AFRICA DE LÂNGĂ BUCUREŞTI. „Când avem o bomboană, o spargem în dinţi şi o împărţim la trei”

„Doamne, te rugăm frumos, dă-ne şi nouă o casuţă şi un televizor!”. Cele trei micuţe se rugau cu ochii închişi, una lângă alta, cu genunchii înfipţi în salteaua mucegăită. Şi-au terminat rugăciunea de seară, au stins lumânarea şi, clănţănind de frig, s-au pus la somn rebegite, lipite una de alta, să-şi ţină una alteia de cald. Căci era miezul iernii, iar în cămara dezafectată din câmp, fără sobă, uşi şi geamuri, îngheţase apa în tuci. Începea Iadul, cea mai lungă, cea mai grea noapte din viaţa celor trei surori. Era prima lor noapte aici, în ruina fostei ferme de animale din comuna Petrăchioaia (Ilfov), la nici 20 de minute de Capitală.

Înţepeniseră de frig, şi mama, şi fetele. Cocuţa, copila de 5 ani, începuse să plângă în somn de frig. Apoi, când li s-a părut că începe să le ia somnul şi pe surorile mai mari, a prins a ninge nebuneşte. S-au trezit cu zăpada între ochi chiar acolo, în pat. O dădeau la o parte – zăpada se aşternea la loc, albind patul, pătura, podeaua, totul. Până dimineaţa nu mai aveau nimic uscat în casă.

„Mama nici şosete n-avea în picioare, fugea cu tălpile goale prin zăpadă”

Câteva nopţi aşa le-au petrecut, dormind cu zăpada în pat, înfăşurate în pături ude. „Apoi, mama a făcut rost din vecini de nişte pături uscate şi de o găleată de fier. A pus-o în mijlocul camerei şi făcut focul în ea. Pe noi trei ne-a înfăşurat în păturile alea uscate ale vecinei care miroseau aşa frumos şi ne-a pus să stăm în jurul găleţii. Dar uşi şi geamuri tot n-aveam, iar vântul şi zăpada tot intrau peste noi. Vântul ne tot stingea focul, iar zăpada aia lipicioasă zbura aşa, prin casă şi intra peste tot, prin căni, prin tigăi. Atunci, noi trei ne-am îmbolnăvit tare, am zis că murim. Ne-am făcut bine doar după ce am luat multe pastile, acasă la o altă vecină. Mama îi muncea, iar vecina în schimb ne lăsa şi pe noi să stăm la ea la sobă, la căldură. Iar mama nici şosete n-avea în picioare, fugea cu tălpile goale prin zăpadă să muncească ca să avem ce mânca”, ne povesteşte Oana, fiica mai mare din clasa a patra. Chipul ei rotofei, pistruiat, pare tot timpul apăsat, tot timpul adâncit în gânduri grele, de om mare. Zâmbeşte rar şi scurt. Simte că bucuria n-o prinde şi nu e pentru ea.

Două săptămâni a lipsit de la şcoală că n-avea ce încălţa. „Aveam doar o pereche de şosete şi una de papuci şi ştiţi că nu poţi să mergi iarna în papuci că-ţi degeră picioarele. La şcoală au crezut că sunt bolnavă, mi-a fost ruşine să spun adevărul. Când au aflat, ne-au adus ghetuţe şi paltonaşe. Că nici paltonaş n-aveam”, adaugă. Târziu, în iarnă, un om inimos le-a pus uşă, geam şi le-a adus o sobiţă, mică dar bună. Apoi le-a mobilat cămara: patru scaune vechi, un fotoliu cam rupt, două mese şi încă un pat.

Copilărie în putregai

Numai aşa, din mila altora au reuşit fetele să treacă prima iarnă de când tata le-a alungat de acasă, pe ele şi pe mama. „Tata s-a însurat cu altă femeie. A adus-o acasă şi femeia asta ne-a spart nouă casa. Dar înainte de asta, tata le bătea pe surorile mele şi le trimitea să doarmă în vie. Venea mama pe furiş şi le acoperea cu pătura, să nu le mănânce ţânţarii”, zice mezina, Cocuţa.

Dar tata e o amintire din altă viaţă. Prezentul lor e mama şi odaia mizeră din fosta fermă a satului. Au fugit unde au văzut cu ochii când le-a gonit tata şi aşa au ajuns aici. În cămară plouă mereu şi totul a putrezit. Un miros greu şi rânced te loveşte, imediat cum intri. Toaletă n-au. Noaptea îşi fac nevoile într-o găleată de sub masă. Ziua – în celelalte cămări ruină din fermă. Când se face linişte, se aud şobolanii umblând prin casă. Din cap până-n picioare, fetiţele sunt negre de murdărie. Le priveşti mai bine şi vezi cu ochiul liber cum li se plimbă păduchii prin cap. Jucării n-au avut niciodată, până acum câteva luni, când au primit câte ceva de pomană. ”Înainte ne jucam cu pietre, cu moloz, cu sârme, cu cioburi, cu puiul ăsta de câine, făceam mâncare din pământ…da, ne distram şi aşa, eram fericite”, spune mijlocia, Anişoara.

O masă „îmbelşugată” cu pâine şi sare

Curent electic nu este, fac lumină cu nişte lumânări lipite de perete, să stea ca torţele. Aşa îşi fac temele Anişoara şi Oana, sub torţe. N-au stilouri, nici pixuri. Scriu pe caietul bun cu nişte culori primite. Caiete n-au decât două de fiecare, unul de română, altul de matematică. Manualele s-au jerpelit căci n-au cu ce-şi cumpăra coperte. Oana visează că, dacă va învăţa bine, bine, poate că într-o zi va avea norocul să ajungă vânzătoare. Dar profesoară? Dar doctoriţă? Da, ar fi aşa de frumos, recunoaşte Anişoara, dar pentru asta trebuie să fii bogat, să ai bani să faci facultatea. Iar ele rabdă de foame. Se hrănesc cu ce primeşte mama de mâncare prin vecini, unde lucrează cu ziua: o porţie de salată, brânză şi ouă sunt un festin. Când plouă afară şi mama nu lucrează, mănâncă pâine cu sare. Uneori, nici de asta nu au şi atunci se culcă flămânde, visând ciorbe şi munţi de cartofi prăjiţi. Când primesc de pomană ceva dulce, împart totul pe din trei. ”Dacă primim doar o bomboană, o spargem în dinţi şi o împărţim la trei”, zâmbeşte Cocuţa. Şi-ar dori mult o bicicletă, dar nu îndrăzneşte să ceară mamei: aşa, micuţă cum e ea, a înţeles că o bicicletă e o avere pentru mama. Celelalte surori visează în tăcere la alte „bogăţii”: role, pixuri, cărţi şi caiete. „Îmi amintesc de o zi când nişte colegi mergeau cu bicicletele pe stradă, iar eu alergam pe lângă ei plângând că n-am şi eu”, zice Oana, cu glas moale.

Parcă îi vine să plângă şi acum, dar se ţine tare, zice că nu vrea să pară fricoasă în ziar. Are ea o certitudine a ei că într-o zi, cumva, nu ştie cum, nu ştie de unde, cineva le va întinde o mână de ajutor şi îi va scoate familia la lumină, oferindu-le o cămară adevărată, cu lumină şi televizor. Şi mai are un vis secret: ca la iarnă Moş Crăciun le va aduce şi lor jucării noi, nu doar o porţie de cozonac şi sarmale, ca până acum.

Cine doreşte să le ajute pe cele trei surori o poate face la numerele de telefon 021.361.73.60 sau 0733.51.76.70 (Toma Florentin)

sursa: jurnalul.ro