Cum pot cei căsătoriţi să-şi adâncească viaţa duhovnicească?

Pentru ca să devină cale spre sfinţenie, căsnicia trebuie să implice o creştere duhovnicească. Este o parte esenţială a unei bune căsnicii creştine. Părintele Alexandru Elcianinov (Rusia sec. XX) vorbeşte grăitor despre aceasta: „În căsnicie, bucuria sărbătorească a primei zile să dăinuiască toată viaţa: fiece zi trebuie să fie o sărbătoare; în fiecare zi soţul şi soţia trebuie să apară unul altuia ca fiinţe noi şi nemaipomenite. Există o singură cale ca să se ajungă la acest rezultat: amândoi să-şi adâncească viaţa duhovnicească şi să se străduiască întru sporirea de sine.”

Stareţul Macarie de la Optina îndeamnă un ucenic ce avea neînţelegeri cu soţia: „Smereşte-te pe tine, şi nu pe ea. Iubeşte-o pe ea şi nu pe tine.” Tot el îi spune unui corespondent: „Tocmai crescânda nepăsare faţă de Cuvântul Său, urmată de refuzul nostru de a ne cerceta inimile – unde putem afla atât pacea pe care El ne-a lăsat-o, cât şi înţelegerea lipsei noastre de dragoste faţă de El şi de aproapele – aduce cu ea această pedeapsă, dezbinare a căminului”

Principala cale de cultivare a unei creşteri sănătoase şi de tratare a problemelor care apar este adâncirea vieţii noastre duhovniceşti. Cum pot deci cei căsătoriţi să-şi adâncească viaţa duhovnicească? În general, putem spune că aceasta vine din atenta participare la Sfintele Taine a Spovedaniei şi Împărtăşaniei, citirea deasă a Sfintelor Scripturi şi postul ţinut după îndrumările Bisericii. Pe deasupra, există şi alte căi de sporire duhovnicească în căsătorie, dintre care amintim: rugăciunea, primirea străinilor şi milostenia, într-ajutorarea şi bunul exemplu, citirea scrierilor de îndrumare duhovnicească şi citirea Vieţilor Sfinţilor.

“Rugăciunea laolaltă a soţului cu soţia este o forţă uriaşă”

Tradiţia accentuează rolul central al rugăciunii, atât pentru oamenii căsătoriţi, cât şi pentru monahi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune perechilor căsătorite din eparhia sa: „Rugăciuni laolaltă să se facă de voi. Fiecare să meargă la biserică; şi (din înţelesul) celor ce se grăiesc şi se citesc acolo, bărbatul să ceară de la femeie acasă partea, şi aceea de la bărbat.” Clement Alexandrinul vorbeşte despre însemnătatea rugăciunii în căsnicie astfel:

„Căsătoria, ca un chip sfânt, trebuie păstrată neprihănită de lucrurile ce o pângăresc. Trebuie să ne sculăm din somn cu Domnul, şi să ne culcăm cu mulţumire şi rugăciune… mărturisind pe Domnul întreaga viaţă, având credinţă în suflet şi înfrânându-ne şi trupul.”

Stareţul Macarie de la Optina spune fiilor săi duhovniceşti: Rugăciunea laolaltă a soţului cu soţia este o forţă uriaşă.”

Este deci limpede că rânduirea unui timp de rugăciune în familie este un lucru deosebit de însemnat pentru sporirea trăiniciei căsătoriei şi cultivarea unui duh creştinesc în cămin. Dar rugăciunea laolaltă a soţului cu soţia nu înseamnă că soţii nu trebuie să aibă o viaţă de rugăciune proprie. Într-adevăr, sfinţii nu numai că îndeamnă perechile căsătorite să se roage împreună, dar ne spun şi că cei căsătoriţi şi aflaţi în lume trebuie să se străduiască şi întru rugăciune neîncetată. Căci, subliniază ei, rugăciunea neîncetată trebuie să fie ţelul tuturor, nu doar al călugărilor.

De pildă. Sfântul Grigorie Palama, văzând darul deosebit de rugăciune al tatălui său (un mirean), spune: „Nimeni să nu creadă, fraţi creştini, că numai preoţii şi călugării au datoria de a se ruga neîncetat, nu şi mirenii. Nu! este datoria noastră, a tuturor creştinilor, să rămânem mereu în rugăciune.”

În vremea noastră, un duhovnic contemporan din muntele Athos a fost întrebat odată de către un profesor: „cum putem noi, mirenii, să ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus? nu avem timp destul.”

„Nu spune că nu aveţi timp destul, răspunse bătrânul. Este nevoie doar de bunăvoinţă. Uite, când te scoli dimineaţa, spune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”; când te speli, la fel; când te aşezi la micul dejun, la fel; când te urci în maşină să mergi la serviciu, la fel. Oare chiar nu ai timp?”

„Nimic nu este mai puternic decât o femeie evlavioasă şi simţitoare”

Într-ajutorarea între soţ şi soţie este şi ea de mare ajutor în creşterea duhovnicească a amândurora. Chiar dacă soţii se pot ajuta unul pe altul întru mântuire prin cuvinte de încurajare reciprocă, încă o mai mare înrâurire o are pilda vieţii lor:

„Nu doar trăind cu el ca soţie va fi în stare să-şi mântuiască soţul, ci vădind o viaţă după Evanghelie… Înfăţişarea unei înalte filozofii şi aîndelungii-răbdări, sfidarea necazurilor căsătoriei şi hotărârea de a împlini această îndatorire de la început până la sfârşit – aceasta înseamnă a face să se mântuiască sufletul soţului” (Sf Ioan Gură de aur, Despre feciorie)

Tot Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Căci nimic nu este mai puternic decât o femeie evlavioasă şi simţitoare, spre a-şi aduce soţul la rânduiala cuvenită şi a-i modela sufletul aşa cum ea voieşte. Căci el nu va asculta de prieteni, de învăţători sau de mai-mari, la fel ca de sfaturile şi îndrumările soţiei sale, căci sfatul ei aduce şi o oarecare plăcere, fiindcă cea care i-l dă este mult-îndrăgită. Vă pot spune mulţi bărbaţi aprigi şi neascultători care au fost înmuiaţi în acest chip” (Cuv 61 la Sf. Ioan) ( texte extrase din „Căsătoria, cale spre sfinţenie: Vieţile sfinţilor căsătoriţi”, de David şi Mary Ford, ed. Sophia – Bucureşti, 2007)

sursa: doxologia.ro