Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viata care se intemeiaza pe sine insusi: aceasta pune in evidenta caracterul sau teocentric.

Sfanta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mantuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca si unealta de mare pret intr-ajutorarea mantuirii noastre.De cand a luat ultima cina alaturi de Apostolii sai, pana astazi si pana la sfarsitul veacurilor cuvintele si gesturile Mantuitorului raman la fel de actuale atunci cand binecuvantand painea a dat-o Apostolilor sai zicand: Luati mancati, acesta este trupul meu…; apoi binecuvantand paharul de vin l-a dat acelora zicand: Beti dintru acesta toti… adaugand:aceasta sa o faceti intru pomenirea mea.(Matei 36, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).Astfel prin aceasta Mantuitorul imputerniceste pe Apostoli, care la randul lor pe episcopi si preoti, sa savarseasca jertfa cea fara de sange intru pomenirea Lui.

Aceasta taina este un mod de mijlocire intre Dumnezeu si om, caci atunci cand harul Sf. Duh se pogoara asupra darurilor acestea se prefac in Insusi Hristos, ritualul intregii slujbe simbolizand intreaga viata lui Hristos. Cuvantul Liturghie provine de la grecescul leyon ergon si inseamna lucrare publica. Inceputul acestui cuvant il gasim in V.T. si denumea toate actele de cult ale preotilor leviti. Mai apoi toate slujbele crestine se numeau liturghii si in cele din urma acest cuvant a capatat o conotatie mult mai restransa pe care o stim noi astazi.

Dupa cum bine observam in Liturghierul ortodox, in afara de cele doua bine cunoscute Liturghii (a Sfantului Ioan si a Sfantului Vasile) acesta mai cuprinde si o a treia Liturghie cu un continut si cu o randuiala mai deosebita, numita Sfanta Liturghie a Darurilor mai inainte sfintite. Aceasta se savarseste numai in perioada Postului Mare, prin solemnitate primind o conotatie si un spirit deosebit in randul credinciosilor care se impartasesc cu Darurile care au fost mai inainte sfintite pentru dansii spre a-L putea primi pe Hristos cu dragoste si cu vrednicie in viata, in trupul, in sufletul si in cugetul lor unde Hristos se va salaslui si nealungat de patimi va trai in ei si ei intru El.

Autorul Sfintei Liturghii a Darurilor mai inainte sfintite

In ceea ce priveste autorul acestei Sfinte Liturghii, traditia si lucrurile sunt mai putin precise. Dintre cei carora le-a fost atribuita aceasta slujba enumeram pe: Sfantul Iacob, fratele Domnului, Sfantul Petru, Sfantul Marcu, Sfantul Vasile cel mare si multi altii. Mai mult decat atat, unele manuscrise vechi atesta ca si infaptuitori ai Sfintei Liturghii pe Sfantul Epifanie, episcopul Salaminei, iar altele pe Sfantul Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec.VIII); traditia siriana o pune pe seama patriarhului Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgisti o atribuie Sfantului Ioan Damaschin.

Majoritatea manuscriselor din sec.XII pastrate pana astazi in liturghierele noastre, pune insa aceasta Sfanta Liturghie pe seama Sfantului Grigore cel Mare, supranumit Dialogul, sau papa Romei (+604). Aceasta traditie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranta ca Grigore cel Mare a infiintat intreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, insa putem afirma ca acest mare Sfant al crestinatatii a contribuit la imbogatirea si la sistmatizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cat a stat la Constantinopol.

In mai multe manuscrise vechi, Codicele Barberini din Biblioteca Vaticanului (sec.VIII-IX) si in unele editii a Liturghierului grecesc numele autorului acestei Sfinte Liturghii nu apare nici in titlul, nici in otpustul ei, ea aparand ca o Liturghie anonima, asa cum e mentionata si in canonul 52 al Sinodului Trulan (692). De asemenea si in Liturghierul romanesc ea aparea ca o slujba anonima. Suntem mai aproape de adevarul istoric daca socotim ca si aceasta Liturghie este rezultatul contributiei mai multor generatii de clerici, monahi, credinciosi ai mai multor generatii care au dezvoltat si au alcatuit aceasta punandu-o pe seama unuia dintre cei mai ilustri ierarhi ai crestinatatii din epoca veche.

