Rusaliile în parohia noastră

În Grădina Ghetsimani, Iisus trăia calvarul. Îi stătea în faţă crucea şi urma să fie îmbrăcat cu păcatul lumii întregi, El, Cel nepătat, „sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu” (Pascal). Multă durere trebuie să fi fost în sufletul Lui! Era Una cu Tatăl, în tainica şi de nedescris Sfânta Treime. Cunoştea Cerul şi era centrul adorării angelice. Dar luase hotărârea salvării omului. Se întrupase în chip de rob, trăise perfect într-o lume imperfectă până-n adânc, iar, în ceasul ce urma, avea să moară pentru ea. Oh, dragii mei, Hristos a suferit pentru noi şi-n locul nostru! Să nu uităm, atunci când trecem prin încercări, că noi ne merităm suferinţa! Să nu uităm de grădina Ghetsimani a Domnului Hristos când plângem şi noi, în grădina măslinilor propriilor noastre vieţi! Dar acum, e vremea Înălţării. La poalele Muntelui Măslinilor stă Grădina Ghetsimani. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. În chip fizic, dar mai cu seamă în cel duhovnicesc. Cine sunt însă cei care privesc în zare? Cine sunt cei trişti de plecarea lui Iisus dintre ei? Cine sunt cei pe care îngerii îi îmbărbătează, promiţându-le că El se va întoarce în acelaşi chip în care S-a înălţat? Sunt martorii Înălţării Domnului. Iată, precum Ilie lăsa, prin înălţarea lui, un martor în persoana discipolului său, Domnul avea să lase, prin înălţarea Lui, o mulţime de martori. Noi ce martori lăsăm în urmă? Privind la vieţile noastre, ce pot spune oamenii despre noi? Ce cuvinte oneste se vor rosti despre noi, ce răni sau ce bucurii va stârni simpla rememorare a numelor noastre? Ce cărări vom fi croit pentru cei ce rămân în urma marii noastre treceri?

DSC_0036

După ce Mântuitorul S-a înălţat la Cer, o linişte caldă s-a aşternut peste sufletele ucenicilor. Aceştia, scumpii şi preaiubiţii de ei, s-au îndreptat plini de speranţă spre odaia de sus. Oh, de ar fi grăit încăperea aceasta! Câte zbateri cunoscuse ea! La câte căderi nu asistase ea, câte biruinţe nu-şi legau istoria de existenţa ei! Erau ucenicii din nou acolo. Şi, împreună cu ei, cu aceeaşi inefabilă smerită prezenţă, Maria, maica sfântă a Domnului. Era timp de priveghere şi de rugăciune. Un ucenic căzuse din slujba lui şi, pentru că nici o binecuvântare de Sus nu se pierde, chiar când sufletul care are datoria curată a o transmite spre oameni s-a pierdut el însuşi, un nou slujitor se cerea a fi ales, în locul lui Iuda.

DSC_0126

Curând, în zi de Cincizecime, peste comunitatea reunită în numele lui Iisus, se coboară Duhul Sfânt. Aşa ia naştere Biserica, prezenţa vie şi de netăgăduit a Domnului Iisus printre oameni. Dar despre cărarea Cincizecimii noastre vreau să amintesc, fără a încerca vreo clipă să separ al nostru drum de cel al Bisericii, ci din dorinţa de a personaliza mai mult mesajul Rusaliilor. Ştiţi, de când eram micuţ ca vârstă, până acum, când sunt mic la minte şi la asemănare cu Domnul Iisus, nenumărate persoane mi-au spus că ar trebui să înceteze visul meu de a schimba lumea. „Las-o în pace, lumea e aşa cum e, lumea nu se schimbă, nu mai face tu pe viteazul!”, mi-au zis mulţi.

DSC_0199

Cu adevărat, nu am reuşit să schimb lumea. Dar Iisus Hristos Domnul o schimbă neîncetat. A schimbat-o prin venirea Lui în mijlocul ei, o schimbă necurmat prin sfinţii ei. Şi ştiţi de ce reuşesc sfinţii practici să transforme? Pentru că ei sunt singurii dintre noi care au ajuns să trăiască clipă de clipă Cincizecimea. Cercetaţi biografiile tuturor sfinţilor canonizaţi: toate vieţile lor ating apogeul permanentizării plinătăţii Duhului Sfânt. Aceşti preţioşi martori ai faptului că visul meu nu e utopie trasează pentru noi cărarea Cincizecimii: o cărare care trece prin Ghetsimani, apoi pe la Cruce, cunoaşte Învierea şi Înălţarea în sfinţire şi desăvârşire. Toate aceste indicatoare binecuvântate au drept centralitate, pentru noi, pe pământ, Crucea. Stau şi-mi imaginez calea Cincizecimii ca o cărare de munte; ne arată drumul indicatoarele de mai sus: Ghetsimani, Crucea, Învierea, Înălţarea, Cincizecimea; ţinta ne este Hristos. Uneori nu vedem mult în faţă, ci doar atât cât să nu ne rătăcim. Adesea suntem obosiţi de drum şi ne oprim. Alteori încercăm să mergem pe scurtătură, escaladând stânca pe drumul nepermis. Ne trezim căzând iarăşi în agonia Ghetsimaniului. Cel ce a purtat pe umerii Lui povara lumii ne ridică iarăşi. Iar dorul după veşnicii ne îmbie să începem a urca din nou. Ajungând în punctul Cincizecime, vom vizualiza aievea sfârşitul drumului, ne vom îndrăgosti cu stăruinţă de ţinta călătoriei noastre şi vom merge drept pe cărare. Într-un târziu, pe cărarea Cincizecimii, vom atinge vârful, vom intra în patria din înălţime şi vom fi totdeauna cu Domnul. Atunci doar, toate obstacolele din cale ne vor părea tare neînsemnate, iar drumul Cincizecimii va străluci în lumina lui adevărată. Vom fi surprinşi să constatăm că, pe cele mai strâmte poteci, am fost purtaţi pe sus, pe aripi de Duh şi de îngeri.

DSC_0230

Mai multe fotografii puteti vizualiza pe contul picasa al parohiei.