau manuale. Nici măcar profesorii nu aveau manuale după care să predea şi studiau geografia Tanzaniei folosind nişte caiete. Profesorii îşi copiau lecţiile unii de la alţii de pe nişte caiete. Nu ştiau că cel mai înalt vârf din Africa, Kilimanjaro – 5985 m este pe teritoriul Tanzaniei. Le spuneam că este foarte important să-şi cunoască ţara şi că eu aş fi fost foarte mândru să am un munte aşa de înalt în ţara mea.

Slujeam Sfânta Liturghie sâmbăta şi duminica în diferite sate. Am reuşit să cuprindem toate satele din regiunea Iringa.

 

Maicile au cumpărat o maşină de cusut şi au croit haine la copii, dulame la preoţi, rochiţe la fetiţe (zile întregi au cusut zeci de hăinuţe). Apoi le tăiau unghiile copiilor, căci ei nu aveau unghiere şi se descurcau cum puteau. A trebuit să cumpărăm unghiere, de fapt le-am cumpărat pe toate din oraşul Iringa – 12 bucăţi. Iringa este un oraş cu o populaţie cât a Iaşului.

Da. Copiii se bucurau foarte mult, mergeau acasă şi le arătau părinţilor că li s-au tăiat unghiile şi părinţii erau uimiţi şi întrebau: „Cine a făcut asta?” şi spuneau: „Cei de la Biserica Ortodoxă”. Maicile au făcut misiune cu unghiera. Am aflat despre impactul pe care l-a avut „acţiunea unghiera” printre ei de la un fermier grec.

E şocant pentru noi!

Nu toţi care veneau erau ortodocşi. Erau foarte mulţi nebotezaţi, mulţi de alte confesiuni, alţii musulmani. În această perioadă am botezat mulţi musulmani. Musulmanii din Tanzania nu sunt agresivi, ci foarte paşnici. Am fost în zona Zanzibar, unde 95% erau musulmani. Aproape toţi erau musulmani şi erau foarte prietenoşi. Nu au atitudinea musulmanilor din alte zone.

Deci tanzanienii sunt paşnici…

Foarte paşnici! Sunt, cred, cei mai paşnici din popoarele din Africa. Kenyenii sunt diferiţi, cu toate că şi ei vorbesc aceeaşi limbă – swahili. În total sunt 6 ţări care vorbesc aceiaşi limbă. Sunt în jur de 350 de milioane de vorbitori de limba swahili. Cei din Kenya, Ruanda, Burundi, Zambia vorbesc toţi swahili. Aproape toată regiunea Africa de Est vorbeşte swahili. A fost o cultură swahili. Swahili înseamnă coastă. Cei care au fost aproape de coastă au fost din acelaşi trib, vorbesc aceeaşi limbă.

Vorbeaţi de fermierii greci care cultivă tutun acolo şi de acea biserică construită de un grec. Cât de veche este misiunea ortodoxă în Tanzania?

Acum 50-60 de ani au fost câţiva preoţi în Tanzania, câte un preot pe ici pe acolo, însă nu au fost episcopi. Episcopul Ieronimos şi Dimitrios mitropolitul sunt veniţi de curând, de prin 2004.

Sunt oficial primii episcopi ortodocşi din perioada contemporană?

Da. Acum au venit, de curând, şi au început misiunea. Au început să înfiinţeze parohii, să boteze. Se organizează botezuri pentru un număr mare de catehumeni. În primele zile cât a stat ÎPS Teofan s-au botezat într-o singură zi 1500 de catehumeni.

Şi cum se desfăşurau aceste botezuri în masă?

Participau mulţi preoţi la un botez. Ajutau cu toţii. Se citeau lepădările pentru toţi o dată. Se întorceau cu faţa spre apus cu mâna dreaptă sus şi spuneau cu toţii formulele din Molitfelnic. Erau baptisterii mari construite lângă fiecare biserică – din cărămidă, pline cu apă. Pe câteva trepte se intra, pe câteva trepte se ieşea. Copiii mici erau botezaţi într-o latură a baptisteriului. Toate botezurile se făceau şi se fac prin cufundare. După aceea ieşeau afară, primeau cruciuliţe, erau miruiţi, un preot îi tundea în semnul Sfintei Cruci, iar apoi participau cu toţii la acel dans al botezului în jurul bisericii şi al baptisteriului, cântând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.”. Mergeau aşa câteva sute de oameni. Se citea Evanghelia, se rostea ectenia, apoi se făcea încheierea, toate după rânduiala slujbei Botezului aşa cum se face şi la noi.

Cum aţi trăit momentele acestea ale botezului unui număr atât de mare de credincioşi?