Sfantul Grigore cel Mare, papa Romei sau Dialogul

Ceea ce este surprinzator este faptul ca opera Sfantului Grigore cel Mare a fost in general ignorata in spatiul cultural romanesc si mai mult decat atat pentru omul de rand numele autorului crea o confuzie intre sfintii parinti din Biserica rasariteana, Grigore de Nazians si Grigore de Nyssa.

Dupa Leon cel Mare, Sfantul Grigore a fost singurul papa care a mai primit acest supranume. Astfel predecesorii ii recunosc meritele si implinirile pe care acest mare Sfant le-a adus Bisericii lui Hristos intr-o perioada atat de nefasta, marcata de invaziile pagane si calamitati naturale, pentru spiritul sau de organizator al Bisericii. Mai mult decat atat lasa crestinismului un tezaur cultural inmiresmat de scrierile sale de mare pret care fac o punte extraordinara de legatura intre el si ilustrul sau predecesor, Augustin de Hippona. Profesorul F. Cayre spunea atat de frumos si expresiv ca a fost, in vremea sa, un ecou indepartat al vocilor Sfantului Augustin si Sfantului Leon . Cu siguranta ca pe langa aceasta filiatie titlul de doctor i-a fost acordat si datorita operei sale si importanta acesteia cat si datorita ortodoxiei doctrinaire, el astfel intregind galeria celor patru mari doctori ai Bisericii latine, alaturi de Sfantul Ambrozie al Milanului, de Sfantul Ieronim si de Sfantul Augustin.

Papa Grigore cel Mare poate fi considerat persoana de la cumpana celor doua importante perioade istorice (antichitatea latina tarzie si evul mediu) in care s-a intalnit traditia vietii crestine si cea mult mai indepartata, dar inca vie, a spiritului roman. J. Tixeront afirma despre el ca este un roman, un spirit moderat, care se fereste de excese si nu incearca imposibilul .

Grigore cel Mare s-a nascut in anul 540 d. Hr., la Roma intr-o familie de patricieni cu o veche traditie crestina: un stramos al sau, Felix al II lea, fusese papa, iar mama sa Sylvia si cele doua surori ale tatalui, Tarsilla si Aemiliana, fusesera cinstite ca sfinte.

A beneficiat de o pregatire intelectuala completa, care i-a permis o ascensiune rapida in administratia romana. In 1572 atinsese deja gradul de praefectus Urbis, dar numai pentru doi ani. La moartea tatalui sau a transformat casa parinteasca de pe colina Caelius in manastire, dupa care a fondat inca alte sase manastiri pe domeniile sale din Sicilia. In aceasta perioada Grigore cel Mare s-a infruptat din invataturile Sfintei Scripturi si a scrierilor patristice tanjind spre dasavarsirea propriei culturi religioase.

In anul 579 dupa ce este hirotonit diacon, pleaca la Constantinopol ca nuntiu al papei Pelagius al-II-lea, astfel timp de sase ani a avut o legatura neintrerupta cu crestinismul rasaritean. Faptul ca, in tot acest timp, nu s-a gandit sa invete limba greaca a fost inteles ca un indiciu al rupturii dintre cele doua culturi, dintre cele doua parti ale crestinatatii. Se poate considera de altfel o dovada a unitatii imperiului, unitate asigurata de limba latina.

Dupa intoarcerea sa la Roma, Grigore isi doreste sa intre in manastire, dar in anul 590 papa Pelagius moare, rapus de ciuma si Grigore, in aclamatiile poporului este obligat sa se supuna alegerii de intai statator al Bisericii apusene desi aceasta nu era voia sa si astfel il va simtii mai aproape pe maestrul sau spiritual, Sfantul Augustin, care fusese ales episcop de Hippona in aceleasi conditii.

