Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.

Simptomele slavei deșarte: setea de laude, nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor, purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.

Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală ,,mania grandorii”.

În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău.

Izbăvește-ne, Doamne, de asta!

Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției.

Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească.

Aceste boli sunt legate de aprecirea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni.

Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere.

În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci când ea se află în fașă.

Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul este mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hohotește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit ,,Eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.

În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.

În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora.

Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora.

În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur.

El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți.

Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze ,,dreptatea”.

Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.

În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu…

Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu ,,înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava

susa: catehetica.ro

Am citit despre un nefericit caz într-o uzină de avioane.

Un inginer încerca un nou motor cu reacție. Mergând în jurul mașinii ce funcționa, din neatenție a intrat în curentul de aer care l-a smuls de pe pământ și-l trăgea în direcția puternicului reactor. Asistentul inginerului, văzând priveliștea, imediat a oprit motorul. Alergând către tovarășul său de lucru ce căzuse la pământ, l-a găsit mort.

Cel ce caută rugăciunea, se poate afla și el smuls de avântul ei și rupt de această lume.

Întorcându-se și el se va afla ,,mort” intereselor pătimașe și dobânzilor materiale: nu va căuta nici o carieră; nu se va întrista peste măsură fiind lepădat, nici se va mândri fiind lăudat; el uită trecutul, nu se lipește de prezent, nu se îngijește de viitorul pământesc.

O nouă viață plină de Lumină s-a descoperit lui și în el; distracțiile copilărești cu care se ocupă covârșitoarea majoritate a oamenilor încetează să-l mai intereseze. Și dacă vom judeca despre calitatea vieții nu în funcție de cantitatea de simțiri sufletești sau trupești plăcute, ci după cuprinsul cunoașterilor noastre în ce privește realitățile cosmice, și mai întâi de toate Primul și Ultimul Adevăr, atunci vom înțelege ce se ascunde îndărătul cuvintelor lui Hristos: ,,Pacea Mea dau vouă”, grăite Apostolilor doar cu câteva ceasuri înaintea morții Sale pe cruce.

Esența păcii lui Hristos constă în desăvârșita cunoaștere a Tatălui.

Asemenea și cu noi: dacă cunoaștem Vecinicul Adevăr care zace la temeiul a toată ființarea, atunci toate îngrijorările noastre nu vor atinge decât periferia vieții noastre, dar înlăuntru va împărăți pacea lui Hristos.

Nici o bunăstare vremelnică nu ne poate da adevărata pace, dacă vom rămâne în necunoașterea Începutului tuturor începuturilor.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arhimandritul Sofronie Saharov

Editura Sofia București – 2005

sursa: catehetica.ro

Un proaspat absolvent al unei facultati, sa zicem de economie sau de agronomie, va putea sa vorbeasca folosind termeni din domeniul in care s-a specializat. El deprinde, in cursul studiilor, o serie de cunostinte si de termeni de specialitate, astfel ca va putea sa se exprime ca un economist sau inginer agronom in descrierea fenomenelor din propria arie de competenta, dobandita prin studiu. Un observator, chiar nespecialist, va putea lesne observa daca persoana care vorbeste are un limbaj de specialitate sau nu.

Cam la fel se intampla si cu noi lucrurile: dupa un timp in care auzim predicile de la slujbe, citim diverse carti, discutam unii cu altii pe teme ortodoxe, dobandim un fel de limbaj specific credintei. Acesta cuprinde termeni care noua, “credinciosilor”, ne sunt uzuali, dar ateilor si celor nepracticanti le par destul de vagi sau deloc cunoscuti. Astfel ca putem vorbi cu tot firescul despre “vecernie”, “iconostas”, “rugaciunea ceasurilor” si altele asemenea.

Ceea ce inseamna ca, ajungand la credinta, ne schimbam modul de a vorbi, pe baza noilor cunostinte dobandite. Inseamna asta insa si o schimbare a modului de a gandi si de a fi? Ma tem ca, in ciuda aparentelor, cel mai adesea, nu. Dobandim o serie intreaga de termeni noi, de “competente lingvistice” din zbor, care ne permit sa ne exprimam in aria de cuprindere a credintei, dar ele inca nu inseamna prefacerea aceea adanca despre care ne vorbeste noul limbaj dobandit.