 

A fost puţin stres la început. Toţi ne avertizau că ne putem îmbolnăvi foarte uşor. Ne spuneau să fim atenţi, să avem grijă să nu ne intre apă în ochi, să nu înghiţim apă în timp ce săvârşim botezurile, pentru că sunt foarte mulţi bolnavi şi apa este infestată. Să nu ne zgâriem şi să ne spălăm pe mâini imediat după botezuri, să ne dezinfectăm, să nu mâncăm cu ei. Dacă ne stropim cu apă pe faţă să ne spălăm. După ce ne atingem sau dăm mâna cu ei, la fel. Erau instructaje pentru ca să ne protejeze de eventualitatea bolilor. După vreo câteva săptămâni am început să mâncăm cu ei, să stăm cu ei fără să ne mai spălăm din jumătate în jumătate de oră. În timpul slujbelor de botez te udai leoarcă. Apa de la botez se murdărea de la o vreme şi aveam un sentiment nu foarte confortabil. Din când în când completam apa din baptisteriu cu apă curată. Scădea nivelul apei. Oamenii erau neîngrijiţi. Foarte mulţi aveau răni pe cap, la picioare. Răni deschise. După un timp ne-am obişnuit cu situaţia aceasta. După câteva sute de botezuri trăiai o bucurie deosebită. Bucuria aceea nu am mai trăit-o în România. După ce botezai vreo 400-500, nu-ţi venea să zici nimic decât să te plimbi fără să doreşti să întâlneşti pe cineva. Era o bucurie, un har peste noi şi nu simţeai nevoie de nimic, ci doar să contempli natura, cerul…

Cum spunea Sfântul Apostol Pavel: har peste har.

Ceva se întâmpla. Erai fizic obosit, te schimbai pentru că erai ud şi după asta mâncai ceva, dar nu foarte mult pentru că nu mai aveai dispoziţie pentru mâncare, dar peste toate domina starea de bucurie de care vorbeam. Până seara târziu erai într-o stare de euforie duhovnicească, era o stare bună.

Ce perspective există pentru misiunea ortodoxă în Tanzania în special şi în Africa în general, pentru că este un tărâm încă deschis misiunii?

Da. Este acolo spaţiu larg pentru propovăduire. Oamenii au multă răbdare să asculte şi nu trebuie decât invitaţi pentru a asculta cuvântul. Le povesteşti despre Ortodoxie şi ei preferă Ortodoxia. Mulţi voiau să se boteze şi nu era timp. Trebuie – este adevărat – să se împlinească şi şase luni de la venirea la biserică până la botez. Adică să participe la cateheze, să înţeleagă puţin credinţa ortodoxă. Nu se botezau imediat. Pe mulţi nu am apucat să îi botezăm, pentru că era şi postul mare, erau foarte multe slujbe. Se aflau şi la distanţe mari parte din cei ce doreau să primească botezul. Se făceau liste cu cei care erau în aşteptare pentru botez. Pentru a organiza botezurile plăteam câţiva şoferi ca să aducă oamenii cu camioanele din mai multe sate la una din biserici. Cumpăram mâncare, adică orez, sare, câteodată sucuri, după care pregăteam cruciuliţele şi cămăşile albe. Pe adulţi îi îmbrăcam cu cămăşi albe. Copiii erau dezbrăcaţi, dar cei mari erau îmbrăcaţi într-o cămaşă albă care avea cusută o cruce roşie pe piept şi, la fel una, pe spate.

Mă întrebai de perspective… Ceea ce pot să spun este că ei sunt disponibili pentru a primi Ortodoxia. Spuneau că simt o bucurie la Biserica Ortodoxă, la slujbele noastre, chiar daca nu primesc aşa multe daruri precum la alte culte.

Am întrebat pe unii dintre ei de ce preferă Biserica Ortodoxă?

– Pentru ce ai venit? Pentru bani?

– Nu pentru bani.

– Atunci de ce ai venit?

– Nu ştiu. Aşa am simţit eu. Este mai multă iubire aici.

– Crezi că preoţii ortodocşi muncesc mai mult ca alţii?

– Nu, nu cred.

Nu este nimic care să mă facă să înţeleg că ar fi vreun merit al nostru. Pur şi simplu Ortodoxia îşi face lucrarea ei harică. Preoţii nu muncesc mai mult. Este ceva în Biserică: cântările, slujbele, icoanele… Aşa mi-a spus un domn primar – Constantin îl chema. Şi la fel mi-au spus şi alţii, că există mai multă răbdare, mai multă iubire în Biserica noastră.

Aţi administrat şi alte Sfinte Taine credincioşilor de acolo?

Într-o zi s-au făcut 60 de cununii.

Şi tot aşa în grup?

Da. Tot în grup se făceau.

Toată această misiune probabil că presupune nişte cheltuieli destul de mari. Cine susţine financiar misiunea din Tanzania?

IPS Dimitrios obţine sponsorizări din Grecia şi din Cipru. Foloseşte banii pentru construcţii de biserici, pentru salariile preoţilor. Preoţii primesc cam 100 de dolari pe lună. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Apoi cumpără alimente şi îi ajută pe unii care sunt mai bolnavi cu bani. Şi botezurile trebuie plătite: transportul oamenilor, mâncarea, cruciuliţele – pe care trebuie să le dai la fiecare în parte. Sunt nişte investiţii şi nu întotdeauna este foarte uşor de obţinut banii.