Activitatea sa pastorala a fost foarte intensa, el fiind nevoit sa-si pastoreasca credinciosii in timpul unor mari incercari: ciuma, inundatii, foamete, sa ii pazeasca de rataciri: donatisti si maniheisti, sa ii fereasca din calea barbarilor: invaziile longobarzilor. Desi a purtat povara diferitelor responsabilitati si-a refuzat toate titlurile, cu exceptia titlului de servus servorum Dei.

In anul Domnului 604 in slavita zi de 12 martie, trupul sau, chinuit fiind de boala si durere, dar cu o exceptionala putere de lucru, a incetat a mai fi insufletit, iar sufletul Marelui Grigore se indrepta spre aurorele ceresti ale nemuririi dumnezeiesti.

A sporit puterea Bisericii si a aparat universalitatea credintei crestine in situatii cat se poate de concrete. Echilibrul si mintea ordonata nu l-au inselat nici cand s-a judecat pe sine, nici cand a trebuit sa hotarasca in situatii mai delicate…

Ceea ce este foarte important este faptul ca acest mare sfant al crestinatatii a lasat o comoara de mare pret care nu poate fi asemuita cu nimic din lumea aceasta, si cu nici o lucrare de a sa si nu numai; ne-a lasat izvorul cel viu si indestulator al harului divin, si anume Liturghia Darurilor mai inainte sfintite care este ridicata la rangul de Liturghie euharistica de catre Ioan Hrisostom si Vasile cel Mare, atribuita fiind cel mai probabil Sfantului Grigorie cel Mare, papa Romei, numit si Dialogul datorita faptului ca traducerea in limba greaca, de catre papa Yaharia, a Dialogurilor sale, i-a asigurat un mare prestigiu in lumea monahala bizantina.

Arhid. Casian Ruset

 Sursa: episcopiacaransebesului.ro

Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in “Fratia Sfantului Mormant” – Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si “Ierusalimiteanul”.

Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.

In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de “Cretanul” sau “Criteanul”, pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?

Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”, cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);

2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);

3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);

4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);

5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);

6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);

7. Rugaciunea celor Trei tineri;

8. Cantarea celor Trei tineri;

9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de “Teodor” si “Iosif”, adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).

In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca­late intre Fericiri.

Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?

Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului “Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!” devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: “Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale” ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: “Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul.” (Cantarea a II-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: “toata mintea tarana mi-am facut” (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: “Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!”. Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: “Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!”

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. “Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand.”

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca “usile pocaintei” sa devina “portile imparatiei cerurilor” deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.

Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.

Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, “Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia”, arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.

Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.

In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.

Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi­toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.

Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si “strapungerea inimii” si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre “lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare”, adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.

Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta.

Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum si vesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.

Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.

In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.

Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: “Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea.”

+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

sursa: crestinortodox.ro

“…In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Iata ca Dumnezeu ne-a ajutat si am intrat in zilele Marelui si Sfantului Post. De acum timp de 40 de zile, vom urca aceasta scara a Postului treapta cu treapta. Vom inainta pas cu pas, precum alpinistii care incearca sa atinga un varf inalt, dificil de cucerit, unde se ajunge foarte greu, si pentru a nu obosi, pentru a-si pastra energia, inainteaza incet, cu pasi mici dar siguri, pana isi vor atinge obiectivul. Varful nostru pe care trebuie sa-l atingem, al crestinilor, este intalnirea cu Mantuitorul, in Ziua Invierii.

