Horaţiu Mălăele
Fabulosul Horaţiu Mălăele, unul dintre cei mai iubiţi artişti români, împlineşte astăzi 60 de ani.
„Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?”
„Acum când, de preaplin, răstorn găleata anilor, un aer blând, frumos mirositor, se strecoară în mine şi un freamăt tainic pune stăpânire pe amintirile mele anchilozate de pulberea uitării. Şi mă întreb, precum Nichita, «Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?». S-a răscolit mult în mine vorba unui moş din zona Parângului, care spunea că «era mai bine când era mai rău!». Este aici un amestec de umor ţărănesc cu un polonic din candoarea laşităţii; un fel de cinism mascat, tipic oamenilor de la munte, pentru care Istoria şi Timpul sunt două ceva-uri ce trăiesc pe lângă casa omului.
… Şi mi-am adus aminte mai clar ca niciodată şi, aparent fără nici un fel de legătură, de criticul Manolescu dintr-o Românie literară dispărută, de un cenaclu literar, de Iaru, de Cărtărescu cu a lui «Femeie, Femeie, Femeie», de «Cronica» seniorului criticii române, Valentin Silvestru, de nebunul «Marilor oraşe» Fănuş Neagu, bând spirt trecut prin pâine cu lotcarii Brăilei, de marele actor Victor Rebengiuc, fiul demonizat al «Lungului drum al zilei către noapte» sau chiriaşul apocaliptic al «Azilului» lui Gorki, de jurnalul înţeleptului Liiceanu cu şi despre Noica – «înainte-mergătorul –, unde am aflat, cu cartea pe genunchi şi de-mprumut, cine au fost şi ce-au mai făcut unu’ Pleşu şi Radu Bogdan, Cioran şi Paleologu, Steinhardt şi cu Eliade; poezia fragilă a tunarului Păunescu, poezia şotioasă, cu tâlc, scrisă de geniul bufonului slobozit în Bucureşti, Mircea Dinescu, Horia Lovinescu, din stirpea marilor boieri luând masa la «Capşa» cu Dostoievski şi bând pe ascuns la «Podgoria» votcă cu votcă, să nu le amestece, prea blânda Blandiana sădind arpagicul în curtea damnată a singurului nostru mare tiran, Vadim istoriologul plimbându-ne orgoliul prin spaţiul carpato-danubiano-pontic, romantismul actorului-poet Emil Botta, figură crepusculară şi nepereche, de «Leonce şi Lena» al Teatrului Bulandra dintr-o zodie binecuvântată, când Ogăşanu şi Caramitru dădeau lecţii de actorie şi prietenie, iar noi ne uitam chiorâş la Marinuş, Dinică şi Toma, la meşterul Cotescu, la George, marele dispărut.
La ceas aniversar, în noaptea nedumeririi mele stau cu lumânarea stinsă şi caut lumina într-un cântec de Arghezi: «Şi-am voit atuncea să sui, şi-n pisc să fiu, O stea lucea pe ceruri: în cer era târziu.»”
sursa: jurnalul.ro