Noi, românii, am putea ajuta cumva misiunea de acolo?

Da. Putem ajuta cu bani pentru construcţia de biserici, pentru fântâni, chiar şi o şcoală s-ar putea construi de noi acolo. Câţiva credincioşi din Arhiepiscopia noastră au dăruit bani pentru construirea unei biserici cu hramul Sf. Cuv. Parascheva. Cu ajutorul lui Dumnezeu va fi sfinţită anul care urmează. Au mare nevoie de şcoli şi de cărţi pentru biblioteci.

În încheiere am dori să ne împărtăşiţi un moment ce v-a impresionat mai mult în această scurtă misiune în Africa.

 

M-au impresionat chipurile oamenilor. M-a impresionat tristeţea lor şi bucuria lor. Au o tristeţe adâncă, deosebită de a noastră, o suferinţă pe care nu pot să o exprime pentru că nu au cultura necesară, dar care poate fi observată cu uşurinţă. Se moare uşor şi moartea este primită firesc. Se plânge puţin. Decedatul este îngropat în aceeaşi zi datorită căldurii. Viaţa merge mai departe. O statistică arată că în fiecare zi mor în Tanzania aproape 3000 de copii datorită bolilor şi inaniţiei. Şi în Tanzania nu este situaţia cea mai gravă din Africa. Fiecare are în familie morţi. L-am întrebat pe un preot:

– Câţi fraţi ai?

– Am două surori.

– Dar nu sunteţi mai mulţi fraţi – căci la ei media este de 5 copii?

– Păi am mai avut trei fraţi.

– Şi?

– Au murit.

– Dar ce vârste aveau?

– 20, 30.

– Cum au murit?

– Un frate a murit de SIDA, altul de malarie şi celălalt a murit împuşcat fiind în armată în timpul conflictelor din Zanzibar.

– Şi părinţii?

– Părinţii au murit şi ei.

Şi el avea doar 30 de ani. Altădată, la finalul Sfintei Liturghii, venind vorba despre moarte, am întrebat pe un alt preot:

– Nu ţi-e frică de moarte?

– Nu mi-e frică!

– Dar ai trei copii! – avea trei băieţi

– Da! Am trei copii, dar Dumnezeu are grijă de ei.

Cu câtă simplitate şi credinţă vorbea!? M-am mirat. Studiem ani de zile teologia şi nu reuşim să dobândim această simplitate în acceptarea morţii. Probabil că a observat mirarea mea pentru că a continuat să-mi spună:

– Nu te mira, căci eu am rămas fără părinţi pe când aveam 9 ani. Mai aveam două surori: o soră mai mică cu doi ani şi încă o soră de un an. A murit prima dată tata şi apoi mama după un an de zile. Am rămas trei copii singuri. La scurt timp după moartea mamei mi-a murit şi sora mijlocie. Eram foarte trist. În anul acela a venit o doamnă, o olandeză la noi în sat şi a întrebat pe bătrânii saltului dacă este vreun copil care să vrea să meargă la şcoală – căci ea dorea să ajute pe cineva în acest sens. Făcusem puţină şcoală, dar o întrerupsesem. Bătrânii s-au sfătuit şi copilul ales am fost eu. Am urmat o şcoală foarte bună, unde am învăţat în engleză. Şcoala primară, gimnaziu, apoi am făcut şi colegiul. N-are grijă Dumnezeu?

Era singurul preot care urmase liceul şi, de asemenea, un colegiu teologic în Kenia. Povestea foarte firesc, fără emoţii, fără să facă filozofie, fără să epateze. Simplu. Ei vorbesc foarte simplu despre moarte. E ceva normal. M-a impresionat raportarea lor la moarte ca la un lucru aproape firesc.

 

Ştiau că pot să moară dacă beau apă din pârâu, căci în multe sate nu sunt fântâni. Mureau destui din cauza tifosului. Când le-am spus că la noi fiecare casă are fântâna, n-au vrut să mă creadă, la început.

M-a impresionat de asemenea bucuria lor, râsul lor molipsitor. Am constatat că nu pot să mintă. Dacă spuneau o minciună, începeau să râdă. Se bucurau cu foarte puţin. Se bucurau pentru cea mai mică atenţie pe care le-o arătai, pentru un cuvânt, pentru cel mai neînsemnat dar.

Vă mulţumim părinte!

Notă: Acest interviu a fost publicat Revista „Lumea Credinţei” în două părţi: decembrie 2010 şi ianuarie 2011. În perioada 7-11 mai 2011, Părintele Nicodim l-a însoţit pe Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-o nouă vizită în Tanzania, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Dimitrie. În cadrul acestei vizite, IPS Teofan a vizitat şi sfinţit şi cele două biserici construite prin efortul financiar al unor persoane fizice sau juridice din Moldova şi din ţară. Cele două biserici vor avea ca patron spiritual pe Sfântul Ioan Botezătorul, respectiv pe Sfânta Parascheva de la Iaşi.

sursa: pemptousia.ro