Pana atunci trebuie sa inaintam in Postul Paresimilor, zi dupa zi, ceas dupa ceas, cu incredere si bucurie, cu vointa si speranta, cu intelegere si iertare fata de cei din jurul nostru, pentru ca “rasplata mare va fi”. Cum ne spune si Mantuitorul, haideti sa indraznim, sa indraznim sa urcam spre Dumnezeu, pentru ca, asa cum zicea cineva, este nevoie ca noi oamenii sa ne indumnezeim. Cu siguranta nu va fi foarte usor, orice urcus este anevoios, dar nimic nu se compara cu bucuria de a atinge obiectivul propus. Poate unii, neacordand o prea mare importanta Postului, il tin fara tragere de inima sau nu il tin deloc. Cu toate acestea, cred ca trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu teama sau cu parere de rau pentru ceea ce lasam in urma (desfatarile lumesti), caci Postul nu este dat sa slabeasca omul ci sa-l intareasca sufleteste si duhovniceste. Poate suntem chinuiti de necazuri de tot felul, de probleme, nesiguranta zilei de maine, de boli sau de lipsa perspectivelor dar cred ca toate acestea ne-au fost date deoarece prea ne-am indepartat de El. Civilizatia noastra materialista si iubitoare de placeri lumesti a considerat ca se poate trai viata si fara participarea Creatorului. Iata deci, Postul este acum sansa noastra, este, cum spunea Sfantul Efrem Sirul, “trasura catre cer”, este un prilej de introspectie, de autocercetare, un timp in care sa ne redescoperim, sa ajungem cu sufletul curat ca al unui copil, pentru ca atunci cand vom ajunge sa luam Lumina Sfanta sufletul sa ne fie mangaiat de linistea data de intalnirea cu Mantuitorul.

In aceasta “competitie” deloc usoara in care am intrat cu noi insine si pe care o avem de dus timp de 40 de zile, unii poate vom obosi si vom incetini pasul, altii poate vom abandona, dar niciodata sa nu parasim definitiv campul de lupta si, mai mult, sa incercam sa-i ajutam cum putem pe cei care o continua. Poate si noi, la randul nostru, daca nu de aceasta data, atunci data viitoare vom reusi sa ajungem la capat. Un parinte imi spunea ca daca nu poti tine Postul, este foarte bine sa il ajuti pe cel care o face si ca Dumnezeu, in iubirea Sa nemarginita fata de oameni, apreciaza pana si intentia cuiva care isi propune sa tina Postul dar din diferite pricini nu reuseste.

Nu oricine poate avea cununa, asa cum spunea Sfantul Apostol Pavel – “oricine se lupta, se infraneaza de la toate, ca sa dobandeasca o cununa” – dar macar putem incerca sa ne apropiem de Hristos, de Lumina Sa, prin toleranta si iertare, prin bunatate si intelegere, prin milostenie si dragoste. Pentru ca, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur, “daca postul ne este abtinerea de la mancare, odata ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut si postul. Dar de ne vom abtine de la pacat, postul acesta nu va inceta dupa ce celalalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – si inainte de Imparatia cerurilor, ne va aduce aici, pe pamant, buna rasplatire”.

Asadar, tuturor un Post usor, cu foloase duhovnicesti si sa pasiti cu mult curaj pe Calea spre Lumina. Doamne ajuta!

Adi Ionescu

sursa: crestinortodox.ro

În duminica dinaintea Postului Mare, 26 februarie, după Sfânta Liturghie, copiii Şcolii parohiale au oferit creştinelor mai tinere sau mai în vârstă o felicitare şi un mărţişor lucrate de ei în cadrul atelierului de creaţie, cu titlul: Nicio primăvară nu e la fel de frumoasă ca… inima unei mame!, sub îndrumarea doamnei Elena Şerb, meşter popular, şi a doamnei preotese, Gina Cimpoca.

Gestul acesta, care vesteşte primăvara şi revenirea la viaţă, aducând cu sine optimismul şi nădejdi de mai bine, şi-a propus să atingă cel puţin trei obiective: să cultive şi să promoveze această frumoasă tradiţie, să expună creaţiile „micilor artişti”, promovându-le astfel talentul, şi să ofere un mărţişor autentic pentru fiinţele dragi: bunici, mame, surori şi apropiaţi.

