Dragostea de ţară. Ce (mai) este, cum se arată

Ce ne mai spune nouă, oameni ai acestor vremuri, dragostea de țară?

Între rămășițele ideologiei patriotarde, ale naționalismului ceaușist de paradă, astăzi pe moarte, și cosmopolitul ubi patria, ubi bene, împărtășit atât de tinerii noștri occidentalizați, fie la universitățile Apusului, fie la plantațiile de căpșuni, pare că dragostea de țară rămâne ceva vag, imprecis. Alteori, pentru a parafraza pe Caragiale, pare că dragostea de țară la români e sublimă, doar că lipsește cu desăvârșire.

Dragoste de țară, chiar până la lacrimi, pretinde că are și cel care vrea să ne dizolvăm în structuri supranaționale ca Statele Unite ale Europei, și cel care vrea să schimbe totul în țară, într-o manie a reformismului care vrea să pătrundă în toate straturile societății, de la mentalități la instituții, și cel care vrea să ne vândă resursele naturale pe o nimica toată, sau cel care disprețuiește profund poporul pe care ar vrea să-l vadă, din prea multă dragoste, probabil, modernizat cu forța.

De sentimentele naționaliste se folosesc și cei care vor să capitalizeze nemulțumirea socială în propriul folos și pentru propria agendă politică. Asta la nivel politic.

La nivel cultural, există o adevărată vrie a unui excepționalism românesc întors pe dos care vede în România un fel de mahala amorfă, lipsită de orice valoare intrinsecă, resimțind faptul de a trăi în această țară e resimțit ca o nenorocire, ca un blestem fatal. E o adevărată manie în această flagelare ipocrită a României și a faptului de a fi român, ipocrită deoarece, de obicei, acest discurs vine din partea unor ”elite” care se percep superioare, europenizate, occidentalizate, total diferite de mahalaua populară, care nici nu se mai ostenesc să-și ascundă disprețul față de orice înseamnă românesc.

Dar, poate, cel mai grav fenomen legat de acest subiect este persistența unei mentalități dominante, mai ales în ultimele doua decenii, conform căreia interesele naționale, interesele românești, se confundă cu o anume agendă politică străină (respectiv, euro-atlantică) sau cu una economică străină (în speță, neoliberală). Dincolo de discuția geopolitică sau strict economică ce are componentele sale tehnice în care nu ne adâncim, ceea ce trebuie subliniat este faptul că, pentru elita noastră și structurile formatoare ale opiniei publice, punctul de vedere românesc în chestiunile esențiale, strategice, ale țării, nu există.

Sigur că, declarativ, s-a repetat până la sațietate că interesele naționale se confundă cu cele ale structurilor euro-atlantice, însă, în realitate, ceea ce s-a obținut în acești din urmă ani a fost dispariția completă a conținutului ideii de interes național. A avea interes național înseamnă a conștientiza, în primul rând, faptul că exiști ca națiune, ca stat național, cu anume resurse, într-o anume poziție geopolitică, cu anumite mize fundamentale, seculare, de urmărit, și, în al doilea rând, să faci exercițiul unei judecăți proprii asupra realităților istorice și actuale în care să ții cont de ce ești, ce ai și ce ai moștenit (cultural, social și economic). Or, chiar mai grav decât diversele angrenaje instituționale în care România a intrat sau diversele sale opțiuni, este tocmai renunțarea completă la acest exercițiu propriu de gândire în urma căruia să obținem o perspectivă românească nu doar asupra problemelor de importanță locală ci chiar asupra marilor teme care frământă omenirea.

În acest sens, să ne gândim la o situație ipotetică: să presupunem că un jurnalist britanic ar vrea să sintetizeze poziții specifice țărilor europene față de subiecte actuale. Să zicem că întrebarea acestuia ar fi: Ce zic ungurii, bulgarii, sârbii și românii despre criza economică și raporturile cu Apusul? Jurnalistul poate nota anumite poziții conturate clar de unele din aceste națiuni prin decizii strategice care reflectă interesele acestor țări. Ungaria, de pildă, își protejează micii agricultori și supune băncile și supermareturile la taxe mai mari, pentru a proteja interesele populației autohtone, și reușește să scadă prețurile la energie și gaze. Pe plan geopolitic, Ungaria încearcă să redevină la fel de influentă în Europa Centrală ca pe vremea trecutului său imperial. Bulgaria negociază la două capete, atât cu Rusia cât și cu SUA, și reușește, la rându-i, să obțină contracte avantajoase cu Gazprom prin care să scadă prețurile la energie și gaze pentru populația sa, respingând ferm, totodată, orice acord cu FMI, pe care-l consideră responsabil de agravarea crizei economice. Serbia a început și ea să pună condiții Uniunii Europene, mai ales în ceea ce privește sensibilul dosar Kosovo.

 Continuarea articolului pe  Război întru Cuvânt .