Ce ne lipseste, de ce suntem inca aceleasi fiinte greoaie, de ce nu se produce declicul pe care il tot asteptam, ce ne tine inca blocati in vechile metehne? Nu cred ca se poate prea bine stabili cu precizie totul, dar mai intai intra in calcul o lentoare a schimbarii, o incremenire sau cel putin o prea inceata iesire din sine a omului vechi. Acesta se poate lesne reinstala: omul vechi isi innoieste hainele, prin adoptarea limbajului credintei, dar ramane acelasi.

O mare carenta ar fi la nivelul mintii: nu gandim suficient de mult. Ne multumim sa preluam mai mult mecanic termeni, idei, feluri de a vorbi, de a intelege lucrurile fara sa meditam suficient de mult la ele. Traim intr-o lume a ideilor preluate dea gata inclusiv in domeniul credintei, ceea ce ne scuteste de eforturi prea mari, dar cu inconvenientul ca nici nu ne duce nicaieri. Ne multumim cu raspunsuri prefabricate, iar atunci vietile noastre insesi devin prefabricate.

Atunci cand ni se cere o parere sau un sfat luam din vistieria bogata a locurilor comune ale ortodoxiei ceea ce (credem noi) se potriveste cu imprejurarea respectiva si rezolvam o problema. Dar solutia gasita este mult prea facila, vine de la corzile mele vocale catre urechea celuilalt, fara sa atinga inima niciunuia dintre noi.

In mod normal, in momentul ajungerii la credinta, ar trebui sa luam totul de la zero, sa incepem o aventura a cunoasterii in care dogmele teologiei sa fie rezultatele atinse dupa indelungi cercetari, nu premise de la care plecam si la care ajungem iar si iar, invartindu-ne fara oprire intr-un cerc vicios. Omul este tulburat de ceva, o tulburare care strica lipezimea mediocritatii terne in care i se odihnea mintea lui pana atunci. Acesta este inceputul iesirii lui din echilibrul ignorantei. Mai departe, mergand cu grija si sub indrumarea Bisericii va regasi adevarurile de credinta, dar le va regasi pe cont propriu, uzand din plin de mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre cunoastere. Noi insa ne insusim adevarurile de credinta asa cum inainte vreme comunistii isi instruiau activistii de partid, cu Cursul scurt de marxism, dupa care ii trimiteau in lupta ideologica.

Limbajul religios pe care il folosim ne deschide drumul catre Dumnezeu dar, in aceeasi masura, ni-l si bareaza daca nu reusim sa facem un pas mai departe. Ne-am insusit niste locuri comune pe care le enuntam in contextele care ni se par potrivite. Ne multumim sa rostim aceleasi cuvinte despre credinta, mantuire, milostenie, post si altele asemanatoare, fara sa incercam sa patrundem prea adanc in sensurile lor. Repetam formule gata facute avand senzatia ca am inteles sensurile vietii si ca ii dam raspunsurile corecte. Gandim prea putin si, de aici, in mod firec, rezulta ca si traim prea putin. De fapt, viata se scurge pe langa noi, sau noi suntem la epiderma ei. Metanoia pe care ne-o dorim (un termen iarasi elevat pentru limbajul “profanilor” dar obisnuit in cercurile credinciosilor) nu se produce, sau luam ca metanoia firavele si lesne trecatoarele noastre indemnuri catre Dumnezeu.

Gandim putin, iar consecinta este ca traim prost. Gandirea, lipsa ei, ne inchide caile catre o vietuire adecvata. Era o discutie in cultura occidentala despre dihotomia intre traire si intelegere, despre necesitatea de a opta pentru una dintre ele, sau neputinta de a le avea pe ambele. In ortodoxia rasariteana nu exista o asemenea problema. Pentru noi, viata traita si gandirea sunt perfect consonante, sunt fetele unei aceleiasi realitati. Una trimite catre alta fara rupturi, fara caderi sau deformari.

Nefolosirea resurselor limbajului credintei este una din formele de manifestare ale pacatului lenei, aspru pedepsit in ortodoxie. Nu ne folosim suficient mintea deoarece toate ni se par clare, ba chiar de la sine intelese, in timp ce, de fapt, totul in jurul nostru incita la o folosire la maxim a capacitatilor ce ne sunt date. Insa preferam apa statuta a vorbirii comune in locul apei celei vii (Ioan 4, 11) pe care vrea sa ne-o dea Hristos: “cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai inseta in veac, ca apa pe care i-o voi da eu se va face intansul izvor de apa saltatoare spre viata vesnica” (Ioan 4, 14)

Curca Paul

sursa: crestinortodox.ro