Creştinele parohiei au primit şi câte o floare, iar părintele a adresat, în special mamelor, un cuvânt de încurajare: Fiinţa care ne dă viaţă şi care ne iubeşte oricum, oricând şi oriunde este mama. Ea înseamnă mult pentru fiecare dintre noi. De-a lungul timpului s-au scris multe cuvinte frumoase despre mamă; iată doar câteva dintre ele: Mamele scriu cu jertfa lor în inima copiilor ceea ce vântul aspru al vieţii nu va reuşi să şteargă vreodată. Mama nu-şi clădeşte casa cu mâinile, ci cu inima. Mâna mamei care stă pe leagănul copiilor conduce lumea de mâine. Dintre toate calmantele din lume, cel mai eficient este… sărutul mamei. Ceea ce nu ne învaţă mama, învăţăm greu din altă parte. Mama Îl aduce pe Dumnezeu în inima copilului şi-l duce pe copil în inima lui Dumnezeu.

Un tată poate întoarce spatele copilului său, fraţii şi surorile pot deveni duşmani de moarte, soţii şi soţiile pot ajunge la divorţ, dar dragostea de mamă supravieţuieşte tuturor încercărilor. În faimă sau dispreţ, în sărăcie sau belşug, în sănătate sau boală, în libertate sau închisoare, inima de mamă continuă să stea lipită de copilul ei. Ea are proaspăt în memorie, chiar şi după zeci de ani, zâmbetul copilului, plânsul, râsul şi zburdălnicia lui. O mamă poate crede orice, afară de faptul că copilul ei nu mai este bun de nimic. În ochii şi-n inima ei, el are întotdeauna înţelegere pentru ieri, scuze pentru azi şi şanse extraordinare pentru mâine. Să ne aducem aminte de persoana pe care Dumnezeu a folosit-o să venim în lume – mama, şi să o preţuim!

Mulţumim copiilor, în special celor care s-au străduit mult peste aşteptări, Andrei, Daria, Lorena, Ramona, Cristina-Ioana, Ana-Maria, Mădălin, Ionuţ, dar şi doamnei Elena Şerb, care face eforturi aproape supraomeneşti pentru a fi prezentă în fiecare sâmbătă la activităţile şcolii.

Gina prezbitera

Postul Sfintelor Pasti incepe anul acesta pe 27 februarie. Acest post, fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.

Postul Sfintelor Pasti – felul postirii

In primele secole, unele persoane posteau doar in Vinerea Patimilor, altele doua zile inainte de Pasti, altii o saptamana, in vreme ce unii posteau opt saptamani.

La sfarsitul secolului al III lea, Postul Sfintelor Pasti a fost impartit in postul prepascal (Postul Paresimilor) care tinea pana la Duminica Floriilor, cu o durata variabila si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii Domnului. Dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Rasarit a adoptat ca durata acestui post sa fie de sapte saptamani, durata prezenta si astazi.

Postul Mare era tinut cu rigozitate

Canonul 69 apostolic osandea cu excomunicarea pe credinciosi si cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, in cazul in care acestia nu tineau Postul Sfintelor Pasti. Erau acceptate exceptiile, doar in caz de boala.

Liturghia din Postul Sfintelor Pasti

Liturghia, avand un caracter de sarbatoare si bucurie, iar Postul Sfintelor Pasti fiind un timp al infranarii, Sfintii Parinti au randuit ca in perioada acestui post sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie decat sambata si duminica. In celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se oficiaza nicio Liturghie. Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a luat fiinta datorita dorintei unor credinciosi de a se impartasi si in cursul saptamanii. Amintim ca in cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfintite la Liturghia oficiata duminica, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor sunt oferite credinciosilor spre impartasire. Potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare, se ajuneaza pana la apusul soarelui, iar impartasirea se face seara dupa Vecernie.

