DUPA DEALURI, filmul regizat de Mungiu despre CAZUL TANACU

Filmul lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri, creat dupa romanele non-fictionale ale jurnalistei Tatiana Niculescu-Bran despre cazul Tanacu, a fost dublu premiat la Festivalul de la Cannes: pentru scenariu si interpretare feminina.

Am urmarit reactiile starnite de film, prezentat in premiera la Cannes, interviurile cu actorii principali si impresiile provocate in media, astfel ca ne-am facut o idee preliminara asupra impactului si mesajului acestuia. Daca vom reusi, o parere definitiva ne vom face daca vom vedea vreodata filmul ca atare. Asadar, randurile de mai jos sunt o analiza a perceptiilor, iar nu a filmului propriu-zis.

Interesul fata de film ne-a fost provocat, evident, din pricina subiectului (cazul Tanacu) si, mai ales, pentru ca s-a inspirat din cartile Tatianei Niculescu-Bran, singura care a facut o cercetare exhaustiva, onesta, a cazului, prin care a demontat toate abordarile criminal-tabloide ale mass-media si ale “liderilor de opinie” ce au repetat obsesiv placa “fanatismului religios”, “crucificarii maicutei” si a tuturor poncifelor bine-stiute. De altfel, insasi jurnalista avea impresii favorabile despre scenariul si regia filmului, principalul sau interes fiind ca filmul sa fie cat mai realist si sa NU transmita un mesaj anti-clerical previzibil.

O prima observatie pe care am facut-o, raportat la ecourile/perceptiile starnite in critica internationala de vizionarea filmului (difuzat in premiera la Cannes), a fost ca oricine intelege ce vrea si in functie de propriul background cultural/ideologic mesajul filmului. De la remarci despre lesbianism pana la palma dura data Bisericii Ortodoxe, de la reprezentarea tarelor unei societati marcate de comunism si indiferenta la filmul care ridica doar intrebari si raspunsuri, interpretarile au acoperit o paleta larga insa, in esenta, CORECTA POLITIC.

Nimeni nu a indraznit sa inteleaga faptul ca filmul/scenariul poate fi si despre niste oameni condamnati PE NEDREPT, respectiv parintele si maicutele. De ce? Nu am vazut filmul, deocamdata, ca sa spunem ca din cauza scenariului. Stim ca romanele (non-fictionale) care au stat la baza lui totusi vorbesc SI despre asta si ca ele au fost scrise in vadita contradictie cu isteria anti-Biserica a mass-media.

Motivul mai profund este ca nimeni nu mai poate vedea, nici daca i-ar fi desenat pe tabla, ca in acest caz vina nu apartine lui homo religiosus. Occidentul traieste din anti-clericalism, traieste pe mesajul revolutiei franceze, pe coordonatele corectitudinii politice si, prin urmare, NU MAI POATE (si nici nu mai vrea) sa iasa din tiparele sale culturale anti-crestine. Occidentul stie ca vinovat pentru orice, oricand, este omul religios (=fanatic) si, in speta, credinta. Mai ales credinta institutionalizata, Biserica rasariteana si monahismul. Chiar daca filmul lui Mungiu ar respecta realismul romanelor Tatianei Niculescu-Bran, e limpede ca deformarea ideologica in lumea noastra e mult prea profunda ca ecoul filmului sa nu fie decat unul eminamente anti-clerical. Continuare

sursa: razbointrucuvant.ro