In sambetele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor – Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

“Daca am pacatuit, vom posti pentru ca am pacatuit. Daca n-am pacatuit, vom posti ca sa nu pacatuim. Sa dam ceea ce avem: postul, si vom primi ceea ce nu avem: nepatimirea”.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Iata-ne ajunsi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul saptamanii lasatului sec de carne, care precede “Duminica Iertarii”, doua zile – Miercurea si Vinerea – au fost rezervate spre o “postire” deplina: Sfanta Liturghie nu se va oficia, iar intreaga randuiala si tipicul slujbelor poarta caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucuram de venirea Postului prin acest imn minunat: “Rasarit-a primavara postului si floarea pocaintei. Deci sa ne curatim pe noi fratilor de toate spurcaciunea si Datatorului de lumina sa-I zicem: Slava Tie, Unule Iubitorule de oameni.”

Biserica pomeneste apoi, in Sambata lasatului sec de branza, pe toti barbatii si femeile care au fost “luminati prin postire”: sfintii, care sunt modelele pe care trebuie sa le urmam, calauzitori in dificila “arta” a postirii si a pocaintei. In nevointa la care suntem gata sa purcedem nu suntem singuri: “Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi si pe toti impreuna si vietile acestor ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le…” Avem sprijinitori si pilde: “Multimile calugarilor, pe voi indreptatorilor parinti cuviosi, va cinstim; ca prin voi, pe cararea cea dreapta, cu adevarat a umbla am cunoscut”.

In cele din urma vine ultima zi, numita de obicei “Duminica Iertarii” dar al carei nume liturgic trebuie de asemenea mentionat: “Izgonirea lui Adam din Rai”. Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorul lumii, deschide usa raiului celui ce-L urmeaza iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii imparatiei lui Dumnezeu prin viata noastra, un pelerinaj catre patria noastra cereasca. Astfel, la inceputul Postului suntem ca si Adam: “Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie ce am patimit cu ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara.”

Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita “acestei lumi”. Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari. Prima este postirea – refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute, ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totusi, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne “falim” intru acesta. Nu trebuie “sa ne aratam oamenilor ca postim, ci Tatalui nostru Care este in ascuns”. Cea de-a doua conditie este iertarea – “ca de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc”. Biruinta pacatului, principalul semn al stapanirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Asadar, prima incercare de a sparge aceasta fortareata a pacatului este iertarea: reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si “vrajmasul” meu iertarea lui Dumnezeu insusi. A ierta este depasirea “punctului mort” in relatiile umane si raportarea lor la Hristos. Iertarea este “crapatura” imparatiei ceresti deschisa catre aceasta lume pacatoasa si decazuta.

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.

Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului “Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! “Vremea postului sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne”.

Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: “Lumina lina a Sfintei slave”. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului: “Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta; Cand ma necajesc degrab ma auzi ia aminte spre sulfetul meu, si-l mantuieste pre el”.

Asculta melodia unica a acestui stih – aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: “cand ma necajesc degrab ma auzi” – si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde, dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nici o alta bucurie, nici un alt tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, “cand ma necajesc!”. Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate “griji de sufletul meu”. Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.

Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Cand preotul slujitor rosteste cererile pentru ectenia de seara, strana raspunde cu ceea ce se considera a fi “cheia Postului”. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sfantului Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerand unii altora iertare. In timp ce ei savarsesc acest ritual de impacare, pentru ca Postul Mare incepe prin aceste miscari ce exprima dragostea, reuniunea, fratia, strana intoneaza cantarile pascale. Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

Parintele Alexander Schmemann

sursa: crestinortodox.ro

Cartea e mai bună decît blogul. Blogul e mai bun decît Fb-kul. Asta am înțeles după un experiment simplu.

Rețelele de socializare sînt făcute pentru a reduce calitatea mesajului. Limitarea lungimii unui discurs este un efort al presei de tip nou, construită din sloganuri. Totuși presa tipărită nu a ajuns la performanțele internetului, cînd cititorului i-a fost oferită posibilitatea de a comenta ceea ce citește. Participarea la discutarea textului creează iluzia co-autorului. Cititorul are impresia că influențează/modifică mesajul textului prin comentariul său. Ceea ce îi gîdilă orgoliul.

Totuși beția comentariilor a creat un cititor isteric, incapabil de analiză și contemplare. El citește pentru a comenta, pentru a-și hrăni propriul orgoliu. Iar scriitorul își tocmește de multe ori textul cu scopul expres de a stîrni comentarii, pentru că asta face rating, iar ratingul aduce bani sau slavă.

Tabăra comentatorilor a evoluat în tabăra celor care se numesc cu emfază blogheri. Blogherii sînt, de cele mai multe ori, cititori ratați. Ei sînt mai grabnici la a grăi, decît la ascultare/citire (ca să ne amintim de îndemnul Apostolului Iacov). Apăruți peste noapte, ei riscă să dispară odată cu apariția balaurului numit Face Book. Acest balaur cu milioane de capete înghite zilnic blogheri pentru a-i transforma în feisbukiști.

Nu e departe vremea cînd tot ce va fi de găsit pe internet vor fi poze cu căței, pisici și părți ale corpului uman. Butoanele de pe care își scriu oamenii mesajele sînt tot mai mici și mai greu de folosit, odată cu mutarea internetului în telefoane. Totul e din ce în ce mai mic și solicită din ce în ce mai puțină minte. Ne întoarcem la peșteră, cînd oamenii nu știau să scrie și desenau casa, barza, taurul, omul. Acum e ceva mai evoluat, avem butoane cu “eikon”-uri care înlocuiesc rapid cuvîntul. Trăim într-o mare peșteră digitală. Mă gîndesc cît a mai rămas pînă cînd lumea va uita să vorbească?

sursa: savatie.wordpress.com

Incepand cu 20 februarie, ortodocsii intra in “Saptamana Alba sau a branzei”. In aceasta saptamana nu se mai consuma carne, iar in zilele de miercuri si vineri se face dezlegare la oua, lapte, branza si peste. In calendarele bisericesti, pentru aceste zile apare mentiunea “harti”, un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.

Miercuri, 22 februarie, se rosteste pentru prima data in perioada Triodului, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul – “Doamne si Stapanul vietii mele”, rugaciune care inceteaza in miercurea din Saptamana Mare.

In zilele de miercuri si vineri din “Saptamana Alba” nu se savarseste Sfanta Liturghie, cele doua zile sunt aliturgice.

In Sambata lasatului sec de branza, Biserica ii pomeneste pe toti barbatii si femeile care au fost “luminati prin postire”. Aceasta zi este numita “a ascetilor”. Biserica ii aseaza ca modele, calauzitori pentru parcurgerea postului si a pocaintei:

“Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie, pe fiecare deosebit si pe toti impreuna si vietile acestora ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le …”.

Duminica, 26 februarie, exista randuiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de “Duminica Iertarii”. Asadar, prima incercare de iesi biruitori din lupta cu pacatul este iertarea, reintoarcerea la iubire. Este dureros ca aceasta slujba unica lipseste din multe biserici. Faptul ca e intalnita mai mult in manastiri, denota despartirea noastra de duhul Bisericii. Aceste randuieli sunt trepte spre a deschide inima catre “o alta lume”. Din cauza pacatului, omul a pierdut puterea de a pasi in mod natural catre Dumnezeu. Si prin aceste randuieli, Biserica ne poarta incet catre unirea cu Dumnezeu.

Mai sunt cateva zile pana la intrarea in Postul Sfintelor Pasti. Sa nu ne abatem de la el. Acest post este ajutorul pe care ni-l daruieste Biserica spre a pune capat “celor vechi” si a intra intru “cele noi”. Indiferent cat de grele sunt conditiile in care traim si cat de mari sunt obstacolele ridicate de cei din jurul nostru, nimic nu trebuie sa ne opreasca din a lua in serios Postului Sfintelor Pasti.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro